Teoria cunoaşterii sau gnoseologia este o componentă majoră a oricărui sistem filozofic ; ea îşi propune să explice reflectarea lumii în mintea omului, principiile şi legile ce guvernează producerea şi însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, formele şi metodele de descoperire, fixare şi transmitere socială a adevărurilor, interferenţa dintre cunoaştere şi celelalte activităţi umane.
În concordanţă cu acest obiectiv, vom evidenţia în mod succesiv obiectul şi problematica gnoseologiei, corelaţia dintre activitatea practică şi cunoaştere, structura procesului cunoaşterii, teoria adevărului, formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice, funcţia socială a ştiinţei.
După cum am văzut încă în lecţia introductivă, teoria cunoaşterii apare ca o dezvoltare a celei de-a doua laturi a problemei fundamentale a filozofiei, şi anume, ca un răspuns la întrebarea dacă gîndirea noastră este în stare să cunoască lumea reală1. Această întrebare globală a fost de-a lungul istoriei gîndirii descompusă într-un şir de întrebări parţiale, pentru care s-au propus răspunsuri extrem de diferite.
În mod firesc, filozofii s-au întrebat, mai întîi, ce cunoaştem sau, altfel spus, care este obiectul cunoaşterii ? Cunoaştem lumea fizică, reală sau sîntem prizonierii propriilor noastre senzaţii şi reprezentări, dobîndite în contact cu obiectele lumii externe ? Prima soluţie a fost apărată, cu argumente şi mijloace diferite, de filozofiile materialiste ; cea de-a doua a reprezentat, în toate timpurile, poziţia idealismului subiectiv în gnoseologie ; în sfîrşit, s-a manifestat, de la Platon pînă la Hegel, şi o altă poziţie fundamentală, cea a idealismului obiectiv, care susţine că obiectul cunoaşterii îl constituie orizontul conceptelor şi ideilor, distinct deopotrivă de lumea obiectelor fizico-naturale şi de obiectivitatea agentului cunoscător. Aşadar, un prim criteriu de diferenţiere a teoriilor gnoseologice îl reprezintă interpretarea obiectului cunoaşterii.
Construcţiile şi interpretările gnoseologice se deosebesc între ele s: prin modul cum înţeleg formele şi procedeele de cunoaştere, geneza cunoştinţelor umane, raportul dintre individual şi social în cunoaştere. Ele se mai diferenţiază după modul cum definesc conceptul de adevăr și căile de instituire a cunoştinţelor adevărate, după ponderea şi rolul pe care îl acordă practicii sau activităţilor umane în delimitarea obiectului cunoaşterii, verificarea cunoştinţelor adevărate şi elaborarea construcţiilor teoretice.
De la Aristotel pînă la Russell, orice teorie gnoseologică a trebuit să se pronunţe asupra genezei sau producerii cunoştinţelor umane. În această problemă, istoria filozofiei cunoaşte două orientări fundamentale : senzualismul şi raţionalismul. Senzualismul, reprezentat în epoca modernă îndeosebi de Condillac, afirmă provenienţa tuturor cunoştinţelor umane în contactul senzorial cu obiectele lumii externe. Nu există nimic în intelect care să nu fi fost mai întîi în simţuri, proclamă un cunoscut dicton al orientării senzualist-empiriste. Dimpotrivă, raţionalismul vede în puterea de judecată, în normele şi structurile gîndirii logice cauza ultimă a cunoştinţelor umane.
Conceptul central al teoriei cunoaşterii este noţiunea de adevăr. Mai întîi, teoriile gnoseologice trebuie să se pronunţe asupra faptului dacă subiectul sau agentul uman poate ajunge sau nu la cunoştinţe adevărate. Filozofiile care au contestat posibilitatea fiinţei umane de a cunoaşte, de a ajunge la adevăr se numesc agnostice. Cele care susţin că nu sîntem îndreptăţiţi nici să afirmăm, nici să negăm o teză şi că trebuie să ne abţinem de la asertarea oricărei propoziţii aparţin scepticismului. În sfîrşit, chiar între filozofiile care afirmă posibilitatea cunoaşterii lumii, există mari deosebiri din punctul de vedere al formelor şi operaţiilor prin care se realizează cunoaşterea, al modului în care se defineşte conceptul de adevăr.
Teoriile despre cunoaştere sînt tot atît de vechi ca şi filozofia însăşi. Definirea adevărului şi explicarea mecanismului cunoaşterii au fost preocupări ale lui Aristotel şi ale stoicilor în antichitatea greacă, ale lui Descartes şi Leibniz, ale lui Locke şi ale lui Hume, ale lui Kant şi ale lui Hegel şi — evident — ale clasicilor filozofiei marxiste.
În epoca noastră, cînd activitatea de cercetare ştiinţifică a devenit îndeletnicirea cotidiană a unui număr important de oameni, cînd ştiinţa a fost instituţionalizată şi statele se preocupă centralizat de organizarea şi valorificarea rezultatelor cercetării, cînd întreaga populaţie activă este solicitată să-şi extindă continuu sfera cunoştinţelor şi aptitudinilor practice, este de maximă importanţă elaborarea unei teorii corecte despre mecanismul şi formele cunoaşterii umane.
În prezent, în dezvoltarea gnoseologiei se conturează două tendinţe. Asistăm, pe de o parte, la elaborarea unor teorii gnoseologice de mură, adecvate unora sau altora dintre ştiinţele particulare (cum ar fi, de exemplu, matematica, fizica, biologia, ştiinţele experimentale, sau — chiar mai specializat — mecanica cuantică, genetica, ştiinţele tehnice etc.). În acest caz, teoriile gnoseologice se ocupă de particularităţile demersului teoretic creator în fiecare dintre aceste discipline, de modul lor de organizare în sisteme teoretice, de structura şi funcţiile logice ale sistemului de semne utilizat. Pe de altă parte, putem sesiza în teoria contemporană despre cunoaştere preocuparea de a degaja unele note generale ale actului cognitiv, formele şi metodele de cunoaştere, rolul sistemelor de semne în dobîndirea şi prelucrarea cunoştinţelor, comunicarea şi socializarea performanţelor agentului cunoscător.
Prima direcţie face total abstracţie de agentul sau persoana care cunoaşte, reprezintă — după expresia unui filozof contemporan — o „epistemologie fără subiect cunoscător“. Ea se ocupă de cunoaşterea depersonalizată, fixată şi materializată în semnele şi structurile lingvistice, de capacitatea acestora de a reda domeniul evenimentelor lumii fizice, biologice sau sociale. Analiza acestor structuri lingvistico-teoretice, cercetarea proprietăţilor lor logico-deductive, sintactice şi semantice poartă numele de epistemologie a ştiinţelor particulare. Vorbim astfel de o epistemologie sau de o filozofie a matematicii, de o epistemologie a ştiinţelor experimentale, a ştiinţelor tehnice, a celor medicale, sociale etc.
Cea de-a doua direcţie de cercetare corespunde în mai mare măsură preocupărilor tradiţionale ale teoriei cunoaşterii, cu singura deosebire că, de data aceasta, în folosul explicării actului intim ai cunoaşterii, sînt utilizate unele rezultate certe ale ştiinţelor particulare (psihologiei experimentale, ciberneticii, semioticii etc.). Teoria cunoaşterii nu va mai consta dintr-o serie de consideraţii vagi despre interacţiunea dintre subiect şi obiect, ci îşi va propune caracterizarea nivelului de cunoştinţe al unui agent la un moment dat, precum şi descrierea operaţiilor prin care acesta trece de la un cuantum de cunoştinţe la altul. În acest sens, se vor introduce conceptele de agent cunoscător, situaţie problematică, limbaj, cunoaştere ostensivă, cunoaştere discursivă etc., urmărindu-se totodată interacţiunea dintre indivizi în procesul cunoaşterii, cunoaşterea şi socializarea cunoştinţelor.
Filozofia marxistă reprezintă o teorie unitară despre existenţa naturală şi socială ; totodată, ea este o teorie despre reflectarea existenţei şi activităţilor umane în conştiinţa individuală şi în cea socială. Din această perspectivă, teoria cunoaşterii reprezintă o componentă indispensabilă a concepţiei integrale despre lume. Mai mult, actul cunoaşterii şi sistemul de cunoştinţe apar ca o condiţie necesară a activităţii practice transformatoare în care sînt angajaţi indivizii şi societatea. În decursul acţiunii şi pentru a acţiona, omul şi colectivităţile umane trebuie să-şi lărgească continuu informaţia despre condiţiile şi elementele constitutive ale acţiunii, despre obiectul, mijloacele, regulile şi scopul acţiunii, cît şi despre fazele şi operaţiile care intervin în cadrul acesteia.
Teza unităţii dintre acţiune şi cunoaştere, a condiţionării activităţii cognitive de nivelul şi orizontul acţiunilor practic-transformatoare şi invers, a răsfrîngerii rezultatelor cunoaşterii asupra activităţilor practice, materiale reprezintă cheia de boltă a gnoseologiei marxiste. De aceea, definirea conceptului de practică şi dezvăluirea funcţiilor practicii în procesul de cunoaştere, dezvăluirea condiţionării sociale multiple a cunoaşterii reprezintă o contribuţie majoră a materialismului dialectic la dezvoltarea teoriei cunoaşterii.
Marxismul priveşte, de asemenea, cunoaşterea dintr-o perspectivă dialectică, ca pe un proces viu, cu contradicţii specifice. Depăşind limitele materialismului anterior, care interpreta cunoaşterea ca o reflectare mecanică a lumii în mintea oamenilor, materialismul dialectic a apărat ideea rolului activ al intelectului şi raţiunii umane, capacitatea acestora de a construi şi propune obiecte inexistente în planul realităţii. Cunoaşterea nu este o simplă reproducere a structurii realului ; noi descompunem, analizăm şi reconstruim cu mijloace ideale structura şi proprietăţile acestuia. Marxismul a înţeles faptul că prin cunoaştere nu explorăm numai realul, ci şi orizontul obiectelor posibile.
Drumul cunoaşterii nu urmează o linie dreaptă de ascensiune continuă, ci mai degrabă poate fi comparat cu o linie sinuoasă, în cadrul căreia, după perioade de salt sau revoluţie în cunoaştere, pot urma perioade de relativă stagnare, de acumulare a datelor şi confruntare a opiniilor care pregătesc salturi sau revoluţii ulterioare în cunoaştere. Marxismul a înţeles că dezvoltarea cunoaşterii teoretice nu poate fi privită ca o simplă creştere sau adăugare de noi informaţii în cadrul structurilor existente şi că aceasta presupune introducerea la un moment dat a. unor concepte fundamental noi, sfărîmarea vechilor structuri şi sisteme şi construirea altora noi în concordanţă cu informaţiile dobîndite cu ajutorul unor mijloace mai perfecţionate de investigaţie. Marxismul a înţeles, aşadar, dialectica dezvoltării gîndirii teoretice.
Prin această perspectivă, marxismul depăşeşte unilateralizările senzualist-empiriste sau raţionaliste în explicarea structurii şi mecanismului procesului de cunoaştere, oferind premisele înţelegerii procesului cunoaşterii ca un proces unitar, la care cooperează deopotrivă nivelul perceptiv şi cel discursiv-raţional, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, metodele experimentale şi logic-formale etc.
O perspectivă înnoitoare a adus marxismul şi prin definirea conceptului de adevăr obiectiv, ca acel conţinut existent în cunoştinţele oamenilor despre natură şi societate care nu depinde de subiectivitatea acestora şi nici de particularităţile organelor de recepţie, ci reprezintă redarea, transpunerea sau reproducerea ideală a ceva existent în afara subiectului cunoscător şi independent de acesta.
Prin accentul pus pe conceptul de adevăr obiectiv, marxismul a ferit gnoseologie de pericolul subiectivismului şi relativismului, potrivit căruia fiecare act de cunoaştere este esenţialmente subiectiv, unic şi necomunicabil, fiecare subiect cunoscător fiind prizonierul propriei sale experienţe de cunoaştere. Totodată, a fost evitată şi poziţia idealist-obiectivă, după care cunoaşterea autentică realizată la nivelul conceptelor nu ar avea nici o legătură cu individul uman ca agent al cunoaşterii.
Astfel definit conceptul de adevăr obiectiv, s-au deschis noi posibilităţi de a înţelege, deopotrivă, durabilitatea şi statornicia adevărurilor ştiinţifice, cît şi istoricitatea acestora, trecerea de la adevărul relativ la cel absolut. Cunoştinţele umane sînt statornice, durabile, conservative în măsura în care redau însuşiri şi relaţii proprii lumii obiectelor şi sînt parţiale, imperfecte dar perfectibile, nestatornice şi dinamice în măsura în care depind de activitatea practică a oamenilor, de nivelul supunerii de către om a existenţei naturale şi sociale.
Activitatea practică şi cea cognitivă reprezintă două direcţii majore de manifestare a creaţiei umane, indisolubil legate între ele. Intervenţia fiinţei umane ca agent în seria transformărilor materiale defineşte statutul ontic al omului şi conduce, totodată, la conturarea opoziţiei dintre subiect şi obiect, la apariţia problemei cunoaşterii. Cunoaşterea este legată de activitatea practică prin coincidenţa dintre agentul acţiunii şi subiectul cunoscător, prin delimitarea continuă a obiectului cunoaşterii, precum şi prin condiţionarea socială a cunoaşterii.
În noţiunea de practică se includ, în primul rînd, activitatea productivă, activitatea social-politică şi revoluţionară, experimentul ştiinţific. Acestea sînt formele fundamentale ale activităţii practice, analizate amplu în scrierile fondatorilor teoriei marxist-leniniste. Extensiunea conceptului de activitate practică mai cuprinde însă şi alte elemente, din domenii cum ar fi : activitatea instructiv-educativă, creaţia artistică, activitatea de conducere şi organizare a vieţii sociale etc.
Conceptul marxist de practică cuprinde, aşadar, totalitatea activităţilor transformatoare de ordin material (indiferent de domeniul şi de amploarea lor), pe care oamenii le realizează conştient, funcţie de anumite scopuri şi nevoi. Nu vom include în sfera practicii procesele psiho-cognitive, emoţionale, trăirile interioare, neexteriorizate etc. Un concept de practică atotcuprinzător devine inoperant pentru că, incluzînd totul, nu delimitează nimic.
Marxismul a relevat faptul fundamental că acţiunea practică umană, ca o conduită teleologică, finalizatoare, reclamă o întemeiere cognitivă şi, invers, actul cunoaşterii trebuie raportat în mod necesar la activitatea practică ca la corelatul său firesc. Legătura indisolubilă dintre practică şi cunoaştere rezidă, între altele, în faptul că individul uman este, deopotrivă, agent al acţiunii transformatoare şi subiect al cunoaşterii. Cele două roluri jucate de individul uman sau de diferitele grupuri de indivizi într-o epocă istorică dată sînt complementare, depind unul de altul, se intercondiţionează şi definesc împreună nivelul şi natura epocii.
Practica însăşi, ca activitate specific umană, a apărut numai atunci cînd a fost posibilă cunoaşterea, capacitatea individului de a reflecta, reţine şi anticipa evenimentele mediului extern şi rezultatele propriei activităţi. Acţiunea umană presupune subordonarea comportării individului exigenţelor unui scop, producerii unei valori. Or, capacitatea de a realiza un scop implică cunoaşterea condiţiilor, a mijloacelor şi operaţiilor acţiunii.
