O înţelegere a conştiinţei şi în genere a cunoaşterii nu este posibilă fără o prealabilă analiză a reflectării, deoarece ele sînt, în general vorbind, fenomene de reflectare. Este deci necesar să descifrăm mai întîi sensul conceptului de reflectare, să urmărim momentele mai importante ale dezvoltării capacităţii de reflectare a materiei, în vederea desprinderii mecanismului genezei şi specificului conştiinţei — formă superioară de reflectare, proprie omului.
După cum am mai văzut, materia este structurată şi organizată în sisteme şi structuri tot mai complexe ; acestea se găsesc într-o permanentă interacţiune, care generează mişcarea şi dezvoltarea. Engels arăta, în acest sens, că „Interacţiunea este prima care ni se înfăţişează cînd considerăm materia în mişcare, în ansamblu şi în linii mari, din punct de vedere al actualei ştiinţe a naturii“1. Pe bună dreptate, ştiinţa modernă acordă tot mai multă atenţie interacţiunii fenomenelor, iar filozofia explică o serie de probleme ale ontologiei şi gnoseologiei pornind de la interacţiunea universală a obiectelor şi fenomenelor. Între altele, şi reflectarea este explicată pornind de la interacţiune, deoarece se structurează ca o formă complexă a interacţiunii universale a sistemelor.
a. Conţinutul și natura reflectării
Reflectarea este un atribut fundamental al materiei, al structurilor şi sistemelor materiale aflate în interacţiune; ea constă în capacitatea acestora de a înregistra, păstra şi transmite influenţele exercitate de acţiunea altor sisteme.
Clasicii filozofiei marxiste au arătat că reflectarea este o reproducere a obiectului. În acest sens Marx afirmă că „...determinările abstracte duc la reproducerea concretului cu ajutorul gîndirii ; ...metoda ridicării de la abstract la concret nu e decît modul în care gîndirea îşi însuşeşte concretul, îl reproduce ca pe ceva spiritual concret“2, iar Lenin consemnează ideea că reflectarea = reproducere3.
În unele lucrări de psihologie, noţiunea de reproducere desemnează fenomenul de reflectare. Găsim referiri în acest sens la psihologul francez H. Wallon, care — comentînd relaţia dintre idei şi lucruri — scria : „în acest fel poate fi demonstrată, sub o formă perfect concretă, întrucît este instrumentală, relaţia strînsă dintre gîndurile noastre şi obiectul lor. Ele tind să-l reproducă şi o fac mai întîi prin adaptarea corpului propriu, mai apoi prin simulacre şi mult mai tîrziu, cu ajutorul metodelor ştiinţifice. Scopul este mereu acelaşi : a reproduce, a realiza, a crea“4. Tot din perspectivă psihologică, se consideră că „gîndirea modelează practica, o reproduce sub formă de acţiuni mentale“5.
În literatura filozofică, reflectarea ca reproducere mai este tratată şi de către o serie de autori, cum ar fi M. Cornforth, B. S. Ukrainţev6 şi alţii. În literatura filozofică din ţara noastră, reflectarea îşi găseşte o tratare oarecum asemănătoare în lucrările lui Ath. Joja7, Pavel Apostol8 etc.
Prin urmare, putem reduce — pentru moment — conceptul de reflectare la unul mai simplu şi mai inteligibil, acela de reproducere, considerîndu-l, într-un fel, definitoriu pentru reflectare.
Astfel înţeleasă, reflectarea se realizează totdeauna prin interacţiunea dintre două fenomene, două sisteme : a) sistemul S1, care — în interacţiune cu un alt sistem, S2 — reproduce în sine influenţe, aspecte ale acestuia şi care se numeşte sistem reflectant; b) sistemul S2, care se reflectă în S1 şi care se numeşte sistem reflectat. Dar, în conformitate cu principiul newtonian al acţiunii şi reacţiunii — după care orice sistem ce acţionează asupra altuia întîmpină o re-acţiune din partea acestuia din urmă —, reflectarea trebuie concepută nu numai ca reproducere a influenţelor unui sistem de către altul, ci şi ca acţiune (re-acţiune) a acestuia asupra celui dintîi. Prin urmare, numai din considerente didactice facem distincţia între reflectant şi reflectat ; în realitate, orice sistem este — simultan — reflectant şi reflectat.
Ca şi interacţiunea, pe fondul căreia se şi realizează, reflectarea este o relaţie reciprocă între două sisteme ; dar nu este o relaţie simetrică, deoarece fiecare din cele două sisteme reflectă influenţele celuilalt într-un mod propriu. Particularităţile prin care un sistem oarecare reflectă influenţele altuia, funcţie de natura specifică a celor două sisteme, poartă numele de formă de reflectare.
Recompusă din aceste elemente, reflectarea poate fi definită ca o categorie filozofică care desemnează reproducerea specifică de către un sistem (S1, reflectant) a influenţelor altui sistem (S2, reflectat), ca urmare a interacţiunii lor specifice şi a unei proprietăţi universale a sistemelor de a recepţiona, păstra şi transmite influenţele exercitate de alte sisteme asupra lor şi de a re-acţiona la aceste influenţe.
Definind reflectarea ca reproducere, se pune problema în ce măsură ceea ce a fost reprodus de reflectant corespunde reflectatului. Unii autori consideră că reflectarea umană — de exemplu — nu cere o precizie izomorfă, ci una izotipă, care se bazează pe corespondenţa imaginii cu obiectul în limitele unor trăsături tipice9. E adevărat că recunoaşterea unui obiect oarecare, a unei persoane etc. o putem face destul de uşor pe baza anumitor particularităţi şi nu a tuturor trăsăturilor. În artă, de exemplu, redarea în imagini merge de la o asemănare mai mică sau mai mare între imagine şi obiect pînă la o exprimare simbolică, care păstrează numai una sau cîteva trăsături tipice ale obiectului. S-ar putea presupune că reflectarea, în evoluţia ei de la inferior la superior, a mers de la izomorfism către izotipism, ca o formă mai economicoasă şi mai perfecţionată. Ţinînd seama de această ipoteză, există un anumit temei să considerăm că la unele niveluri reflectarea corespunde izomorf reflectatului, iar la alte niveluri (cum ar fi şi cel subiectiv) reflectarea corespunde izotip reflectatului. În procesualitatea dezvoltării ei, ţinînd seama de reflectarea prin intermediul aparatelor, izotipul se completează cu izomorful, funcţionînd în unitatea lor.
O analiză atentă a dezvoltării capacităţii de reflectare, a multiplelor forme şi particularităţi în care se înfăptuieşte, ne îndreptăţeşte să considerăm că reflectarea umană trebuie concepută mai degrabă ca re-producere şi nu pur şi simplu ca reproducere. La nivelul celor două momente ale cunoaşterii, accentul poate să cadă pe una sau pe alta : în cunoaşterea senzorială (prin simţuri) accentul cade pe „re-“ (în sensul de copiere, fotografiere) ; în cea raţională, ţinînd seama de formele în care se face, accentul poate să se deplaseze pe „-producere“ (în sensul de creaţie), mai ales în unele modalităţi de cunoaştere, cum ar fi, de pildă, cea ştiinţifică, artistică etc., care în nici un caz nu pot fi interpretate doar ca reproducere (mecanică) a realităţii. Ţinînd seama de unitatea dialectică a senzorialului şi raţionalului, cunoaşterea poate fi corect interpretată numai ca re-producere, ca unitate a „re-“ şi „-producerii“. Altfel, nu s-ar putea explica faptul că la nivelul cunoaşterii adevărul poate coexista cu eroarea ; de asemenea, ar fi de neînţeles unele fenomene ale conştiinţei sociale, ca reflectarea religioasă, miturile şi — în ultimă instanţă — concepţiile idealiste, în care avem de-a face cu imagini aproape în exclusivitate „produse“.
b. Reflectare şi informaţie
Informaţia este considerată ca fiind una dintre noţiunile fundamentale ale ciberneticii, în strînsă legătură cu noţiunile de comandă şi control ; ea este legată de însuşi obiectul de studiu al acesteia. Cibernetica este, potrivit unor definiţii, tocmai ştiinţa „despre modul de recepţionare, păstrare, prelucrare şi folosire a informaţiei în maşini, organisme vii şi în colectivităţi“10. Informaţia formează, de asemenea, obiectul de studiu al teoriei informaţiei din matematică.
După părerea lui Norbert Wiener, unul dintre savanţii căruia cibernetica îi este cel mai mult îndatorată, „informaţia desemnează conţinutul căpătat din lumea exterioară în procesul adaptării noastre la aceasta din urmă şi al adaptării simţurilor noastre la ea. Procesul obţinerii şi utilizării informaţiei este procesul adaptării noastre la întîmplările din mediul exterior şi a activităţii noastre vitale la acest mediu“11. După cum se observă, Wiener are în vedere, în manieră behavioristă, tocmai semnificaţia gnoseologică a informaţiei. Desigur, noţiunea de informaţie are o sferă mult mai largă şi însuşi Wiener, în alte lucrări, o tratează ca atare. Informaţia se prezintă atît sub formă de semnale care se transmit prin sistemul nervos al omului sau animalului, cît şi sub formă de semnale care circulă prin dispozitivele tehnice ; informaţie conţine şi molecula de ADN ca purtătoare a eredităţii etc. Din acest punct de vedere, găsim justificată temerea exprimată de unii autori în legătură cu îngustarea sferei noţiunii de informaţie, în unele studii, doar la sensul ei gnoseologic12. Cu toate acestea, fără a prejudicia sensului general al noţiunii de informaţie, găsim necesară tratarea acesteia şi prin prisma semnificaţiei sale gnoseologice.
Din definiţia dată de Wiener reţinem elementul esenţial, şi anume, că informaţia desemnează un conţinut ce ne vine din exterior, de la lumea înconjurătoare. Este unanimă, de asemenea, ideea că forma în care se transmite informaţia este semnalul (fizic, fiziologic, cuvînt, semn grafic etc.).
Discuţii apar mai ales în ce priveşte natura informaţiei. Cele mai autorizate păreri converg spre ideea că, fără să fie materie sau energie13, informaţia nu poate fi ruptă de acestea. Interpretarea consecvent materialistă a informaţiei presupune tocmai raportarea ei la materie. Informaţia este un rezultat, o consecinţă a legăturii şi interacţiunii universale a sistemelor materiale.
Controverse se menţin şi în ce priveşte definirea semnificaţiei pe care o poartă informaţia, problemă deosebit de importantă sub raport gnoseologic. Se consideră că „procesul de reflectare în biologie este constituit din trei verigi esenţiale, cu conţinut diferit, dar interdependente, adică din informaţie, semnificaţie şi comandă“14. Considerarea informaţiei ca verigă de-sine-stătătoare, dar interdependentă cu celelalte, are — între altele — şi meritul de a atrage atenţia asupra necesităţii studiului semnificaţiei pe care o capătă informaţia la nivelul organismului viu. Această interesantă problemă, depăşind sfera exclusivă a biologiei, afectează şi alte discipline, cum ar fi teoria cunoaşterii, logica, psihologia, lingvistica, semiotica etc. Atît comportarea instinctivă, la nivel animal, cît şi planul afectiv şi volitiv la nivel uman au o legătură directă cu semnificaţia informaţiei. Trebuie subliniată, însă, dependenţa semnificaţiei de informaţie. Semnificaţia nu are valoare reflectorie în sine, ruptă de informaţie ; ea nu este reflectare directă. Semnificaţia este totdeauna o verigă mijlocită în lanţul reflectării, un auxiliar important al acesteia.
Procesele informative la animale comportă şi ele o anumită semnificaţie; altfel n-ar fi posibilă adaptarea la mediu a organismelor vii şi, prin urmare, nici existenţa lor. Se impune însă precizarea că animalele nu au conştiinţa semnificaţiilor transmise pe cale informaţională. La animale, semnificaţia nu depăşeşte cadrul pur biologic, cu referire strictă la nevoile lor vitale. Semnificaţia obiectului potrivit naturii sale este proprie numai omului şi, prin urmare, despre ea se poate vorbi numai la nivelul formei specific umane de reflectare.
Asupra relaţiei dintre reflectare şi informaţie nu s-a ajuns încă la un consens în momentul de faţă. În literatura de specialitate se conturează două poziţii principale, care, bineînţeles, nu exclud şi existenţa, altor variante. Primul punct de vedere15 consideră noţiunea de informaţie în strînsă legătură cu noţiunile de comandă şi control, fără de care nu ar avea sens. Prin urmare, informaţia ar fi o proprietate particulară a materiei, despre care se poate vorbi numai la nivelul sistemelor dinamice complexe ; potrivit acestui punct de vedere, reflectarea şi informaţia desemnează procese diferite cu semnificaţii total deosebite.
Cealaltă poziţie16 consideră că noţiunile de reflectare şi informaţie sînt distincte numai în ce priveşte forma de abstractizare. Informaţia este un concept al ciberneticii, iar reflectarea un concept al filozofiei. Ele însă desemnează una şi aceeaşi proprietate a materiei. În această, perspectivă, informaţia este o proprietate generală a materiei, cu specificarea că obiectele din natura lipsită de viaţă sînt doar purtătoare pasive de informaţie, iar lumea vie este consumatoare de informaţie.
Prima poziţie pare mai fundamentată, iar argumentul că informaţia este o proprietate particulară a materiei, strîns legată de comandă şi control (de apariţia sistemelor dinamice complexe), pare să fie mai întemeiat17.
Informaţia, ca mod particular al reflectării, este o noţiune ce formează obiectul de studiu al teoriei informaţiei şi ciberneticii. Dar, întrucît comportarea autoreglată este caracteristică sistemelor proprii mai multor niveluri de organizare a materiei (în orice caz în sistemele biologice şi sociale), precum şi în sistemele logice şi tehnice, informaţia apare ca o modalitate de reflectare cu un grad apreciabil de generalitate, fapt pentru care filozofia este interesată în abordarea ei.
Ca interacţiune între semnificant şi semnificat, realizată prin intermediul unui semnal — purtător de semnificaţie de la emiţător la receptor (semnalul avînd cel mai adesea o natură energetică şi un temei substanţial) —, informaţia reprezintă principala modalitate de alimentare a mecanismelor cu autoreglare. Fără un permanent flux informaţional nu se poate stabili un raport de conexiune inversă. La nivel logico-lingvistic, informaţia întemeiază şi mijloceşte comunicarea, transmiterea unui stoc semnificativ. Prelucrarea acestui stoc de informaţii (semnificatoare) constituie premisa declanşării mecanismului de reacţie, de răspuns adecvat al sistemului la semnalele pe care le recepţionează din mediul exterior. Odată cu aceasta se realizează un proces de reflectare, de reproducere de către reflectant a acţiunilor reflectatului şi, totodată, de producere de către reflectant a unor acţiuni modificatoare asupra reflectatului.
Într-o asemenea interpretare, în sistemele complexe, informaţia poate fi considerată ca un suport al reflectării şi avînd o valoare reflectorie, iar reflectarea, la nivelul aceluiaşi tip de sisteme, poate fi definită ca un proces informaţional.
În opoziţie cu interpretările hilozoiste, care tind să însufleţească întreaga natură, ştergînd în acest fel orice diferenţă între conştient şi neconştient, filozofia marxistă consideră că ar fi o greşeală tot atît de mare să se tragă un zid de netrecut între materie şi conştiinţă, care să le separe în mod absolut. Materialismul dialectic, bazîndu-se pe datele ştiinţelor particulare, promovează ipoteza emisă încă de Diderot, susţinută de o serie de naturalişti (Haeckel, Morgan), că întreaga materie posedă o proprietate asemănătoare senzaţiei şi conştiinţei, şi anume reflectarea18. Pornind de la această premisă, filozofia marxistă pune în evidenţă faptul că între reflectarea neconştientă şi reflectarea conştientă, există o legătură genetică, ultima rezultînd din prima, printr-un îndelungat proces de dezvoltare, care constituie, de fapt, preistoria naturală şi socială a intelectului uman19.
Dezvoltarea funcţiei de reflectare este o consecinţă a mai multor factori : complicarea structurilor materiale, organizarea lor în sisteme tot mai complexe ; complicarea interacţiunilor — ca sursă şi rezultat al complicării structurilor ; apariţia şi perfecţionarea unor mecanisme specializate prin care se realizează reproducerea, rezultate şi ele în procesul de interacţiune a sistemelor*.
Dezvoltarea funcţiei de reflectare se concretizează în apariţia unei diversităţi de forme de manifestare, expresie a dinamicii factorilor mai sus enumeraţi ; ea începe prin a se înfăptui iniţial (1) într-o formă obiectuală (la nivelul structurilor fizice şi biologice), trecînd apoi prin. (2) forma subiectivă (dacă ţinem seama de faptul că reflectarea conştientă este în acelaşi timp şi o reflectare subiectivă, omul devenind subiect în raport cu obiectele în procesul practicii şi al cunoaşterii), completîndu-se în cele din urmă prin (3) forma obiectiv-subiectivă (în cadrul reflectării prin intermediul unor aparate şi dispozitive tehnice-artificiale).
Această schemă foarte generală a formelor de reflectare se realizează într-un îndelungat proces de evoluţie, parcurgîndu-se niveluri calitative specifice în cele trei mari domenii ale existenţei : natura lipsită de viaţă, natura vie, societatea umană (cu menţiunea că forma obiectuală este comună primelor două domenii ale existenţei, iar celelalte două forme de reflectare sînt specifice şi se structurează în istoria, ultimului domeniu — societatea umană).
a. Niveluri ale reflectării în natură ; specificul reflectării în natura vie
Forma elementară a reflectării se realizează prin interacţiunea lucrurilor lipsite de viaţă, la nivelul structurilor fizico-chimice, după legi specifice acestora. Relaţii contradictorii de acţiune şi reacţiune (mecanică), de atracţie şi respingere (electrică şi magnetică), de sinteză şi reducere (chimică) etc. domină procesele reflectorii din natura lipsită, de viaţă. La acest nivel distingem acea capacitate reflectorie proprie întregii materii, şi anume proprietatea sistemelor de a înregistra, păstra şi transmite influenţele din exterior şi de a re-acţiona la ele. Folosindu-se proprietăţile reflectorii ale structurilor fizice şi chimice, au fost create dispozitivele de memorare a maşinilor cibernetice actuale.
Pe baza unui îndelungat proces de transformări fizice şi chimice şi în funcţie de mecanismul de structurare a diferitelor niveluri de organizare a materiei, s-au instituit o succesiune de stadii principiale în evoluţia funcţiei de reflectare. În cadrul acestui proces, un moment important, specific naturii neînsufleţite, îl constituie trecerea materiei de la anorganic la organic. Diversificarea incomparabil mai mare a substanţelor organice în raport cu cele anorganice, faptul că substanţele organice reacţionează lent şi progresiv, că se produc la temperaturi relativ joase, că sînt solubile în apă şi insolubile în solvenţi organici au creat condiţii favorabile unei uriaşe complicări structurale a materiei, pe baza căreia s-au format substanţele proteice şi acizii nucleici. Iar acestea constituie, după cum se ştie, substratul material al apariţiei vieţii.
Încă Engels sublinia că viaţa e modul de existenţă a corpurilor albuminoide (proteinele). Substanţele proteice predomină în compoziţia materiei vii şi joacă un rol fundamental în procesul de metabolism, avînd proprietatea de autoînnoire. Acizii nucleici (ARN, ADN) au un rol esenţial în biosinteza proteinelor şi mai ales (în special ADN) ca purtători ai informaţiei genetice. După cum se ştie, materia vie, cu mici excepţii, se organizează în celule. Celula este unitatea morfologică fundamentală pentru lumea vie. Celulele se integrează în sisteme mai complexe, ajungîndu-se pînă la organisme. Trecerea de la natura neînsufleţită la natura vie constituie un moment de cotitură atît în dezvoltarea materiei, cît şi a facultăţii ei de reflectare.
Reflectarea la nivelul biologic se realizează iniţial în forma excitabilităţii, ca modalitate de reflectare comună la plante şi la organismele monocelulare. Ca formă de reflectare, ea se realizează după legile biofizicii şi biochimiei, calitativ diferite de legile fizice şi chimice anterioare. Aici se petrece o dedublare dialectică ce delimitează (relativ) reflectantul de reflectat. Reflectantul devine organism, iar reflectatul mediu. Interacţiunea dintre organism şi mediu se manifestă dialectic, ca unitate şi opoziţie a contrariilor. Organismul, pentru a supravieţui, trebuie să reflecte adecvat condiţiile mediului şi să se adapteze la ele. La nivelul excitabilităţii, organismul reproduce reflectatul (mediul) fără să aibă mecanisme de reflectare specializate.
La plante şi la organismele animale inferioare, excitabilitatea se perfecţionează (mai ales la plante) în forma tropismelor, ca reacţii diferenţiate, oarecum specializate, faţă de diferite condiţii ale mediului (chimiotropisme, fototropisme, geotropisme etc.). Interacţiunea plantelor cu mediul păstrează un caracter relativ constant, mai ales datorită faptului că ele sînt fixate într-un mediu care rămîne relativ acelaşi perioade mari de timp. Din această cauză, ele nu vor progresa din punctul de vedere al reflectării dincolo de tropisme, constituind oarecum o direcţie înfundată în ceea ce priveşte dezvoltarea reflectării. Progresul reflectării spre forme superioare se realizează pornind nu de la plante, ci de la animale, care angajează interacţiuni foarte variate. Datorită mobilităţii lor, animalele sînt puse să trăiască în condiţiuni de mediu dintre cele mai neobişnuite. Obligate să se adapteze la ele, în interacţiunea permanentă cu acestea, îşi creează mecanisme reflectorii din ce în ce mai specializate.
Pornind de la animale, ca direcţie progresivă de evoluţie, se ajunge la un alt stadiu în dezvoltarea reflectării, şi anume, la sensibilitate (de la sensus — simţuri, organe de simţ). Apariţia acestui stadiu e legată de geneza neuronului (care apare la celenterate), ca element integrativ la nivelul organismului, şi de geneza simţurilor, ca organe reflectorii specializate. Dezvoltarea reflectării de aici înainte este dependentă de perfecţionarea şi specializarea organelor de simţ, de cooperarea lor, de organizarea celulelor nervoase în sisteme integrale din ce în ce mai complexe, pînă la sistemul nervos central — ca sistem integral deosebit de complex, care include şi creierul uman ca organ al conştiinţei. Reflectarea la acest nivel capătă atribute cu totul noi, pe care nu le-a avut pe treptele anterioare. Astfel, se ajunge la o nouă formă de reflectare, anume la senzaţie.
Din cercetările de psihologie evolutivă, rezultă că reflectarea se înfăptuieşte mai întîi prin organe de simţ izolate unele de altele, care nu cooperează între ele. Ele nu posedă capacitatea integrării senzaţiilor în sisteme care să reflecte obiectul în întregime, trăind într-o lume a mirosurilor, petelor de culoare, sunetelor etc. şi nu a obiectelor care posedă aceste proprietăţi.