Pe de altă parte, din punct de vedere strict biologic, individul este angajat comportamental înainte de orice act de cunoaştere. Comportamentul preexistă cunoaşterii (desigur, nu şi reflectării în genere). Dimpotrivă, în măsura în care o privim ca o conduită teleologică şi valorizatoare, acţiunea practică nu preexistă cunoaşterii şi deciziei axiologice. Transformarea comportamentului în acţiune s-a realizat simultan şi în strictă interdependenţă cu transformarea reflectării psihico-biologice în cunoaştere umană, raţional-discursivă. Detaşarea speciei umane de animalitate s-a realizat simultan la nivel operaţional-praxiologic şi la nivel discursiv-raţional. De aceea, o caracterizare satisfăcătoare a genezei omului trebuie să arate cum primatele superioare sau fiinţele preumane au devenit animale constructoare de unelte (B. Franklin) şi animale raţionale (Aristotel).
Principala concluzie care trebuie degajată din această interacţiune dintre activitatea practică şi cea cognitivă este ideea necesităţii legării oricărui act de cunoaştere întreprins de un agent de o situaţie praxiologică determinată. Activitatea de cunoaştere prezentă nu este condiţionată numai de rezultatele cunoaşterii anterioare, ci este esenţial şi decisiv condiţionată de structura şi configuraţia activităţilor practice contemporane, de modalităţile diverse în care comunităţile umane se raportează la mediul natural şi social. Împreună cu orizontul cunoştinţelor anterioare şi cu o anumită ierarhie a valorilor, situaţia praxiologică determină întrebările sau problemele pe care cunoaşterea le ridică, mijloacele şi procesele prin care se încearcă soluţionarea acestora. Situaţia praxiologică determină în mod precumpănitor mulţimea problemelor tehnico-ştiinţifice pe care şi le pun cercetătorii, modul în care diferitele activităţi productive selecţionează şi disecă elementele mediului natural sau social, care constituie obiectul cunoaşterii. Istoria ştiinţelor ne arată că diferite obiecte, procese sau fenomene naturale existente de milioane de ani în mediul ambiant au devenit obiecte ale cunoaşterii ştiinţifice doar pe o anumită treaptă a dezvoltării capacităţilor operaţional-praxiologice şi productive ale oamenilor.
Pe de altă parte, deşi dependent de activităţile practice, obiectul cunoaşterii nu se identifică cu obiectul activităţii practice. Iscoditoare, mintea omenească poate cerceta fenomene şi procese care n-au intrat încă în circuitul activităţilor practice, pregătind expansiunea acestora. E de prisos să mai adăugăm că obiectul cunoaşterii nu trebuie confundat cu natura sau existenţa fizică ca atare. Individul şi colectivităţile umane nu iau act de univers sau de existenţa fizică în sens absolut, ci reflectă şi îşi apropie, în fiecare epocă istorică şi prin fiecare proces discret de cunoaştere, o parte din universul sau existenţa fizică înconjurătoare, pe măsura angajării lor operaţional-praxiologice.
Admiţînd ca un postulat fundamental interferenţa dintre activitatea practică-transformatoare şi activitatea raţional-teoretică, vom observa, totuşi, necoincidenţa lor totală. Individul şi colectivităţile umane s-au găsit angajaţi încă din zorii istoriei în raporturi practice cu obiecte şi fenomene a căror structură şi natură profundă erau încă departe de a le cunoaşte. De aceea, pare legitim să vorbim, într-un anumit sens, de prioritatea raporturilor practice faţă de cele teoretice. Înainte de a cunoaşte principiile agrotehnicii, zootehnicii, biologia generală sau genetica, colectivităţile umane au practicat păstoritul şi agricultura ; înainte de studierea teoretic-speculativă a legilor mecanicii şi a principiilor fizicii, omul a produs şi construit numeroase obiecte ale civilizaţiei materiale : unelte, edificii, opere de artă a căror simplă execuţie presupunea respectarea anumitor principii formulate expres în operele ştiinţifice ulterioare. Dar, trebuie să reţinem că nici chiar în aceste cazuri activităţile practice nu au fost total lipsite de lumina cunoaşterii. Ceea ce a lipsit a fost organizarea cunoştinţelor umane într-un sistem teoretic coerent, dar nu în genere orice cunoştinţă. Empiricul nu presupune absenţa oricărei cunoaşteri, ci absenţa cunoştinţelor teoretice, sistematic organizate în discipline consistente şi autonome.
Activitatea productivă contemporană se caracterizează prin depăşirea empirismului şi meşteşugului, prin întemeierea teoretică a acţiunilor şi operaţiilor productive. Asistăm astăzi, pe de o parte, la un proces de scientizare a producţiei şi, pe de altă parte, la un proces de tehnicizare a ştiinţei. Ştiinţa devine un instrument decisiv în vederea optimizării şi perfecţionării activităţilor productive umane. Invers, performanţele tehnicii şi industriei sînt puncte de sprijin şi baza de plecare pentru investigaţia discursiv-teoretică. De aceea, sîntem îndreptăţiţi să vorbim de un orizont unic, praxiologie şi cognitiv, al istoriei contemporane, concretizat în cultura materială şi spirituală a epocii.
Izvorîtă din practică şi întemeiată pe aceasta, cunoaşterea teoretică apare în fiecare epocă istorică ca o prospectare a cîmpului activităţilor practice viitoare, ca o anticipare a condiţiilor şi exigenţelor activităţilor practice viitoare ; iar activitatea practică apare ca o aplicaţie şi verificare a achiziţiilor teoretice dobîndite pînă în prezent. Pentru călăuzirea judicioasă a activităţilor practice, productive este necesar ca teoria să considere o gamă mai largă de posibilităţi decît cele pe care le vor urma strict realizările practice. Aceasta este, dealtfel, condiţia sine qua non a alegerii variantei optime a unui proiect, soluţii etc. Pe de altă parte, o activitate experimentală sau productivă, declanşată conform unor legi şi supoziţii teoretice, pune în joc şi evidenţiază şi alte legităţi şi relaţii decît cele prevăzute anterior. Confirmînd unele supoziţii teoretice şi infirmînd altele, experimentul şi activitatea productivă evidenţiază noi proprietăţi şi relaţii, stimulează gîndirea teoretică explicativă.
Atît obiectul acţiunii practice, cît şi cel al reflecţiei teoretice sînt istoriceşte condiţionate. Natura intimă a unei epoci istorice este definită, pe de o parte, printr-o mulţime caracteristică de activităţi practice realizate de indivizi aparţinînd diferitelor comunităţi sociale şi, pe de altă parte, de totalitatea activităţilor teoretico-ştiinţifice şi cultural-artistice produse sau asimilate de membrii aceloraşi comunităţi. Vom numi mulţimea activităţilor practice efectuate de indivizii unei comunităţi sociale la un moment istoric dat orizont sau deschidere operaţional-praxiologică. Pentru caracterizarea acestuia, e de ajuns să ne referim la tipologia obiectelor produse, la gama de materii prime, la uneltele şi resursele energetice utilizate, la procedeele şi tehnologiile de producţie etc.
Din perspectiva materialismului dialectic şi istoric, este important să observăm că fiecărui orizont (sau deschidere) operaţional-praxiologic atins de o comunitate umană îi este asociat în mod necesar un nivel de instrucţie şi cunoaştere teoretico-ştiinţijică. Cunoaşterea teoretico-ştiinţifică este generată de stadiul atins de civilizaţia materială a unei societăţi şi este menită să devină eficientă în raport cu necesităţile acesteia. Ceea ce cunoaştem depinde, aşadar, în mod necesar de modul cum acţionăm şi cum ne desfăşurăm viaţa socială şi, invers, nivelul şi performanţele productive, eficienţa activităţilor sociale pe care le desfăşurăm reflectă extinderea şi profunzimea cunoştinţelor noastre.
Practica îndeplineşte funcţii multiple în raport cu activitatea de cunoaştere. Una dintre aceste funcţii este aceea de izvor sau bază a activităţii de cunoaştere. În majoritatea cazurilor activitatea practică a furnizat ştiinţei temele noi de cercetare, iar nivelul de dezvoltare a activităţilor productive ca şi cerinţele conducerii vieţii social-politice au impus în fiecare epocă istorică direcţiile fundamentale ale cercetării ştiinţifice. Aşa, de exemplu, apariţia termodinamicii ca disciplină ştiinţifică autonomă a avut loc numai după ce maşinile cu vapori au dobîndit o largă aplicare în activitatea industrială şi în transport. La fel, apariţia electrotehnicii ca o disciplină tehnică aplicativă a fost consecinţa pătrunderii şi utilizării ample a energiei electrice în activitatea productivă şi în industria casnică.
Teza determinării de către practică a temelor majore ale cercetării ştiinţifice nu trebuie însă absolutizată. Cercetarea ştiinţifică are o logică internă a sa. În consecinţă, foarte adesea cercetătorul poate propune şi uneori chiar soluţiona probleme teoretice ce vor dobîndi aplicaţii practice peste ani sau decenii. Marxismul nu contestă autonomia relativă a gîndirii ştiinţifice. El relevă însă faptul fundamental că în fiecare epocă istorică, nevoile practice (cerinţele activităţii industriale, social-economice) sînt cele care polarizează în ultimă instanţă liniile de forţă ale cercetării ştiinţifice, eficienţa acesteia, îndeosebi a celei aplicative.
Reliefînd rolul decisiv al practicii în propunerea şi selectarea obiectelor cunoaşterii, nu vom contesta, desigur, posibilitatea dobîndirii unor cunoştinţe autentice şi interesante şi ca urmare a interesului spontan şi personal al diferiţilor cercetători pentru înţelegerea unuia sau a altuia dintre fenomenele naturale. Spiritul iscoditor şi curiozitatea sînt, indiscutabil, factori psihologici importanţi care influenţează rezultatele efortului de cunoaştere. Dar cunoaşterea ca fenomen social nu poate fi explicată exclusiv prin intermediul unor factori psihologici.
Practica este, în raport cu actul cunoaşterii, criteriul suprem de verificare a enunţurilor noastre despre realitatea naturală şi socială. Legile proceselor fizice, biologice sau sociale, formulate sub o formă teoretică generalizatoare, ipotezele şi calculele noastre sînt verificate permanent prin experimente, măsurători, aplicaţii în producţie. Prin practică şi experiment, principiile şi legile ştiinţei care au servit drept călăuză a activităţilor umane, dovedindu-se conforme cu natura lucrurilor, trec din domeniul opiniilor şi ipotezelor în cel al adevărurilor obiective, socialmente omologate. Practica nu numai că atestă autenticitatea cunoştinţelor noastre ; ea ne permite să le adecvăm continuu la obiect, să le nuanţăm, să le conferim eficienţă şi utilitate socială. În practică se vădesc forţele constructive, virtuţile operaţionale ale adevărurilor ştiinţelor.
Verificarea prin intermediul practicii priveşte, desigur, în primul rînd, propoziţiile din ştiinţele experimentale. Este lipsit de sens, de exemplu, să vorbim despre verificarea experimentală a unui enunţ din algebră, geometrie sau logică. În aceste cazuri, valoarea de adevăr a enunţurilor se stabileşte în raport cu alte enunţuri date.
Verificarea experimentală sau practică nu este absolută nici în cazul propoziţiilor din ştiinţele empirice. Caracterul relativ al verificării experimentale izvorăşte din istoricitatea însăşi a activităţii practice, din posibilitatea rafinării şi perfecţionării continue a măsurătorilor şi analizelor noastre. Pe de altă parte, caracterul relativ al verificării experimentale izvorăşte din incompletitudinea oricărui act de verificare, din caracterul parţial şi incomplet al cazurilor cercetate, ca şi din dependenţa oricărui experiment de un ansamblu de supoziţii teoretice admise înainte de experimentul în cauză, de o anumită tehnică şi tehnologie de investigare şi de acţiune.
În sfîrşit, verificarea indirectă, deductivă, formală a unor enunţuri se sprijină în ultimă instanţă şi ea pe rezultatele practicii, fixate în regulile şi normele utilizării semnelor lingvistice.
Practica mai îndeplineşte în raport cu activitatea de cunoaştere rolul de scop suprem şi domeniu de aplicaţie al rezultatelor cunoaşterii. În ultimă instanţă, chiar rezultatele cercetării fundamentale vizează obiective practice ; este suficient de menţionat în acest sens rolul acesteia în actul deliberării ce precede deciziile privind activităţile umane.
Dezvăluind rolul practicii în procesul cunoaşterii, marxismul a adus argumente fundamentale pentru înţelegerea caracterului social al cunoaşterii, pentru dezvăluirea corelaţiei dintre cunoaşterea individuală şi cunoaşterea socială. Deşi rezultat al activităţii individuale, cunoaşterea este istoriceşte condiţionată şi are o finalitate socială, supraindividuală. Cunoaşterea este socială, în primul rînd, pentru că actul cognitiv al individului este condiţionat de experienţa anterioară a colectivităţii şi, în al doilea rînd, pentru că rezultatele acţiunii de cunoaştere, performanţele acesteia devin un bun social, se materializează în producţia de bunuri materiale, în mijloace de muncă, unelte, dispozitive etc. Marxismul a pus astfel în lumină caracterul cumulativ, transmisibil de la o epocă la alta al cunoştinţelor, relevînd rolul finalizator al acestora în raport cu progresul civilizaţiei materiale.
Cunoaşterea poate fi abordată din multiple puncte de vedere : neurofiziologic, cibernetic-informaţional, psihologic, logic, sociologic etc. Putem, de asemenea, concepe abordarea activităţii de cunoaştere din perspectiva istoriei ştiinţelor sau dintr-o perspectivă generală, integratoare, filozofică. În această din urmă perspectivă, cunoaşterea trebuie privită ca o formă specifică de reflectare la nivel individual şi la nivel social, ca un sistem de operaţii logic-discursive prin intermediul cărora omul dobîndeşte şi prelucrează informaţia în vederea unor demersuri explicative şi previzionale asupra realităţii.
În literatura tradiţională de gnoseologie, formele cunoaşterii sînt împărţite, de obicei, în două mari categorii : forme ale cunoaşterii senzoriale şi forme ale cunoaşterii raţionale. În cadrul formelor cunoaşterii senzoriale sînt incluse senzaţiile, percepţiile şi reprezentările. În cele ale cunoaşterii raţionale sînt enumerate noţiunea sau conceptul, judecata şi raţionamentul. Dintre acestea sînt analizate în detaliu, în special Judecata şi raţionamentul, iar în cadrul acestuia îndeosebi forma silogistică de raţionament.
Formele reflectării senzoriale (senzaţia, percepţia şi reprezentarea) constituie dimensiunea psihologică a actului cunoaşterii, mijlocesc contactul direct al subiectului cunoscător cu obiectul cunoaşterii. Prin intermediul lor, omul dobîndeşte informaţia primară despre realitate, care este supusă apoi unui proces de prelucrare discursiv-raţională. Dacă admitem însă că actul cunoaşterii este specific uman şi că noţiunea centrală a oricărei gnoseologii este noţiunea de adevăr, atunci este dar că nu putem vorbi de cunoaştere în sens strict la nivelul reflectării senzoriale. Senzaţiile şi percepţiile sînt forme de reflectare ce înlesnesc și condiţionează actul cunoaşterii, dar nu sînt ca atare operaţii cognitive ; multe dintre ele nici nu ating pragul conştientizării. În măsura în care imaginea senzorială nu este transpusă, codificată în semne lingvistice, ea rămîne proprie subiectului cunoscător, nu este intersubiectiv comunicabilă şi, ca atare, nu poate fi confruntată şi verificată. Totodată, precizăm că senzaţia, percepţia şi reprezentarea — deşi nu sînt prin ele însele forme de cunoaştere în sensul propriu al cuvîntului — dobîndesc o deosebită valoare gnoseologică în măsura în care mijlocesc instituirea unor operaţii cognitive, logic-sintactice.
În analiza mecanismului de cunoaştere distingem, de asemenea, între cunoaşterea empirică şi cunoaşterea teoretică. Cunoaşterea empirică nu este altceva decît însuşirea de către agentul cunoscător a unei infor-maţii legate nemijlocit de situaţiile praxiologice în care acţionează şi de utilizarea semnelor limbii naturale pentru desemnarea şi transmiterea acestora. Cunoaşterea teoretică (sistematică) se deosebeşte de cea empirică prin introducerea, alături de limba naturală, a unui sistem special de semne şi definirea riguroasă a conceptelor şi propoziţiilor utilizate, prin instituirea unor ample demersuri logice, constructive, cu o accentuată valoare operaţională.
Aşadar, cunoaşterea umană, deşi condiţionată de procesele de reflectare elementare, începe dincolo de acestea, odată cu codificarea informaţiei primare dobîndite prin senzaţii şi percepţii în semne şi expresii lingvistice intersubiectiv comunicabile. De aceea, este pe deplin firesc să ne ocupăm în cele ce urmează de căile prin care se realizează fixarea, trierea şi transmiterea socială a informaţiei primare dobîndită de indivizii umani în interacţiunea lor permanentă cu mediul natural şi social ambiant.
Filozofia materialistă premarxistă a afirmat de mult şi cu deplin temei că la baza activităţii de cunoaştere stă reflectarea senzorială realizată la nivelul subiectului cunoscător. Ea a simplificat însă neîngăduit de mult procesul cunoaşterii, atunci cînd a susţinut că aceasta ar consta în oglindirea, copierea sau reproducerea, pur şi simplu, a lumii înconjurătoare în creierul uman, ignorînd dimensiunea praxiologică a subiectului cunoscător, rolul sistemelor de semne şi autonomia relativă a creaţiei teoretice. În ciuda acestor simplificări este important să afirmăm, împreună cu toţi filozofii materialista, rolul primordial pe care îl are reflectarea senzorială în declanşarea şi desfăşurarea procesului cunoaşterii. Individul uman, analizatorii şi creierul acestuia, potenţate sau nu de instrumentele tehnice, sînt canalele unice prin care societatea dobîndeşte informaţiile primare despre lumea externă.
Dar, deşi efectuată de fiecare dată de indivizi, cunoaşterea este prin natura şi funcţiile sale un fenomen social. Reflectarea şi prelucrarea informaţiei de către individ devin cunoaştere numai în măsura în care achiziţiile individului dobîndesc valoare şi semnificaţie socială, pot fi recepţionate şi verificate de către semenii săi. Un adevăr descoperit prin strădania unui individ sau grup de indivizi (echipă de cercetare) prezintă interes pentru ştiinţă şi are o valoare socială numai în măsura în care a depăşit particularităţile agentului cunoscător, s-a depersonalizat, reflectă o proprietate sau o relaţie din lumea externă, concordă cu o mulţime de cunoştinţe anterior stabilite. Apare, astfel, o contradicţie inerentă oricărui act de cunoaştere între producerea oricărei cunoştinţe la nivelul individului şi exigenţa ca aceasta să fie valabilă pentru orice agent cunoscător. Ştiinţa nu este interesată decît în obţinerea adevărurilor obiective, mai presus de subiectivitatea agentului cunoscător, valabile pentru orice persoane instruite în disciplina în cauză. Cum se rezolvă în procesul real de cunoaştere această contradicţie ?
Pentru a răspunde la această întrebare este nevoie să pornim de la cadrul social cultural, praxiologic şi semiotic, în care se realizează actul cognitiv individual. Dezvoltarea proceselor de cunoaştere la individ este în mod esenţial condiţionată de însuşirea de către acesta a fondului de experienţă practică, deprinderi deţinute de colectivitate, precum şi a mijloacelor semiotico-lingvistice, a regulilor şi convenţiilor de utilizare a semnelor ce codifică experienţa dobîndită de colectivitate, în consecinţă, cunoaşterea începe la individ de la o vîrstă timpurie, de cînd acesta îşi însuşeşte primele cuvinte. Însuşirea regulilor de utilizare corectă a cuvintelor, proces lent, adesea spontan, realizat pe nesimţite, în convieţuirea generaţiei tinere cu cea adultă, reprezintă asimilarea de către agentul cunoscător a unei matrice sau structuri în cadrul căreia ia cunoştinţă de experienţa semenilor săi adulţi şi îşi fixează experienţa proprie. Este, deci, legitim să distingem între faptul dobîndirii unei informaţii sau cunoştinţe noi despre lumea externă în limitele unor structuri semiotice anterior dobîndite şi actul însuşirii de către individul tînăr, în conlucrarea sa cu membrii adulţi ai comunităţii, a regulilor şi convenţiilor lingvistice asociate diferitelor obiecte, proprietăţi, relaţii şi situaţii praxiologice. Primul tip de cunoaştere vizează realitatea fizico-naturală, cel de-al doilea sistemul semnelor lingvistice, contextul acţionai, regulile şi convenţiile socio-culturale. În primul caz, avem de-a face cu o raportare a agentului cunoscător la lumea externă primară ; în cel de-al doilea caz, avem de-a face cu raportarea aceluiaşi agent la orizontul cultural al epocii sale.
Trăind în comunitate, individul ia cunoştinţă şi îşi însuşeşte treptat sistemul de semne, limba naturală, acestea fiind instrumentele prin intermediul cărora, ca agent cunoscător, îi sînt accesibile rezultatele dobîndite de comunitate. Însuşirea acesteia prezintă interes nu numai pentru a lua cunoştinţă de ceea ce s-a realizat, dar şi pentru a putea înregistra şi transmite interlocutorilor săi propria sa experienţă. De aceea, învăţarea limbii materne, însuşirea vocabularului minim şi identificarea semnificaţiei termenilor şi expresiilor reprezintă simultan un mod de integrare a individului într-un sistem cultural şi o formă de însuşire a instrumentelor cunoaşterii. Pe această cale, agentul cunoscător nu dobîndeşte numai cunoştinţe, ci şi mijloace, scheme şi structuri cognitive pe care ie va utiliza în activitatea sa ulterioară.
În situaţia în care agentul cunoscător posedă limba naturală şi alte instrumente semiotice specifice unor activităţi sau discipline ştiinţifice şi le utilizează din plin, pentru extinderea cunoştinţelor proprii, el este apt, deopotrivă, de reflectare senzorial-perceptivă (şi de codificare a acesteia în semne lingvistice) şi de cunoaştere discursiv-raţională. În ambele situaţii, subiectul cunoscător nu este izolat, ci întreţine raporturi cu semenii săi. Mai mult, cunoaşterea are un caracter social chiar şi în situaţia cînd un cercetător izolat meditează la o problemă pe care şi-a formulat-o singur. Şi în acest caz el deţine informaţii obţinute din contactele sale anterioare cu semenii săi, utilizează un limbaj creat de societate şi îşi codifică descoperirile proprii de asemenea într-un limbaj socialmente instituit.
Individul uman sau agentul cunoscător se poate afla în raport cu colectivitatea umană în două situaţii gnoseologice fundamentale : de beneficiar al cunoştinţelor dobîndite de societate şi, în acest caz, el învaţă sau se instruieşte ; în situaţia de descoperitor al unor adevăruri noi sau de creator al unor teorii şi, în acest caz, el extinde aria cunoştinţelor umane sau propune restructurarea celor anterior cunoscute în lumina unor noi principii.
Instrucţia şi cercetarea, modalităţile principale sub care se manifestă cunoaşterea, sînt organic corelate ; ele alcătuiesc la un loc componenta teoretică a activităţii umane, menită să întemeieze şi să asigure eficienţa practică a efortului social.
Puntea de legătură între individ şi comunitate în procesul cunoaşterii o reprezintă limbajul. Acesta intervine, deopotrivă, în actul învăţării şi în descoperirea ştiinţifică. Limba este mijlocul prin care performanţa individului în cunoaştere devine un bun social. De aceea, pentru a înţelege mecanismul intim al procesului de cunoaştere şi modul de obiectivare socială a actelor de cunoaştere este necesar să cercetăm mai îndeaproape limba ca instrument al cunoaşterii.
a. Geneza şi natura limbajului
Vorbirea, capacitatea unui individ de a folosi o limbă naturală pentru comunicarea cu semenii săi, este o achiziţie culturală, un produs social-istoric şi nu o simplă disponibilitate biologică. Deşi condiţionat biologic, limbajul este — prin geneza sa — indisolubil legat de procesul integrării omului într-un anumit grup sau comunitate socială, de însuşirea normelor de comportare şi a deprinderilor de muncă. Apariţia limbajului la nivelul colectivităţilor umane şi însuşirea limbii la nivelul individului sînt condiţii sine qua non ale constituirii cunoaşterii ca fenomen social.
Formarea limbilor naturale a fost precedată de utilizarea de către antropoizii preumani a altor sisteme semiotice, inclusiv a unor sisteme sonore, care îndeplineau — în principal — funcţii de semnalizare şi avertizare. Sistemele semiotice prelingvistice legate de conduita indivizilor în raport cu mediul ambiant nemijlocit sînt întemeiate, în general, pe semne indicatoare şi nu pe simboluri sau semne convenţionale. Aceste sisteme reglează comportamentul individului în raport cu un şir sau o succesiune determinată de evenimente, dintre care unul joacă rolul de indiciu sau semnal, iar celălalt — de regulă, un eveniment cu semnificaţie biologică directă — rolul de semnalizat sau indicat. Fiind legate de condiţii şi de situaţii concrete, aceste sisteme sintetizează experienţa unui singur individ, mijlocesc racordarea individului la mediu şi nu fixarea sau transferul de informaţie de la un individ la altul.
Un semn este un eveniment sau un obiect a cărui producere sau apariţie furnizează unui interpret sau agent cunoscător o informaţie despre alt obiect sau eveniment. Elementele unui proces de semnificare (semiosis) sînt : obiectul sau entitatea desemnată (referentul sau denotatul), semnificaţia sau informaţia transmisă (sensul), obiectul prin care redăm semnificaţia (semnul vehicul), subiectul sau interpretul care ia act de semn şi semnificaţia sa într-o situaţie comunicativă determinată. În esenţă, semnul ţine loc, anunţă sau prefigurează într-un sistem reflectant oarecare, denumit subiect logic sau interpret, un alt eveniment sau obiect. Semnul este un antecedent sau substituitor al obiectul semnificat.
Prima caracteristică a semnelor lingvistice, ca şi a celor postlingvistice constă în absoluta independenţă a semnificantului de semnificat. Semnul lingvistic nu imită sau reproduce obiectul desemnat. Legătura dintre ele nu are un temei fizic ontologic, ci unul cultural empiric. Ea este un produs al istoriei şi nu al naturii ; ea comportă o determinare social-praxiologică şi cognitiv-informaţională şi nu una fizic-cauzală. De aceea, se afirmă că ea are un caracter pur convenţional.
A doua caracteristică a semnelor lingvistice o reprezintă operaţionalitatea sau capacitatea lor de a intra în raporturi unele cu altele, de a se constitui în complexe de semne cu structuri mai mult sau mai puțin stabile. O mulţime de semne nu se poate constitui într-o limbă, dacă nu intervin combinaţii repetabile între semne şi dacă producerea acestora nu poate fi descrisă de un număr dat de reguli. Din această perspectivă, orice limbă poate fi privită ca un dispozitiv de producere a noi semne şi expresii dintr-un număr de semne iniţiale date. Instrumentul prin care realizăm aceste noi produse este mulţimea regulilor gramaticale.
A treia caracteristică a semnelor lingvistico-naturale o reprezintă istoricitatea. Spre deosebire de semnele indicatoare care exprimă relaţii stabile între condiţiile mediului şi comportamentul indivizilor biologici și, în consecinţă, sînt însuşite direct în procesul adaptării la mediu, semnele lingvistice, avînd un domeniu de referinţă incomparabil mai larg, sînt însuşite de agentul cunoscător în procesul asimilării de către acesta a cuceririlor culturii şi civilizaţiei. Extensiunea şi bogăţia semnelor unei limbi este direct proporţională cu amploarea şi diversitatea creației materiale şi spirituale a populaţiei care a vorbit-o de-a lungul veacurilor sau o vorbeşte în prezent.
Marxismul afirmă legătura indisolubilă dintre muncă, limbaj şi gîndire. Între alte argumente în sprijinul acestei idei fundamentale, vom aduce observaţia după care principalele categorii şi structuri gramaticale reflectă elemente şi raporturi stabile şi inerente oricărei acţiuni umane. Astfel, pentru desemnarea agentului acţiunii, în limbă se utilizează pronumele personal sau numele propriu. Din punct de vedere sintactic, agentul acţiunii este exprimat prin subiectul propoziţiei. Instrumentul lingvistic specializat pentru desemnarea acţiunii este verbul. Terminaţiile verbale servesc ca mecanisme menite să precizeze persoana sau agentul acţiunii, timpul cînd o întreprinde şi raporturile sale cu alte acţiuni luate în considerare de vorbitor. Pentru indicarea obiectu-lui asupra căruia se răsfrînge acţiunea. În limbă se utilizează complementul direct. Celelalte tipuri de complemente determină modul, locul sau timpul în care se desfăşoară acţiunea denumită de verb. Atributele servesc la determinarea suplimentară a subiectului acţiunii. Pe scurt, putem conchide că principalele categorii şi structuri gramaticale reproduc elementele și structura acţiunii umane, situaţiile şi raporturile care apar în conduita individului faţă de natură şi faţă de semenii săi.
Dependenţa limbilor naturale de amploarea şi nivelul activităţilor practice transformatoare întreprinse de colectivităţile umane poate fi observată şi în volumul şi structura vocabularului. O colectivitate umană introduce sau propune noi termeni într-o limbă numai în măsura în care aceştia au devenit necesari pentru distingerea unor obiecte, persoane, proprietăţi, evenimente, lucruri, unelte, instituţii şi relaţii sociale, stări sau idei chemate la viaţă de activitatea practică productivă sau de complicarea relaţiilor dintre indivizi. Vocabularul unei limbi reflectă natura şi nivelul civilizaţiei materiale şi spirituale a unei colectivităţi.
Din această perspectivă, limba naturală apare, deopotrivă, ca un produs şi ca o condiţie a culturii materiale şi spirituale. Ea nu este numai un produs al atitudinii active, transformatoare a oamenilor, ci reprezintă, în acelaşi timp, matricea sau cadrul în care se dezvoltă gîndirea vie a individului uman, instrumentul prin care se socializează rezultatele acestuia. Prin intermediul limbii, experienţa individului biologic uman devine un bun al civilizaţiei şi culturii ; unealta şi limba au mediat trecerea de la istoria naturală la civilizaţie şi cultură.
b. Semn şi semnificaţie
A cunoaşte înseamnă a înţelege şi a explica un fenomen sau un enunţ, iar a înţelege înseamnă a decodifica un semn sau o expresie, a-i determina obiectul de referinţă precum şi raporturile cu alte semne. Nu putem, deci, cerceta procesul cunoaşterii în afara semnelor ca instrumente ale cunoaşterii.