O etapă superioară, legată de o oarecare cooperare şi specializare a organelor de simţ, de complicarea sistemului nervos şi apariţia unor formaţiuni nervoase capabile să realizeze o anumită sinteză, fie ea şi dintre cele mai elementare, generează o nouă formă de reflectare — percepţia. La acest nivel, senzaţiile sînt reunite în complexe, rezultînd astfel o reflectare sintetică a obiectului, cu însuşirile sale. Nu este însă vorba de o reflectare a obiectului în raport cu natura lui, ci de o reflectare în raport cu valoarea sa biologică faţă de organismul respectiv. Reflectarea se realizează aici prin organe specializate în reproducerea anumitor proprietăţi ale obiectelor, fiecare organ reproducînd adecvat anumite trăsături distincte în raport cu structura şi funcţiile sale. Ţinînd seama de faptul că la acest nivel apar organe de recepţia specializate (simţurile), organe de transmisie (cordoanele nervoase), organe de comandă şi control (formaţiunile nervoase centrale), iar informaţia e legată de comandă şi control, fără de care n-ar avea sens (după cum apreciază Ukrainţev), trebuie să admitem că la acest nivel apare un nou sistem informaţional, calitativ superior, de tip nervos, care-şi subordonează, probabil, sistemul informaţional de tip chimic. Organismele recepţionează informaţia, o transformă în influx nervos, pe care-l transmit prin cordoanele nervoase, îl prelucrează şi îşi autoreglează comportamentul în raport de semnificaţia biologică a informaţiei. Există temei să considerăm că la acest nivel de evoluţie filogenetică putem vorbi de o reflectare informaţională cu valoare cvasi cognitivă. Pe baza organelor de simţ şi a sistemului nervos, animalele realizează o semnalizare destul de complexă (nu numai că recepţionează, dar şi emit semnale), care, pe anumite trepte de evoluţie, atinge forme destul de perfecţionate. La acest nivel începe istoria primului sistem de semnalizare, care va constitui suportul pentru cel de-al doilea sistem de semnalizare, apărut mai tîrziu în condiţii cu totul noi, la om.
Ţinînd seama de această activitate complexă reflectorie-informaţională de tip nervos, de semnalizare şi mai ales comportamentală, la acest nivel credem că se poate vorbi de începutul unei activităţi psihice care şi ea va evolua spre forme mai perfecţionate în raport cu dezvoltarea organismelor.
Una dintre aceste forme o constituie gîndirea pre-logică ; ea este pregătită de progresul permanent în planul organelor senzoriale care cunosc un proces de complicare anatomică, de specializare funcţională şi de cooperare între ele, cît şi în planul organelor centrale de prelucrare a informaţiei. Sistemul nervos cunoaşte o evoluţie ce parcurge o serie de etape : 1) sistemul nervos rudimentar de tipul unei reţele nervoase (la bureţi) ; 2) sistemul nervos ganglionar, la nivelul căruia începe fenomenul de centralizare, prin apariţia unor ganglioni centrali (viermi) ; 3) sistemul nervos scalariform (în formă de scară), format din două cordoane nervoase laterale, mai bine dezvoltate în partea anterioară, legate între ele prin reţele transversale (insecte) ; 4) sistemul nervos central, cu formaţiuni bine dezvoltate în partea anterioară şi o reţea nervoasă ce străbate organismul de la partea anterioară la partea posterioară (măduva spinării), eu nenumărate ramificaţii transversale (la vertebratele superioare). Interacţiunea dintre organism şi mediu devine mai complexă, generînd apariţia unor noi structuri. Apar emisferele cerebrale, iar la reptile îşi face apariţia o nouă formaţiune, cea mai nouă filogenetic şi cea mai complexă structural şi funcţional — scoarţa cerebrală care, la mamifere, capătă o dezvoltare deosebită. Are loc o corticalizare treptată a funcţiilor organismului şi simţurilor. Apar şi se complică numeroase formaţiuni subcorticale cu cele mai variate funcţii. Alături de reflexele necondiţionate, apar şi se perfecţionează reflexele condiţionate (după cum apreciază I. P. Pavlov).
Toate aceste mecanisme anatomo-funcţionale creează posibilitatea apariţiei la unele animale superioare (maimuţele etc.) a aşa-numitei gîndiri situativ-concrete (pre-logice). Dacă gîndirea la nivelul cel mai elementar se caracterizează prin posibilitatea de a surprinde anumite relaţii dintre obiecte şi fenomene, cercetările de zoopsihologie efectuate de o serie de cercetători (W. Kohler, I. P. Pavlov ş.a.) dovedesc că animalele superioare (mai ales maimuţele) posedă o asemenea capacitate. Dacă putem vorbi de o gîndire pre-logică, ea trebuie admisă numai în sfera zoologică (a animalelor superioare) şi nicidecum în cea antropologică (a omului), aşa cum procedează uneori, neîntemeiat, unii cercetători (Levy-Bruhl, C. Blondei etc.). La acest nivel, animalul reproduce relaţii dintre obiectele care-i cad în sfera perceptivă şi a motricității sale. Gîndirea situativ-concretă este un fel de gîndire senzo-motorie, constituind o formă de trecere spre o etapă mai perfecţionată.
b. Reflectarea umană
Dacă trecerea de la materia lipsită de viaţă la materia vie a constituit un prim salt în istoria naturii, un al doilea salt, cu consecinţe incomensurabile, îl constituie trecerea de la natură la om. Orice salt înţeles dialectic presupune continuitate şi discontinuitate. Elementele de continuitate trebuie căutate în complicările structurale şi funcţionale, ca urmare a interacţiunilor tot mai complexe dintre organism şi mediu. Are loc o complicare structurală şi funcţională a creierului. El cîştigă în greutate pe scara evoluţiei filogenetice şi mai ales în complexitate. Cercetările de antropologie înregistrează aceste succese prin compararea volumului cutiei craniene. Dacă la cimpanzeu şi gorilă acest volum este de 325—650 cm3, la omul de la Neanderthal înregistrează 1100—1500 cm3. Discontinuitatea, care marchează ruperea omului din animalitate, este determinată, deci, în primul rînd, de perfecţionarea continuă a substratului fiziologic al procesului de reflectare, de modificările de ordin funcţional la nivelul scoarţei cerebrale, pe baza cărora s-a putut realiza trecerea de la o reflectare biologică, instinctuală la o reflectare socială, conştientă.
Avînd premise biologice, trecerea de la natură la om, de la reflectarea instinctuală la cea conştientă, este determinată, în al doilea rînd, dar hotărîtor, de un ansamblu de cauze sociale şi îndeosebi de procesul de muncă*. Engels arată că munca l-ia creat pe om şi tot muncii i se datoreşte gîndirea sa, care face ca omul să fie ceea ce este : „ştiinţa naturii, ca şi filozofia au neglijat total pînă în prezent influenţa activităţii omului asupra gîndirii lui, ele cunosc numai natura pe de o parte şi gîndirea pe de alta. Dar tocmai transformarea naturii de către om, şi nu singură natura ca atare, constituie cel mai important şi mai apropiat fundament al gîndirii umane, şi în măsura în care omul a învăţat să transforme natura, în aceeaşi măsură s-a dezvoltat şi inteligenţa lui“20.
În procesul muncii sociale are loc umanizarea simţurilor omului. Desigur că de la ocelia primitivă pînă la ochiul uman, de la organele chemoolfactive rudimentare, cînd gustul nu era separat de miros, pînă la organele olfactive şi gustative umane, de la organul auditiv primiţi v pînă la urechea umană este o adevărată istorie, la care au contribuit atît natura, cît şi (mai ales) societatea (îndeosebi munca). E adevărat, însă, că acuitatea simţurilor umane scade faţă de a unor animale ; aceste simţuri se perfecţionează însă pe direcţii superioare, contribuind la crearea posibilităţilor de receptare a unor valori specific umane, a creaţiilor în diverse arte (sculptură, pictură, muzică etc.), activitatea socială în general fiind temeiul acestei perfecţionări senzoriale.
În procesul muncii se structurează capacitatea de abstractizare. Omul acţionează mai întîi practic asupra obiectelor şi fenomenelor, realizînd un proces de analiză şi sinteză a acestora în planul activităţii materiale imediate. Marx arată că omul se găseşte mai întîi într-un raport practic cu obiectele şi fenomenele. Lenin, din acelaşi punct de vedere, sublinia că „...practica omului, repetîndu-se de miliarde de ori, se imprimă în conştiinţa lui ca figuri logice“21. Cercetările contemporane de psihologie genetică, mai ales cele întreprinse de şcoala lui Piaget, confirmă şi aprofundează acest punct de vedere. Analiza şi sinteza obiectelor constituie suportul analizei şi sintezei mentale.
În procesul muncii apare, de asemenea, vorbirea (graiul articulat) : „întîi munca, apoi şi împreună cu ea vorbirea articulată sînt cele două stimulente esenţiale sub influenţa cărora creierul maimuţei s-a transformat treptat în creierul, ce-i drept foarte asemănător, dar considerabil mai mare şi mai perfecţionat, al omului“22.
Prin intermediul graiului articulat — datorită funcţiei sale de comunicare — s-au produs modificări substanţiale în structura relaţiilor dintre indivizi, s-a intensificat considerabil cooperarea lor în procesul muncii. Limbajul a constituit, de asemenea, o sursă importantă a instituirii capacităţii de analiză şi sinteză teoretică. Procedînd la analiza şi sinteza obiectelor, posedînd şi cuvîntul, care înlesneşte considerabil aceste operaţii logice, oamenii surprind asemănările şi deosebirile dintre obiecte şi fenomene, ridicîndu-se la nivelul abstractizării şi generalizării. Subliniind rolul limbajului în geneza capacităţii de abstractizare şi generalizare, Lenin arăta că fiecare cuvînt este o generalizare. În măsura în care surprinde relaţiile dintre obiecte şi fenomene în planul practic, omul le transpune mai apoi în plan mental. Reflectarea la acest nivel devine cunoaştere, putîndu-se vorbi, astfel, de un nou stadiu în evoluţia funcţiei de reflectare.
În acest stadiu de reflectare, prin gîndire şi limbaj, omul devine deci posesor al unei duble forme de reflectare : senzorial-raţională. Pe baza reflectării raţionale, a gîndirii logice, omul are posibilitatea nu numai să reproducă, ci îndeosebi să producă, mai întîi pe plan mental, structura obiectului reflectat, pe care apoi o poate produce într-un proces de producţie materială.
În unele cercetări se face o distincţie justificată între gîndirea mitologică şi gîndirea logică. Analiza dezvoltării societăţii omeneşti, cercetările de etnologie, de psihologie genetică ne dovedesc că omenirea a trecut printr-o asemenea perioadă de gîndire mitologică. Neputîndu-şi explica fenomenele naturii, primitivul îşi creează alături de lumea reală o lume imaginară, care interferează cu cea reală, iar uneori i se suprapune acesteia şi o domină. Universul lui e populat de spirite cu cele mai variate semnificaţii şi funcţiuni. „Iar condiţiile şi obiceiurile cotidiene sînt îmbinate strîns şi băştinaşii nu au sentimentul că trec de la un sistem la altul“23. Primitivul nu reuşeşte să se separe pe sine de lucruri şi nici să facă distincţie între lucrurile reale şi imaginare. Cu toate acestea, „încercarea primitivului de a explica vizibilul prin invizibil nu este un gen de aberaţie care l-ar îndepărta de real şi care, în opoziţie cu efortul nostru orientat spre cunoaşterea ştiinţifică, l-ar face să prefere supranaturalul naturii. Ea este condiţia indispensabilă oricărui efort intelectual“24. Valoarea reflectorie a mitului stă în aceea că el e plămădit pornind de la real şi prin analogie cu acesta.
Gîndirea logică se constituie în cadrul interacţiunii tot mai complexe dintre om şi natură, prin interiorizarea acţiunilor din planul practic în cel logic, ca urmare a repetării lor continue şi a transmiterii prin educaţie şi instrucţie a acestei experienţe. Cunoştinţele rezultate din interacţiunea cu obiectele se tezaurizează în noţiuni cu un conţinut tot mai bogat şi o sferă din ce în ce mai lîngă. Operarea cu noţiuni, construirea de judecăţi şi raţionamente sînt legate de dezvoltarea supleţei gîndirii şi de perfecţionarea şi îmbogăţirea limbajului, ca formă de exprimare a gîndurilor.
Reflectarea umană fiind senzorial-logică, devine şi subiectivă. Acumulările de ordin conceptual (teoretic) în planul reflectantului creează premisele desprinderii lui din contextul obiectiv (natural) şi a raportării acestui context la sine. Are loc astfel o dedublare dialectică a reflectantului : continuînd să rămînă obiect (de domeniul naturalului), rezultat al întregii evoluţii filogenetice, el devine, totodată, în primul rînd, subiect, fiinţă socială raţională. În această calitate, reflectantul îşi umanizează mediul în procesul reflectării prin muncă, umanizîndu-se în acelaşi timp şi pe sine, iar reflectarea obiectului de către subiect devine totodată o reflectare de sine a subiectului.
Prin reflectarea subiectivă se înţelege, în primul rînd, tocmai activitatea reflectorie a omului în care raportează cele reflectate la sine. Oricare din organele de simţ ale subiectului (vizual, auditiv, gustativ, olfactiv, tactil) reproduce pe plan subiectiv anumite laturi, proprietăţi, aspecte ale obiectului, care — integrate la nivelul perceptiv şi logic — alcătuiesc imaginea senzorial-logică a subiectului asupra obiectului, imagine în care subiectul se proiectează pe sine, experienţa şi năzuinţele sale. Prin reflectare subiectivă se mai înţelege, de aceea, în al doilea rînd, şi faptul că reproducerea obiectului de către subiect se face prin prisma experienţei acestuia (prezentă şi trecută). Aici îşi spun cuvîntul gradul de instruire a subiectului, nivelul, varietatea şi profunzimea cunoştinţelor sale. Trebuie luate în seamă în caracterizarea reflectării subiective, în al treilea rînd, particularităţile individuale ale subiectului. Reflectarea obiectului de către subiect se face prin prisma trebuinţelor, intereselor, dorinţelor, năzuinţelor acestuia. Strîns legat de acest lucru, subiectul cunoscător are o anumită atitudine faţă de obiect, îl colorează afectiv. Imaginea subiectului asupra obiectului la un moment dat este strîns legată, în al patrulea rînd, de fizionomia epocii respective, purtînd amprenta gradului de dezvoltare a cunoştinţelor, a ştiinţei, a tehnicii, a concepţiilor ei social-politice, filozofice etc.
Toate acestea influenţează într-o măsură oarecare imaginea subiectului asupra obiectului, conferindu-i ceea ce se numeşte, într-un anumit sens, caracter subiectiv. Cu alte cuvinte, formarea omului ca subiect (desprinderea sa din natură şi raportarea naturii la sine) e strîns legată de constituirea conştiinţei sale. Referindu-se la acest proces, Lenin scria : „în faţa omului se află reţeaua de fenomene naturale. Omul instinctiv, sălbatecul, nu se desprinde pe sine din natură. Omul conştient se desprinde ; categoriile sînt trepte ale acestei desprinderi, adică ale cunoaşterii lumii, puncte nodale în reţea, care-l ajută s-o cunoască şi s-o cucerească“25.
Prin urmare, desprinderea omului din natură presupune un suport categorial, o reflectare noţională a lumii. Omul, înzestrat cu noţiuni şi categorii, începe să se ridice de la individual către general, de la cunoaşterea fenomenului la cunoaşterea esenţei. Nu mai pune efectele pe seama supranaturalului, ci învaţă, în activitatea practică şi social-istorică, să caute cauzele naturale ale acestora. Începe să surprindă legile care guvernează fenomenele. Treptat, se cunoaşte şi pe sine, separă visul de realitate, realul de ireal, raportîndu-se permanent la obiectele exterioare şi raportîndu-le pe acestea la sine. În momentul cînd nu se mai identifică pe sine cu structurile fizice şi biologice din natură (din care dealtfel face parte ca geneză şi structură obiectuală), se poate spune deci, că omul are conştiinţă de sine — atribut hotărîtor în structura deosebirilor esenţiale dintre el şi natură —, devine subiect.
Atingînd stadiul dimensionării sale subiective, funcţia de reflectare nu-şi încetează devenirea. Omul, în măsura în care capătă conştiinţă de sine, îşi creează diferite mijloace, instrumente care-i prelungesc capacitatea senzorială dincolo de limitele naturale de cuprindere ale organelor de simţ, amplificîndu-şi astfel, implicit, capacitatea sa intelectuală. Importanţa pe care o au în această privinţă diverse aparate de investigare observaţională, mai ales în epoca contemporană, în sondarea diferitelor domenii ale realităţii, îndeosebi ale micro- şi mega-cosmosului, ne obligă să luăm în consideraţie o aşa-numită formă „aparatuală“ de reflectare, pe care am denumi-o reflectare „obiectiv-subiectivă“, în sensul că subiectul se foloseşte de aparate (cu o structură obiectuală, dar care sînt produse artificial de el) în procesul de informare asupra unor domenii şi orizonturi ale naturii care altfel i-ar fi inaccesibile. În această direcţie, omul şi-a extins cîmpul vizual spre microinfinit cu ajutorul mioroscoapelor optice, electronice etc., reproducînd imagini mărite de peste zece milioane de ori. Aria investigaţiei sale spre megainfinit s-a lărgit de asemenea considerabil.
Acumularea pe această cale a unui imens material de informaţii a determinat necesitatea inventării şi perfecţionării unor sisteme automate de transmitere şi prelucrare rapidă a informaţiei (obţinîndu-se realizări spectaculoase în această direcţie, îndeosebi datorită progreselor ciberneticii), fiind antrenate cu acest prilej şi dezvoltări remarcabile în domeniul cercetărilor operaţionale, de logistică şi, deopotrivă, de tehnica şi tehnologia calculatoarelor.
Toate acestea demonstrează că la nivelul aşa-zisei reflectări obiectiv-subiective se realizează nu numai o uriaşă lărgire cantitativă, ci şi un salt calitativ în sfera cunoaşterii observaţionale, care a antrenat concomitent producerea unor mutaţii profunde în domeniul cunoaşterii teoretice, lărgindu-se considerabil orizontul intelectual al subiectului.
Reflectarea umană — după cum am văzut — îmbracă forma specifică de conştiinţă. Termenul de „conştiinţă“ provine din limba latină, din co (cu) şi scientia (ştiinţă, cunoştinţă), ceea ce ar însemna cu ştiinţă ; adică, a face ceva cu ştiinţă, a avea ştiinţă de actele tale şi de consecinţele lor. Conscientia se mai poate tălmăci şi prin ştiinţă comună, cunoaştere laolaltă (împreună cu alţii). Încă în vechime, termenul avea şi un sens etic, de cunoaştere a binelui şi a răului, precum şi de cunoştinţă de sine, cunoaştere de altul etc.
Fără a opera o dihotomie rigidă, ni se pare indicat a face o relativă distincţie între conştiinţa formată, relativ stabilizată, avînd o funcţie normativă, constituind o premisă pe care se întemeiază şi la care se raportează un act comportamental făcut cu ştiinţă, conştiut, şi cunoaşterea ca act şi ca proces, ce se realizează prin anumite forme de cunoaştere pe care latinii le desemnau, după cît se pare, prin alţi termeni : cogito (a cugeta, a gîndi, a cumpăni, a medita), cognitio (cunoştinţă în sens de idee) etc. Prin urmare, chiar şi o sumară analiză etimologică ne impune a face o relativă distincţie între conştiinţă şi cunoaştere, ţinînd seama că atît nesesizarea deosebirii de nuanţă dintre ele, cît şi izolarea lor metafizică pot duce la consecinţe nefaste în tratarea lor, mai ales la permanenta confuzie dintre idee şi conştiinţă, dintre conştiinţă şi cunoaştere etc.
a. Psihic şi reflectare; particularităţile actului conştient
Psihic şi reflectare. Psihicul face parte din acele fenomene îndelung controversate, adesea mistificate şi încă insuficient studiate.
Premisa fundamentală a tratării psihicului de pe poziţiile materialist-dialectice este aceea a conceperii lui ca factor secund în raport cu materia. Studiul psihicului în detaliu, a legilor şi proceselor psihice revine de drept psihologiei, ca ştiinţă particulară, filozofia urmînd să se ocupe de o serie de probleme generale şi, în cazul de faţă, de funcţia reflectorie a psihicului.
Deşi în limba greacă psyché înseamnă suflet, în terminologia contemporană noţiunea de psihic are o accepţiune mai îngustă decît aceea de suflet în sens larg, în sensul de tot ceea ce e însufleţit, adică are viaţă (plante, animale). Totodată, noţiunea de psihic are o sferă mai largă decît aceea de conştiinţă, pe considerentul că psihicul e prezent chiar şi pe treptele mai joase ale filogenezei, în timp ce conştiinţa nu. În plus, pot exista fenomene psihice umane neconştientizate (inconștientul), sau doar parţial conştientizate.
Psihicul nu poate fi înţeles decît în unitate dialectică cu fiziologicul. Spre deosebire de perioadele anterioare, cînd unii filozofi idealişti şi chiar unii savanţi mai puneau la îndoială dependenţa psihicului de creier (dualismul în diferite forme, precum şi expresia sa mai recentă — paralelismul psiho-fizic, psiho-fiziologic etc.), azi e un adevăr ştiinţific re necontestat că psihicul e o funcţie a sistemului nervos, a creierului şi a activităţii nervoase.
Geneza şi structura fenomenelor psihice implică o cauzalitate de tip complex. Psihicul face parte din categoria acelor efecte la a căror producere concură mai multe cauze. El nu poate fi conceput în afara relaţiei cauzale şi a dependenţei sale faţă de realitatea obiectivă. Evident că în înţelegerea psihicului trebuie să ţinem seama şi de realitatea interioară sistemului uman, de sistemul nervos, creierul şi activitatea acestora. La rîndul său, psihicul, în calitate de efect în raport cu cauzele enumerate, devine el însuşi cauză (de ordin secund), determinînd multiple şi profunde efecte în viaţa organismului, de care trebuie, în mod imperios, să ţinem seama.
Psihicul este o reflectare a realităţii obiective ce constă în imaginea re-produsă, în trăirea internă legată de aceasta (în plan superior afectivitatea cu toată gama de sentimente, atitudini şi alte procese psihice legate de ea) şi mai ales în reacţia (comportamentul) individului în raport cu realitatea ; psihicul are, deci, sensul de imagine reflectorie şi trăire (la nivel superior, afectivă şi raţională).
Funcţia reflectorie a psihicului rezidă în legătura indisolubilă a următoarelor verigi : 1) realitatea obiectivă ; 2) reproducerea acestei realităţi ; 3) trăirea ei într-o varietate de procese psihice ; 4) reacţia faţă de realitatea obiectivă şi trăirea ei, prin corelarea realităţii interioare cu cea exterioară, în plan superior (la om) a subiectivului cu obiectivul.