Un semn poate designa un obiect sau o clasă de obiecte reale — şi. În acest caz, vom spune că are un denotat sau referent; poate desemna un obiect, eveniment sau acţiune posibilă, o proprietate sau o relaţie, o informaţie sau o idee — în acest caz spunem că semnul are un designat sau o semnificaţie (orice semn are designat sau semnificaţie, dar nu orice semn are denotat sau referent. Denotaţia este un caz particular de designaţie) ; un semn poate viza o senzaţie sau o percepţie a unui agent, o experienţă sau o trăire a acestuia ; în sfîrşit, putem întrebuinţa un semn pentru a ne referi la un complex de alte semne. Aşadar, semnele se pot referi la orice obiect sau proprietate existentă sau imaginată de un agent sau subiect logic. De aici rezultă că existenţa unui raport de designare sau semnificare nu presupune existenţa în plan ontic a obiectului designat. Raportul de designare presupune doar existenţa designatului ca obiect al reflectării sau gîndirii, în raport cu cel puţin un agent sau subiect cunoscător.
Raporturile instituite între semn şi o clasă de obiecte designate constituie dimensiunea sa semantică. Nu putem concepe un semn fără un designat şi nici invers, existenţa unui designat în afara unui semn sau şir de semne care să-l exprime. Pe de altă parte, un obiect sau un eveniment oarecare devine semn numai în măsura în care producerea sa fizică comunică unui agent o informaţie despre altceva decît obiectul semn ca atare.
Raporturile semnului cu agenţii ce-l utilizează constituie dimensiunea pragmatică a unui semn. Pragmatica priveşte, deci, modul cum sînt legate semnele de acţiunea agentului, semnificaţia şi valoarea operaţională a acestora.
Cînd un obiect oarecare funcţionează ca semn în cadrul unui sistem de semne (de exemplu, o limbă naturală, o notaţie algebrică, formulele din chimie, notaţia muzicală etc.), intervine, ca o a treia dimensiune a sa, aşa-numita dimensiune sintactică, constînd în raporturile sale cu celelalte semne. Semnele izolate sînt lipsite de o dimensiune sintactică. Apariţia dimensiunii sintactice la o mulţime de semne este un indiciu al constituirii lor într-un limbaj.
Din această perspectivă, limba nu este altceva decît un sistem de semne socialmente instituit în cadrul căruia sînt determinate pentru fiecare semn reguli semantice, sintactice şi pragmatice. Numai descifrarea acestor trei dimensiuni ale semnelor şi stabilirea regulilor care decurg din acestea poate duce la construirea unei limbi cu funcţii referenţial-semnificative, sintactic-calculatorii şi pragmatic-cognitive.
Desigur, în vederea analizei, ca şi pentru înfăptuirea unor scopuri practice, putem face abstracţie temporar şi metodologic, de exemplu, de dimensiunea pragmatică a utilizării semnelor, să neglijăm agenţii care le utilizează şi să ne concentrăm atenţia exclusiv asupra funcţiei lor referenţial-informaţionale. În sistemele teoretice din ştiinţele experimentale facem, de regulă, abstracţie de contextul pragmatic şi de agenţii care au dobîndit diferitele cunoştinţe teoretice. Mai mult, la un moment dat, după ce am transpus într-un anumit limbaj simbolic informaţia primară specifică, putem opera exclusiv cu semnele ca obiecte materiale pe care le combinăm în conformitate cu regulile sintactice ale limbajului respectiv. Acest moment în care facem abstracţie deopotrivă de dimensiunea pragmatică şi de cea semantică a unui limbaj se numeşte formalizare. Un formalism în sensul strict al cuvîntului nu este însă un limbaj, deoarece nu transmite nici unui agent informaţii despre entităţi extralingvistice.
c. Termen şi concept ; expresie şi propoziţie
Cunoaşterea umană operează cu concepte şi propoziţii.
Conceptul este o entitate ideală, exprimată printr-un semn sau expresie lingvistică, evocată de orice agent cînd utilizează semnul în cunoştinţă de cauză. Expresia lingvistică minimă care desemnează o idee sau un concept în limbajul ştiinţific este termenul. Conceptul nu este, aşadar, o imagine sau o percepţie a subiectului cunoscător ; el nu poate fi identificat nici cu o reprezentare psihologică care însoţeşte producerea sau recepţionarea termenului. Particularitatea conceptului o constituie captarea şi fixarea unui anumit conţinut informaţional, apt de a fi reprodus identic de diferiţi agenţi cunoscători. Numai conceptul este apt de a surprinde ceea ce este comun, permanent, statornic în lucruri. Conceptele nu pot fi însă înţelese sau captate de agentul cunoscător în forma lor pură, impersonală, decît prin intermediul aparatului semiotic, al semnelor şi limbajului.
Oricărui termen şi, respectiv, oricărui concept îi sînt asociate în mod necesar o extensiune şi o intensiune. Extensiunea unui concept constă în mulţimea obiectelor fizice sau entităţilor ideale vizate. Intensiunea unui concept este dată de totalitatea notelor sau însuşirilor ce aparţin de fapt referentului conceptului sau sînt presupuse a aparţine obiectelor ideale ce intră în extensiunea potenţială a acestuia.
O înlănţuire de semne lingvistice care comunică o informaţie determinată alcătuieşte o expresie propoziţională. În alcătuirea unei expresii propoziţionale intră, de regulă, expresii nominale, nume proprii sau comune, descripţii singulare sau generale, conectori şi semne copulative.
Conţinutul informaţional transmis prin producerea unei expresii propoziţionale într-un context praxiologic determinat reprezintă o propoziţie. Propoziţia este, aşadar, componenta ideală asociată expresiei propoziţionale. Ea este, în raport cu expresia, ceea ce este conceptul în raport cu termenul. Deşi nu poate fi sesizată în afara unei expresii, propoziţia are o relativă independenţă faţă de expresia sa, fapt evidenţiat, între altele, de posibilitatea comunicării aceleiaşi idei şi, deci, evocării aceluiaşi conţinut propoziţional, prin producerea unor expresii propoziţionale diferite, uneori aparţinînd unor limbi naturale deosebite. Propoziţia apare, astfel, ca invariantul mai multor expresii propoziţionale echivalente ca semnificaţie.
Enunţul sau propoziţia declarativă este un caz particular de propoziţie, a cărei caracteristică o constituie afirmarea sau negarea unei proprietăţi sau relaţii existente în raport cu referenţii sau designatele unor termeni-concept ; el este instrumentul lingvistic prin intermediul căruia vehiculăm informaţia despre obiectele lumii externe. Pentru propoziţia declarativă sau asertorică s-a folosit în logica tradiţională termenul de „judecată“. Calificarea unei propoziţii ca „adevărată“ sau „falsă“ priveşte exclusiv submulţimea propoziţiilor declarative sau descriptive şi este improprie pentru propoziţiile interogative sau pentru cele imperative.
Din analiza făcută expresiilor lingvistice, în speţă a termenilor şi expresiilor propoziţionale, rezultă că acestea sînt modalităţi de concentrare a informaţiei, fiind strîns legate între ele : conceptul poate fi privit ca o mulţime de judecăţi potenţiale ; pe de altă parte, judecata poate fi privită ca un mod de unire a două concepte (în evoluţia sa istorică, teoria logică a ilustrat ambele versiuni).
Expresiile lingvistice îndeplinesc în cadrul cunoaşterii o dublă funcţie. Mai întîi, atît termenii cît şi expresiile propoziţionale pot fi întrebuinţaţi pentru a ne referi la domeniul obiectelor şi evenimentelor fizice. În acest caz, ele funcţionează ca instrumente pentru numirea şi descrierea fenomenelor lumii externe. În al doilea rînd, expresiile lingvistice pot fi întrebuinţate pentru desemnarea conceptelor sau propoziţiilor şi, în acest caz, ele funcţionează ca instrumente pentru sesizarea conţinutului informaţional fixat în structurile lingvistice.
Mulţimea conceptelor utilizate în ştiinţă şi, odată cu acestea, mulţimea propoziţiilor sînt produse istorice care cunosc o evoluţie atît la nivelul agentului cunoscător individual, cît şi la nivelul colectivităţilor umane ; conceptul este astfel o formă în continuă devenire ce se îmbogăţeşte de la o etapă la alta, o formă ce este supusă unor continue revizuiri şi corecturi, pe măsura lărgirii experienţei individului şi a societăţii.
d. Funcţiile de cunoaştere ale limbajului
Limba îndeplineşte funcţii multiple în procesul cunoaşterii. Dintre acestea, considerăm mai importante următoarele : fixează şi înmagazinează o vastă cantitate de informaţie ; înlesneşte conservarea şi transmiterea în timp a acesteia ; permite prelucrarea sintactic-calculatorie a informaţiei şi dezvăluirea adevărurilor implicate în anumite structuri prepoziţionale ; mijloceşte transferul de informaţie de la un agent cunoscător la altul, contribuind prin aceasta la valorificarea socială a performanţelor de cunoaştere ale individului ; îndeplineşte o funcţie expresivă în raport cu stările şi trăirile subiectului cunoscător ; înfăptuieşte o funcţie de semnalizare şi avertizare în raport cu evenimentele şi fenomenele mediului natural şi social. Pe lîngă aceste funcţii cognitive, limba înlesneşte, de asemenea, elaborarea şi transmiterea unor comenzi, ordine sau indicaţii ce influenţează nemijlocit desfăşurarea activităţii practice, contribuind, astfel, la adaptarea şi coordonarea activităţii indivizilor în raport cu mediul natural şi social.
Alături de experiment şi activitatea practică social-istorică, limba apare ca un instrument cu ajutorul căruia se înfăptuieşte desubiectivizarea actului cunoaşterii, obţinîndu-se idei şi reprezentări identice pentru subiecţi diferiţi, înlăturîndu-se coloratura subiectivă a cunoştinţelor care iniţial purtau pecetea particularităţilor agentului şi a situaţiei praxiologice în care au fost dobîndite. Prin intermediul proceselor comunicative în care sîntem continuu angajaţi, accepţiile particulare pe care le acordăm unor termeni sau expresii semnificative sînt puse de acord cu accepţiile existente în limba standard. Invers, diferitele modificări propuse de unul sau altul dintre agenţii ce participă la activitatea de cunoaştere, atunci cînd acestea corespund faptelor, sînt însuşite de opinia publică şi încorporate în limba standard.
Independenţa relativă a expresiilor lingvistice în raport cu activitatea concretă a unuia sau altuia dintre subiecţii cunoscători, existenţa unor înţelesuri identice pentru anumiţi termeni sau expresii ca şi statornicia şi durabilitatea acestora în timp i-a condus pe unii filozofi la admiterea unui domeniu ontologic distinct al lumii obiectelor inteligibile, legat organic de semnele şi expresiile limbajului2. Conceptele şi enunţurile de care luăm cunoştinţă prin intermediul limbajului, lumea „ideilor“ are, desigur, o logică internă proprie. Admitem, de asemenea, că, în măsura în care acestea reflectă însuşiri şi proprietăţi reale ale obiectelor lumii fizice, redînd deci adevărul obiectiv, ele sînt independente de aspiraţia şi dorinţa agentului cunoscător, de particularităţile analizatorilor acestuia, de amploarea experienţei sale practice şi teoretice. Considerînd legitimă distincţia aşa-numitului domeniu al obiectelor inteligibile, în măsura în care prin acesta se au în vedere semnificaţiile „cognitive“ şi adevărurile obiective fixate în limbile naturale sau în limbajele speciale ale ştiinţelor, nu considerăm justificată prezentarea acestuia ca un domeniu ontologic autonom. Domeniul obiectelor inteligibile nu este decît rezultatul trierii şi omologării sociale a performanţelor cognitive la nivel individual. Considerarea lumii obiectelor inteligibile ca un domeniu autonom, independent de domeniul obiectelor fizice reale şi de domeniul cunoaşterii la nivelul individului înzestrat cu subiectivitate, nu înseamnă altceva decît situarea pe poziţiile idealismului obiectiv de natură platonică. Din perspectiva filozofiei marxiste, o astfel de poziţie teoretică se explică gnoseologic prin absolutizarea independenţei relative a operaţiilor cu conceptele şi enunţurile unui limbaj.
Sistemul de semne lingvistice reprezintă forma curentă prin care rezultatele activităţii cognitive dobîndite de indivizii unei generaţii devin accesibile generaţiilor următoare. Scrierea ca o formă de codificare grafică a limbajului sonor mijloceşte comunicarea între agenţii cunoscători aparţinînd unor generaţii diferite. Cunoaşterea dobîndeşte astfel, alături de dimensiunea sincronică, exprimată prin procese comunicative instituite între indivizii aceleiaşi generaţii, o dimensiune diacronică, constînd în conlucrarea unor indivizi din generaţii diferite în activitatea de cunoaştere. Diacronismul cunoaşterii se manifestă chiar şi în transmiterea experienţei de cunoaştere a generaţiilor mature către cele tinere sau în curs de instruire. Diacronia proceselor de cunoaştere mediată de limbă este premisa caracterului cumulativ al valorilor dobîndite de indivizii umani.
O funcţie cognitivă a limbajului, trecută adesea sub tăcere, este cea sintactic-calculatorie. Prin aceasta înţelegem posibilitatea efectuării unui număr de transformări echivalente ale expresiilor nominale şi propoziţionale, astfel încît la capătul şirului de transformări să obţinem o propoziţie cu o valoare informativă nouă, cel puţin în raport cu o clasă de agenţi ce se instruiesc. Oricărei limbi naturale şi oricărui limbaj artificial îi sînt inerente un număr de astfel de reguli de transformare, care pot fi redate şi sub forma unor legi logice sau tautologii. La nivelul raporturilor dintre expresiile nominale o astfel de regulă o reprezintă cea a substituirii definitului prin definitor şi invers, în condiţiile menţinerii identităţii de referent sau designat. Pe această cale, definiţia funcţionează — atît în limbile naturale, cît şi în limbajele artificiale — ca o regulă de calcul ce înlesneşte prelucrarea informaţiei. La nivel prepoziţional acţionează numeroase astfel de reguli, cum ar fi, de exemplu, regulile introducerii prin conjuncţie sau disjuncţie a unor propoziţii, modurile ponens şi tollens, regulile obversiunii, contrapoziţiei, tranzitivităţii, contrasilogismului etc. Toate aceste reguli şi procedee sînt folosite spontan de orice agent cunoscător în procesul prelucrării discursive a cunoştinţelor dobîndite.
Limba îndeplineşte în raport cu un agent cunoscător o funcţie expresivă, ce constă în posibilitatea redării prin sistemul de semne specifice unui limbaj a stărilor şi trăirilor proprii ale subiectului. Desigur, capacitatea de transpunere în semne lingvistice a dinamicii stărilor sufleteşti ale unui agent este relativ redusă. Nici o descriere lingvistică nu acoperă complet o stare sau o trăire psihică intimă a unui agent la un moment dat. S-ar părea că mai rămîne întotdeauna un conţinut informaţional şi emoţional-afectiv necuprins, netradus în codul semnelor lingvistice intersubiectiv comunicabile. Acest „rest“ sau nuanţe nesesizabile prin intermediul vocabularului standard se încearcă a fi redate prin intermediul vocabularului şi limbajului personal, prin limbaj literar care recurge la metafore, analogii, comparaţii, ca şi prin sistemul de semne iconografice utilizat în pictură şi grafică.
Limba îndeplineşte, totodată, o funcţie practic-operaţională. Expresiile şi propoziţiile cu sens nu sînt doar instrumente de comunicare a adevărului, de exprimare a propoziţiilor asertorice sau declarative, ci funcţionează în acelaşi timp ca mijloace de prefigurare a unor operaţii, stări şi evenimente care nu s-au realizat încă în planul realităţii. Limba este, aşadar, instrumentul prin intermediul căruia realizăm actul de anticipare, prevedere a unor stări, evenimente sau acţiuni viitoare. Prin intermediul limbajului, în particular a propoziţiilor praxiologic-prescriptive (ordine, interdicţii, permisiuni, obligaţii etc.), realizăm, totodată, coordonarea şi cooperarea unei mulţimi de agenţi la efectuarea unei activităţi comune.
Termenul cunoaştere sau definire ostensivă desemnează actul însuşirii de către agent a înţelesului unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite, într-un context praxiologic determinat, a referentului acestora (obiecte, proprietăţi, evenimente), sub influenţa unui alt agent cunoscător şi a unei limbi naturale.
Prin intermediul cunoaşterii sau definiţiilor ostensive dobîndim informaţia primordială asupra mediului ambiant şi achiziţionăm vocabularul minim sau de bază. Primele cuvinte ale limbii naturale sînt însuşite ostensiv. Dar, tot pe această cale, sînt însuşite ulterior multe ale cuvinte ce desemnează obiecte, acţiuni şi situaţii inedite pentru un agent cunoscător oarecare. Aşa, de exemplu, dacă rostesc cuvîntul „girafă“ în prezenţa unui interlocutor care, presupun, nu a luat cunoştinţă pînă acum de existenţa animalului în cauză, în împrejurarea cînd acesta (de exemplu, un copii la grădina zoologică) îl priveşte cu atenţie, atunci înseamnă că am definit ostensiv pentru subiectul cunoscător dat termenul „girafă“.
O definiţie ostensivă comportă în mod necesar următoarele elemente constitutive : un subiect logic instructor, un subiect logic receptor sau care se instruieşte, un cuvînt sau o expresie ce se introduce ostensiv şi obiectul la care se referă acesta. Menţionăm că pot fi introduşi ostensiv doar termenii care denumesc obiecte sau fenomene fizice, proprietăţi sau relaţii evidente, manifeste ale acestora.
Introducerea ostensivă a unui termen comportă mai multe faze. În prima fază se obţine producerea de către subiectul sau agentul ce se instruieşte a numelui fenomenului sau obiectului la oricare dintre apariţiile acestuia. Atenţia subiectului receptor este concentrată în primele momente asupra obiectului. El se întreabă „ce este... ?“ sau „cum se numeşte... ?“. Legătura acţionează în această etapă cu prioritate de la obiect şi imagine a obiectului la numele acestuia. El ştie, deci, să denumească obiectul, atunci cînd îl întîlneşte, în concordanţă cu convenţiile limbii în cauză.
În cea de-a doua fază, subiectul ce se instruieşte porneşte de la o apariţie a semnului şi îi atribuie acestuia un înţeles, mai exact un referent sau denotat, constînd dintr-un obiect pe care acesta l-a perceput anterior sau îl percepe în prezent. Atenţia sa este concentrată de astă dată asupra semnului sau numelui, subiectul cunoscător întrebîndu-se „ce înseamnă cuvîntul... ?“. În acest moment, legătura biunivocă dintre cazurile de apariţie a elementului fizic şi cazurile de producere a numelui evenimentului este stabilită. Subiectul receptor trece, deopotrivă, de la obiect la nume şi de la nume la obiect. Astfel, definiţia ostensivă s-a realizat.
Cea de-a treia fază în instituirea ostensivă a înţelesului unui semn este marcată de posibilitatea subiectului receptor de a utiliza independent termenii introduşi pe cale ostensivă, chiar în condiţiile cînd obiectul nu se manifestă şi cînd termenul nu este rostit de un alt interlocutor. În această etapă se manifestă iniţiativa şi spiritul activ al subiectului cunoscător, precum şi independenţa relativă a construcţiilor noastre lingvistice. Termenii introduşi iniţial ostensiv sînt acum integraţi în aparatul semiotico-lingvistic al agentului receptor, puşi în corespondenţă cu alţi termeni. Ceea ce înainte era doar arătat acum este descris, explicat, dedus. Termenii pentru care am stabilit iniţial doar înţelesuri pe cale ostensivă pot fi acum utilizaţi pentru a defini discursiv alţi termeni din vocabularul subiectului receptor sau pot fi ei înşişi definiţi discursiv. Acest moment corespunde trecerii de la percepţia şi „contemplaţia vie“ la cunoaşterea discursivă, raţională.
Definiţiile ostensive îndeplinesc în procesul cunoaşterii mai multe funcţii. Prima este introducerea unui nume pentru un fenomen sau eveniment ce face obiectul percepţiei noastre nemijlocite. În cazul numelor comune, semnul caracteristic sau numele se repetă pentru obiecte şi evenimente fizice diferite ; cu acest prilej se manifestă funcţia generalizatoare a cuvîntului, respectiv a numelor introduse pe cale ostensivă, cuvîntul rostit ajunge să denote o clasă de obiecte individuale, care nu mai cad sub incidenţa percepţiilor noastre senzoriale. Supunem, astfel, examenului gîndirii noastre obiecte din afara cîmpului percepţiilor noastre senzoriale, luăm act de experienţa semenilor noştri.
O altă funcţie a definiţiilor ostensive este de a determina denotatul sau referentul unui semn sau cuvînt, fără a se recurge la procedee lingvistice. În acest sens, este important să relevăm faptul că definiţiile ostensive îndeplinesc cu prioritate o funcţie referenţială, denotativă şi nu una intensională, conotativă. Într-adevăr, ele se limitează la a indica un caz la care se aplică termenul sau cuvîntul definit, furnizează un exemplu de utilizare proprie a unui termen într-o circumstanţă dată, fără a determina riguros nici extensiunea, nici intensiunea termenului definit. De aceea, pe bună dreptate, se apreciază că definiţiile ostensive sînt imprecise, nu delimitează riguros domeniul obiectelor la care se aplică şi la care nu se aplică.
Prin definiţii ostensive pot fi introduşi termenii ce exprimă nume proprii, nume comune, termenii ce desemnează relaţii, ca şi un număr de termeni denumiţi de Russell egocentrici, cum ar fi „eu“, „tu“, „aici“, „acum“, „el“ ş.a. Definiţiile ostensive apar ca mijloace de legare a expresiilor lingvistice de activităţile reale ale oamenilor, ca şi de manifestările mediului ambiant imediat. Importanţa lor rezidă în faptul că mijlocesc instituirea limbajului personal al agentului cunoscător şi punerea în legătură a acestuia cu limba standard a colectivităţii. Ele sînt calea prin care orice agent îşi însuşeşte vocabularul minim pe baza căruia pot fi introduse ulterior, fie prin definiţii explicite, fie prin definiţii contextuale, toate celelalte expresii cu sens utilizate într-o limbă naturală. Importanţa gnoseologică a cunoaşterii ostensive rezidă în faptul că aceasta permite desprinderea de reflectarea senzorial-perceptuală prin introducerea numelor proprii şi comune, înlesnind, astfel, abstractizarea şi generalizarea, operaţii de bază ale cunoaşterii ştiinţifice. Termenii şi simbolurile introduse ostensiv mijlocesc formularea unor propoziţii descriptive elementare, numite adesea „protocolare“.
Pe această cale, informaţia conţinută în senzaţiile şi percepţiile unui agent devine socialmente comunicabilă, întrucît este transpusă într-un cod lingvistic. Cunoaşterea ostensivă este deci o modalitate de a încorpora în sistemul cunoaşterii umane informaţia nouă în sens absolut, care va face ulterior obiectul prelucrărilor semantice şi sintactice, calculatorii. Ca rezultat al cunoaşterii ostensive, noi obţinem cunoştinţe exprimate în semne sau expresii lingvistice.
În concluzie, cunoaşterea ostensivă este rezultatul contactului direct dintre agent şi obiect, modalitatea principală prin care subiectul în formare se raportează la contextul praxiologic, forma specifică de ascensiune de la senzorial-perceptiv la discursiv-raţional şi o modalitate elementară de legare a cunoaşterii de practică. Cunoaşterea ostensivă nu poate fi redusă la activitatea senzorial-perceptuală, deoarece ea presupune trecerea de la operaţiile senzorial-perceptuale la cunoaşterea prin semne. Ea nu poate fi redusă la operaţia discretă de percepere senzorială a unui obiect şi întrucît comportă o dimensiune diacronică, raportarea permanentă a experienţei noi la cea anterioară, identificarea a două sau mai multe cazuri de cunoaştere nemijlocită şi abstractizarea şi subordonarea lor sub egida unui termen sau nume unic.
b. Cunoaşterea discursivă ; operaţii logico-semantice şi sintactice
Dacă cunoaşterea ostensivă presupune prezenţa obiectului cunoaşterii în faţa agentului cunoscător şi recepţionarea unei imagini nemijlocite a acestuia, paralel cu actul însuşirii numelui sau descripţiei asociate obiectului, cunoaşterea discursivă poate avea loc în absenţa obiectului cunoaşterii, exclusiv prin intermediul semnelor emise de agenţii cunoscători. Cunoaşterea discursivă este o cunoaştere mediată : semnele şi expresiile lingvistice sînt substituenţi ai obiectelor şi evenimentelor lumii reale, precum şi ai experienţelor anterioare ale indivizilor umani.
Prin intermediul semnelor şi rostirii, cunoaşterea omenească se detaşează de imediat şi perceptibil, dobîndeşte o dimensiune diacronică, social-istorică. Utilizarea semnelor lingvistice, rostirea sau discursul, extinde nebănuit mulţimea obiectelor pe care le putem lua în considerare, indiferent de faptul dacă acestea au loc în prezent sau s-au petrecut cîndva în trecut. Mai întîi, prin intermediul semnelor lingvistice, agentul cunoscător poate reactiva oricare dintre experienţele sale anterioare ; în al doilea rînd, prin intermediul rostirii sau scrierii, el poate considera experienţa celorlalţi agenţi, contemporani sau înaintaşi, în măsura în care aceasta a fost codificată în semne şi expresii lingvistice. Dar ceea ce este mai important de relevat este faptul că prin intermediul semnelor capacitatea de analiză şi investigaţie umană depăşeşte sfera evenimentelor petrecute în prezent sau în trecutul înregistrat de istorie şi se extinde asupra lumii posibilului şi asupra evenimentelor din viitor.
Particularitatea esenţială a cunoaşterii discursive, raţionale rezidă în faptul că la acest nivel intervin asertarea şi adevărul. Prin semnele lingvistice rînduite în propoziţii putem descrie lumea exterioară şi comunica semenilor noştri informaţii autentice despre evenimentele naturale sau sociale. Numai în măsura în care comunică o informaţie su-praindividuală enunţurile pot fi adevărate sau false ; despre senzaţiile noastre putem spune cel mult că sînt adecvate sau inadecvate naturii excitantului. Ar fi însă impropriu să vorbim despre senzaţii adevărate sau false.
În sfîrşit, la nivelul cunoaşterii discursive intervin o serie de operaţii logico-semantice şi sintactice complexe de prelucrare a informaţiei dobîndite prin intermediul cunoaşterii perceptual-ostensive, cum sînt abstractizarea şi determinarea, generalizarea şi particularizarea, definiţia, clasificarea, demonstraţia etc. Acestea intervin deopotrivă în gîndirea interioară, neexteriorizată a agentului, în actul reflecţiei şi în comunicarea dintre agenţii cunoscători. Ele facilitează recepţionarea şi înţelegerea conţinutului informaţional şi a intenţiei unei rostiri sau expresii propoziţionale.
Operaţiile logico-semantice şi sintactice pot fi împărţite în operaţii la nivel nominal, operaţii la nivel propoziţional şi operaţii interlingvistice.
1) Operaţii logico-semantice şi sintactice la nivel nominal. Între acestea menţionăm denumirea, descripţia, definiţia, diviziunea, clasificarea, abstractizarea şi determinarea, generalizarea şi particularizarea.
Operaţia de denumire sau nominalizare constă în asocierea unui semn tip la un obiect fizic discret, la o clasă de obiecte sau la o entitate ideală, respectiv la un conţinut informaţional determinat (concept). Operaţia de denumire înlesneşte un fel de cartografiere sau reprezentare a lumii obiectelor şi evenimentelor fizice, ca şi a lumii experienţelor subiective interuman comunicabile, în domeniul expresiilor lingvistice tip. Însuşirea de către subiectul cunoscător a convenţiilor nominale este o condiţie necesară a înţelegerii îşi utilizării conceptelor şi judecăţilor. În mod expres numele pot fi introduse prin intermediul definiţiilor lexicale.
Descripţia este un procedeu logico-semantic prin intermediul căruia identificăm un obiect, eveniment fizic sau o entitate ideală, pentru care nu există în limbajul interlocutorului nostru un nume. Spre deosebire de nume, care reprezintă în acelaşi timp un mijloc de concentrare a informaţiei, descripţia este un mijloc de analiză a structurii obiectului sau a intensiunii conceptului asociat acestuia. Din punct de vedere informaţional, descripţia este mai valoroasă ; ea nu numai că indică obiectul sau evenimentul în cauză, ci îl şi caracterizează printr-un număr de însuşiri (predicate). Ca şi numele, descripţiile nu presupun în mod necesar un referent. Există numeroase descripţii care nu vizează obiecte sau evenimente fizice, ci obiecte, evenimente sau acţiuni conceptibile, imaginabile.
Definiţia lexicală este o operaţie logico-semantică prin care se stabileşte o identitate de designat între un nume comun şi o descripţie nominală generală. Aşa, de exemplu, definind pătratul ca un patrulater cu toate laturile egale şi cu toate unghiurile drepte, noi stabilim o identitate de designat între numele comun „pătrat“ şi descripţia generală definită „patrulater cu toate laturile egale şi cu toate unghiurile drepte“.
Operaţia de definire îndeplineşte mai multe funcţii de cunoaştere3 : funcţie referenţial-designatoare (prin care circumscriem sau delimităm o clasă de obiecte reale sau ideale) ; mijloc de introducere a unui termen sau expresii noi în vocabularul unui agent cunoscător (pe această cale se realizează extinderea continuă a vocabularului acestuia) ; instrument de analiză a intensiunii unui concept şi de evidenţiere a schimbărilor intervenite în cadrul acesteia (ca urmare a îmbogăţirii experienţei practice şi teoretice a agenţilor cunoscători) ; funcţia sintactic-calculatorie în cadrul unui limbaj, în sensul că justifică înlocuirea într-un context prepoziţional a definitului prin definitor şi invers (pe această cale, definiţia funcţionează ca o regulă de inferenţă).
Diviziunea poate fi privită ca o operaţie ce se aplică claselor asociate numelor comune sau descripţiilor generale. Elementele constitutive ale unei diviziuni sînt : clasa sau conceptul asociat unui nume comun denumit adesea obiectul diviziunii; criteriul diviziunii, constînd dintr-un predicat sau o descripţie în raport cu care se săvîrşeşte diviziunea ; rezultatul diviziunii, constînd din două clase complementare.