Funcţia de re-producere a psihicului se exprimă mai ales în procesele cognitive (acestea avînd la om nu numai sensul de procese senzoriale, ci îndeosebi intelectuale), cea a trăirii se exprimă îndeosebi în procesele afective şi cea a reacţiei (comportamentului) se exprimă prin procesele volitive, procese ce trebuie concepute în unitatea lor dialectică şi în multifuncţionalitatea lor. Se poate presupune că iniţial o pondere mai mare au avut-o verigile de reproducere şi de reacţie ; ulterior, în dezvoltarea filogenetică a organismului, pe măsura complicării sale structurale şi funcţionale, ca urmare a interacţiunilor tot mai complexe dintre el şi mediu, a crescut permanent rolul trăirii realităţii, pe baza căreia s-a născut, într-un proces complex şi de lungă durată, lumea subiectivă.
Reflectarea psihică trebuie înţeleasă şi integrată în contextul mai larg al fenomenelor de relaţie şi adaptare a organismului la mediu, de acţiune şi de transformare a acestuia (atunci cînd avem în vedere psihicul uman).
Spre deosebire de psihicul animal, la care se poate vorbi doar de o preistorie a conştiinţei, la om activitatea psihică (sub aspectul proceselor cognitive, afective şi volitive) este o activitate conştientă. Aceasta, deoarece funcţia principală a creierului uman este gîndirea, iar produsul reflectoriu cel mai înalt al acesteia sînt ideile. În raport cu lumea ideilor — numai în raport —, realitatea materială nemijlocită se instituie în trăirii subiective. Ideile (receptarea sau crearea lor.) provoacă puternice stări afective şi canalizează procesele volitive, întemeiază atitudini şi orientează criteriile de apreciere. De aceea, prin raţionalitate, activitatea psihică a omului se ridică la nivel axiologic, aspiră şi se obiectivează în lumea valorilor. În acest domeniu se realizează plenar caracterul subiectiv al reflectării umane, se cristalizează conţinutul specific al conştiinţei, deosebirea sa esenţială faţă de formele şi nivelurile preconştiente de reflectare.
Actul conştient. Aristotel, prin De anima, vestitul său tratat despre suflet, ne transmite un anumit înţeles al conştiinţei în filozofia elenă. Făcînd distincţie între sufletul vegetativ (prezent la plante) şi sufletul senzitiv (prezent numai la animale şi la om), Aristotel arată că acesta din urmă, localizat în inimă, are funcţia de a sintetiza impresiile venite de la organele de simţ. Astfel, organul de simţ realizează vederea (imaginea vizuală), iar sufletul senzitiv realizează ştiinţa vederii. Reţinem, deci, că Aristotel are meritul de a fi sesizat că fiinţele conştiente realizează un dublu fenomen : actul ca atare (auzul, văzul, mirosul etc.) şi ştiinţa actului, actul făcut şi ştiut în acelaşi timp.
Într-adevăr, urcînd pe scara filogenetică, pe măsura complicării structurale şi funcţionale a organismelor, se realizează dublul act de care vorbea Aristotel. Animalele superioare au senzaţia integrităţii lor corporale. De asemenea, în anumite situaţii, uneori destul de complicate, animalele superioare (de pildă maimuţele, delfinii etc.) acţionează foarte abil. Engels subliniază capacitatea animalelor „de a acţiona premeditat, metodic“. El face distincţia dintre acţiunea metodică inconştientă (plantele insectivore) şi acţiunea metodică devenită — într-un anume sens — conştientă (mamiferele)26 ; are în vedere dezvoltarea sistemului nervos central, a complicatelor formaţiuni centrale corticale şi subcorticale, care conferă actelor calitatea de acte metodice, de acte ştiute. Desigur, poate fi vorba de un act „ştiut“ la nivel animal, tot aşa cum există un act ştiut la nivel uman ; dar între acestea există o diferenţă esenţială. Engels dă exemplul vulpii, care „ştie“ atît de abil să se ferească de hăitaşi şi vînători, folosind judicios avantajele terenului. S-ar putea spune că ea acţionează astfel în virtutea comportamentului fixat ereditar. Acest argument e într-o bună măsură inconsistent, deoarece ea acţionează diferit, în raport de situaţie, de teren, de obstacole etc. Comportamentul ereditar nu poate să-i fixeze scheme variabile în funcţie de împrejurări. Este vorba, desigur, şi de ereditate, dar şi de abilitatea comportamentală, de acţiune metodică ; ea reuşeşte să îndepărteze anumite obstacole ce-i stau în calea obţinerii hranei, să recurgă chiar şi la unele vicleşuguri.
Raportînd acest exemplu la exigenţele aristotelice privind actul conştient, cît şi la datele contemporane ale zoopsihologiei, putem afirma că animalele superioare îndeplinesc anumite acte comportamentale şi au simultan, într-o anumită măsură, „ştiinţa“ lor, în sensul că le înfăptuiesc metodic şi finalizat.
Aceste afirmaţii întîmpină de regulă replica unor oameni de ştiinţă şi filozofi : cum e posibil să admitem la animale o conduită conştientă ? Nu înseamnă asta o profanare a conştiinţei umane ? Nicidecum. Mult timp, animalelor superioare le-a fost refuzată total gîndirea, considerată un apanaj exclusiv ai omului. Dar experienţele pe maimuţe (Kohler, Koffka etc.) şi pe alte vertebrate superioare au pus în evidenţă gîndirea situativ-concretă (gîndirea pre-logică).
Dealtfel, istoria nu prea îndepărtată ne arată faptul că simţul comun şi conştiinţa unor cercetători au fost puternic şocate cînd au aflat, prin date incontestabile, că ne tragem din animale. A trebuit însă, cu timpul, să se obişnuiască cu acest adevăr. Dacă, potrivit datelor ştiinţei, a trebuit să admitem originea animală a omului, nu avem în prezent temeiuri să refuzăm admiterea unor activităţi psihice comune cu animalele. Datorită unei atitudini antropomorfice, sîntem tentaţi adesea să punem în evidenţă mai mult deosebirile dintre animal şi om, decît să semnalăm şi acele puncte de contact, note comune, pe care omul le deţine împreună cu celelalte vertebrate superioare. Dar, în aceste probleme, nu sentimentul antropomorfic trebuie să decidă, ci raţiunea ştiinţifică.
În consecinţă, actele de gîndire pre-logică, nediscursivă, nu pot fi contestate pentru un număr însemnat de specii. Şi, aşa cum vorbim de o gîndire animală pre-logică (situativ-concretă), este foarte probabil că putem vorbi şi de un comportament animal „ştiut“, un fel de pre-conștiință în raport cu conştiinţa umană, ceea ce nu înseamnă nicidecum ştergerea oricărei limite dintre animal şi om, nu înseamnă umanizarea animalului şi nici animalizarea omului. Superioritatea omului se poate demonstra nu prin a refuza animalelor superioare o funcţie a cărei prezenţă e constatată ştiinţific. Există o deosebire calitativă între pre-conştiinţa animală şi conştiinţa umană ; această deosebire izvorăşte din tipurile de raporturi deosebite pe care le întreţin indivizii umani cu mediul lor ambiant, din atitudinea activă transformatoare a acestora, ca şi din mijloacele de fixare, conservare şi transmitere, (diacronic şi sincronic, a experienţei dobîndite de indivizi. Subliniind rolul muncii în formarea omului, Engels conchidea : „...omul, prin schimbările pe care i le aduce, subordonează natura scopurilor sale, o stăpîneşte. Şi aceasta este ultima deosebire esenţială dintre om şi celelalte animale, deosebire pe care omul o datorează tot muncii“27.
Prin urmare, omul este o fiinţă transformatoare, are conştiinţa capacităţii sale constructive, are ştiinţa acţiunii eficiente multilaterale, la mare amplitudine, are conştiinţa acţiunii solidare, capătă ştiinţa (priceperea) acţiunii cu unelte perfecţionate şi mereu perfectibile, pe care le interpune între el şi natură. Omul are conştiinţa prezentului, îşi recapitulează conştient trecutul, îşi investighează cu ştiinţă viitorul. Omul se mişcă conştient pe trei coordonate cronologice, pe cită vreme animalul trăieşte — dacă nu exclusiv, cel puţin preponderent — pe una singură, cea a prezentului.
Actul animal metodic se limitează la acţiuni finalizate în raport cu trebuinţele de hrană, de perpetuare a speţei etc. ; omul îşi creează trebuinţe şi cerinţe multiple : estetice, etice, filozofice, ştiinţifice, politice etc. Actul uman conştient, în finalizarea sa, urmăreşte simultan o multitudine de coordonate : eficienţa, valoarea de adevăr, valoarea etică a actului, valoarea estetică, valoarea economică etc. Şi tocmai aceasta-i conferă calitatea de conştiinţă umană, esenţial diferită de pre-conştiinţa animală, de conduita metodică, ştiută a animalelor. Omul este responsabil de actele sale multilateral ştiute, de consecinţele lor multiple. Animalul, chiar şi cel dresat, care nu mai e în stare de totală sălbăticie, nu poate fi culpabil de actele sale (uneori extreme) şi dresorii ştiu acest lucru foarte bine.
Omul are simultan ştiinţa (conştiinţa) actului înfăptuit, a regulilor, principiilor şi normelor de înfăptuire, a consecinţelor lui apropiate şi îndepărtate. Omul îşi anticipează actul în gîndire, în cele mai mici detalii. Este cunoscută vestita comparaţie între arhitect şi albină. La primul este prezentă funcţia anticipa ti vă conştientă, planul de acţiune, un fel de pre-acţiune mintală, ceea ce animalului îi lipseşte cu desăvîrşire. În toate acestea stă superioritatea conştiinţei umane faţă de conduita metodică, chiar „ştiută“ a animalelor.
b. Funcţia activă a conştiinţei
Tratarea funcţiei dinamizatoare a conştiinţei se înscrie ca una din problemele esenţiale ale filozofiei marxist-leniniste. Lenin consemna că „conştiinţa omului nu numai că reflectă lumea obiectivă, dar o şi creează... lumea nu-l satisface pe om şi el se hotărăşte s-o schimbe prin acţiunea lui“28. Prin această exprimare lapidară, Lenin subliniază tocmai funcţia activă şi creativă a conştiinţei umane.
Activitatea omului s-a desfăşurat mai întîi sub impulsul nevoii. Clasicii filozofiei marxiste subliniază funcţia dinamizatoare a nevoii, a trebuinţelor materiale. În acest sens, Marx arăta că omul s-a găsit mai întîi într-un raport practic cu natura, a trebuit să-şi rezolve trebuinţele de hrană, îmbrăcăminte, adăpost şi numai după aceea să teoretizeze asupra lor, să le raporteze în mod conştient la sine, să se raporteze la ele, să acţioneze sub impulsul conştiinţei. Dar cînd nevoia a devenit conştientă, impulsul spre acţiune a fost mult mai puternic. Nevoia acţiunii şi conştiinţa acţiunii formează un cuplu dinamogen indisociabil. Engels subliniază în mod special influenţa dinamizatoare a conştiinţei29.
Pentru a înţelege mai bine funcţia activă a conştiinţei umane, e nevoie de o analiză structurală şi funcţională a acesteia. Încă Aristotel făcea distincţie între procesele psihice cognitive, afective şi volitive. La realizarea conştiinţei, a actelor conştiente participă toate aceste instanţe în proporţii diferite.
O pondere mai mare în funcţionalitatea conştiinţei o au, desigur, procesele cognitive (senzaţiile, percepţiile, reprezentările, noţiunile, judecăţile, raţionamentele etc.), deoarece pe baza lor şi ca o consecinţă a acestora apar fenomenele de conştiinţă ; cunoaşterea ghidează conştiinţa în acţiune, discriminează realul, luminează zona de acţiune, surprinde sensul şi motivele acţiunii. Nu vom înţelege, desigur, că agentul conştient se angajează, în acelaşi sens, în orice fel de acţiune constructivă sau distructivă, pozitivă sau negativă, utilă sau inutilă etc. Conştiinţa este (sau trebuie să fie) opţiune ştiută în conformitate cu un ideal, cu un sistem de norme şi valori. Activismul conştiinţei umane se bazează pe o înţelegere profundă şi multilaterală, pe reflexie meditativă, pe analiză investigatoare. Transformarea unui act de cunoaştere într-unui de conştiinţă presupune, o decantare valorică, o ierarhizare ştiută şi, mai ales, o adeziune sau împărtăşire afectivă selectivă. Nivelul conştiinţei este, deci, direct proporţional cu aria cunoaşterii, cu natura opţiunilor axiologice, cu profunzimea sentimentelor, cu fermitatea şi tăria cu care este urmărit un scop, cu capacitatea de a converti idealul în faptă.
Dacă procesele cognitive au o funcţie orientativă, împreună cu ele, procesele afective (emoţii, sentimente, pasiuni, atitudini etc.) îndeplinesc o funcţie dinamizatoare a conştiinţei şi a persoanei. Procesele afective se găsesc în strînsă conexiune cu trebuinţele (foarte variate, de ordin material şi spiritual), cu interesele, scopurile, năzuinţele, dorinţele, aspiraţiile, idealurile etc. Satisfacerea sau nesatisfacerea acestora, perspectiva realizării sau nerealizării lor se reflectă direct în planul afectiv. În funcţie de aceasta, procesele afective se polarizează în pozitive sau negative. Adoptarea unui ţel va fi de natură să angajeze persoana în mod conştient în realizarea acestuia, să declanşeze disponibilităţile energetice necesare ; dimpotrivă, neadeziunea la un ţel sau la un program de acţiune ce intră în contradicţie cu fondul de convingeri al unui agent, cu atitudinile şi afectivitatea lui, va declanşa la acesta o conduită frenatorie, va duce la blocarea disponibilităţilor sale energetice. De asemenea, conştiinţa nu este numai angajare pentru (sau reţinere), ea este uneori şi angajare împotrivă. În acest caz, resursele energetice ale agentului acţiunii vor fi orientate împotriva ţelului sau evenimentului iniţiat.
Conştiinţa umană, după cum am văzut, se exprimă în cea mai mare măsură prin atitudini. Atitudinea, ca fenomen de conştiinţă, presupune înţelegere (ştiinţă), angajare motivată raţional ; presupune orientare cognitivă şi participare afectivă. Procesele afective imprimă atitudinii o natură polarizantă (atitudini pozitive sau negative), de acceptare sau de respingere, de angajare pozitivă sau negativă, de indiferenţă. De aceea, schimbarea conştiinţei oamenilor, formarea unor noi trăsături de conştiinţă este, în bună parte, o schimbare de atitudini, o formare de atitudini noi. Aceasta presupune schimbarea în prealabil a modului de a gîndi şi a convingerilor oamenilor, a năzuinţelor şi idealurilor lor.
Perseverenţa, curajul, dîrzenia, care ţin de procesele volitive, se înscriu, de asemenea, în înfăptuirea actelor ce au o motivare conştientă pozitivă.
Conştiinţa începe a se forma prin cunoaştere şi se finalizează în acţiune. La nivelul acţiunii se verifică atît temeinicia cunoştinţelor, cît şi profunzimea sentimentelor, intensitatea pasiunilor, orientarea atitudinilor. Acţiunea constituie criteriul sintetic de verificare a nivelului de conştiinţă la care a ajuns un individ sau o colectivitate umană.
Conştiinţa are o dublă dimensiune : există o conştiinţă individuală (subiectivă), ca domeniu exclusiv de reflexivitate, şi o conştiinţă socială (obiectivă) a oamenilor, produs al exercitării (funcţionării) conştiinţei lor individuale (subiective). Conştiinţa socială este produsul conştiinţei individuale a oamenilor, dar reflectă existenţa lor socială şi are un statut existenţial ca şi aceasta. Conştiinţa socială, deşi produsă subiectiv, se instituie ca domeniu obiectiv al sociosferei, în care se obiectivează, în modalităţi specifice, viaţa spirituală a diferitelor generaţii, a indivizilor sau a grupurilor, sistemul ideologiei şi culturii.
O atare înţelegere determinist-materialistă şi dialectică a raportului dintre conştiinţa socială şi conştiinţa individuală este, evident, superioară oricăror încercări de tratare în sine, fie a conştiinţei sociale, fie a celei individuale.
Centrîndu-şi concepţia filozofică pe conştiinţa individuală, pe „trăirile“ subiective proprii individului, existenţialismul contemporan suprimă în mod metafizic corelaţia conştiinţei individuale cu cea socială, punînd un accent unilateral pe individual, singular, existenţial subiectiv, interioritate în dauna socialului, generalului, esenţei, obiectivității, exteriorităţii. Această disociere a individualului de social sfîrşeşte printr-o tratare idealistă a conştiinţei individuale.
Unele interpretări structuraliste (de exemplu, interpretarea lui M. Foucault) se află sub acest aspect la antipodul existenţialismului, anihilînd pur şi simplu conştiinţa individuală, dizolvînd personalitatea umană în structura socială, ajungînd la concluzia eronată după care nu oamenii acţionează într-o anumită societate, ci o anumită societate acţionează prin oameni ; că nu oamenii vorbesc o anumită limbă, ci o anumită limbă vorbeşte prin oameni ; că nu oamenii gîndesc prin intermediul unor structuri logice, ci anumite structuri logice gîndesc prin intermediul oamenilor etc.
Deci, dacă existenţialismul se defineşte ca o filozofie a subiectivităţii umane, a nonsocialului, structuralismul, în varianta amintită, se defineşte ca o filozofie a nonsubiectivităţii, chiar a nonumanului. În perspectiva integralistă a materialismului dialectic şi istoric, conştiinţa socială şi cea individuală nu pot fi rupte una de alta. Ele constituie o unitate genetică şi funcţională cu treceri reciproce din una în cealaltă, fiecare contribuind la constituirea şi la configurarea celeilalte.
Conştiinţa individuală are o determinare complexă. Pe de o parte, dezvoltarea spirituală şi educaţia individului, formarea gîndirii şi — în ultimă instanţă — a caracterului său sînt rezultatul influenţelor conjugate, exercitate asupra individului de către existenţa socială şi de către existenţa individuală (micromediul, condiţiile concrete de viaţă ale individului, particularităţile sale fiziologice, biologice, psihice etc.). În consecinţă, conştiinţa individuală nu este numai un produs al creierului uman ce subiectivează domeniul existenţei individuale, ci şi o reflectare a existenţei sociale, adică în termenii lui Marx a „conştiinţei practice“.
Pe de altă parte, conştiinţa individuală se elaborează genetic şi funcţional prin asimilarea conştiinţei sociale ; fiecare individ îşi elaborează structurile cognitive, afective, motivaţionale proprii prin asimilarea structurilor generale ale ştiinţei, artei, moralei etc. specifice epocii în care trăieşte, într-un cuvînt ale conştiinţei sociale. Conştiinţa individuală le preia, le asimilează, adică le transformă din starea lor de date obiective în date de experienţă subiectivă.
Dezvoltarea biopsihică a individului uman este, deci, dirijată în cadrul comunicaţiei cu totalitatea mediului social (existenţă socială şi conştiinţă socială). Acesta este un factor modelator în raport cu fizionomia conştiinţei individuale a oamenilor. În acest proces de determinare, individualitatea umană biopsihică se preschimbă în personalitate sociospirituală, are loc un proces de socializare a persoanei.
Conştiinţa individuală mediază manifestarea socială a individului, în acest sens, Marx arăta că „manifestarea lui de viaţă, chiar dacă nu apare sub forma directă a unei manifestări de viaţă colective, săvîrşită împreună cu alţii, este deci o manifestare şi afirmare a vieţii sociale. Viaţa individuală a omului şi viaţa lui generică nu sînt ceva diferit“30.
Conştiinţa socială este, la rîndul ei, corelată cu conştiinţa individuală : genetic, conştiinţa socială este produs obiectivat (sintetic şi generalizat) al rezultatelor conştiinţelor indivizilor concreţi ; funcţional, ea se manifestă numai prin conştiinţele individuale. Totodată, conştiinţa socială nu este o sumă de conştiinţe individuale, alăturate mecanic, nu cuprinde toate elementele şi manifestările conştiinţelor individuale, ci este expresia lor sintetică, o unitate (selectivă) de elemente şi de valori corelate într-un tot calitativ distinct, cu proprietăţi (integrative) ireductibile la cele ale conştiinţei individuale, reflectînd într-un mod relativ generalizat existenţa socială în ansamblul ei şi avînd, de aceea, o structură şi o dinamică proprie. Ea are, de asemenea, statutul unui sistem integral deschis, în care pătrund şi se codifică rezultatele noi ale conştiinţelor individuale şi din care se elimină mereu elementele necorespunzătoare determinărilor existenţei.
★
Conştiinţa se manifestă, la nivel individual şi colectiv, sub forma conştiinţei de sine — capacitate prin care omul îşi dă seama de propria lui existenţă fizică, psihică şi socială.
Conştiinţa de sine individuală este o facultate a persoanei, prin care aceasta înţelege semnificaţiile şi consecinţele acţiunilor sale, are conştiinţa valorii şi a intereselor proprii, a locului şi rolului pe care îl ocupă în mediul natural şi social în care trăieşte. Conştiinţa de sine individuală presupune, aşadar, o raportare critică a individului la propria sa conduită, privită comparativ cu modul de conduită al altora, este expresia sintetică a rezultatelor sociale ale acţiunilor proprii ; în esenţă, ea este o conştiinţă a valorii personale, raportată la scara trebuinţelor şi valorilor colectivităţii.
Conştiinţa de sine a individului capătă sens şi dimensiuni finalizatoare numai în cadrul colectivităţii. În raporturile sale cu mediul social, individul operează o selectare a valorilor (social-politice, etice, estetice etc.) societăţii, ale clasei căreia ii aparţine sau la care aderă şi pe care le „topeşte“ într-o concepţie individuală pe măsura personalităţii sale. Astfel, individul trăieşte şi acţionează, avînd conştiinţa apartenenţei la un grup social şi. la o structură .socioculturală proprie grupului respectiv. Prin aceasta, conştiinţa de sine a individului se manifestă în cele din urmă ca o conştiinţă de grup, de clasă, de comunitate (a poporului, naţiunii) etc.
Conştiinţa de sine colectivă reprezintă conştientizarea intereselor, scopurilor, valorilor colectivităţii, a rolului şi a perspectivelor acesteia în raport cu alte colectivităţi similare. Dintre nivelurile de manifestare ale conştiinţei de sine colective un rol deosebit în caracterizarea fizionomiei spirituale a unei societăţi sînt conştiinţa de clasă, conştiinţa comună a poporului şi conştiinţa naţională.
Conştiinţa de clasă se formează şi se dezvoltă pe măsură ce clasa respectivă se constituie ca un grup social tot mai distinct şi îşi făureşte şi promovează o ideologie proprie, pe baza căreia îşi clarifică situaţia şi misiunea ei istorică şi îşi orientează activitatea social-politică practică. Procesul formării conştiinţei de clasă este deci sinonim cu procesul de conştientizare a intereselor şi valorilor proprii ale unei anumite clase. Dacă elementele psiho-sociale, specifice fizionomiei spirituale a unei clase sau pături sociale, se constituie spontan, ca rezultat al condiţiilor concrete de existenţă a acelei clase, a modului ei de trai, ideologia clasei respective se constituie mijlocit şi conştient. Abia după ce a fost elaborată sistematic, ideologia este însuşită de clasa căreia îi este destinată şi devine o premisă a conştiinţei ei de sine. Astfel, transformarea clasei muncitoare din clasă în sine în clasă pentru sine a fost rezultatul conectării între ideologic şi psiho-social, al sintetizării intereselor fundamentale ale proletariatului într-o teorie revoluţionară închegată şi consecventă şi, concomitent, al asimilării acestei teorii — a ideologiei marxiste — de către această clasă.
Conştiinţa poporului reprezintă o sinteză a ideilor şi sentimentelor ce formează configuraţia spirituală specifică a tuturor grupurilor şi claselor care structurează un anumit popor şi, în primul rînd, a maselor populare, a claselor şi forţelor sociale progresiste sau interesate — fie şi parţial — în progresul economic, politic şi spiritual al poporului respectiv. Ea se făureşte şi se consolidează treptat, fiind determinată de specificul condiţiilor materiale, istorice şi geografice, în care şi-a perpetuat existenţa poporul respectiv. Conştiinţa de sine a unui popor reprezintă conştiinţa personali taţii sale în raport cu alte popoare.
Procesul de apariţie a naţiunii, ca formă superioară de comunitate umană, redimensionează şi conştiinţa de sine a poporului pe care o ridică, atît pe plan psihologic cît şi pe plan ideologie, la nivelul conştiinţei naţionale (conştiinţă a interesului naţional, a comunităţii de viaţă economică, de teritoriu, de limbă şi de factură psihică).
În istoria formării naţiunilor în epoca modernă, conştiinţa naţională a jucat un rol deosebit de important. Preluînd şi consolidînd elementele de conştiinţă comunitară a poporului, conştiinţa naţională a constituit premisa psihologică şi ideologică pe temeiul căreia masele au putut fi antrenate la lupta pentru eliberarea naţională, pentru dobîndirea independenţei de stat (economice şi politice) şi pentru desăvîrşirea procesului de formare a statelor naţionale unitare (sau a statelor multinaţionale în care toate comunităţile naţionale se bucură de egalitate în drepturi).
Conştiinţa naţională parcurge un proces nou de dezvoltare în condiţiile socialismului. În această orînduire, membrii societăţii devin pe deplin conştienţi — la nivel de cunoaştere ştiinţifică — de esenţa şi misiunea lor socială. Avînd conştiinţa propriei vocaţii constructive, oamenii au totodată o deosebită luciditate critică şi autocritică, devin mult mai exigenţi faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi membri ai comunităţii. Conştiinţa demnităţii de sine a omului, a rolului său de subiect în făurirea propriei vieţi, devine astfel o dimensiune a conştiinţei de masă a membrilor societăţii. Masele capătă o adevărată conştiinţă a istoriei, înţeleg că progresul şi civilizaţia (naţională şi universală) sînt nu numai o moştenire de păstrat, ci şi o operă de înfăptuit.
Apariţia şi dezvoltarea conştiinţei sociale şi individuale, a ideilor în general, precum şi lupta de idei pot fi înţelese în mod ştiinţific numai dacă luăm în consideraţie raporturile dialectice dintre existenţa socială şi conştiinţa socială.
Existenţa socială şi conştiinţa socială sînt categorii fundamentale ale materialismului istoric ; ele formează împreună cele două laturi esenţiale ale vieţii sociale, prima vizînd latura materială, iar cea de-a doua latura ei spirituală.
Prin existenţă socială se înţelege totalitatea elementelor şi a raporturilor care alcătuiesc viaţa materială a societăţii : modul de producţie, raporturile obiective care se stabilesc între om şi natură în procesul de producţie, formele de comunitate umană, structurile sociale şi de clasă (în societăţile împărţite în clase), laturile materiale ale relaţiilor de familie, aspectele materiale ale modului de trai etc.
Prin conştiinţă socială se înţelege ansamblul vieţii spirituale a societăţii, cuprinzînd totalitatea ideilor, teoriilor, concepţiilor politice, juridice, filozofice, morale, artistice, ştiinţifice, religioase ale oamenilor, precum şi reprezentările, mentalităţile şi stările lor de spirit.
a. Determinarea conştiinţei sociale de către existenţa socială
Problema originii conştiinţei sociale, a cauzelor diversităţii şi schimbărilor acestei conştiinţe, rămăsese nesoluţionată pînă la apariţia materialismului istoric. Nu se dăduse un răspuns veridic şi convingător la întrebarea de ce, de exemplu, în antichitate sclavia. era considerată ca firească şi chiar „morală“, în timp ce în epoca modernă e considerată ca antiumană ; sau, de ce — după secole de obscurantism religios — în epoca Renaşterii sînt reluate şi dezvoltate idei filozofice, morale, politice, etice şi estetice din vremea antichităţii greco-romane şi se constituie un curent ideologic umanist ; în sfîrşit, de ce, de regulă, clasele progresiste şi-au sprijinit lupta pe concepţii cu caracter materialist, în vreme ce clasele dominante încercau să-şi apere privilegiile recurgînd la concepţii idealiste şi mistice.
Răspunsurile la asemenea întrebări — şi la multe altele similare — au putut fi date numai din momentul în care materialismul istoric a postulat şi demonstrat că, potrivit celebrei teze a lui Marx, „nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială, le determină conştiinţa“31.
În elaborarea concepţiei materialist-dialectice despre istorie, Marx şi Engels au pornit de la realităţile sociale. Elementul esenţial al acestor realităţi îl constituie existenţa socială obiectivă a oamenilor ; iar funcţie de existenţa socială obiectivă, de raporturile determinate, necesare în care intră oamenii, independent de voinţa lor, se constituie şi îşi exercită rolul diferitele forme de organizare politico-juridică (statul şi alte instituţii sociale), se elaborează şi se răspîndesc diferitele forme specifice ale conştiinţei sociale.
Viaţa spirituală a societăţii reflectă într-un mod mai mult sau mai puţin direct, mai devreme sau mai tîrziu atît realităţile sociale prezente, cît şi necesităţile umane ivite în sfera existenţei lor sociale obiective. Condiţiile obiective, materiale de viaţă ale oamenilor reprezintă „atelierul de foc“ unde se făuresc conştiinţa lor, ideile şi sentimentele lor, unde se nasc şi se satisfac trebuinţele, năzuinţele şi interesele lor. Lupta dintre idei şi dintre interesele oamenilor, ale claselor sociale este expresia nu a unei abstracte naturi umane, ci a contradicţiilor care apar în interiorul vieţii materiale a societăţii. Marx formula, acest adevăr în modul următor : „Pe diferitele forme de proprietate, pe condiţiile sociale de existenţă se ridică o întreagă suprastructură, de sentimente, de iluzii, de mentalităţi şi de concepţii despre lume, diferite şi caracteristice. Întreaga clasă le creează şi le modelează pe baza condiţiilor ei materiale şi a relaţiilor sociale corespunzătoare“32. De aceea, conştiinţa socială are caracter istoric, iar în societăţile împărţite în clase are, în mare parte, şi caracter de clasă.
Există anumite deosebiri între modul de gîndire, între mentalităţi şi obiceiuri, între criteriile de prestigiu şi chiar de adevăr ale diferitelor comunităţi (aşa cum spune un proverb francez : „Adevăr dincoace, fals dincolo de Pirinei“). Deosebiri şi mai importante există între modurile de a gîndi ale diferitelor clase sociale, deosebiri sesizate încă de Feuerbach şi exprimate în formularea : „Altfel se gîndeşte într-un bordei decît într-un palat“. Ceea ce unele comunităţi umane sau clase sociale consideră folositor, raţional, drept, frumos şi bun, membrii altor comunităţi naţionale sau clase sociale apreciază ca fiind, dăunător, iraţional, nedrept, rău şi urît. Aceste deosebiri nu pot fi atribuite voinţei şi dorinţei oamenilor, conştiinţei lor, deoarece înseşi ideile şi instituţiile pe care oamenii le creează şi le schimbă de la o epocă la alta trebuie explicate în mod raţional, prin cauze obiective.
Dacă reprezentările noastre juridice, filozofice, politice, morale etc. sînt vlăstarii mai mult sau mai puţin îndepărtaţi ai relaţiilor economice dominante într-o societate, atunci, „odată cu schimbarea bazei economice are loc, mai încet sau mai repede, o revoluţionare a întregii uriaşe suprastructuri. Atunci cînd cercetăm asemenea revoluţionari, trebuie să facem întotdeauna o deosebire între revoluţionarea materială a condiţiilor economice de producţie, care poate fi constatată cu precizie ştiinţifică, şi formele juridice, politice, religioase, artistice sau filozofice, într-un cuvînt formele ideologice, în care oamenii devin conştienţi de acest conflict şi-l rezolvă prin luptă. După cum un individ oarecare nu poate fi judecat după ceea ce gîndeşte despre sine, tot astfel, o asemenea epocă de revoluţie nu poate fi judecată prin prisma conştiinţei sale. Dimpotrivă, această conştiinţă trebuie explicată prin contradicţiile vieţii materiale, prin conflictul existent între forţele de producţie sociale şi relaţiile de producţie“33.
Aşadar, materialismul istoric afirmă cu toată claritatea că izvorul conştiinţei, al ideilor sociale trebuie căutat în procesul vieţii materiale a societăţii. Concepţia materialistă a istoriei explică astfel în mod ştiinţific conţinutul de clasă al ideologiei şi caracterul inevitabil al luptei ideologice, ca expresie a luptei de clasă în condiţiile societăţii împărţite în clase antagoniste ; aici nu pot exista idei şi concepţii politice, juridice, filozofice etc. „deasupra claselor“. Totodată, în fiecare societate, ideologia dominantă a fost şi este ideologia clasei care deţine puterea economică şi politică, deoarece — după cum arătau Marx şi Engels — clasa care are la dispoziţia sa mijloacele producţiei materiale dispune prin aceasta şi de mijloacele producţiei spirituale.
Dar a ne opri numai la teza caracterului determinant al existenţei sociale faţă de conştiinţa socială înseamnă a staţiona la jumătatea drumului ce conduce către explicarea determinismului social, a locului şi rolului vieţii spirituale în societate. Înţelegerea profundă şi nuanţată a tezei materialismului istoric cu privire la raportul dintre existenţa socială şi conştiinţa socială. ne obligă să examinăm încă un aspect : independenţa relativă a ideilor, a conştiinţei sociale faţă de viaţa materială a societăţii. Această relativă independenţă are mai multe cauze şi se manifestă sub mai multe forme.
În primul rînd, este vorba de o anumită continuitate, filiaţie istorică în dezvoltarea ideilor şi a conştiinţei sociale ; sistemele de idei care iau naştere într-o anumită epocă — ca reflectare a existenţei sociale — nu dispar fără urme, atunci cînd se trece la altă epocă istorică, ci exercită o anumită influenţă, pozitivă sau negativă, asupra conştiinţei şi vieţii spirituale a generaţiilor ulterioare. Reprezentanţii ideologici ai unei clase sociale, ai unei societăţi, nu creează pe „loc gol“, ci se bizuie pe materialul de idei elaborat de predecesori. În condiţiile societăţii noastre, în cultura şi conştiinţa socialistă se integrează selectiv valorile ideologice, spirituale ale trecutului, ideile materialiste, democratice şi progresiste afirmate de înaintaşi.
În al doilea rînd, diferitele forme ale conştiinţei sociale se influenţează reciproc ; între ideile filozofice şi cele politice, între acestea şi ideile morale şi artistice există o permanentă comunicare şi intercondiţionare. Să luăm ca exemplu literatura şi arta contemporană. Astăzi, ca şi în trecut, ideile artistice şi, respectiv, operele literare şi de artă sînt puternic influenţate de ideile filozofice şi de opţiunile social-politice ale artiştilor, ca şi de cuceririle gîndirii ştiinţifice contemporane. Există o artă care militează activ pentru idealurile de libertate şi dreptate socială, care subordonează formele de expresie artistică — tot mai variate şi moderne — ideilor umanismului, progresului social, păcii şi socialismului. De asemenea, ştiinţa influenţează şi ea asupra celorlalte forme ale conştiinţei sociale. Marile cuceriri ale gîndirii ştiinţifice contemporane exercită o puternică înrîurire asupra filozofiei, căreia îi pune numeroase şi variate probleme inedite, făcînd necesară apariţia unor noi domenii şi ramuri ale cugetării filozofice. La rîndul lor, ideile politice suferă şi ele o tot mai accentuată influenţă din partea gîndirii ştiinţifice, astăzi creîndu-se condiţiile necesare pentru transformarea politicii într-o activitate care să se întemeieze pe ştiinţa conducerii vieţii şi proceselor sociale. În sfîrşit, gîndirea ştiinţifică contemporană, răspîndită în mase tot mai largi, conduce la restrîngerea ariei de influenţă a concepţiilor mistico-religioase, la triumful concepţiei materialist-dialectice şi istorice despre lume şi viaţă.
Independenţa relativă a ideilor faţă de existenţa materială se manifestă ca posibilitate a conştiinţei sociale, mai ales a diferitelor ei forme şi elemente, de a se detaşa între anumite limite de baza lor materială. Astfel se explică fenomenul rămînerii în urmă a unor elemente ale conştiinţei sociale şi individuale în raport cu .schimbările petrecute în condiţiile obiective de viaţă ale oamenilor. Aşa, de exemplu, datorită îndelungatei dominaţii a proprietăţii private care a avut puternice influenţe asupra conştiinţei şi psihologiei umane, o serie de mentalităţi şi atitudini vechi, individualiste se menţin un timp şi după abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Tot astfel se explică persistenţa credinţelor religioase în conştiinţa unor oameni în zilele noastre.
Dar tot pe această bază se explică şi particularitatea diferitelor forme ale conştiinţei sociale de a devansa condiţiile imediate ale vieţii materiale. Este vorba de capacitatea de previziune a ideilor politice, ştiinţifice, filozofice şi artistice, de forţa de anticipare specifică cugetării umane. O asemenea capacitate previzională posedă gîndirea marxist-leninistă. Pornind de la studiul realităţii, ai contradicțiilor sociale, socialismul ştiinţific a fundamentat proiectul construcţiei socialiste şi comuniste.
b. Rolul activ al conştiinţei sociale
Independenţa relativă a conştiinţei sociale faţă de existenţa socială Întemeiază posibilitatea influenţei conştiinţei sociale asupra dezvoltării societăţii, asupra activităţii şi relaţiilor materiale dintre oameni.
Critici interesaţi şi superficiali ai materialismului istoric s-au grăbit să taxeze tezele lui Marx cu eticheta de „materialism economic“ sau „fatalism economic“, pretinzînd că marxismul nu ia în consideraţie şi alţi factori decît cei obiectivi, materiali în explicarea proceselor social-istorice şi că recunoaşterea legilor obiective ale dezvoltării sociale ar elimina cu totul rolul activ, transformator al oamenilor, al conştiinţei, voinţei, sentimentelor lor individuale şi colective. Asemenea „critici“ şi învinuiri au fost respinse încă de Engels : „...Potrivit concepţiei materialiste a istoriei, factorul în ultimă instanţă hotărîtor în istorie este producerea şi reproducerea vieţii reale. Nici Marx, nici eu n-am afirmat vreodată mai mult. Şi dacă cineva denaturează aceasta, afirmînd că factorul economic este singurul hotărîtor, preface teza de mai sus într-o frază goală, abstractă şi absurdă. Starea economică este baza, dar diferitele elemente ale suprastructurii — ...teoriile politice, juridice, filozofice, concepţiile religioase... — îşi exercită de asemenea înrîurirea asupra desfăşurării luptelor istorice...“34.
Ideile politice, filozofice, morale etc. pot avea fie un caracter progresist, fie un caracter retrograd, după cum purtătorii şi promotorii acestor idei sînt clase şi pături sociale interesate în transformări sociale revoluţionare, sau — dimpotrivă — sînt clase reacţionare. Contradicţiile social-economice şi de clasă obiective îşi găsesc oglindirea în lupta ideologică dintre forţele interesate în progresul social şi cele care stăruie în menţinerea vechilor rînduieli. Referindu-ne la exemplul Revoluţiei Franceze din 1789, se poate spune că asaltul Bastiliei a fost precedat şi însoţit de asaltul împotriva fortăreţei ideologiei feudale, religioase de către marea pleiadă a enciclopediştilor şi iluminiştilor : Rousseau, Diderot, La Mettrie, D'Holbach, Voltaire, D'Alambert etc. Tot astfel, asaltul Palatului de iarnă din Petrograd, în 1917, a fost pregătit de intensa activitate politico-ideologică a partidului comunist condus de Lenin, care — dezvoltînd creator ideile lui Marx şi Engels în noile condiţii sociale — a asigurat unirea ideologiei socialiste cu mişcarea muncitorească şi victoria primei revoluţii socialiste.
Practica revoluţionară a secolului nostru a demonstrat şi demonstrează din plin adevărul tezei lui Marx, potrivit căreia forţa materială trebuie răsturnată tot printr-o forţă materială, dar că şi teoria devine o forţă materială de îndată ce cuprinde masele.
Rolul activ al conştiinţei sociale nu se reduce la rolul pe care îl. au teoriile şi doctrinele înaintate, ci implică, de asemenea, dimensiunea activizatoare a factorilor psihosociali în raport cu structurile sociale obiective. Astfel, motivaţiile, opiniile, atitudinile, comportamentele, stările de spirit, mentalităţile colective şi individuale, care exprimă interacţiunea dintre necesităţile obiective şi gradul de conştientizare şi înţelegere a acestora, ne apar ca forţe motrice ideale ale acţiunii, ca o formă de realizare a cauzelor externe prin intermediul condiţiilor interne. Ideea fusese formulată de Engels astfel : „Influenţele lumii exterioare asupra omului îşi găsesc expresia în mintea sa, se oglindesc acolo ca simţăminte, gînduri, impulsiuni, acte de voinţă, pe scurt ca «tendinţe ideale», şi devin sub forma aceasta «puteri ideale»“35.
Raportîndu-se la mulţimi de indivizi, determinismul social global se realizează totdeauna pe temeiul unor motivaţii colective — de grup, de clasă etc. —, sau cel puţin pe baza unor orientări motivaţionale ale colectivităţii. Condiţii de existenţă similare sau identice vor genera motivaţii similare sau identice. Trebuinţe, interese şi scopuri comune se vor constitui în motivaţii colective. Ba chiar motive diferite pot reuni uneori pe oameni într-o acţiune comună — fireşte, temporară şi parţială. Tocmai prin variabilitatea lor şi prin condiţionarea lor social-istorică, motivaţiile raportate la un grup determinat de oameni reprezintă factori importanţi ai acţiunilor şi relaţiilor umane.
Unul din factorii dinamizatori importanţi ai activităţilor şi relaţiilor umane de toate tipurile îl reprezintă interesele*. În ele se exprimă conştientizat trebuinţele naturale socializate, nevoile imediate şi de perspectivă, cele obiective şi subiective, cele individuale şi cele de grup, clasă, naţionale. Interesele generează la indivizi, la grupuri, la clase, diferite atitudini, opinii, comportări deosebite. Nu putem înţelege însă atitudinile, opiniile, comportamentele diferenţiate ale oamenilor dacă nu luăm în consideraţie factorii motivaţionali ideali. În această direcţie, Lenin arăta, între altele, că fenomenele psihosociale de conştiinţă, intersubiective participă concret, efectiv — direct şi indirect — la constituirea determinismului social : „conştiinţa participă la interacţiune şi la determinare“36. În unele împrejurări, procesele psihosociale — de la nivelul relaţiilor interpersonale sau intergrupale, pînă la nivelul structurilor psihosociale ale claselor sociale, ale naţiunilor — pot acţiona ele însele ca forţe motrice relativ independente ale dezvoltării sociale, fireşte, avînd ca resort factori sociali şi situaţionali obiectivi materiali şi realizîndu-se în cadrul lor. Deci factorii psihosociali nu se substituie celor obiectivi, sociologici, ci participă la interacţiune, la determinare.
Se ştie, spre exemplu, că rolul de avangardă al proletariatului în revoluţia socialistă şi apoi rolul conducător al clasei muncitoare în procesul construcţiei socialiste şi comuniste sînt obiectiv determinate sub raport economic şi sociologic. Există, desigur, o coincidenţă între legile obiective ale dezvoltării sociale — care reclamă trecerea de la tipul capitalist la cel socialist de organizare socială — şi interesele fundamentale ale clasei muncitoare, ale tuturor categoriilor de producători de valori materiale şi spirituale. Dar dacă această coincidenţă nu este conştientizată, dacă nu ia forma unor interese, ţeluri şi obiective sociale precis definite, în funcţie de contextul sociologic general şi particular, dacă, cu alte cuvinte, conştiinţa acestei coincidenţe nu devine motiv de acţiune practică a respectivei clase, atunci chiar cunoaşterea legităţilor îşi pierde orice valoare. Rolul factorului politic conştient, al partidului marxist-leninist al clasei muncitoare, constă tocmai în a conştientiza şi în a da curs necesităţilor sociale obiective, acţionînd prin pîrghii ideologice, organizatorice şi psihosociologice în sensul creării şi susţinerii energice a unui sistem motivaţional adecvat acţiunii revoluţionare a maselor. Motivaţia, întemeiată raţional şi afectiv, ideologic şi psihologic reprezintă, aşadar, un element motor al practicii.
În această perspectivă, sînt semnificative procesele sociale care se desfăşoară în prezent în ţara noastră. Prin politica sa, partidul nostru acţionează simultan asupra factorilor obiectivi (materiali) ai progresului social, cît şi asupra celor subiectivi (ideologici şi psihosociali), stimulează atît individualitatea, cît şi colectivitatea. Odată cu crearea şi dezvoltarea continuă a premiselor materiale, economice, juridice, politice obiective, pentru afirmarea nestingherită a creativităţii umane, pentru dezvoltarea multilaterală a personalităţii fiecărui cetăţean în spiritul umanismului socialist, partidul şi statul nostru creează premisele ideologice şi climatul psihosocial corespunzător atingerii acestor ţeluri. Afirmarea acestui climat favorabil este de o importanţă covîrşitoare pentru valorificarea energiilor şi capacităţilor creatoare ale fiecărui individ, ale fiecărui colectiv în interesul societăţii socialiste multilateral dezvoltate.