Clasificarea este o operaţie logico-semantică, prin intermediul căreia se analizează extensiunea unei clase de obiecte, referentul sau denotatul unui nume comun, sau extensiunea unui concept. Spre deosebire de diviziune, în cazul căreia se realizează o scindare în două subclase, clasificarea nu limitează numărul subclaselor. Ca şi diviziunea, clasificarea este o operaţie ce se poate repeta la niveluri ierarhice diferite. În cadrul unei mulţimi de concepte organizate ierarhic în conformitate cu arborele unei clasificări, putem concepe două direcţii : direcţia descendentă, de la întreg sau de la universul discursului la părţile întregului (şi, respectiv, la numele acestor părţi) şi direcţia ascendentă, de la indivizi şi elemente ultime ale unei clasificări la specii, genuri, familii, ordine etc. Clasificarea apare astfel ca o operaţie complexă de analiză şi sinteză, prin intermediul căreia fiecare individ şi, respectiv, fiecare specie sau gen sînt raportate simultan la clasele subordonate şi supraordonate.
Procesul clasificării unei mulţimi de indivizi şi, respectiv, unui număr de specii, genuri etc. poate fi pus în mod firesc în legătură cu inducţia şi, corespunzător, cu operaţiile de abstractizare şi generalizare.
Ca operaţii logico-semantice, clasificarea şi diviziunea trebuie să satisfacă un număr de condiţii : însuşirile alese pentru gruparea indivizilor, respectiv criteriile clasificării, trebuie menţinute de-a lungul întregului şir de clasificări ; extensiunea unui nivel ierarhie trebuie să fie egală cu reuniunea extensiunii subclaselor nivelului imediat inferior : nici un element nu trebuie să aparţină în acelaşi timp la două subclase situate la acelaşi nivel ierarhic ; clasificările unuia şi aceluiaşi univers de discurs, efectuate după criterii diferite, trebuie să coincidă între ele în privinţa extensiunii (extensiunea universului discursului trebuie să rămînă invariabilă în raport cu diferitele criterii alese).
Între clasificare şi actul judeca tiv există o strînsă corelaţie. Orice clasificare conţine potenţial în sine o mulţime de judecăţi despre obiectele clasificate ca şi despre speciile şi genurile în care au fost împărţite acestea. Mai mult, efectuarea unei clasificări nu este posibilă decît după ce subiectul deţine o mulţime de judecăţi, afirmative şi negative, despre domeniul de obiecte vizate.
Abstractizarea şi determinarea sînt operaţii logico-semantice care pot fi efectuate asupra unui concept sau asupra unei familii de concepte înrudite. Relaţiile dintre concepte pot fi cercetate, deopotrivă, sub raport intensional şi sub raport extensional.
Abstractizarea şi determinarea sînt operaţii asupra intensiunii conceptelor care duc, în mod frecvent, la schimbarea corespunzătoare a extensiunii acestora. Încă logica tradiţională formulase legea raportului invers dintre intensiune şi extensiune, respectiv dintre conţinut şi sferă. Într-adevăr, pe măsura abstractizării unui concept, înlăturării treptate a unora dintre notele sale, sporeşte posibilitatea lărgirii extensiunii conceptului. Generalizarea apare, astfel, ca o consecinţă a abstractizării. Invers, adăugarea de noi note unui concept, determinarea sa, este însoţită de restrîngerea extensiunii conceptului, de particularizarea indivizilor vizaţi de concept.
Abstractizarea şi determinarea, precum şi corelatele lor în plan extensional (generalizarea şi particularizarea) sînt operaţii care au un rol major în actul cunoaşterii. Clasicii marxism-leninismului au relevat în repetate rînduri rolul abstracţiilor ştiinţifice în cuprinderea şi explicarea fenomenelor. „Gîndirea, scria Lenin, ridicîndu-se de la concret la abstract, nu se îndepărtează — dacă este justă (NB) (or, Kant, ca toţi filozofii, vorbeşte despre gîndirea justă) — de adevăr, ci se apropie de el. Abstracţia materie, abstracţia lege a naturii, abstracţia valoare etc., într-un cuvînt toate abstracţiile ştiinţifice (juste, serioase, iar nu arbitrare) reflectă natura mai profund, mai exact, mai complet“4 .
2) Operaţii la nivel propoziţional. Atît la nivelul considerării, cît şi la nivelul asertării sau respingerii unui conţinut propoziţional intervin un număr de operaţii logico-sintactice, cum sînt conjuncţia, disjuncţia, disjuncţia exclusivă, implicaţia, echivalenţa, incompatibilitatea etc., care mijlocesc formarea propoziţiilor compuse. Aceste operaţii apar, pe de o parte, ca mijloace constructive ale limbajului şi, pe de altă parte, ca mijloace de prelucrare a informaţiei stocate în expresiile prepoziţionale, ca modalitate specifică de dobîndire a cunoştinţelor noi în raport cu un agent cunoscător, Utilizarea operaţiilor sintactice în acest ultim scop, poartă, în genere, numele de deducţie. În deducţie, propoziţia ce comunică o cunoştinţă nouă, denumită concluzie, este obţinută prin aplicarea anumitor reguli de derivare sau scheme logice la un număr de propoziţii anterior date, denumite premise.
Considerarea unei propoziţii este operaţia prin care un agent alege şi propune din mulţimea propoziţiilor cu sens posibile o anumită propoziţie, conferindu-i o expresie lingvistică determinată. Prin rostirea şi, respectiv, considerarea unei propoziţii, agentul cunoscător poate avea în vedere doar analiza teoretică abstractă, ipotetică a implicaţiilor pe care le atrage după sine admiterea sau asertarea propoziţiei în cauză. Prin considerarea unei propoziţii cercetăm domeniul semnificaţiei propoziţiei, mulţimea implicaţiilor ei, domeniul posibilului şi nu facem nici o declaraţie despre starea de fapt a lucrurilor.
Spre deosebire de considerare, asertarea presupune, de regulă, raportarea înţelesului expresiei la o stare de fapt sau la domeniul evenimentelor şi angajarea agentului cunoscător în privinţa valorii de adevăr a propoziţiei.
Contestarea sau respingerea unei propoziţii constă în afectarea, prin operatorul negaţiei, a unei propoziţii asertorice anterior considerate. Respingerea unei propoziţii nu trebuie identificată cu propoziţia negativă descriptivă. Ultima se realizează la nivelul limbajului obiect (de exemplu, propoziţia „Ameoba nu are sistem nervos“), în timp ce prima presupune în mod necesar formularea unei propoziţii la nivelul metalimbajului, respectiv al unei propoziţii despre o propoziţie ce aparţine limbajului obiect (de exemplu, „Nu este adevărat că ameoba este un animal cu sistem nervos“).
Asertarea şi contestarea sînt operaţii semantico-pragmatice care angajează agentul cunoscător în privinţa valorii de adevăr a propoziţiilor considerate, condiţia preliminară a utilizării ulterioare a operaţiilor logico-sintactice mai sus-amintite în vederea inferenţei şi demonstraţiei.
Inferenţa este operaţia sintactică fundamentală la nivelul relaţiilor dintre propoziţii, în cadrul căreia, dintr-un număr de propoziţii, obţinem, prin intermediul unor reguli sau scheme, alte propoziţii. Inferenţa este un instrument principal de prelucrare sintactic-calculatorie a informaţiei stocate în propoziţiile unui limbaj natural sau artificial. Prezenţa schemelor de inferenţă în limbile naturale este semnalată în mod curent prin apariţia unor expresii ca : „deci“, „prin urmare“, „rezultă că“, „în consecinţă“ ea şi de numeroase alte cazuri în care aceste particule sau expresii lipsesc. Între schemele principale de inferenţă, cercetate de logicieni, amintim modurile silogistice, legea tranzitivităţii, legea contrasilogismului, principiul contrapoziţiei, modus ponens, modus tollens, regulile calculului natural, regulile ce introduc sau exclud cuantorii etc.
Demonstraţia poate fi privită ca un caz particular de inferenţă în care, plecîndu-se de la o mulţime de propoziţii ce au valoarea de adevăr „adevărat“ şi aplicîndu-se una sau mai multe reguli de inferenţă, se obţine o propoziţie adevărată. Particularitatea demonstraţiei constă, aşadar, în utilizarea unor propoziţii cu valoare de adevăr determinată şi în dobîndirea prin intermediul unor scheme de deducţie a unor noi propoziţii adevărate.
★
Istoria filozofiei ilustrează faptul că au existat gînditori care au susţinut rolul determinant al momentului deductiv-raţional (Platon, Aristotel, Leibniz, Hegel, Frege, Carnap) şi, de asemenea, gînditori care au contestat rolul raţiunii şi al logicii în obţinerea cunoştinţelor noi. Aşa, de exemplu, F. Bacon susţinea că invenţiile în tehnică şi în ştiinţă se datoresc mai degrabă întîmplării decît logicii şi că aceasta contribuie mai curînd la consolidarea erorilor decît la descoperirea adevărului5. Raţionalistul Descartes, deşi atrăgea şi el atenţia că raţiunea, dacă nu este bine îndrumată, ne poate atrage într-un lanţ nesfîrşit de erori, a propus însă un program metodologic întemeiat pe recunoaşterea virtuţilor raţiunii şi deducţiei în obţinerea şi sistematizarea rezultatelor cunoaşterii ; prin deducţie, el înţelege „tot ce se conchide în mod necesar din altceva cunoscut cu certitudine“6. Deducţia era, la Descartes, cea care genera o mişcare continuă, neîntreruptă a gîndirii de la adevărurile intuite iniţial la mulţimea consecinţelor dintr-un domeniu de cercetare Raţionalismul cartezian este continuat de Blaise Pascal şi Leibniz.
Rolul raţiunii şi, în particular, al logicii în procesul cunoaşterii a fost contestat, între alţii, la începutul secolului nostru, de către pragmatişti. Astfel, F. C. S. Schiller vede în procesele logicii un obstacol care se opune progresului ştiinţific. Logica, susţine Schiller, nu numai că nu descrie metode pe baza cărora înaintează ştiinţele, dar şi denaturează demersul real al cunoaşterii, în conformitate cu prejudecăţile ei ; ea înlocuieşte ordinea descoperirii cu ordinea demonstraţiei. Într-adevăr, ordinea descoperirii nu coincide, de regulă, cu ordinea expunerii, cu discursul logic organizat. Această necoincidenţă nu atestă însă incapacitatea logicii în raport cu actul cunoaşterii, ci doar complexitatea demersului creator, necesitatea adecvării şi întregirii formelor logice actuale, astfel încît acestea să dea seamă în mai mare măsură de modul şi căile cunoaşterii ştiinţifice.
Este de prisos să mai insistăm asupra rolului metodelor discursiv-raţionale şi, în particular, al procedeelor logice în disciplinele matematice şi în cele fizico-chimice, în care a pătruns temeinic şi definitiv instrumentaţia matematicii. Dar logica, şi în primul rînd deducţia, intervine permanent în orice act de cunoaştere din ştiinţele fizice, biologice şi sociale, aceasta fiind forma statornică sub care constatarea sau cunoştinţa nouă este raportată la ansamblul cunoştinţelor anterior dobîndite.
3) Operaţii la nivel interlingvistic. Putem întreprinde următoarele operaţii : traducerea, modelarea, interpretarea, cifrarea şi descifrarea.
Traducerea este operaţia prin intermediul căreia semnele şi expresiile semnificative dintr-o limbă sînt înlocuite cu semne şi expresii semnificative din altă limbă, în condiţiile conservării înţelesului expresiilor iniţiale.
Spre deosebire de traducere, în cazul modelării, între expresiile şi propoziţiile puse în corespondenţă nu există un raport de sinonimie. Modelarea nu conservă înţelesul termenilor şi expresiilor prepoziţionale modelate, ci doar structura sintactică a acestora şi valoarea lor de adevăr.
Termenul de interpretare este folosit în literatura logico-semantică cu înţelesuri diferite. A interpreta o formulă aparţinînd unui sistem formal înseamnă a găsi pentru aceasta, într-un domeniu oarecare, un număr de obiecte şi relaţii care satisfac exigenţele formale ale acesteia. Cu alte cuvinte, a interpreta înseamnă în această concepţie a-i găsi un model.
Cifrarea este operaţia semantico-pragmatică prin care se înlocuiesc semnele vehicule ale unui limbaj natural sau artificial, accesibile unei clase extinse de agenţi, prin semne şi combinaţii de semne cunoscute unui număr restrîns de agenţi. Descifrarea este operaţia opusă. Cifrarea şi descifrarea sînt similare operaţiei de traducere şi pot fi privite ca subspecii ale acesteia.
★
Între cele trei niveluri la care sînt situate operaţiile logico-semantice cercetate pînă acum există o strînsă corelaţie. În procesul cunoaşterii discursive, se înfăptuieşte o continuă trecere de la nivelul prepoziţional la cel nominal şi de la cel nominal la cel prepoziţional. Numele şi descripţiile apar, astfel, ca mijloace de concentrare a mulţimii propoziţiilor asertate în procesele cognitive anterioare prin intermediul cărora putem în mod convenabil să efectuăm în prezent o nouă predicaţie în raport cu conţinutul informaţional anterior dobîndit.
Fiecare dintre nivelurile amintite comportă, în afară de corelaţiile reciproce dintre ele, numeroase corelaţii cu planul activităţilor practice, experimentale şi social-istorice.
Producerea unei expresii propoziţionale de către un agent şi recepţionarea ei de către alt agent este, de regulă, însoţită de un act de înţelegere. Un agent receptor înţelege o expresie lingvistică produsă de un alt agent, dacă şi numai dacă perceperea semnelor este însoţită de evocarea referenţilor sau designatelor fiecărui termen din care este alcătuită expresia, de identificarea operaţiilor prescrise de conectorii logici şi a ordinii realizării acestora. Actul înţelegerii comportă, aşadar, deopotrivă apelul la regulile semantice asociate termenilor ce intervin în expresie şi la regulile sintactice specifice operatorilor logici ce apar în expresie. Condiţia sine qua non de ordin semantic pentru înţelegerea unei expresii lingvistice este ca agentul emiţător şi agentul receptor să acorde aceeaşi valoare semantică termenilor expresiei, utilizarea acestora să fie reglementată de aceleaşi reguli.
Actul înţelegerii presupune în mod necesar un apel la experienţa anterioară a agentului, racordarea semnificaţiei semnului sau expresiei recepţionate la mulţimea expresiilor însuşite anterior şi, corespunzător, la înţelesurile acestora dobîndite în procesele comunicative anterioare. Rezultă că înţelegerea unei expresii propoziţionale presupune : a) identificarea referentului (dacă există) ; b) determinarea designatului sau conţinutului informaţional asociat expresiei, chiar şi în cazul cînd acesta nu are un referent ; c) descifrarea regulilor sintactice ; d) apelul la operaţiile cognitive anterioare întreprinse de agentul receptor.
Actul înţelegerii unei expresii lingvistice poate fi definit şi în raport cu conceptul de adevăr. Din acest punct de vedere, a înţelege o expresie prepoziţională înseamnă a stabili sau a cunoaşte condiţiile veridicităţii sale (a determina în ce condiţii este adevărată şi în ce condiţii este falsă). Actul înţelegerii cuprinde şi domeniul posibilului sau imaginabilului şi nu se restrînge la domeniul obiectelor şi evenimentelor existente în mod real. Pe baza acestei extensiuni a termenului de înţelegere, teoria înţelesului poate fi în mod firesc legată de teoria adevărului şi interpretată în cadrul semanticii logice moderne sau în cadrul hermeneuticii ca ştiinţă generală despre actul înţelegerii expresiilor lingvistice la nivelul subiectului cunoscător.