În perspectiva acestei corelaţii strînse între existenţa soci ală şi conştiinţa oamenilor în condiţiile socialismului, în Programul P.C.R. se apreciază că „însuşirea concepţiei ştiinţifice despre lume, dezvoltarea conştiinţei socialiste a maselor constituie un factor esenţial al edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi trecerii la comunism. Activitatea ideologică şi politico-educativă a partidului are în vedere că teoria revoluţionară a materialismului dialectic, şi istoric este menită să ajute nu numai la cunoaşterea lumii, ci şi la înarmarea întregului partid, a militanţilor săi, a tuturor membrilor partidului cu cunoştinţele necesare desfăşurării acţiunii conştiente de transformare a societăţii“37.
Termenul generic de conştiinţă socială cuprinde totalitatea laturilor şi manifestărilor vieţii spirituale colective, atît sub aspectul lor trăit, interiorizat, cît şi sub aspectul manifestării lor exterioare, obiectivate în atitudini, comportamente sau idei, creaţii culturale. În maniera cea mai generală, conştiinţa socială poate fi definită ca ansamblul elementelor şi modalităţilor specifice prin care oamenii reflectă, îşi dau seama şi trăiesc în plan ideal existenţa lor socială şi naturală, precum şi al elementelor şi modalităţilor prin care oamenii prefigurează şi anticipează — în raport cu condiţiile lor de viaţă prezente — imaginea existenţei lor viitoare.
Marea varietate de elemente şi modalităţi specifice de manifestare a conştiinţei sociale nu trebuie să conducă la imaginea unei aglomerări haotice a acestora ; ele constituie un ansamblu structural complex şi ordonat, rezultat al unui îndelungat proces de evoluţie istorică.
La începuturile ei, conştiinţa socială reprezenta un tot nediferenţiat sau puţin diferenţiat, difuz ; în această fază incipientă a dezvoltării sociale, cu greu s-ar fi putut deosebi şi delimita — de exemplu — elementele religiei de cele ale artei sau moralei. Odată cu diviziunea socială a muncii, cu specializarea crescîndă a diferitelor activităţi umane, conştiinţa socială s-a diferenţiat, dobîndind o structură complexă şi diversificată, structurată pe niveluri şi pe forme de manifestare.
a. Nivelurile conştiinţei sociale
Structura conştiinţei sociale pe niveluri reprezintă organizarea şi dispunerea ei pe anumite trepte sau straturi suprapuse, care se deosebesc între ele după modul de constituire, după gradul de conştientizare şi după rolul pe care îl joacă în raport cu existenţa oamenilor. În această perspectivă, se pot distinge două modalităţi principale de structurare în adîncime a conştiinţei sociale : a) din perspectivă cognitiv-operaţională (conştiinţa comună şi conştiinţa teoretică, sistematizată) ; b) din perspectivă reflexiv-valorizatoare (psihologia socială şi ideologia diverselor grupuri şi clase sociale).
Psihologia socială reprezintă primul nivel sau strat al conştiinţei sociale ; ea cuprinde totalitatea elementelor de natură psihică, trăirile şi stările interioare — stările afective, stările de spirit, stările voliţionale, factura psihosocială specifică diferitelor epoci istorice, diferitelor colectivităţi : popoare şi naţiuni, clase sociale şi grupări de populaţie cu o relativă diferenţiere şi stabilitate (generaţii, grupări profesionale, tipuri de reşedinţă etc.).
Psihologia socială reflectă latura nemijlocit practică a existenţei sociale, aspectele concrete ale relaţiilor sociale care afectează direct interesele şi aspiraţiile oamenilor. Specificul psihologiei sociale decurge însă nu atît din ceea ce reflectă, ci mai ales din modul cum reflectă existenţa socială ; ea reflectă existenţa în mod direct şi spontan, nesistematizat, cu un pronunţat caracter afectiv, de trăire interioară şi spontană — în mare parte necontrolată — a unor stări de lucruri date nemijlocit. Fenomenele de psihologie socială declanşează în exterior atitudini, comportamente şi acţiuni sau le însoţesc şi le stimulează pe acestea cînd ele sînt declanşate în mod deliberat şi conştient pe baza unor scopuri clare, a unor programe de acţiune teoretic elaborate.
Deşi acest nivel al conştiinţei sociale se întemeiază pe trăsăturile stabile, general-umane ale psihicului, conţinutul său prezintă o mobilitate deosebită, întrucît reprezintă reacţia cea mai vie, imediată la fenomenele sociale cotidiene ; pe de altă parte, psihologia socială este puternic diferenţiată de la o epocă la alta, de la o comunitate sau grup social la altul şi chiar de la un individ la altul.
Conştiinţa comună reprezintă primul nivel cognitiv al conştiinţei sociale ; ea cuprinde totalitatea datelor şi elementelor de cunoaştere dobîndite de oameni în procesul activităţii lor practice, constatările, descrierile empirice şi explicaţiile (mai ales funcţionale) eu privire la unele fenomene. Ca şi psihologia socială, conştiinţa comună se constituie în mod spontan, are un caracter nesistematizat şi neelaborat teoretic ; este o conştiinţă lipsită de reflecţia critică asupra ei înseşi, asupra conţinutului şi funcţionării ei, elementele sale cognitive fiind de cele mai multe ori nediferenţiate sau insuficient diferenţiate de elementele afective, voliţionale şi mai ales acţionale, cumulînd fără o explicită disociere explicaţii logice şi extralogice, elemente de observaţie şi de valorizare etc.
Spre deosebire însă de psihologia socială, conştiinţa comună nu este reacţie nemijlocită şi adesea individuală în faţa fenomenelor reale, ci produs social acumulat în mod istoric ; conştiinţa comună nu este doar trăire subiectivă a unor fapte şi evenimente, ci instrument raţional al acţiunii. Ea este elaborată şi funcţionează la nivelul cvasitotalităţii indivizilor umani ; constituie — şi mai ales a constituit în epocile anterioare — cea mai largă bază a activităţii sociale curente. De aceea, Lenin arăta că masele abordează problemele în mod practic, nu teoretic, şi folosea pentru acest nivel al conştiinţei sociale termenul de „conştiinţă de masă“.
Conştiinţa teoretică reprezintă nivelul cognitiv superior al conştiinţei sociale şi, în acest sens, subordonează atît psihologia socială cît şi cunoaşterea comună. Ea cuprinde ideile şi principiile, explicaţiile referitoare la lumea exterioară luată în întregul ei sau la un domeniu, latură ori aspect al acesteia.
Trăsăturile distinctive ale conştiinţei teoretice, în raport cu primele două niveluri ale conştiinţei sociale, sînt multiple. În primul rînd, elementele ei constitutive sînt elaborate teoretic, pe cale logico-raţională, la nivel abstract, categorial. În al doilea rînd, aceste elemente constitutive sînt organizate şi sistematizate sub forma unor teorii generale, unitare şi coerente, sub forma unor doctrine şi — uneori — a unor programe de acţiune ale diferitelor grupări sau comunităţi umane (naţiuni şi popoare, clase sociale şi partide politice etc.), avînd pentru acestea nu numai un rol teoretico^explicativ, ci şi unul metodologic, normativ. În al treilea rînd, ea nu se constituie în mod spontan şi nemijlocit, la nivelul masei de indivizi care alcătuiesc colectivitatea ; ea este o conştiinţă elaborată conştient, opera unor indivizi în mod deosebit instruiţi şi specializaţi în această direcţie — fiind apoi difuzată şi propagată în masa colectivităţii pe calea învăţămîntului, a educaţiei sau a altor mijloace de comunicare. În al patrulea rînd, conştiinţa teoretică se caracterizează printr-o poziţie critică şi reflexivă faţă de ea însăşi, faţă de propriul ei conţinut, faţă de modul de funcţionare şi de rolul ei în raport cu existenţa. În al cincilea rînd, caracterul de sistem şi logica sa internă îi conferă o anumită stabilitate şi o relativă autonomie structurală şi funcţională, un rol prospectiv şi orientativ în activitatea socială practică.
Cele trei niveluri ale conştiinţei sociale nu sînt precis delimitate între ele şi mai ales nu sînt rupte unul de altul în ceea ce priveşte conţinutul şi orientarea lor în raport cu epocile istorice şi cu comunităţile social-umane. Ele reprezintă în toate cazurile expresia ideală a uneia şi aceleiaşi realităţi concret-istorice, văzută la nivelul unei anumite puteri de pătrundere a conştiinţei individuale sau sociale, prin prisma intereselor, tendinţelor şi idealurilor unor epoci, ale unor grupări sau clase sociale, partide politice etc.
Dependenţa conţinutului şi a orientării. — spontane sau conştiente — a conştiinţei sociale, la toate nivelurile ei, de interesele şi idealurile unor grupări sociale şi politice determinate întemeiază caracterul lor de clasă ; la nivelul conştiinţei sociale elaborată în formă de teorie, de doctrină, caracterul de clasă se manifestă şi se exprimă prin ceea ce în mod obişnuit se cheamă caracter ideologic sau ideologie.
Ideologia nu reprezintă, aşadar, un nivel aparte al conştiinţei sociale ; ea este de domeniul conştiinţei teoretice, parte integrantă a acesteia, dar cuprinde şi anumite elemente, sensuri şi semnificaţii care aparţin conştiinţei comune. Diferitele elemente ale ideologiei care apar iniţial într-o formă difuză, semiconştientizată sînt valorificate de creatorii de doctrine ideologice, sînt ordonate, completate şi structurate într-un sistem închegat. Pe de altă parte, nu întreaga conştiinţă socială teoretic elaborată este ideologie sau are caracter ideologic ; ideologia cuprinde numai acele idei, teorii şi doctrine — componente ale conştiinţei sociale elaborate — care reflectă şi proiectează realitatea în raport cu interesele, aspiraţiile şi proiectele de acţiune ale claselor sau grupurilor social-politice determinate ; nu au caracter ideologic acele teorii sau idei — mai ales din domeniile ştiinţelor naturii şi ştiinţelor acţiunii — care nu sînt legate de interesele specifice ale unor clase sau grupări social-politice determinate.
Termenul de ideologie are însă şi alte accepţiuni. Marx şi Engels foloseau termenul de ideologie în sensul de conştiinţă socială mai mult sau mai puţin denaturată (deliberat sau nu), pe care diferite clase sau categorii sociale o au despre existenţa socială, în funcţie de statutul lor social ; ideologia avea deci, iniţial, sensul de subiectivitate de clasă, opusă obiectivității ştiinţifice. Totodată, Marx şi Engels atrăgeau atenţia asupra faptului că orice doctrină ideologică conţine un anumit grad de obiectivitate. Nici o doctrină ideologică nu este în întregime falsă ; ea este adevărată în măsura în care corespunde situaţiei reale a clasei care a generat-o şi este falsă în măsura în care este proclamată universal valabilă, imparţială38.
În filozofia nemarxistă contemporană, termenul de ideologie are în general accepţiunea de nuanţă valorică postulată sau acceptată în mod axiomatic (arbitrar, sau derivînd din considerente extraştiinţifice) şi prezentă în anumite explicaţii ca punct de plecare sau consecinţă a acestora.
În filozofia marxistă contemporană, sensul curent al termenului de ideologie este acela definit de Lenin : ansamblul formelor elaborate ale conştiinţei sociale, prin care se reflectă interesele şi aspiraţiile claselor şi grupurilor sociale, ale partidelor politice etc. Lenin suprimă ideologiei sensul de conştiinţă falsă, denaturată şi, cu această precizare, termenul de ideologie a fost atribuit doctrinei proletariatului revoluţionar39 ; această precizare terminologică a devenit posibilă şi necesară în condiţiile de după apariţia teoriei marxiste, în cadrul căreia se realizează pentru prima dată o compatibilitate şi o coincidenţă între caracterul partinic, ideologic şi cel ştiinţific al unei explicaţii teoretice. Această coincidenţă între caracterul partinic şi cel ştiinţific derivă din situaţia că interesele clasei muncitoare devin în mod obiectiv interese generale, că realizarea scopurilor sale înseamnă realizarea scopurilor marii majorităţi. Ideologia marxistă întruneşte condiţia obiectivității ştiinţifice, întrucît există o concordanţă tendenţială între baza socială şi doctrina care emerge din ea, între acestea şi interesele generale ale societăţii.
În condiţiile societăţilor împărţite în clase antagoniste există mai multe ideologii, corespunzătoare diferitelor clase şi categorii sociale cu interese deosebite ; în societatea capitalistă contemporană se disting şi se opun, în primul rînd, ideologia proletară şi cea burgheză, neexcluzîndu-se angajarea în luptă a altor poziţii ideologice ale păturilor mic-burgheze care se opun ideologiei marelui capital, sau ale unor pături neproletare, ale căror interese — deci şi poziţii ideologice — pot fi parţial convergente cu cele ale proletariatului revoluţionar. Această situaţie determină complexitatea deosebită a luptei ideologice contemporane, necesitatea cunoaşterii concrete a diferitelor poziţii, a schimbului de idei şi a confruntărilor teoretico-ideologice.
Existenţa în lumea contemporană a celor două sisteme mondiale opuse — socialismul şi capitalismul — conferă luptei ideologice un caracter deosebit de intens. Coexistenţa paşnică dintre cele două sisteme sociale opuse şi dintre state cu orînduiri sociale diferite nu poate fi transferată şi în domeniul ideologic ; coexistenţa paşnică nu exclude, ci presupune lupta ideologică principială şi permanentă, aşa cum se subliniază de nenumărate ori în documentele partidului nostru.
Din prezentarea specificului diverselor niveluri ale conştiinţei sociale rezultă că ele se împletesc strîns ; conştiinţa comună cuprinde elemente de psihologie socială, se structurează asemănător cu aceasta şi interferează cu ideologia ; la rîndul ei ideologia este un domeniu al conştiinţei teoretice, dar cuprinde şi elemente ale conştiinţei comune. Conştiinţa socială a oamenilor deşi, structurată pe mai multe niveluri, se manifestă, aşadar, unitar.
Cu toate interferenţele lor reciproce, conştiinţa comună şi conştiinţa teoretică, psihologia socială şi ideologia prezintă şi unele distincţii importante. Astfel, în timp ce conştiinţa comună şi cea teoretică reprezintă — cu precădere — niveluri cognitive ale conştiinţei sociale, operează cu descrieri şi explicaţii dobîndite de oameni în procesul practicii şi aspiră la obiectivitate, la valori logice de adevăr, psihologia socială şi ideologia operează cu sensuri şi semnificaţii care decurg din interese şi năzuinţe partinice, de grup şi de clasă, promovează valori etice de adevăr. Pe acest temei al partinităţii, ideologia se desfăşoară ca un discurs axiologic (valorizator), în timp ce ştiinţa se desfăşoară printr-un discurs nomologic (cauzal explicativ). Cu precizarea că, în condiţiile în care interesele unei clase coincid pe deplin cu legitatea obiectivă a progresului social, ideologia este deopotrivă un demers ştiinţific şi unul axiologic, în cadrul ei se împletesc strîns partinitatea şi obiectivitatea ştiinţifică. Prezintă o astfel de completitudine ştiinţifico-ideologică, după cum am arătat, conştiinţa socială sistematizată a clasei muncitoare — motiv pentru care apărarea purităţii ei ştiinţifico-ideologice devine sinonimă cu lupta împotriva oricărei ideologii străină de interesele clasei muncitoare.
b. Formele conştiinţei sociale
Spre deosebire de nivelurile conştiinţei sociale, care reprezintă tăieturi orizontale în cadrul acesteia, formele conştiinţei sociale reprezintă tăieturi verticale în corpul ei. În consecinţă, fiecare dintre aceste forme cuprinde — în proporţii diferite — elemente din toate nivelurile orizontale ale stratificării conştiinţei sociale.
Conştiinţa socială cuprinde următoarele forme : conştiinţa politică, juridică, morală, artistică, ştiinţifică, religioasă şi filozofică. Acestea se deosebesc între ele sub două aspecte principale : prin ceea ce reflectă şi — mai ales — prin modul cum reflectă. Unele dintre ele se referă doar la anumite domenii, laturi, aspecte ale existenţei, altele se referă la existenţa în general ; unele se referă cu prioritate sau exclusiv la societate, altele se referă deopotrivă şi la natură. Fiecare din ele oglindeşte însă existenţa într-un mod propriu, operînd — în consecinţă — cu categorii şi principii specifice, exprimînd realitatea din unghiuri de vedere diferite. De aceea, formele conştiinţei sociale sînt definite ca modalităţi specifice de reflectare a existenţei în totalitatea ei sau a unor domenii, laturi, aspecte ale acesteia.
Formele conştiinţei sociale se mai deosebesc între ele şi după caracterul mai mult sau mai puţin direct al legăturii lor cu baza economică a societăţii şi cu suprastructurile ei instituţionale, cu interesele şi poziţiile diferitelor clase şi categorii sociale, Există forme ale conştiinţei sociale legate în mod nemijlocit de situaţia şi de interesele grupurilor sociale (conştiinţa politică, juridică, morală), în timp ce alte forme ale conştiinţei sociale (arta, ştiinţa, filozofia) şi mai ales unele elemente ale acestora au o legătură mai îndepărtată cu interesele specifice ale claselor şi grupărilor sociale.
1) Conştiinţa politică, ca principală formă ideologică a conştiinţei sociale, este expresia ideală a vieţii politice dintr-o societate dată ; ea cuprinde ideile şi teoriile, precum şi sentimentele şi deprinderile oamenilor referitoare la relaţiile lor cu clasa din care fac parte şi cu celelalte clase, cu partidele politice, ideile referitoare la lupta de clasă (in societăţile împărţite în clase antagoniste), la organizarea statală a societăţii, la raporturile dintre naţiuni şi state.
Conştiinţa politică reprezintă, totodată, latura ideologică a suprastructurii politice şi, într-o accepţiune mai largă, a domeniului politic al vieţii sociale, care este structurat dintr-o serie de elemente aflate într-o interacţiune dinamică şi funcţională*.
Ca mod specific de reflectare a tuturor componentelor vieţii politice în mintea oamenilor, conştiinţa politică operează nu numai cu idei şi teorii care au valoare explicativă ; în structura ei se cuprind, de asemenea, şi demersuri predictice, care prefigurează, proiectează sau anticipează valoric acţiunile politice viitoare. Atît sub aspect reflectoriu, cît şi sub aspect anticipator, conştiinţa politică interpretează însă datele cunoaşterii prin prisma intereselor de clasă ; ca atare, ea are prin excelenţă un caracter ideologic.
La nivelul conştiinţei comune, conştiinţa politică apare ca un ansamblu de reprezentări, atitudini, mentalităţi şi opinii, referitoare la raportul dintre clase şi grupuri sociale, între partide, între acestea şi stat. Unele dintre ele ţin de sfera psihologiei politice şi se făuresc în cadrul contactului nemijlocit al oamenilor cu viaţa politică practică, ca reacţie a lor la diferite evenimente sociale, economice şi politice. La nivelul conştiinţei teoretice, elaborate, aceste forme directe de oglindire a diferitelor aspecte ale politicului îmbracă forma unor teze şi principii abstracte, închegate în teorii, concepţii şi doctrine politice, în care ideile sînt organizate şi argumentate logic. Ansamblul acestor forme elaborate ale conştiinţei politice constituie ideologia politică ; ideologia politică este nu numai reflectare, ci serveşte în primul rînd la orientarea activităţii politice a unor organizaţii şi instituţii puse în serviciul intereselor unor anumite clase sau grupuri sociale. Ideologiile politice, ca expresii ale unei realităţi interpretate şi uneori răstălmăcite din punctul de vedere al unor clase sau grupuri sociale, pot fi adecvate sau neadecvate, adică pot fi în concordanţă sau în discordanţă cu realitatea, cu starea de fapt.
Conştiinţa politică a claselor exploatatoare interpretează realităţile politice corespunzător cu interesele lor de clasă şi denaturează în acest sens informaţia despre realitatea politică, în vederea construirii unor doctrine, a unor explicaţii şi programe politice care să le motiveze şi să le justifice acţiunile de promovare a propriilor interese — aflate în discordanţă cu legităţile generale ale progresului social. Astfel, ideologia politică a diferitelor grupări politice burgheze contemporane selectează şi prelucrează datele şi informaţia ştiinţifică despre fenomenele sociale în sensul apărării intereselor burgheziei, susţinînd în esenţă, că societatea capitalistă este perfectibilă în mod nelimitat şi că problema centrală a activităţii politice ar consta în elaborarea unor măsuri care fac posibilă o asemenea perfecţionare. Exprimînd în doctrinele lor politice interesele diverselor grupări ale burgheziei, aceste ideologii denaturează datele reale prezentîndu-le incomplet, unilateral, construiesc teorii apologetice despre societatea capitalistă.
Conştiinţa politică a claselor dominate, asuprite, exploatate, nu este frînată de interese care ar impune denaturarea realităţii. Cu toate acestea, în decursul istoriei şi chiar în prezent, unele clase sociale asuprite nu au reuşit încă să dobîndească o conştiinţă politică adecvată asupra rolului şi importanţei lor în viaţa socială în general şi în cea politică în special.
Meritul deosebit al marxism-leninismului constă tocmai în faptul că. a înarmat clasa muncitoare cu o conştiinţă politică adecvată poziţiei şi misiunii sale istorice, fundamentînd scopurile şi mijloacele activităţii sale politice. Prin introducerea rezultatelor ştiinţei despre societate în conştiinţa politică a clasei muncitoare, marxism-leninismul a pus bazele întemeierii ştiinţifice a acţiunilor politice. Proletariatul este singura clasă socială din istoria omenirii care îşi elaborează o ideologie politică ştiinţifică şi singura clasă socială care foloseşte ideologia politică pentru crearea unei societăţi în care exploatarea şi dominaţia unei clase asupra alteia să fie exclusă.
Preocupîndu-se de dezvoltarea economică şi socială a ţării, partidul nostru acordă un rol de prim ordin activităţii politico-ideologice. În concepţia partidului nostru, menirea socialismului nu este numai de a elibera omul de exploatare şi de a-i asigura o bunăstare materială, ci şi de a făuri o civilizaţie spirituală superioară, de a făuri un om cu o înaltă conştiinţă politică. „Activitatea ideologico-educativă — arată Programul partidului — trebuie să fie pătrunsă de spiritul umanist al concepţiei noastre revoluţionare, să pună în centrul ei omul. Avînd un nivel politic şi ideologic ridicat, fiecare cetăţean va acţiona în mod conştient pentru a contribui la progresul general al societăţii socialiste şi comuniste, în cadrul căreia se vor asigura adevărata libertate, adevăratul umanism“40.
2) Conştiinţa juridică este, de asemenea, o formă profund ideologică a conştiinţei sociale ; ea cuprinde totalitatea ideilor, concepţiilor, teoriilor, a opiniilor şi sentimentelor, a atitudinilor şi stărilor de spirit ale diferitelor clase şi categorii sociale cu privire la orînduirea de drept existentă, la regulile şi normele care reglementează raporturile juridice dintre indivizi, dintre clase, state şi naţiuni.
Specificul conştiinţei juridice constă în faptul că, în aprecierea relaţiilor juridice şi a orînduirii de drept existente, operează cu anumite convingeri şi concepţii specifice diferitelor clase şi grupuri sociale cu privire la ceea ce este drept sau nedrept, legal sau ilegal, obligatoriu sau neobligatoriu în raporturile sociale. Conştiinţa juridică implică, de asemenea, şi năzuinţa, tendinţa claselor sociale de a-şi ridica voinţa la rangul de lege, de a conferi anumitor norme şi reguli de reglementare a relaţiilor sociale (care le apără interesele) un caracter general obligatoriu.
În strînsă dependenţă cu natura intereselor clasei căreia îi aparţine, conştiinţa juridică realizează atît o funcţie apreciativă, determinînd atitudinea pozitivă sau negativă a acesteia faţă de formaţiunea socială şi de orînduirea de drept existentă, cît şi o funcţie normativă, reglementînd conduita şi acţiunea membrilor clasei respective.
Ansamblul tuturor normelor şi legilor juridice în vigoare constituie dreptul ; acesta a apărut din necesitatea de a reglementa, prin norme explicit formulate şi impuse prin forţă coercitivă, raporturile economice şi politice, de comportare, de activitate şi de convieţuire curentă între clase şi între membrii acestora. Elaborarea şi aplicarea normelor de drept revine unor organisme special constituite din exponenţi ai clasei dominante şi serveşte la asigurarea dominaţiei acesteia. Dreptul este conştiinţa juridică a clasei dominante ridicată la rangul de lege.
În societatea împărţită în clase antagoniste, fiecare clasă îşi are conştiinţa ei juridică ; dar există un singur drept, acela instituit de clasa dominantă în conformitate cu interesele sale şi impus tuturor claselor şi păturilor sociale existente în societate. De aceea, atitudinea faţă de sistemul juridic şi de drept diferă de la o clasă la alta. Faţă de dreptul sclavagist, feudal sau burghez, clasele exploatate şi asuprite au dus o luptă continuă. În condiţiile societăţii capitaliste, clasa muncitoare şi mişcarea ei politică combat dreptul şi sistemul juridic existent, considerînd că înlăturarea acestora constituie unul din obiectivele transformării revoluţionare a societăţii. Întrucît sistemul juridic burghez urmăreşte crearea instrumentelor legale prin care forţa publică poate fi folosită pentru menţinerea şi garantarea proprietăţii private capitaliste, reglementînd pe această bază toate relaţiile private şi publice ale membrilor societăţii, interesele oamenilor muncii sînt fundamental opuse legilor şi sistemului de drept burghez.
După cucerirea puterii politice şi instaurarea societăţii socialiste, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, pe existenţa unor clase şi pături sociale din ce în ce mai unitare sub raportul intereselor lor, legile şi sistemul juridic au devenit expresia nemijlocită a intereselor şi voinţei clasei muncitoare, a tuturor oamenilor muncii, slujind la apărarea şi dezvoltarea proprietăţii socialiste şi reglementînd, pe această bază, toate relaţiile private şi publice dintre membrii societăţii. Odată cu instaurarea legalităţii socialiste, clasa muncitoare şi toţi oamenii muncii au devenit direct interesaţi în aplicarea consecventă a tuturor legilor, considerînd respectarea dreptului socialist, a spiritului de echitate socialistă, ca o condiţie esenţială pentru reglementarea relaţiilor sociale şi interindividuale în conformitate cu interesele dezvoltării continue şi multilaterale a societăţii socialiste. De aceea, Programul P.C.R. precizează că în etapa actuală „partidul va acorda o atenţie deosebită perfecţionării continue a legislaţiei socialiste, a principiilor de drept“41.
Conştiinţa juridică socialistă şi dreptul socialist sînt pătrunse de principiile umanismului socialist, ceea ce pune în evidenţă — pe lîngă funcţia coercitivă a legilor — funcţia lor educativă. Respectarea strictă a legalităţii socialiste constituie un factor esenţial şi o forţă suprastructurală eficace în îndeplinirea programului construirii socialismului multilateral dezvoltat în ţara noastră.
3) Morala. Ca şi politicul, morala cuprinde un sistem complex de elemente, dintre care reţinem ca specifice şi mai importante : raporturile morale şi normele morale care le reglementează ; conştiinţa morală, care se structurează în raport cu un sistem de categorii, valori şi idealuri morale.
În ceea ce priveşte conştiinţa morală (unul din elementele centrale ale moralei), precizăm că ea cuprinde totalitatea sentimentelor şi deprinderilor, a ideilor, convingerilor şi concepţiilor unor clase sau grupuri de indivizi cu privire la normele prin care se reglementează liber, fără constrîngere instituţională (din partea unor organisme statale şi instituţionale în general), raporturile morale dintre indivizi, dintre aceştia şi diverse colectivităţi din care fac parte (grup social, clasă, partid sau altă organizaţie socială, comunitate umană etc.).
Raporturile sau conduita morală reprezintă modalităţile în care se realizează practic — în fapte şi atitudini — idealurile, principiile, categoriile, valorile, normele morale. Aceste raporturi depind hotărîtor de natura şi de nivelul conştiinţei morale care le motivează, de măsura în care aceasta corespunde structurilor sociale (în primul rînd materiale) ale orînduirii şi epocii respective.
Spre deosebire de normele de drept, care se impun prin forţa legilor, folosind sau presupunînd forţa publică (inclusiv constrîngerea fizică, privaţiunea de libertate), normele morale nu se obiectivează prin intermediul vreunei instituţii, ele sînt respectate prin exercitarea unei puternice influenţe a opiniei publice şi datorită însuşirii de către individ a unui sistem de valori, principii şi idealuri, în raport cu care faptele oamenilor şi ale lui proprii sînt apreciate pozitiv sau negativ, în funcţie de conţinutul care se conferă categoriilor specifice ale moralei : binele şi răul, datoria, dreptatea (echitatea) şi nedreptatea (inechitatea), cinstea, demnitatea etc.
Morala are un caracter social şi istoric, variind în conformitate cu structura şi dinamica diferitelor formaţiuni sociale. Ea are, în societăţile divizate pe clase, un caracter de clasă : idealurile, principiile, valorile, normele morale au un conţinut determinat de poziţia diferită a claselor faţă de mijloacele de producţie, de deosebirile economice şi sociale uneori radicale dintre ele. Dată fiind poziţia economico-socială şi politico-ideologică pe care o deţin clasele dominante, morala lor tinde să se impună ca morală „generală“. În realitate, pretinsa morală „eternă“, „imuabilă“ nu este decît expresia voinţei claselor dominante de a impune morala lor de clasă — reflectînd interesele corespunzătoare — ea morală general-valabilă pentru toate clasele. Există, fără îndoială, şi unele valori şi principii sau norme morale care depăşesc limitele intereselor de clasă şi exprimă aspiraţii general umane (sînt o reflectare a luptei permanente a omului pentru realizarea condiţiei sale), tradiţiile şi experienţa milenară de conduită civilizată a oamenilor. Acestea nu pot însă fi luate drept temei pentru infirmarea caracterului de clasă şi istoric al moralei.
De exemplu, se înţelege de la sine că în orice societate, indiferent de structura ei de clasă, binele este preferat răului. Dar conţinutul acestor categorii, ce anume este apreciat ca „bine“ sau „rău“, depinde de interesele de clasă. De aceea, morala burgheză — bazată pe individualism, pe menţinerea diviziunii societăţii în clase antagoniste, cu interese fundamental opuse — şi morala proletară, bazată pe colectivism, pe îmbinarea din ce în ce mai organică a intereselor personale ale membrilor colectivităţii cu cele generale, se află într-o opoziţie radicală.
Conştiinţa morală se constituie pe baza aprecierii (evaluării) activităţii şi comportării oamenilor ca acte pozitive sau negative, morale sau imorale, corecte sau incorecte, bune sau rele, cinstite sau necinstite etc., în funcţie de un ideal moral. Acesta, la rîndul său, exprimă — într-o formă sintetică — experienţa, aspiraţiile şi comportarea indivizilor în cadrul unei clase sau grup social. Idealul moral se bucură de aprecierea supremă într-un sistem determinat de morală şi îndeplineşte, în cadrul acestuia, rolul de scop suprem. Ca atare, în idealul moral, principiile şi sistemul de valori specifice moralei respective apar ca model sau exemplu de urmat. Spre deosebire de idealurile morale anterioare, de obicei decretate prin voinţa claselor exploatatoare şi asupritoare, idealul moral comunist are o fundamentare ştiinţifică, în sensul că nu este prestabilit şi elaborat prin speculaţii, ci se află în concordanţă cu tendinţele legice ale dezvoltării sociale, cu idealul social înaintat al oamenilor muncii, exprimat în programul construirii societăţii comuniste.
Corespunzător cu idealul moral, se constituie principiile morale, care intră nemijlocit în componenţa idealului moral. Principiile moralei comuniste dezvoltă critic elementele general-umane ale diferitelor forme anterioare de morală progresistă, integrîndu-le în sistemul moral propriu, în cadrul căruia valorile de bază au devenit : umanismul socialist, colectivismul, devotamentul şi angajarea pentru emanciparea totală a oamenilor (prin revoluţia şi construcţia socialistă şi comunistă), patriotismul şi internaţionalismul proletar, atitudinea socialistă faţă de muncă, faţă de interesul şi avutul obştesc.
Sistemul de valori al moralei comuniste cuprinde totalitatea acţiunilor, atitudinilor şi comportamentelor apreciate ca pozitive în raport cu idealul şi principiile comunismului. Au o valoare (pozitivă) în morala comunistă toate comportamentele, faptele care contribuie efectiv la realizarea idealului comunist şi a principiilor stabilite în concordanţă cu acesta.
Normele morale formulează în termeni de reguli de acţiune — deci în propoziţii prescriptive şi imperative, sub formă de interdicţii sau obligaţii, permisiuni sau avertizări, recomandări sau acceptări — comportările apreciate (evaluate) ea fiind conforme (sau lipsite de conformitate) cu idealul, principiile, sistemul de valori ale unei societăţi, ale unei clase, în condiţii concret-istorice.
Dimensiunea morală a omului dobîndeşte o pondere deosebită în condiţiile societăţii socialiste şi se accentuează şi mai mult în condiţiile făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate. În perspectiva perfecţionării relaţiilor morale, a normelor de etică şi echitate socialistă în conformitate cu sarcinile acestei etape de dezvoltare a societăţii noastre, Congresul al XI-lea al P.C.R. a adoptat Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste. Îmbrăţişînd toate aspectele fundamentale ale vieţii şi activităţii comuniştilor şi ale tuturor oamenilor muncii, stabilind criteriile de apreciere, obligaţiile şi îndatoririle acestora faţă de cauza făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate în România, faţă de partid şi faţă de patria noastră socialistă, acest cod oferă indicaţii precise privind comportarea comuniştilor, tineretului revoluţionar şi a tuturor oamenilor muncii în activitatea productivă, în viaţa social-politică, în familie etc. Avînd în vedere necesitatea perfecţionării continue a raporturilor morale în procesul dezvoltării multilaterale a socialismului, în Program se arată că partidul „va acţiona pentru afirmarea deplină în viaţa socială a principiilor eticii şi echităţii socialiste, pentru realizarea unor raporturi noi între oameni, bazate pe respect şi colaborare... Traducerea în viaţă a acestor principii de etică şi echitate socialistă va exercita, fără îndoială, o influenţă puternică asupra tuturor membrilor societăţii, asupra întregii dezvoltări a patriei noastre, în felul acesta înaltele principii ale socialismului şi comunismului vor pătrunde tot mai adînc în toate sferele vieţii sociale, ale relaţiilor dintre oameni, contribuind la omogenizarea orînduirii noi, la înaintarea fermă pe drumul comunismului“42.
4) Arta, ca formă a conştiinţei sociale, reflectă realitatea într-un mod cu totul specific. Obiect de reflectare artistică îl constituie numai realitatea raportată la om, procesele şi domeniile de existenţă cu care intră în contact sau îi stimulează preocupările sale de a cugeta şi acţiona asupra destinului propriu. De aceea, totdeauna, arta exprimă şi operează în plan reflectoriu cu atitudini, opţiuni pentru anumite valori (în primul rînd estetice, dar şi de ordin ideologic şi etic).
În structura fenomenului artistic distingem atît un proces reflectoriu — în acest sens vorbim de o conştiinţă artistică —, cît şi un proces acţionai — creaţia artistică. Trebuie să operăm, de asemenea, şi distincţia între sensibilitatea artistică — ca nivel al conştiinţei artistice comune — proprie aproape tuturor oamenilor, şi concepţia artistică — ca formă elaborată a conştiinţei artistice, implicită în opera de artă şi formulată explicit la nivelul esteticii (care este ştiinţă sau teorie a artei).
Spre deosebire de limbajele altor modalităţi de reflectare şi de activitate creatoare în domeniul vieţii spirituale (de exemplu, cugetarea şi creaţia ştiinţifică), care operează cu concepte abstracte, limbajul artei este acela al imaginilor concrete, care au o puternică încărcătură afectivă. Caracterul concret al imaginii artistice nu trebuie înţeles în sensul că ar reda întocmai un fragment din realitatea concretă, ci în sensul că opera de artă întruchipează într-o determinare concretă un ansamblu de semnificaţii, experienţe şi trăiri ale creatorului de artă, ce pot fi recepţionate şi înţelese (tocmai pentru că sînt concrete şi au o mare putere de sugestie) de o categorie relativ largă de oameni. Se poate spune, aşadar, că arta este o gîndire în imagini ; deşi individualizate, imaginile au caracter tipic şi, de aceea, dispun de o capacitate mare de generalizare. Întrucît imaginile artistice au un caracter tipic (exprimînd comunul, generalul din existenţă, oferind modele), acestea au — şi, odată cu ele, arta însăşi — o importantă valoare de cunoaştere.
Din acest punct de vedere, viziunea artistică nu este însă o simplă transpunere a viziunii ştiinţifice în imagini sensibile ; mai curînd, ea este complementară celei ştiinţifice, filozofice, teoretice în general : nici nu i se poate substitui, dar nici nu-i este opusă. Atît prin intenţia şi scopul pe care-l slujeşte, cît şi prin mesajul pe care-l comunică, ea întregeşte concepţia teoretică despre lume, ataşînd discursului efectuat pe calea cunoaşterii teoretice dimensiuni valorizatoare, afective şi atitudinale.
Conştiinţa şi creaţia artistică, în toate genurile de artă, au un pronunţat caracter ideologic. Obiectul artei fiind realitatea în centrul căreia se găseşte omul, întotdeauna mesajul operei de artă exprimă interesele majore ale comunităţii sau clasei sociale din care face parte creatorul : omul la care acesta se raportează în procesul reflectării şi al creaţiei este modelul de om pe care îl preconizează clasa şi comunitatea sa, este omul concret al epocii în care trăieşte. În acest sens vorbea Lenin despre partinitatea artei şi despre caracterul ei concret-istoric. Poziţia ideologică a artistului devine, astfel, o pledoarie în favoarea umanismului sau antiumanismului. Clasele progresiste au fost totdeauna promotoare ale realismului şi ale unor valori umaniste în artă, iar clasele reacţionare au dezvoltat interpretări antiumaniste şi antirealiste. Sub acest aspect, arta care se situează pe poziţiile revoluţiei şi construcţiei socialiste este pătrunsă de atitudini revoluţionare, de spiritul unui umanism militant, socialist, promovează principiile ideologice ale filozofiei marxiste şi sistemul de valori ale socialismului. Pentru această artă, care se constituie pe temeiul unui realism autentic, valorile supreme sînt idealul transformării revoluţionare a societăţii, idealul comunismului, dezvoltarea personalităţii umane, a creaţiei şi libertăţii sale de acţiune, împlinirea totală a omului.
Aderenţa deosebită la problemele umanismului, partinitatea şi receptivitatea pe care o manifestă faţă de problemele sociale şi politice majore ale epocii, deschiderea spre năzuinţele şi interesele nemijlocite ale oamenilor conferă artei o puternică funcţie educativă. Receptarea operei de artă oferă individului satisfacţii spirituale, îi formează gustul pentru frumos, îl educă moral, mijlocindu-i dobîndirea unor căi de acces spre o scară mai înaltă de valori. Valenţele educative ale artei nu se limitează numai la domeniul eticului şi esteticului ; uneori arta este un mijloc eficace de educaţie politică. Din această cauză, arta este reclamată ca un mijloc de seamă în cadrul activităţii ideologice şi a muncii de propagandă în general.
În programul ideologic al P.C.R., se prevăd o serie de sarcini importante în domeniul creaţiei artistice, subliniindu-se în acest sens, între altele, importanţa principiului partinităţii, al conducerii de către partid în domeniul creaţiei artistice şi literare, necesitatea oglindirii veridice în operele de artă a realizărilor poporului nostru pe calea socialismului, a năzuinţelor şi idealurilor nobile ale comunismului, care animă pe toţi oamenii muncii din ţara noastră.
Principiul partinităţii se îmbină strîns cu libertatea de creaţie. Marxism-leninismul este ostii oricărei tendinţe de uniformitate tematică şi de stil. Dealtfel, fără inovaţie, diversitate de expresie şi de limbaj artistic, creaţia artistică îşi pierde valenţele sale formativ-educative, nemaivorbind de faptul că încetează să opereze educaţional chiar în domeniul esteticului. Libertatea de creaţie presupune însă — în concepţia partidului nostru — o înaltă responsabilitate a oamenilor de artă pentru soarta şi destinele poporului şi ale patriei noastre, pentru rezolvarea problemelor care frămîntă societatea noastră, în spiritul democratismului autentic şi al umanismului socialist, al unui climat în care să-şi găsească o deplină aplicabilitate principiile eticii şi echităţii socialiste promovate cu consecvenţă de partid. „Partidul va stimula şi în viitor — se arată în această privinţă în Program — făurirea unei arte şi literaturi de o înaltă ţinută .umanistă, bogate în idei şi sentimente nobile, inspirate din viaţa şi munca poporului, din idealurile socialismului şi comunismului“43.
5) Ştiinţa. Prin termenul generic de ştiinţă înţelegem totalitatea disciplinelor ştiinţifice în continua lor diferenţiere şi integrare. Ştiinţele reprezintă sisteme de cunoştinţe controlate şi verificate (ştiinţa constituită) şi cunoştinţe controlabile şi verificabile (ştiinţa în procesul elaborării sale), referitoare la un domeniu definit al realităţii sau la un aspect terminat al acesteia.
Spre deosebire de celelalte forme ale conştiinţei sociale, ştiinţa reflectă nemijlocit experienţa şi activitatea practică a oamenilor şi, de aceea, nu face parte din suprastructura ideologică a societăţii, nu are caracter de clasă ; ea face abstracţie de orice element afectiv şi de ferice alte valori în afara valorilor de adevăr şi fals*. Specificul ştiinţei ca formă a conştiinţei sociale constă, de asemenea, şi în caracterul abstract al imaginilor prin care se exprimă ; ea operează mai ales cu categorii şi legi, elaborate inductiv sau deductiv la nivel raţional, cu ajutorul unor metode şi tehnici specializate. În domeniul ştiinţific predomină elementul cognitiv, constructiv şi teoretic ; ea mu se constituie în mod reflexiv, aşa cum se structurează cu precădere celelalte forme ale conştiinţei sociale.
În sistemul ştiinţelor, sînt grupate următoarele categorii de ştiinţe : a) ştiinţe particulare ale naturii (astronomie, fizică, chimie, biologie etc.) ; b) ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia, etnografia, psihologia, sociologia, economia politică, politologia, istoria etc.) ; c) ştiinţe generale (logica, matematica, cibernetica etc.) şi d) ştiinţe ale acţiunii (ştiinţele tehnice, medicale, instructiv-educaţionale, administrativ-organizatorice etc.). În cursul dezvoltării lor, ca urmare a adîncirii specializării şi a creşterii necesităţii de integrare a rezultatelor cercetării, au apărut ştiinţele de graniţă sau de contact (chimia fizică, biofizica, biochimia, astrofizica etc.), iar sub raport metodologic s-a afirmat, mai ales în cursul actualei revoluţii ştiinţifico-tehnice, modalităţi de cercetare multi- şi interdisciplinare.
Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală a dus la îmbinarea strînsă a ştiinţei cu practica socială şi mai ales cu producţia, a determinat transformarea ştiinţei într-o forţă nemijlocită de producţie. Activitatea practică a devenit atît de complexă, încît în problemele fundamentale nu se pot obţine soluţii eficiente decît folosind achiziţiile ştiinţei şi tehnicii. În acelaşi timp, progresul ştiinţific şi tehnic a atins un asemenea nivel, încît pune la dispoziţia practicii instrumente de cunoaştere şi de acţiune din ce în ce mai numeroase şi mai perfecţionate. Această apropiere a ştiinţei de practica socială se manifestă în diferite forme, dintre care una din cele mai semnificative este reducerea intervalului de timp dintre descoperirea şi aplicarea ei în tehnică precum şi procesul de introducere a cercetării ştiinţifice în însăşi organizarea şi conducerea activităţii productive şi sociale (apariţia în această direcţie a unor discipline ca ştiinţa conducerii economice şi sociale, prognoza şi planificarea etc.).
Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală a produs, de asemenea, o schimbare radicală în structura şi dinamica ştiinţelor. În ceea ce priveşte structura ştiinţelor, odată cu lărgirea sferei practicii sociale, s-a accentuat tendinţa de specializare, de diferenţiere. Astfel, pe baza disciplinelor ştiinţifice tradiţionale au apărut discipline ştiinţifice noi, prin transformarea unor capitole ale celor vechi în domenii de investigare relativ autonome. Această tendinţă se accentuează pe măsura acumulării cunoştinţelor. Dar, odată cu tendinţele de specializare şi diferenţiere, revoluţia ştiinţifică actuală a determinat şi tendinţa dialectică complementară, de integrare. Ea se realizează pe trei căi principale : în primul rînd, rezultatele din diferite domenii se integrează în cadrul unor discipline de graniţă de tipul celor menţionate mai sus (biochimia, biofizica), la care se mai adaugă altele mai noi (bionica, astrobiologia etc.), sau prin apariţia unor noi discipline de sinteză, care au ca obiect studiul unor structuri comune mai multor domenii (alături de cele tradiţionale, inclusiv cibernetica, au mai apărut teoria sistemelor, teoria informaţiei, semiotica etc.) ; în al doilea rînd, integrarea rezultatelor cercetării se realizează prin matematizarea tot mai pronunţată a ştiinţelor, inclusiv a celor sociale — proces ce contribuie la crearea unui limbaj ştiinţific unitar prin care rezultatele pot fi transferate mai uşor dintr-un domeniu într-altul ; în al treilea rînd, integrarea ştiinţelor, se poate realiza la nivel practic, operaţional prin conjugarea şi combinarea rezultatelor dobîndite de diferite discipline în vederea producerii unor obiective tehnico-economice deosebit de complexe.