Dintr-o perspectivă sintactică, actul înţelegerii (de către un agent cunoscător a unei expresii propoziţionale) poate fi definit drept determinare a clasei propoziţiilor ce implică propoziţia în cauză, pe de o parte, şi a clasei propoziţiilor implicate de propoziţia în cauză, pe de altă parte. Această definire a actului înţelegerii se realizează la nivelul corelaţiilor dintre expresiile propoziţionale ale unui limbaj şi conţine un grad mai înalt de obiectivitate, în sensul că redă adevărul obiectiv surprins în mulţimea propoziţiilor limbajului standard.
Conceptul de înţelegere poate fi definit dintr-o perspectivă praxiologică. Aşa, de exemplu, se poate spune că un agent căruia i se ordonă propoziţia p care descrie acţiunea a, înţelege propoziţia dacă agentul receptor săvîrşeşte, în locul şi timpul indicat, acţiunea a. A înţelege, în acest caz, înseamnă a te comporta în consecinţă.
În sfîrşit, din punct de vedere gnoseologic, actul înţelegerii poate fi interpretat, la nivelul unui agent cunoscător, ca o operaţie de reducere a semnificaţiei sau conţinutului informaţional al unei expresii propoziţionale recepţionate de agent la semnificaţia şi conţinutul informaţional al unor termeni sau expresii propoziţionale anterior însuşite de către agentul cunoscător. A înţelege înseamnă, aşadar, a reduce necunoscutul la cunoscut. Se reliefează, astfel, dimensiunea diacronică a actului înţelegerii, modul de raportare a cunoştinţelor noi la cunoştinţele vechi, fixate şi unele şi altele în expresii lingvistice.
În cazul înţelegerii termenilor, rolul decisiv îl joacă operaţia de definire, în cazul expresiilor propoziţionale, actul înţelegerii se reduce fie la construirea, prin intermediul unor substituţii, a unor expresii lingvistice echivalente cu prima, dar accesibile subiecţilor receptori, fie la derivarea propoziţiei în cauză dintr-o mulţime de propoziţii anterior acceptate.
Din această perspectivă, cunoaşterea discursivă la nivelul agentului individual nu este decît o adaptare şi cuprindere treptată în sistemul de semne proprii a informaţiei stocate în limba standard a disciplinei ştiinţifice în cauză sau în limba naturală. Intensiunea conceptului asociat unui termen, ca şi conţinutul informaţional al unei expresii propoziționale, deţinute de un agent, sînt totdeauna funcţie de nivelul experienţei practice şi teoretice deţinute de acesta. Ele sînt, totodată, funcţie de nivelul şi amploarea experienţei practice şi de nivelul elaborărilor teoretice ale epocii căreia îi aparţine individul.
★
La realizarea actului de cunoaştere participă individul uman con-siderat sub multitudinea laturilor şi dimensiunilor sale : ca fiinţă biologică, în măsura în care reflectarea senzorială oferă „materia primă“ iniţială a întregii cunoaşteri umane ; ca fiinţă psihică, în măsura în care cunoaşterea este un act psihic conştient şi reclamă concentrarea deliberată a atenţiei asupra obiectului supus cercetării ; ca fiinţă social-culturală, în măsura în care orice act de cunoaştere este condiţionat de un anumit nivel de dezvoltare a civilizaţiei materiale şi spirituale. Caracterul social al cunoaşterii este relevat cu pregnanţă de dependenţa performanţelor de cunoaştere ale individului uman de achiziţiile comunității şi, invers, de încorporarea realizărilor individuale în zestrea de cunoştinţe deţinute de specia umană într-o epocă dată. În efortul său de cunoaştere, individul uman se află simultan faţă în faţă cu existenţa naturală şi socială, cu valorile materiale şi spirituale dobîndite anterior, cu sistemele lingvistice-semiotice ca mijloace de fixare a rezultatelor dobîndite de generaţiile anterioare. Datorită angajării sale praxiologice și comunicării prin limbaj, cunoaşterea, deşi realizată de individ, comportă în fiecare moment al său o dimensiune sincronică şi o dimensiune diacronică, fiind condiţionată şi condiţionînd, la rîndul ei, devenirea societăţilor umane.
Conceptul de adevăr ocupă un loc central în gnoseologie. Definiţia şi analiza lui nu lipsesc din aproape nici un sistem filozofic. De-a lungul istoriei filozofiei, adevărul a fost definit în moduri diferite, cînd ca acord sau corespondenţă între propoziţiile noastre şi starea de fapt a lucrurilor, cînd ca certitudine sau convingere interioară a agentului cunoscător, cînd ca potrivire sau concordanţă a unei judecăţi nou emise cu mulţimea judecăţilor anterior acceptate. Disputele au continuat, de asemenea, în privinţa tipurilor de adevăruri, modurilor de instituire şi verificare a enunţurilor adevărate, ca şi în privinţa rolului pe care adevărul îl joacă în activitatea oamenilor.
Este necesar să ne oprim mai întîi asupra statutului ontologic al conceptului de adevăr. Problema teoretică care se ridică în acest caz este următoarea : este adevărul o proprietate a lucrurilor şi evenimentelor din lumea externă, o proprietate a expresiilor lingvistice prin care redăm un anumit conţinut informaţional sau o proprietate a componentei ideale, cognitiv-informaţionale, asociată expresiei propoziţionale ?
Prima poziţie a fost apărată de unele variante ale materialismului vulgar sau de unele curente empiriste moderne. Considerarea adevărului drept o proprietate nemijlocită a obiectelor sau evenimentelor fizice s-ar părea că e în deplin acord cu ideea independenţei conceptului de adevăr faţă de subiectul cunoscător şi a dependenţei sale exclusive de lumea obiectelor fizice, cu teza caracterului obiectiv al adevărului. Dar aceasta nu este decît o aparenţă. Poziţia menţionată face grave confuzii ontologice şi gnoseologice. Cunoaşterea este o activitate social-istorică desfăşurată de indivizii umani, care, chiar dacă are ca scop descoperirea structurii şi proprietăţilor obiectelor şi evenimentelor lumii externe, presupune un proces de reflectare perceptual-ostensivă şi de prelucrare discursiv-raţională a informaţiei dobîndite despre acestea. Adevărul nu este, aşadar, o proprietate nemijlocită a lucrurilor, ci o proprietate sau un atribut al conţinutului informaţional transmis de propoziţiile noastre care vizează sau descriu lucruri sau evenimente. Punctul de vedere menţionat prezintă, între altele, neajunsul detaşării adevărului de activitatea concretă de cunoaştere întreprinsă de indivizii umani ca agenţi conştienţi.
Considerarea adevărului drept o proprietate a expresiei prepoziţionale prezintă — şi ea, ca şi poziţia anterioară — avantajul detaşării conceptului de adevăr de subiectivitatea agentului cunoscător. Ea conduce însă la ideea eronată după care, oricărei expresii lingvistice aparţinînd unei limbi naturale sau artificiale îi este asociat propriul său adevăr, intransmisibil şi necomunicabil într-o altă expresie sau structură lingvistică. Dacă am admite această poziţie, traducerea unei propoziţii dintr-o limbă în alta, în condiţiile conservării valorii de adevăr, ar fi imposibilă. Adevărul ar rămîne, în acest caz, claustrat în limitele limbajului în care a fost formulat iniţial.
Rămîne ca valabilă cea de-a treia alternativă, şi anume, teza potrivit căreia adevărul nu este o proprietate nici a lucrurilor ca atare, nici a expresiilor propoziţionale, ci a conţinutului cognitiv-informaţional vehiculat prin intermediul expresiilor propoziţionale. Ca atare, adevărul nu depinde cîtuşi de puţin de expresia material-lingvistică, ci exclusiv de funcţiile referenţiale şi designatoare ale acesteia. Pe această cale, putem să ne explicăm independenţa semnificaţiilor cognitive faţă de structurile lingvistice (ca purtători materiali ai informaţiei) şi posibilitatea transmiterii conţinutului informaţional stocat în expresiile lingvistice ale unei limbi, prin traducere, către agenţii cunoscători ce vorbesc o altă limbă.
Materialismul dialectic defineşte conceptul de adevăr în conformitate cu tradiţia materialistă anterioară din teoriile gnoseologice, în speţă eu concepţia aristotelică. Adevărul este corespondenţa sau concordanţa dintre conţinutul informaţional al propoziţiilor noastre şi starea de fapt a lucrurilor. Prin această definiţie, adevărul este sustras viziunii subiectiviste, ca şi viziunii ontologist-reiste. Într-adevăr, în conformitate cu filozofia marxistă, adevărul nu este o proprietate a stărilor psihice ale agentului cunoscător, simpla convingere sau certitudine lăuntrică a acestuia, ci o raportare şi dependenţă a conţinutului informaţional vehiculat de o propoziţie şi, prin urmare, a stărilor agentului cunoscător, la şi de evenimentele şi stările domeniului fizic-ontic, de fenomenele social-istorice.
Încă Aristotel definea adevărul ca o concordanţă dintre planul ideilor şi planul realităţilor fizice. „A enunţa că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este este constituie o propoziţie falsă ; dimpotrivă o enunţare adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este“7. În aceeaşi lucrare, Aristotel spune că adevărată este afirmaţia despre ceea ce în realitate este unit şi negaţia despre ceea ce în realitate este despărţit8. Falsul este definit de Aristotel în opoziţie cu propoziţiile adevărate, fie ele afirmative sau negative.
Definirea adevărului drept concordanţă a conţinutului informaţional al propoziţiilor noastre cu starea de fapt a lucrurilor a însemnat, în acelaşi timp, recunoaşterea obiectivității adevărului. Prin adevăr obiectiv înţelegem existenţa în conţinutul propoziţiilor şi aserţiunilor noastre a unei informaţii ce nu depinde de particularităţile şi subiectivitatea agentului cunoscător, ci reflectă, deşi incomplet şi parţial, proprietăţile şi structura reală a obiectelor lumii înconjurătoare.
A admite teza adevărului obiectiv, arată Lenin, înseamnă a admite că reprezentările omului pot avea un conţinut care nu depinde de subiect, nu depinde de om şi nici de omenire9. Simpla afirmare a provenienţei din simţuri a informaţiilor şi cunoştinţelor noastre (teza principală a senzualismului) nu rezolvă încă problema majoră a orientării teoriei gnoseologice în cauză, căci senzualismul poate fi de orientare idealist-subiectivă, sau de orientare materialistă. De la Locke au pornit, deopotrivă, Hume şi Kant, deşi — după cum se ştie — între orientările acestora există mari deosebiri.
Spre deosebire de idealismul subiectiv şi de agnosticism, materialismul dialectic recunoaşte realitatea obiectivă de care luăm act prin experienţă, afirmă că experienţa umană poate depăşi subiectivitatea inerentă agentului cunoscător şi dobîndi adevărul obiectiv. Recunoaşterea adevărului obiectiv este esenţială pentru construirea unei filozofii materialiste consecvente, pentru respingerea oricăror manifestări de fideism. Lenin a respins cu tărie teza după care adevărul ar fi o formă ideologică sau un mod de organizare a experienţei omeneşti. Căci, observa Lenin, dacă adevărul e numai o formă ideologică, înseamnă că nu poate exista adevăr independent de subiect, de omenire, deoarece ideologiile nu sînt niciodată independente de indivizi şi de omenire10.
Or, adevărul obiectiv, deşi cucerit de indivizi şi de omenire, este prin conţinutul său independent de indivizi şi de societate, în sensul că el redă fără denaturări proprietăţile şi structura obiectelor şi evenimentelor naturale şi sociale. Adevărul presupune în mod necesar o relaţie între obiectiv şi subiectiv. Pe de o parte, nu putem concepe un adevăr care să nu fie măcar considerat, gîndit de un subiect cunoscător. Pe de altă parte, insistăm permanent asupra independenţei conţinutului unui enunţ adevărat faţă de agentul sau subiectul ce-i sesizează.
Între cunoştinţele admise sau acceptate de un agent cunoscător putem distinge în plan teoretic, abstract, o clasă a cunoştinţelor verificate pe cale empiric-experimentală şi o clasă a cunoştinţelor obţinute pe cale raţional-deductivă. Atît verificarea practic-experimentală, cît şi demonstrarea adevărului unei propoziţii sînt fenomene social-istorice ce depăşesc angajarea unui singur individ. Actul verificării, sub oricare dintre formele sale, pune în evidenţă caracterul social al cunoaşterii. Verificarea presupune, aşadar, raportarea cunoştinţei noi la tezaurul social-istoric dobîndit, atît în planul teoriei, cît şi în cel al experienţei.
Totodată, trebuie să observăm că sistemele de propoziţii ce alcătuiesc teoriile ştiinţifice nu privesc exclusiv descrierea unei stări de fapt reale, ci, concomitent cu consemnarea acestora, includ propoziţii ce analizează o multitudine de stări posibile. Propoziţiile ştiinţei cuprind, aşadar, în afară de domeniul realului, domeniul posibilului. Funcţia prospectivă şi anticipatoare a ştiinţei în raport cu activităţile practice rezidă tocmai în această capacitate a ei de a explora nu numai faptele şi existentul la un moment dat, ci şi mulţimea stărilor potenţiale, căile adesea divergente ale devenirii ulterioare.
Ideea distingerii între adevărurile analitice şi cele sintetice a apărut în secolul al XVII-lea, în scrierile lui D. Hume şi apoi ale lui G. W. Leibniz. Hume vorbea despre relaţii între idei şi despre probleme de fapt, în timp ce Leibniz distingea între adevăruri ale raţiunii şi adevăruri de fapt. După Leibniz, adevărurile raţiunii sînt acele propoziţii care sînt adevărate în toate lumile posibile, adică propoziţiile care nu pot fi nici într-un caz false. Pentru el, adevărul este o proprietate a propoziţiilor sau cugetărilor, dar numai a celor posibile11. Adevărurile, arată Leibniz, presupun semne sau caractere, privind uneori chiar caracterele înseşi, dar ele nu constau în ceea ce este arbitrar în aceste caractere, ci în ceea ce este permanent în ele, anume în relaţia lor cu lucrurile12.
Kant defineşte propoziţia analitică ca acea propoziţie care atribuie subiectului doar ceea ce este conţinut în acesta. „Sau predicatul B aparţine subiectului A ca ceva cuprins (implicit) în acest concept, sau B se găseşte cu totul în afara conceptului A, deşi stă în legătură cu el. În cazul întîi numesc judecata analitică, în celălalt, sintetică“13. După cum se observă, această definiţie a adevărului analitic prezintă două neajunsuri. Mai întîi, limitează conceptul de analiticitate la propoziţiile predicative, respectiv la o subspecie a mulţimii propoziţiilor declarative sau asertorice. Se exclud, astfel, în mod nejustificat, propoziţiile analitice ce pot fi descrise de calculul prepoziţional sau logica relaţiilor etc. În al doilea rînd, noţiunea de „a fi conţinut în“ nu este ea însăşi prin sine explicită. Conţinutul ei poate fi lămurit doar în cadrul unei teorii semantice a înţelesului.