Desfăşurarea revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane confirmă prognoza făcută de Marx şi Engels cu privire la creşterea considerabilă a rolului ştiinţei în ansamblul activităţilor sociale, la transformarea ei într-o forţă nemijlocită care potenţează eficienţa întregului sistem al acţiunilor sociale.
Ca urmare a acestor mutaţii care s-au petrecut în funcţionalitatea socială a ştiinţei în condiţiile actuale, dezvoltarea ştiinţei a devenit o preocupare majoră a statelor, a factorilor politici în general, care intervin nemijlocit în organizarea, planificarea, programarea şi conducerea activităţii de cercetare ştiinţifică. În socialism se instituie în acest sens o strategie de perspectivă a progresului ştiinţifico-tehnic în strînsă legătură cu nevoile actuale şi viitoare ale economiei şi culturii. În acest sens, Programul partidului arată că „ştiinţa constituie factorul primordial al progresului contemporan, că societatea socialistă multilateral dezvoltată şi comunismul nu pot fi edificate decît pe baza celor mai înaintate cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii“44.
6) Religia. Ca formă a conştiinţei sociale, religia reprezintă un ansamblu de concepţii, reprezentări şi sentimente care reflectă denaturat şi fantastic realitatea, pe temeiul credinţei că existenţa universului, apariţia şi dezvoltarea omului şi în general a tuturor fenomenelor naturale şi sociale se datoresc acţiunii unei (sau unor) forţe supranaturale. Principiile de bază ale religiei constau dintr-un ansamblu de teze în care oamenii trebuie să creadă necondiţionat, chiar dacă acestea nu sînt şi nici mu pot fi justificate nici pe cale raţională şi nici pe cale experimentală, empirică, practică.
Religia a apărut pe fondul unei societăţi aflate într-o fază înapoiată sub raportul dezvoltării practicii sociale şi a ştiinţei, omul fiind dominat de forţele oarbe ale naturii, apoi şi de forţele sociale. Acestor forţe li se dădea o interpretare fantastică, denaturată, apariţia şi manifestarea lor fiind atribuită unor cauze supranaturale, ascunse şi uneori personificate. Filozofia marxistă a dezvăluit faptul că aceste „forţe supranaturale“ nu sînt decît forme înstrăinate ale existenţei şi conştiinţei umane, proiecţii ale unor tendinţe umane sau mistificări ale unor stări de fapt.
Elaborarea şi promovarea unor asemenea reprezentări sau idei au fost preluate — odată cu separarea muncii intelectuale de munca fizică şi cu împărţirea societăţii în clase — de către reprezentanţi ai clasei stăpînitoare, care îşi atribuiau privilegiul comunicării cu „forţele supranaturale“, sau cel puţin capacitatea de a desluşi sensul abscons al semnelor speciale (miracole etc.) prin care divinităţile şi-ar transmite voinţa. Pe baza acestui monopol asupra elaborării credinţei religioase şi asupra dreptului de a-i formula cerinţele, clasele stăpînitoare au impus religiei propria lor viziune ideologică (această impunere nefiind, bineînţeles, .un proces deliberat, în cunoştinţă de cauză, ci rezultatul unor condiţionări necesare, izvorîte din legităţile progresului vieţii materiale şi spirituale a societăţii), consfinţind şi pe această cale caracterul sacru al ordinii sociale pe care o reprezentau, considerînd orice protest sau încercare de răsturnare a exploatării ca o încălcare a normelor şi regulilor „sfinte“.
Geneza înstrăinării religioase se explică, aşadar, prin cauze (rădăcini) de ordin social, ideile şi reprezentările teiste constituindu-se pe baza neputinţei practice a oamenilor, determinată de nivelul scăzut al dezvoltării sociale, şi consolidîndu-se datorită intereselor obiective ale claselor exploatatoare de a le promova şi folosi ca instrument ideologic de menţinere a unor relaţii sociale care le consfinţesc aceste interese. De aceea, credinţele religioase se bucură de o largă răspîndire în societăţile bazate pe exploatare, unde sînt perpetuate nu numai prin condiţiile obiective de existenţă, ci şi prin educaţie.
Conştiinţa religioasă apare multora ca o manifestare a unui sentiment „etern“, înnăscut. Or, .dacă apariţia ei este determinată de existenţa anumitor condiţii sociale, atunci cu necesitate înlăturarea acestor condiţii antrenează şi dispariţia fenomenului religios — proces care se realizează treptat în. perspectiva construcţiei socialismului şi comunismului.
După înlăturarea premiselor obiective care au generat religia — desfiinţarea proprietăţii private şi a claselor exploatatoare — sentimentele religioase se mai menţin încă, prin forţa tradiţiei, a unor deprinderi practice şi spirituale mistice ale oamenilor, întreţinute de slujitorii bisericii şi de alte influenţe ideologice străine spiritului ştiinţific şi consecvent ateist al filozofiei marxiste. De asemenea, rutina, unele fenomene neprevăzute sau insuccese în viaţa personală, legate şi de unele dificultăţi materiale pe care le au uneori oamenii chiar şi în condiţiile actualei civilizaţii tehnico-materiale, lipsa de fermitate morală şi ideologică a profilului spiritual al unor oameni, carenţele care se manifestă în propaganda ateistă, în sensul că nu ia suficient în consideraţie dimensiunea psihologică afectivă' primară a conştiinţei oamenilor (datorită lipsei de influenţă în acest domeniu, biserica foloseşte atracţia faţă de unele manifestări fastuoase ale cultului religios), fac ca ideile şi convingerile religioase să se menţină încă un anumit timp la unii oameni în condiţiile socialismului.
Cu toată persistenţa fenomenului religios, chiar şi în condiţiile socialismului, se observă însă că în istoria vieţii spirituale a omenirii are loc o restrîngere continuă, o descreştere treptată a influenţei ideilor religioase, iar în domeniul instituţional, o scădere treptată a puterii de influenţare socială, economică, politică şi ideologică a bisericii şi a celorlalte instituţii religioase. Întrucît dispariţia fenomenului religios este un proces de durată, pentru a nu fi lezate sentimentele şi credinţele oamenilor, în socialism se asigură libertatea cultului ; adeziunea şi practicarea vreunui cult (permis de lege), ca şi renunţarea la acestea în favoarea convingerilor ateiste sînt probleme de conştiinţă a fiecărui individ. În ţara noastră, libertatea cultului, libertatea conştiinţei sînt garantate prin legile ţării. În acelaşi timp, statul socialist nu-şi limitează atitudinea sa faţă de religie la respectarea şi garantarea credinţelor şi a cultelor religioase. Exercitîndu-şi una din funcţiile sale principale — funcţia cultural-educativă —, statul socialist desfăşoară o amplă acţiune de influenţare ideologică, de educare materialist-ştiinţifică a oamenilor.
Eliberarea oamenilor de sub influenţa religiei presupune, mai întîi, schimbarea statutului practic al acestora, antrenarea lor activă la efortul constructiv al societăţii socialiste şi convingerea, pe această bază, că numai munca cinstită şi dăruirea pentru interesele colectivităţii sînt sursa abţinerii bunăstării şi fericirii personale, că dobîndirea acestora stă în puterea oamenilor, în voinţa lor de acţiune şi în superioritatea orînduirii socialiste. La această formă de educare nemijlocită — prin acţiune —, partidul şi statul nostru adaugă un amplu proces de activitate ideologică, de formare a conştiinţei socialiste a oamenilor, de răspîndire a cunoştinţelor ştiinţifice şi de ridicare a nivelului cultural al maselor, de educare moral-politică a acestora, astfel încît educaţia ateistă nu înseamnă doar eliminarea unor idei, convingeri şi reprezentări despre lume şi viaţă — fie ele şi false, neştiinţifice, retrograde —, ci mai ales formarea altora superioare, ştiinţifice, militante, de natură să potenţeze o dimensionare optimistă, critică şi revoluţionară a profilului moral şi spiritual al oamenilor.
7) Filozofia. Spre deosebire de celelalte forme ale conştiinţei sociale, filozofia oferă o imagine de ansamblu a naturii şi societăţii ; ea se constituie în sisteme teoretice unitare şi coerente de idei şi convingeri, în concepţii generale despre lume şi viaţă ale oamenilor. Aceste concepţii se făuresc în funcţie de aspiraţiile şi interesele de clasă şi de grup ale oamenilor, în conformitate cu anumite opţiuni axiologice fundamentale ale acestora. Filozofia este, aşadar, o formă ideologică a conştiinţei sociale. Datorită caracterului lor ideologic, concepţiile filozofice nu se reduc la o imagine ştiinţifică, mai mult sau mai puţin generală, despre univers ; în funcţie de interesele claselor de pe poziţiile cărora sînt elaborate, ele includ explicaţii ale acestora asupra raportului dintre om, natură şi societate, asupra condiţiei umane şi a destinului omului în univers, asupra perspectivelor viitoare de dezvoltare a societăţii.
Deşi presupune făurirea unei concepţii generale despre lume, deci implică un travaliu intelectual deosebit, conştiinţa filozofică este o dimensiune a conştiinţei tuturor oamenilor. Se poate vorbi chiar despre o concepţie despre lume la nivelul cunoaşterii comune ; în acest sens, se face referire la faptul că ,,fiecare om are filozofia sa“. Pare să fie indicat în acest sens să se folosească expresia de „concepţie despre lume“ pentru desemnarea tuturor formelor în care oamenii reflectează asupra existenţei şi destinului lor, iar cea de „concepţie filozofică“ pentru formele elaborate la nivelul cunoaşterii teoretice, în acord cu normele specifice acesteia.
Specificul filozofiei, atît ca formă generală a conştiinţei sociale, cît şi în calitate de concepţie — filozofică — despre lume, constă în faptul că operează cu legi şi categorii, cu abstracţii şi nu cu imagini concrete aşa cum se realizează reflectarea şi creaţia artistică. Această particularitate apropie demersul filozofic de cel ştiinţific în privinţa mecanismului de reflectare. Totodată, spre deosebire de ştiinţă şi asemănător artei, filozofia, atît ca modalitate reflectorie, cît şi ca gen de creaţie, este dimensionată axiologic ; ideea sau concepţia filozofică se instituie pe temeiul unor criterii de apreciere, în care valorile de adevăr şi fals depind de alte valori : uman şi inuman, moral şi imoral, util si dăunător, progresist şi retrograd etc. Cu alte cuvinte, demersul filozofic nu se reduce la oglindirea şi descrierea — chiar adecvată, ştiinţifică — a realităţii, ci presupune totdeauna evaluare şi interpretare, raportare a realităţii la om. În cunoaşterea filozofică descrierea, explicaţia şi previziunea sînt valorizatoare, adăugind totdeauna constatărilor anumite interpretări, ce reflectă poziţia şi perspectivele claselor sociale faţă de condiţiile lor de existenţă.
Ca mod generalizat de reflectare a existenţei sociale, filozofia oferă pe plan teoretic temeiul orientării de ansamblu a conştiinţei sociale, este expresia concentrată a acesteia. În filozofie, fiind formulate explicit concepţiile despre lume ale diferitelor clase sociale, grupări, comunităţi umane etc., îşi au deci sursa de alcătuire toate celelalte forme ale conştiinţei sociale, în care aceste concepţii sînt doar implicit presupuse. Filozofia reprezintă, aşadar, chintesenţa spirituală a unei epoci.
În societatea socialistă, caracterizată printr-un continuu proces de omogenizare, filozofia marxistă formează fundamentul teoretic al întregii conştiinţe sociale. Ca atare, materialismul dialectic şi istoric reprezintă nucleul central al ideologiei tuturor membrilor societăţii şi cadrul metodologic care orientează atît spiritualitatea, cît şi acţiunea practică a acestora de dezvoltare multilaterală a socialismului şi de construcţie a comunismului.
Specifică filozofiei marxist-leniniste — aşa cum s-a arătat pe larg în capitolele anterioare — este unitatea dintre partinitate şi obiectivitatea ştiinţifică. Fiind concepţie despre lume a clasei muncitoare, este concepţie ştiinţifică despre lume, deoarece interesele acestei clase coincid cu sensul general al dezvoltării istorice. De aceea, concepţia despre lume şi viaţă a comuniştilor nu se bazează pe mistificarea, ci pe dezvăluirea ştiinţifică a legilor dezvoltării sociale, a căror acţiune creează necesitatea transformării societăţii în conformitate cu interesele fundamentale ale clasei muncitoare, care coincid cu interesele generale ale întregii societăţi.
★
Cu toată diversitatea şi specificitatea lor, diferitele niveluri şi forme ale conştiinţei sociale păstrează determinările esenţiale ale conştiinţei sociale în ansamblul ei : caracterul reflectoriu-explicativ, valorizator-interpretativ si creator-orientativ, Ponderea unuia sau altuia dintre aceste aspecte variază de la un nivel la altul, de la o formă a conştiinţei sociale la alta, de la o poziţie de clasă la alta, de la o orînduire la alta şi — în cadrul acesteia din urmă — de la o etapă la alta.
Între diferitele niveluri, între diferitele forme ale conştiinţei sociale, există o interacţiune reciprocă complexă. În fiecare perioadă istorică una sau alta din formele conştiinţei sociale influenţează într-o mai mare măsură pe celelalte. De exemplu, dacă în epocile anterioare au avut o mai mare influenţă morala (în comunităţile primitive), religia (în evul mediu), arta (în epoca Renaşterii), în epoca contemporană exercită cea mai mare influenţă asupra celorlalte forme ale conştiinţei sociale, în mod deosebit ştiinţa, filozofia şi conştiinţa politică. De asemenea, dacă în epocile anterioare aveau o pondere şi o influenţă mai mare în ansamblul vieţii spirituale psihologia socială şi conştiinţa comună, în epoca noastră capătă o pondere din ce în ce mai mare nivelul teoretic al conştiinţei sociale — conştiinţa elaborată (ştiinţifică şi ideologică).
În condiţiile societăţii socialiste, mai ales în etapa dezvoltării ei multilaterale, este specifică preocuparea pentru dezvoltarea armonioasă a tuturor nivelurilor conştiinţei sociale, cu precădere a nivelului teoretic, precum şi a tuturor formelor ei (cu excepţia religiei), pe baza unitară a materialismului dialectic şi istoric. Făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi — în perspectivă — a societăţii comuniste are nevoie de oameni cu un larg orizont intelectual, cu o comportare morală și convingeri comuniste ferme, sensibili la tot ceea ce este adevărat, bine, frumos, uman, înălţător.
Caracterul istoric şi de clasă al conştiinţei sociale impune întotdeauna o analiză concretă a manifestării acesteia în orînduiri diferite, în etape diferite ale acestora, în condiţii diferite, de la un popor la altul, de la o naţiune la alta.
În această perspectivă, putem vorbi de un mod specific de manifestare a conştiinţei sociale în societatea socialistă şi chiar de un specific al ei în etapa dezvoltării multilaterale a societăţii socialiste.
Principala particularitate a genezei şi făuririi societăţii socialiste rezidă în faptul că ea nu apare spontan, ci este rezultatul activităţii revoluţionare conştiente a clasei muncitoare şi a aliaţilor ei, sub conducerea partidului marxist-leninist. „Socialismul şi comunismul nu pot fi concepute decît ca rezultat al creaţiei istorice conştiente a maselor, ca orînduirea în care pentru prima dată în istorie masele se ridică la un nivel superior de înţelegere a necesităţii, a legilor obiective, şi acţionează în spiritul cerinţelor acestora, făurindu-şi în mod conştient propriul lor destin“45.
Ideile comunismului, conştiinţa revoluţionară şi socialistă nu apar nici ele în mod spontan, ci prin unirea de către partidul comunist a ideologiei socialiste cu mişcarea muncitorească. Aceste idei cuprind mase tot mai largi, unesc şi dinamizează activitatea lor practică, orientează relaţiile sociale, transformîndu-se, astfel, într-o adevărată forţă motrice a făuririi noii societăţi.
a. Conţinutul şi particularităţile conştiinţei socialiste
Formarea, dezvoltarea şi generalizarea conştiinţei socialiste are drept cauză principală constituirea şi generalizarea existenţei sociale socialiste în procesul revoluţiei şi construcţiei socialiste. Referindu-se la experienţa poporului nostru în această privinţă, tovarăşul Nicolae Ceauşescu arăta : „Asupra conştiinţei oamenilor au exercitat şi exercită o influenţă profundă schimbările adînci produse în structura societăţii noastre. Ţinînd seama de faptul că modul de gîndire al oamenilor este determinat în mare măsură de condiţiile lor de viaţă şi de muncă, de nivelul forţelor de producţie şi de caracterul relaţiilor de producţie ale societăţii, este evident că preocuparea pentru bunul mers al economiei, pentru progresul material al ţării şi perfecţionarea organizării sociale constituie o parte integrantă a întregii activităţi de formare a conştiinţei socialiste a maselor“46.
Schimbările revoluţionare în existenţa socială (generalizarea proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie, desfiinţarea claselor exploatatoare, schimbarea radicală a structurii de clasă şi a naturii claselor şi păturilor sociale ; aplicarea principiilor socialiste de retribuţie după cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii ; participarea maselor la conducerea instituţiilor de stat, economice şi culturale ; realizarea în practică a egalităţii în drepturi a naţionalităţilor conlocuitoare cu poporul român, între bărbaţi şi femei în cadrul familiei şi al vieţii sociale ; afirmarea tuturor potentelor naţiunii socialiste care trăieşte într-un stat naţional unitar, suveran şi independent), împreună cu acţiunea de influenţare politico-ideologică desfăşurată de partid au produs mutaţii radicale în sfera conştiinţei sociale, care prin notele ei definitorii a devenit o conştiinţă socialistă.
Reflectarea în conştiinţa oamenilor a schimbării elementelor esenţiale din existenţa lor socială nu se produce automat şi de la sine, ci printr-un proces complicat şi de durată, în cadrul căruia un rol de covîrşitoare importanţă revine activităţii educative, politico-ideologice şi culturale desfăşurate sub conducerea partidului de către instituţiile de stat şi obşteşti. „Transformarea oamenilor, înarmarea lor cu concepţia înaintată despre viaţă şi societate — materialismul dialectic şi istoric —, cu cele mai noi cunoştinţe şi concluzii ale ştiinţei constituie una din cele mai complicate probleme, cu mult mai grea, în multe privinţe, decît dezvoltarea economiei.
De aceea, activitatea ideologică-educativă, de dezvoltare a conştiinţei socialiste, constituie o sarcină permanentă a întregului partid, cere o muncă stăruitoare, plină de răspundere şi răbdare. Fără nici o exagerare trebuie spus că însuşi viitorul comunist al patriei noastre depinde de dezvoltarea cu succes a acestei munci“47.
Atît din punctul de vedere al conţinutului, cît şi al structurii şi interdependenţei formelor sale, conştiinţa socială socialistă prezintă o serie de caracteristici.
În întregul ei, conştiinţa socialistă exprimă modul specific socialist în care oamenii se raportează la existenţa socială, la relaţiile, activităţile şi instituţiile sociale. Nucleul conştiinţei socialiste îl reprezintă concepţia filozofică despre lume şi viaţă a clasei muncitoare, a partidului comunist, materialismul dialectic şi istoric. În jurul acestui nucleu se constituie — alcătuind un tot unitar — conştiinţa politică, juridică, ştiinţifică, morală şi artistică socialistă. Trebuie precizat că prin însăşi natura şi conţinutul ei raţional, filozofico-ştiinţific, conştiinţa socialistă exclude concepţiile mistico-religioase, fiind o conştiinţă prin excelenţă laică, ateistă. Aceasta este una din particularităţile esenţiale ale conştiinţei socialiste, care-i conferă, de la bun început, o netă superioritate faţă de celelalte tipuri istorice de conştiinţă socială.
O trăsătură de fond a conştiinţei socialiste o reprezintă concepţia şi atitudinea activă şi militantă faţă de orînduirea social-politică şi de stat, cristalizată în conştiinţa politică socialistă. În societatea socialistă, politica şi, respectiv, conştiinţa politică au căpătat un conţinut radical nou. Ele definesc în mod concentrat interesele esenţiale ale clasei muncitoare, ţărănimii, intelectualităţii, ale întregii naţiuni în toate sferele vieţii sociale : în cea economică, tehnico-ştiinţifică, organizatorică, administrativă, cultural-educativă etc. Conştiinţa politică socialistă pe care o cultivă partidul nostru este caracterizată prin înţelegerea profundă a superiorităţii de esenţă a modului socialist de organizare a societăţii, prin devotamentul faţă de cauza socialismului şi comunismului, prin orientarea fermă spre întărirea rolului conducător al partidului, al clasei muncitoare în toate domeniile vieţii sociale, prin stimularea participării active a maselor la opera de conducere a societăţii, prin subordonarea intereselor individuale faţă de cele generale. Capacitatea, hotărîrea, fermitatea şi spiritul de abnegaţie în lupta pentru realizarea politicii interne şi externe a partidului reprezintă o notă definitorie a conştiinţei politice socialiste.
O trăsătură esenţială a conştiinţei socialiste o reprezintă, de asemenea, atitudinea nouă faţă de proprietatea socialistă, faţă de muncă, de obligaţiile sociale. Societatea burgheză, clasele exploatatoare apărau proprietatea privată (acumulată din munca altora) prin mijloace coercitive. Masele nutreau o firească aversiune faţă de această proprietate, întrucît ea reprezenta izvorul exploatării şi sărăciei. Instaurarea proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie, temelia economică şi izvorul de progres material şi spiritual pentru întregul popor, a pus bazele unei atitudini noi faţă de proprietate. Educarea atitudinii socialiste faţă de proprietatea de stat şi cooperatistă, munca de înaltă calitate, productivă şi disciplinată reprezintă elemente definitorii ale conştiinţei şi educaţiei socialiste. „Să facem ca fiecare cetăţean să-şi consacre energia şi capacitatea creşterii avuţiei naţionale, înfloririi vieţii tuturor oamenilor muncii ; numai astfel va creşte şi fericirea fiecăruia în parte“48.
Ca societate a muncii şi a oamenilor muncii, socialismul a ridicat şi ridică continuu munca la rangul de valoare socială supremă, de criteriu esenţial de apreciere şi promovare socială. Iată de ce atitudinea faţă de muncă, responsabilitatea faţă de îndeplinirea sarcinilor încredinţate, dăruirea şi pasiunea în muncă, disciplina şi iniţiativa, spiritul de întrajutorare şi colaborare tovărăşească în raporturile de muncă alcătuiesc unul din elementele definitorii ale conştiinţei socialiste. În centrul muncii de formare şi dezvoltare a conştiinţei socialiste a maselor, a tineretului, partidul nostru pune educarea prin muncă şi pentru muncă productivă, de bună calitate şi eficientă, aspiraţia spre un înalt nivel de calificare şi conştiinţă profesională, combaterea cu fermitate a parazitismului, intoleranţa faţă de chiul, indisciplină, superficialitate în muncă, inerţie, rutină, conservatorism.
Atît cerinţele generale contemporane ale unei activităţi de muncă eficiente, cît şi exigenţele specifice ale societăţii socialiste determină ca în cadrul conştiinţei socialiste o pondere considerabilă să o deţină cunoştinţele ştiinţifico-tehnice şi de cultură generală, politice, filozofice etc. „în concepţia noastră, educaţia socialistă, conştiinţa socialistă implică atît cunoaşterea temeinică a ceea ce este valoros în domeniul culturii, ştiinţei şi tehnicii contemporane, stăpînirea deplină a profesiunii, cît şi însuşirea concepţiei filozofice despre lume şi societate a partidului nostru — materialismul dialectic şi istoric —, formarea unei atitudini cetăţeneşti înaintate...“49.
În orînduirea socialistă capătă o pondere din ce în ce mai mare regulile sau normele comuniste de comportare şi de conduită a oamenilor, în această perspectivă, sporeşte rolul conştiinţei morale în reglementarea raporturilor dintre oameni, se instituie un spirit de etică şi echitate socialistă şi scade rolul forţei coercitive în reglementarea conduitei oamenilor. Congresul al XI-lea al P.C.R. a dezbătut şi adoptat în acest sens Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste. Văzut ca un puternic instrument în educarea comuniştilor, a tuturor oamenilor muncii, şi în primul rînd a tinerei generaţii, acest document este menit să ajute la înţelegerea mai clară a principiilor comuniste şi, mai ales, la aplicarea acestora în întreaga viaţă socială, în existenţa fiecărui cetăţean. Hărnicia, cinstea, sinceritatea, modestia, spiritul de dreptate şi de echitate, prietenia şi solidaritatea tovărăşească, climatul sănătos în viaţa de familie, principialitatea, autoexigenţă şi combativitatea revoluţionară — sînt tot atîtea trăsături etice înscrise în codul moralei comuniste.
Liantul conştiinţei politice socialiste îl constituie patriotismul socialist în indisolubilă interdependenţă cu internaţionalismul socialist. Patriotismul se manifestă în activitatea conştientă, în dăruirea şi spiritul de abnegaţie cu care oamenii muncii îşi îndeplinesc sarcinile profesionale şi obşteşti, în toate domeniile de activitate : economică, politică, ideologică, culturală, educativă, de apărare a patriei şi a cuceririlor revoluţionare, a proprietăţii socialiste etc. Identitatea dintre interesele tuturor claselor şi păturilor sociale, dintre interesele fiecărui cetăţean şi interesele generale ale patriei socialiste dau un conţinut unitar şi omogen ideii de patriotism, îi imprimă un caracter activ şi creator, devenind o forţă motrice principală în dinamizarea societăţii noastre socialiste.
Joncţiunea esenţială între patriotism şi internaţionalism se realizează în primul rînd prin faptul obiectiv că toate succesele în opera de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate reprezintă o contribuţie la întărirea prestigiului şi influenţei ţărilor sistemului socialist, oferă baza trainică a întrajutorării frăţeşti, internaţionaliste între toate naţiunile socialiste, a solidarităţii de luptă, militante cu clasa muncitoare, cu forţele progresiste, antiimperialiste de pretutindeni. Unitatea dialectică inseparabilă între patriotism şi internaţionalism a fost sugestiv formulată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu : „Nu poţi fi internaţionalist dacă nu îţi iubeşti propria naţiune, dacă nu lupţi pentru eliberarea ei, pentru făurirea naţiunii noi, socialiste şi comuniste. Tot astfel, nu poţi fi un bun luptător pentru interesele naţiunii tale dacă nu acţionezi cu fermitate pentru dezvoltarea colaborării cu celelalte naţiuni, pe baza deplinei egalităţi în drepturi şi respectului reciproc. Între interesele naţionale şi internaţionale nu numai că nu există nici o contradicţie, ci, dimpotrivă, există o deplină unitate dialectică“50.
Formarea şi afirmarea conştiinţei socialiste necesită nu numai eforturile factorilor educaţionali de care dispune societatea socialistă, ci şi ale individului însuşi. Îmbogăţirea culturii politice şi ideologice prin studiu individual, informarea sistematică, participarea la dezbaterile de idei, armonizarea opiniilor şi comportamentelor cu generoasele principii etico-politice ale clasei muncitoare şi ale partidului ei, afirmarea spiritului critic şi autocritic constructiv şi eficient, integrarea în eforturile colective de perfecţionare şi autoperfecţionare socială reprezintă izvoare esenţiale de cristalizare şi punere în acţiune a conştiinţei socialiste, de afirmare a personalităţii comuniste.
b. Dezvoltarea conştiinţei socialiste în etapa actuală în ţara noastră
Formaţiunea socială socialistă şi comunistă imprimă caracteristici specifice raporturilor dintre conştiinţa socială şi existenţa socială. În primul rînd, are loc o creştere fără precedent a rolului şi influenţei conştiinţei sociale socialiste, a factorilor conştienţi, materializaţi în politica şi activitatea partidului comunist şi a statului socialist, în acţiunea practic-transformatoare a maselor. Are loc o schimbare radicală a raportului între spontan şi conştient în dezvoltarea socială, în sensul eliminării treptate a influenţei factorilor stihinici şi afirmării activităţii conştiente, de planificare, organizare, conducere pe bază de programe şi prognoze ştiinţifice, pe baza unor obiective strategice şi tactice bine definite : „Prognozele, planurile cincinale şi planurile anuale constituie un tot unitar ; în cadrul lor partidul, statul, întregul popor acţionează unitar, conştient în direcţia înfăptuirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, a creării condiţiilor pentru trecerea la comunism“51.
În virtutea legilor proprii de formare şi evoluţie, conştiinţa oamenilor are tendinţa de a oglindi cu întîrziere şi parţial schimbările produse în existenţa lor socială obiectivă, de a păstra şi perpetua elemente care reflectă caracteristicile vechii existenţe sociale. Astfel, în societatea noastră, întîlnim încă la unii oameni manifestări — atitudini, opinii, comportamente, fapte — incompatibile cu natura existenţei sociale socialiste. Perpetuarea unor asemenea manifestări — cum ar fi : parazitismul, necinstea, carierismul, favoritismul, sustragerea de la obligaţiile faţă de stat şi societate etc. — se datoresc şi faptului că ele au fost îndelung şi puternic cultivate şi încurajate de vechea existenţă socială şi nu pot fi desfiinţate de la o zi la alta, prin forţa unui decret sau prin predici moralizatoare. Dar este profund greşit a considera că menţinerea la infinit a unor asemenea manifestări retrograde, care vin în cea mai flagrantă contradicţie cu existenţa socială socialistă, cu principiile morale şi politice ale noii noastre societăţi, ar fi fatală. Tot atît de greşită ar fi şi justificarea lor prin teza despre rămînerea inevitabilă în urmă a conştiinţei sociale faţă de dezvoltarea vieţii materiale. „Adeseori, deficienţele existente în activitatea noastră ideologică, politică şi cultural-educativă, fenomenele negative care apar în viaţa socială, în comportamentul unor oameni se încearcă a fi justificate prin teza despre rămînerea în urmă a conştiinţei faţă de dezvoltarea vieţii materiale. A accepta o asemenea justificare pentru lipsurile noastre înseamnă a încuraja o atitudine pasivă, defetistă, cu profunde repercusiuni negative asupra dezvoltării societăţii. Noi, comuniştii, studiem legile sociale obiective nu pentru a adopta o poziţie fatalistă faţă de acestea, ci, dimpotrivă, pentru ca, înţelegînd sensul lor, să putem acţiona în interesul progresului social. Fără a nega cîtuşi de puţin rolul esenţial al forţelor de producţie în dezvoltarea societăţii, noi pornim de la teza, de asemenea marxistă, că la rîndul ei conştiinţa poate exercita o puternică înrîurire asupra mersului înainte al societăţii, că ideile înaintate, cucerind masele, devin o uriaşă forţă materială a progresului“52.
Ridicarea continuă a conştiinţei maselor muncitoare la nivelul existenţei sociale socialiste, transformarea acesteia într-o forţă motrice spirituală a progresului social în ansamblu, presupune folosirea integrală a tuturor pîrghiilor de care dispune societatea — statul, organizaţiile obşteşti, instituţiile cultural-educative de masă, sistemul de norme juridice şi etice socialiste — în vederea răspîndirii concepţiei despre lume şi viaţă a clasei muncitoare, formării şi dezvoltării opiniei publice socialiste combative, promovării ferme a valorilor umanismului socialist. Totodată, aceasta presupune lupta fermă împotriva concepţiilor retrograde moştenite de la vechea societate, împotriva obiceiurilor şi moravurilor care poartă amprenta modului de viaţă burghez, eliberarea omului de tarele morale ale trecutului, de consecinţele gravelor deformări spirituale produse de ideologia şi comportamentul claselor exploatatoare.
În centrul preocupărilor partidului nostru se află dezvoltarea şi afirmarea multilaterală a omului societăţii socialiste, caracterizat printr-o înaltă conştiinţă politico-cetăţenească, printr-un înalt grad de calificare profesională, capabil să înţeleagă, să interpreteze şi să folosească just legile obiective ale dezvoltării sociale, să acţioneze cu fermitate şi în cunoştinţă de cauză pentru transformarea revoluţionară a lumii. „A fi revoluţionar, a fi comunist, — subliniază Programul P.C.R. — înseamnă a fi explorator îndrăzneţ al noului, a privi întotdeauna înainte către ceea ce se dezvoltă, a gîndi cutezător pe baza experienţei revoluţionare a maselor, a acţiona pentru unirea eforturilor acestora în vederea transformării revoluţionare a societăţii“53.
Conştiinţa socialistă se manifestă atît ca fenomen individual, cît şi ca fenomen colectiv. Una din formele colective de manifestare a conştiinţei sociale o constituie opinia publică. Aceasta a fost dintotdeauna o forţă colectivă, dar a devenit în orînduirea socialistă una din cele mai influente forme de manifestare a conştiinţei socialiste ; ea are un roi deosebit de activ în procesul de perfecţionare a raporturilor sociale specifice societăţii noastre socialiste, în promovarea normelor socialiste de convieţuire, a principiilor eticii şi echităţii socialiste care alcătuiesc codul moral al constructorilor comunismului.
Expresie vie a înaltei conştiinţe socialiste a membrilor societăţii noastre, opinia publică este, în acelaşi timp, un instrument de purificare şi amplificare a conştiinţei civice, de combatere a mentalităţilor şi practicilor vechi, străine societăţii socialiste. Creînd climatul favorabil exprimării libere a opiniilor, a exercitării criticii şi autocriticii constructive, partidul nostru a conferit opiniei publice — această „instituţie“ de bază a democraţiei socialiste — rolul de factor activ de perfecţionare a raporturilor sociale socialiste.
Dată fiind extrema complexitate a vieţii şi raporturilor sociale, este inevitabilă ciocnirea între opiniile înaintate, care promovează ideea împletirii armonioase dintre interesele individuale şi cele sociale, şi opiniile înapoiate, individualiste, rutiniere sau chiar antisociale. Încurajarea, exprimarea şi promovarea hotărîtă a opiniilor celor mai înaintaţi şi conştienţi membri ai societăţii noastre, ridicarea tuturor cetăţenilor la nivelul înţelegerii intereselor generale şi pe termen lung ale statului şi naţiunii reprezintă una dintre condiţiile importante ale perfecţionării raporturilor sociale, ale făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate.
Meritul istoric al Partidului Comunist Român îl reprezintă capacitatea sa de a înmănunchia forţele creatoare ale întregii naţiuni, de a dezvolta conştiinţa sa de sine, de a pune în mişcare energiile nesecate ale maselor, ale tuturor categoriilor sociale, în scopul realizării societăţii socialiste şi comuniste.
* Acest din urmă factor este specific proceselor reflectorii din natura vie şi determină caracterul mediat al proceselor de reflectare la acest nivel de organizare a materiei, astfel încît orice act reflectoriu în structurile biologice este mijlocit de un proces fiziologic.
* Munca se poate defini ca activitate conştientă a oamenilor, de transformare a naturii prin intermediul unor unelte (instrumente) adecvate, în scopul producerii unor bunuri necesare de trai.
* Categoria de interes are o latură obiectivă sociologică şi o latură subiectivă psihosocială, care constă în conştiinţa individului sau a grupurilor privind nevoile lor, privind scopurile lor. Categoria de interes desemnează într-o unitate inseparabilă necesităţile obiective şi tendinţele subiective ale oamenilor către realizarea unor scopuri individuale sau colective.
* Dintre acestea, reţinem ca elemente mai importante instituţiile politice şi puterea politică, relaţii şi activitate politică, conştiinţă şi îndeosebi ideologia politică.
Instituţiile politice cuprind aparatul de stat (organele sale legislative şi executiv-administrative) şi organizaţiile politice (partidele politice, diverse asociaţii şi cluburi politice). Prin instituţiile politice, diverse clase sau forţe sociale îşi exercită sau ţintesc să cucerească şi să-şi consolideze puterea politică. Această este instrumentul, forţa organizatoare şi coercitivă prin care o clasă socială, partidul ei de avangardă sau un anumit grup politic care o deţine îşi exercită conducerea asupra tuturor domeniilor vieţii sociale. Ea este dependentă de baza economică, politicul fiind — după cum arăta Lenin — expresia concentrată a economicului.
Relaţiile politice cuprind poziţiile diferitelor clase faţă de puterea politică, relaţiile reciproce dintre clase şi grupuri sociale în ce priveşte exercitarea puterii, relaţiile indivizilor cu clasa căreia îi aparţin, relaţiile dintre membrii aceleiaşi clase, relaţiile dintre clasa care deţine puterea şi grupul de conducere care o exercită efectiv.
Toate aceste relaţii politice se instituie prin intermediul unui ansamblu de activităţi politice (practice), se realizează prin acţiuni nemijlocite ale claselor şi grupurilor sociale, în frunte cu partidele şi organizaţiile lor politice, în vederea cuceririi şi consolidării puterii politice, precum şi a conducerii vieţii sociale în ansamblu în condiţiile deţinerii puterii în stat.
În sistemul întregii vieţi politice, conştiinţa politică mijloceşte relaţiile şi călăuzeşte acţiunea politică a grupurilor şi claselor sociale, este obiectivată (se finalizează practic) prin intermediul instituţiilor şi organizaţiilor politice.
* În ce priveşte raportul dintre ştiinţă şi ideologie trebuie făcută menţiunea că sferele lor se întretaie. Ştiinţa în general nu face parte din domeniul ideologic al conştiinţei sociale, dar prin anumite domenii şi elemente ale ei intră în : ideologiei sau prezintă o funcţie ideologică. Astfel, ştiinţele sociale operează nemijlocit cu un demers ideologic, ele sînt discipline ideologice. De asemenea, la nivelul, interferenţei dintre metodologia ştiinţelor şi metodologia generală a cunoaşterii şi acţiunii, de care se ocupă dialectica materialistă, sau la nivelul teoriei sau metateoriei lor generale, al explicaţiilor ştiinţifice de ansamblu asupra lumii, ştiinţele intră în contact şi se corelează reciproc cu filozofia (respectiv cu materialismul dialectic şi istoric). Rezultă că ştiinţele mijlocesc sau operează cu un demers filozofic, tot aşa cum filozofia (marxistă) operează cu un demers ştiinţific — este o concepţie ştiinţifică despre natură societate. Nu se poate deci opera o demarcaţie absolută, dar nici o suprapunere absolută între ştiinţă şi ideologie.
1 Fr. Engels, Dialectica naturii, în Marx-Engels, Opere, vol. 20, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 529.
2 K. Marx, Introducere (Din manuscrisele economice din anii 1857—1858), în Marx-Engels, Opere, vol. 13, Bucureşti, Ed. politică, 1962, p. 674—675 (subl. ns.).
3 cf. V. I. Lenin, Caiete filozofice, în Opere complete, vol. 29, Bucureşti, Ed. politică. 1966, p. 154.
4 Henri Wallon, De la act la gîndire, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1964, p. 232—233 (subl. ns.).
5 Gh. Zapan şi Paul Popescu-Neveanu, Cu privire la valoarea metodologică a ciberneticii pentru cercetările de psihologie, în Teorie şi metodă în ştiinţele sociale, vol. I, Bucureşti, Ed. politică, 1965, p. 558 (subl. ns.).
6 v. B. S. Ukrainţev, Informaţie şi reflectare, în „Probleme de filozofie“ (traducerea revistei „Voprosî filosofii“), nr. 2, 1963, p. 29.
7 v. Athanase Joja, Dialectica materialistă şi ştiinţa contemporană, în Studii de logică, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1960.
8 v. Pavel Apostol, Funcţia de cunoaştere a noţiunii, în Probleme de logică, Bucureşti, Ed. Academiei, 1960. Ulterior, autorul interpretează reflectarea pe baza conceptului matematic de oglindire şi a celui cibernetic de model. A se vedea, în acest sens, Lenin şi teoria teoriei ştiinţifice, în Lenin şi ştiinţa contemporană, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1970, p. 20—21 şi următoarele.
9 v. V. I. Cremeanski, Tipurile de reflectare ca proprietate a materiei, în „Probleme de filozofie“ (traducerea revistei „Voprosî filosofii“), nr. 8—9, 1963.
10 A. N. Kolmogorov, Kibernetika, în Bolşaia Sovetskaia Enţiklopedia, vol. 51, 1958, p. 149.
11 Norbert Wiener, Cybernetics and society, London, 1954 ; citat după ediţia rusă Kibernetica i obşcestvo, Moskva, 1958, p. 31.
12 v. Victor Săhleanu, Legătura informaţională în cadrul interacţiunii dintre sistemele materiale, în „Revista de filozofie“, nr. 1, 1964, p. 115—116.
13 v. şi Ion Irimie, Reflectarea şi informaţia, în Materialismul dialectic şi ştiinţele naturii, vol. X, Bucureşti, Ed. politică, 1965, p. 560.
14 Victor Preda, Informaţie şi semnificaţie, în Materialismul dialectic şi ştiinţele naturii, vol. X, ed. cit., p. 511.
15 v. B. S. Ukrainţev, op. cit.
16 v. F. P. Tarasenko, Contribuţii la definirea noţiunii de informaţie în cibernetică, în „Probleme de filozofie“ (traducerea revistei „Voprosî filosofii“), nr. 4, 1963.
17 O tratare aproape exhaustivă a punctelor de vedere despre reflectare şi informaţie a fost făcută de Victor Săhleanu, în Ştiinţa şi filozofia informaţiei, Bucureşti, Ed. politică, 1972.
18 cf. V. I. Lenin, Materialism şi empiriocriticism, în Opere complete, vol. 18, Bucureşti, Ed. politică, 1963, p. 89.
19 În această ordine de idei, renumitul psiholog şi epistemolog Jean Piaget emite ipoteza că procesele cognitive apar în cadrul vieţii biologice, în interacţiunea dintre organism şi mediul extern (v. Jean Piaget, Biologie şi cunoaştere, Cluj, Ed. Dacia, 1971, p. 33).
20 Fr. Engels, Dialectica naturii, ed. cit., p. 528.
21 V. I. Lenin, Caiete filozofice, ed. cit., p. 184.
22 Fr. Engels, op. cit., p. 472.
23 C. Lévi-Strauss, Tropice triste, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1968, p. 237.
24 H. Wallon, op. cit., p. 119.
25 V. I. Lenin, Caiete filozofice, ed. cit., p. 79.
26 cf. Fr. Engels, Rolul muncii în procesul de transformare a maimuţei în om, în Marx-Engels, Opere, vol. 20, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 476.
27 Fr. Engels, Rolul muncii în procesul de transformare a maimuţei în om, ed. cit., p. 477.
28 V. I. Lenin, Caiete filozofice, ed. cit., p. 180, 181.
29 cf. Fr. Engels, Rolul muncii în procesul de transformare a maimuţei în om, ed. cit., p. 472.
30 K. Marx, Manuscrise economico-filozofice, în K. Marx-Fr. Engels, Scrieri din tinereţe, Bucureşti, Ed. politică, 1968, p. 578.
31 Karl Marx, Contribuţii la critica economiei politice, „Prefaţă“, în Marx-Engels, Opere, vol. 13, Bucureşti, Ed. politică, 1962, p. 9.
32 K. Marx, Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte, în Marx-Engels, Opere, vol. 8, Bucureşti, Ed. politică, 1960, p. 145.
33 Karl Marx, Contribuţii la critica economiei politice, „Prefaţă“, ed.cit., p. 9.
34 Fr. Engels, Scrisoare către Bloch, 22 septembrie 1890, în K. Marx, Fr. Engels, Opere alese, vol. II, Bucureşti, E.S.P.L.P., 1955, p. 533—534.
35 Fr. Engels, Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane, în Marx-Engels, Opere, vol. 21, Bucureşti, Ed. politică, 1965, p. 281.
36 V. I. Lenin, De vorbă cu apărătorii economismului, în Opere complete, vol. 5, Bucureşti, Ed. politică, 1961, p. 363.
37 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, București, Ed. Politică, 1975, p. 156—157.
38 v. K. Marx şi Fr. Engels, Ideologia germană, în Marx-Engels, Opere, vol. 3, Bucureşti, Ed. politică, 1958, p. 18—28.
39 v. V. I. Lenin, Ce-i de făcut ?, în Opere complete, vol. 6, Bucureşti, Ed. politică, 1961, p. 38.
40 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 165.
41 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 128.
42 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 157, 160.
43 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 162.
44 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, p. 95 ; a se vedea, în acest sens, şi Cuvîntarea tov. Nicolae Ceauşescu şi Rezoluţia Conferinţei Naţionale a Cercetării Ştiinţifice şi Proiectării, Bucureşti, Ed. politică, 1974.
45 Nicolae Ceauşescu, Expunere la Plenara C.C. al P.C.R. din 3—5 noiembrie 1971, în România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 6, Bucureşti, Ed. politică, 1972, p. 629.
46 Nicolae Ceauşescu, Raport la Congresul al X-lea al P.C.R., în România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 4, Bucureşti, Ed. politică, 1970, p. 320—321.
47 Nicolae Ceauşescu, Expunere la Plenara C.C. al P.C.R. din 3—5 noiembrie 1971, ed. cit., p. 630—631.
48 Nicolae Ceauşescu, Expunere la Plenara C.C. al P.C.R. din 3—5 noiembrie 1971, ed. cit., p. 661.
49 Nicolae Ceauşescu, Raport la Congresul al X-lea al P.C.R., ed. cit., p. 322—323.
50 Nicolae Ceauşescu, Raport la Conferinţa Naţională a P.C.R. din 19—21 iulie 1972, în vol. Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, 19—21 iulie 1972, Bucureşti, Ed. politică, 1972, p. 76.
51 Nicolae Ceauşescu, Raport la Conferinţa Naţională a P.C.R. din 19—21 iulie 1972, ed. cit., p. 76.
52 Nicolae Ceauşescu, Expunere la Plenara C.C. al P.C.R. din 3—5 noiembrie 1971, ed. cit., p. 663—664.
53 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 153.