În mod frecvent este utilizată o altă definiţie a adevărurilor analitice. Sînt numite adevăruri analitice propoziţiile adevărate în virtutea înţelesului termenilor şi expresiilor lingvistice care apar în propoziţie şi independent de orice referire la domeniul evenimentelor naturale sau social-istorice. Aşa, de exemplu, propoziţia „Bolnavul este un om nesănătos“ este o propoziţie analitică, deoarece adevărul ei rezultă din regulile semantice de utilizare a termenilor ce apar în propoziţie. Utilizînd unele substituţii adecvate, orice propoziţie analitică poate fi redusă la un caz particular al unei legi sau, cum se mai spune uneori, la un adevăr logic. Substituind în propoziţia dată mai sus cuvîntul „bolnav“ prin descripţia „om nesănătos“, obţinem tautologia „Omul nesănătos este un om nesănătos“, ceea ce apare ca un caz particular al principiului identităţii din logica tradiţională : A = A.
Rezultă deci că noţiunea de adevăr analitic este, cel puţin în acest caz, reductibilă la o identitate de înţeles între două expresii. Dar identitatea de înţeles între două expresii ale unui limbaj poartă numele de sinonimie. Conceptul de adevăr analitic este, aşadar, definibil prin intermediul conceptului de sinonimie. La rîndul ei, sinonimia poate fi definită prin intermediul relaţiei de intersubstituire în condiţiile menţinerii adevărului propoziţiilor în care apar termenii (condiţia salva veritatae).
Fiind dată o propoziţie analitică, aceasta poate fi redusă pe baza regulii substituirii sinonimelor prin sinonime (regula substituţiei prin definiţie) la un caz particular al unei legi logice sau al unei tautologii, denumită uneori şi adevăr logic. Cu alte cuvinte, adevărurile logice sînt propoziţii alcătuite într-un vocabular ce conţine operatorii sau conectivele logice („nu“, „dacă ...atunci...“, „şi“, „sau“ ş.a.) şi un număr de variabile sau constante propoziţionale, care rămîn adevărate în orice interpretare a componentelor lor nelogice. Ca exemple de adevăruri logice putem considera : „Unii S sînt P este tot una cu unii S nu sînt non P“, „Dacă p, atunci q este tot una cu dacă non q, atunci non p“, „Dacă p implică r şi q implică r, atunci p şi q implică r“ etc.
Avînd un număr de legi sau adevăruri logice, putem lesne obţine prin substituirea variabilelor prin termeni sau expresii nelogice propoziţii analitice, respectiv propoziţii adevărate în virtutea înţelesului termenilor şi expresiilor din care sînt alcătuite.
Reiese, deci, că sînt două modalităţi principale de a obţine în cadrul unui limbaj dat enunţuri analitice : prin apelul la definiţii şi prin apelul la legile sau adevărurile logice.
Propoziţia sintetică este, după Kant, propoziţia care leagă un subiect de un predicat ce nu este conţinut în intensiunea sa. Judecăţile de experienţă, susţine Kant, sînt toate sintetice14. De adevărul propoziţiilor sintetice ne putem convinge exclusiv pe cale empirică, experimentală. Propoziţiile sintetice recurg în mod necesar la termeni descriptivi şi foarte adesea la nume proprii şi la nume comune cu valoare referenţială. Adevărurile sintetice mai sînt numite uneori şi adevăruri factuale. Chiar cînd sînt formulate într-o manieră generală, întrebuinţîndu-se pentru aceasta cuantorii logici, adevărurile empirice nu pot fi atestate cu mijloace exclusiv discursiv-raţionale sau logice. Exemple de adevăruri sintetice putem lua din viaţa cotidiană cum sînt, de exemplu, propoziţiile în care se atribuie unui obiect determinat o însuşire fizică determinată. Propoziţia „Bradul este verde“ este o propoziţie sintetică, întrucît adevărul ei rezultă dintr-un act observaţional cotidian şi nu dintr-o demonstraţie logică. Desigur, nu este exclusă nici eventualitatea ca unele adevăruri sintetice să poată fi obţinute la capătul unui îndelungat şi laborios proces demonstrativ. În acest caz, vom avea de-a face cu o îmbinare organică între procedeele discursiv-raţionale şi informaţia primară dobîndită pe cale observaţională.
Înţelegerea unei propoziţii sintetice este, în genere, legată de evocarea experienţei anterioare, individuale şi sociale. Într-adevăr, putem spune că am surprins înţelesul unei propoziţii observaţionale, sintetice, dacă şi numai dacă cunoaştem condiţiile veridicităţii sale. Aceasta înseamnă că vom putea decide, înainte de săvîrşirea faptului sau evenimentului fizic descris, cazurile în care propoziţia noastră va fi adevărată sau falsă.
★
Din această perspectivă, propoziţiile analitice ar putea fi interpretate drept cazul limită în care toate combinaţiile posibile sînt adevărate. Sinonimia sau identitatea de înţeles ar putea fi şi ea definită dintr-o perspectivă experimentală : două enunţuri sînt sinonime dacă se comportă la fel în raport cu toate metodele de confirmare sau infirmare empirică. Pe această cale, termenul de înţeles este raportat la activitatea practică-experimentală.
S-ar părea că, pe această cale, noţiunea de analiticitate poate fi pusă în legătură cu teoria experimentului şi observaţiei. Se reduce, astfel, distanţa dintre enunţurile analitice şi cele sintetice, dintre cele teoretice şi cele observaţional-experimentale. Tot mai mulţi logicieni şi filozofi contemporani resping teza pozitivistă a rupturii dintre adevărurile analitice şi cele sintetice, dintre teoretic şi empiric. Demne de menţionat sînt în acest sens obiecţiile formulate de W. O. Quine împotriva concepţiei despre raporturile dintre analitic şi sintetic în concepţia lui Carnap. Quine susţine că este un nonsens să distingem în fiecare enunţ o componentă lingvistică şi alta factuală. Considerată în manifestarea sa socială, ştiinţa este simultan condiţionată de către limbaj, respectiv teorie şi de către experienţă, dar, observă Quine, această dublă condiţionare nu poate fi sesizată la nivelul fiecărui enunţ luat separat15.
Este indiscutabil că, sub o formă sau alta, domeniul conceptelor şi propoziţiilor analitice poate şi trebuie să fie pus în corespondenţă cu domeniul faptelor şi evenimentelor fizice şi, corespunzător, cu activităţile de observare şi experimentare. Definirea unui concept, ca şi explicarea unei propoziţii, trebuie să meargă simultan, atît pe linia determinării corelaţiei sale cu alte concepte şi propoziţii şi, în acest caz, vom avea de-a face cu definiţii explicite şi cu raportul de sinonimie între termeni şi descripţii ce pot genera enunţuri analitice, cît şi pe linia determinării funcţiilor sale referenţiale şi, în consecinţă, a rezultatelor observaţiilor pe care le putem executa asupra referenţilor termenilor sau expresiilor propoziţionale în cauză.
Materialismul dialectic consideră deopotrivă nesatisfăcătoare atît concepţia materialist-metafizică, cît şi cea idealist-obiectivă despre obiectul şi esenţa cunoaşterii. Omul nu cunoaşte natura primară, universul ca atare, ci acea parte a naturii sau a universului care a intrat, sub o formă sau alta, în domeniul acţiunilor umane, îndeosebi al activităţii productive sau experimentale. Pe această cale, obiectul cunoaşterii dobîndeşte o dimensiune istorică fiind, deopotrivă, o consecinţă şi o condiţie a activităţii practice ; el nu mai are valoarea unui dat absolut, ci se înfiripă şi se amplifică în mod continuu, în pas cu dezvoltarea istorică a activităţilor umane. De asemenea, cunoaşterea nu începe continuu de la zero cu fiecare individ sau generaţie, ci devine, prin intermediul semnelor şi obiectelor civilizaţiei materiale, prin intermediul acţiunii sociale şi experimentului, cumulativă, reproductibilă.
Dacă obiectul cunoaşterii nu este dat o dată pentru totdeauna, dacă cunoaşterea se realizează prin eforturile continue şi repetate ale indivizilor din diferite generaţii şi este în funcţie de nivelul atins de practica social-istorică, atunci nu are sens să căutăm în raport cu o problemă ştiinţifică oarecare adevărul absolut sau definitiv, enunţul etern adevărat, necondiţionat.
Marx şi Engels au ironizat nu o dată pretenţiile unor constructori de sisteme metafizice de a fi descoperit adevărul absolut, etern, speculaţiile unor filozofi despre suveranitatea absolută a gîndirii. Engels arăta că gîndirea individului este departe de a fi autonomă şi suverană. „Suveranitatea gîndirii se realizează la un şir de oameni care gîndesc într-un mod cît se poate de nesuveran, iar cunoaşterea care poate pretinde că reprezintă în mod necondiţionat adevărul — într-un şir de erori relative ; nici una, nici cealaltă nu pot fi realizate pe deplin decît în decursul unei durate infinit de lungi a vieţii omenirii“16.
Cunoaşterea umană, observă Engels, este prinsă între polii unei contradicţii a cărei continuă rezolvare constituie pîrghia întregului progres intelectual : pe de o parte, sarcina de a cunoaşte în mod exhaustiv ansamblul conexiunilor sistemului lumii şi, pe de altă parte, imposibilitatea, datorită naturii finite a fiinţei umane şi infinităţii lumii, de a rezolva vreodată deplin această sarcină. Orice reprezentare mintală a sistemelor lumii propusă de un subiect cunoscător într-o epocă dată este şi rămîne limitată obiectiv de condiţiile social-istorice şi subiectiv de structura fizică şi spirituală a autorului ei. Această contradicţie se rezolvă doar parţial şi incomplet într-o epocă dată, deoarece cunoaşterea umană, nelimitată ca aspiraţie şi posibilităţi, se realizează prin indivizi a căror competenţă şi perspectivă sînt inevitabil limitate. Această contradicţie fundamentală a cunoaşterii nu poate fi rezolvată decît de progresul infinit, de succesiunea infinită a generaţiilor omeneşti. În acest sens, scria Engels, gîndirea omenească este în aceeaşi măsură suverană şi nesuverană iar posibilităţile ei de cunoaştere sînt în aceeaşi măsură nelimitate şi limitate. Gîndirea umană este suverană şi nelimitată, prin natura, menirea, posibilitatea şi scopul ei istoric final ; nesuverană şi limitată prin realizarea individuală şi prin realitatea ei în fiecare moment dat17.
Rezolvarea deplină a contradicţiei procesului cunoaşterii, respectiv considerarea tuturor actelor cognitive prin care omenirea ar cuprinde şi descifra mulţimea tuturor conexiunilor legice existente între obiectele şi procesele lumii naturale şi sociale ar echivala cu dobîndirea adevărului absolut. Dimpotrivă, rezolvarea parţială de către un agent sau un grup de agenţi cunoscători, într-o epocă dată, a contradicţiei menţionate, duce la dobîndirea unui adevăr relativ.
Adevărul absolut în sensul definit mai sus poate fi doar conceput, imaginat. El nu a fost însă practic cuprins sau cucerit de nici o minte gînditoare şi ar fi în neconcordanţă cu istoria ştiinţelor şi cu spiritul dialecticii materialiste să presupunem că va fi dobîndit cîndva în viitor. Conceptul de adevăr absolut, etern, reprezintă o abstracţie sau o idealizare a actelor de cunoaştere umană, a demersurilor parţiale ale acesteia. Meritul acestei idealizări este acela de a reda sensul sau direcţia cunoaşterii umane, de a oferi criterii şi puncte de reper în aprecierea obiectelor, stărilor şi fenomenelor reale, „imperfecte“ cu care venim în contact în activitatea reală. Ca abstracţie sau experiment mintal, conceptul de adevăr absolut îndeplineşte o astfel de funcţie euristică, metodologică.
În fiecare adevăr ştiinţific, scria Lenin, indiferent de relativitatea sa, există un element de adevăr absolut. Prin aceasta trebuie să înţelegem că orice adevăr verificat şi confirmat de ştiinţă redă ceva din natura obiectului cercetat, că exprimă un raport constant şi statornic care, cel puţin între anumite limite, nu va fi contestat sau anulat complet de progresul ulterior al ştiinţei.
Pentru a surprinde ceea ce este constant şi statornic într-o propoziţie ştiinţifică adevărată este nevoie să determinăm mai întîi obiectul vizat şi, în al doilea rînd, situaţia praxiologică sau aranjamentul experimental, condiţiile şi parametrii în limitele cărora are loc proprietatea sau relaţia enunţată. Acesta este şi motivul pentru care Lenin afirma că adevărul este întotdeauna concret. O modificare a condiţiilor iniţiale, interne sau externe, ale unui sistem duce inevitabil la schimbarea valorii de adevăr a enunţurilor, mai ales atunci cînd, în formularea acestora, nu a fost dinainte considerată starea sau direcţia în care a evoluat sistemul.
Aşa, de exemplu, legea lui Coulomb, potrivit căreia forţele de atracţie sau de respingere electrică sînt direct proporţionale cu produsul celor două sarcini şi invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele, ia în considerare interacţiunea dintre două corpuri electrizate în condiţii atmosferice normale şi face abstracţie de intervenţia altor factori, cum ar fi densitatea sau frecarea moleculelor de aer, existenţa altor cîmpuri electrice etc. Cu greu putem să ne imaginăm o lege sau un adevăr a cărui formulare să nu reclame precizarea cadrului sau condiţiilor valabilităţii sale.
Mult mai complexă este determinarea condiţiilor concrete ale valabilităţii (adevărului) unui enunţ privind desfăşurarea fenomenelor sociale. Precizarea condiţiilor adevărului unui enunţ sau legi este aici îngreunată, între altele, de comportarea liberă a indivizilor umani ca agenţi înzestraţi cu interese şi voinţă proprie. De aceea, orice adevăr sau lege generală privind fenomenele sociale îmbracă forme specifice, adecvate situaţiei concrete proprii sistemului social în cauză. Lenin a relevat nu o dată că legile revoluţiei şi construcţiei socialiste, unice prin esenţa lor, cunosc forme concrete, specifice de realizare în cazul fiecărei ţări.
Teza materialist-dialectică despre caracterul concret al adevărului are, aşadar, o valoare metodologică generală, ea fiind, deopotrivă, valabilă în raport cu cercetarea fenomenelor naturale şi în raport cu cele sociale.
Engels a admis şi a utilizat termenul de adevăr absolut şi într-o altă accepţie, mai restrînsă, şi anume, aceea de adevăruri unanim admise, conforme cu o experienţă socială general umană şi cu regulile sau convenţiile ce fixează această experienţă. Engels admite că exprimă adevăruri absolute unele propoziţii de tipul „doi ori doi fac patru“, „cele trei unghiuri ale unui triunghi sînt egale cu două unghiuri drepte“, „omul nu poate trăi fără hrană“, „Napoleon a murit la 5 mai 1821“, „Parisul se află în Franţa“. Nu este greu să observăm că primele trei exemple date de Engels sînt adevăruri analitice şi ca atare evidenţa lor rezultă exclusiv din analiza înţelesului termenilor propoziţiei sau pot fi obţinute pe cale deductivă din postulatele unor ştiinţe particulare. Ultimele două sînt propoziţii sintetice, istorice sau experimentale care sînt considerate de Engels drept adevăruri eterne în virtutea unanimităţii recunoaşterii lor de către orice om instruit.
Esenţialul în concepţia materialist-dialectică despre corelaţia dintre adevărul relativ şi cel absolut este interpretarea cunoaşterii ca proces dialectic, social-istoric, de trecere continuă, lentă sau în salturi, de la adevăruri mai puţin complete, relative, care redau un număr mai redus de proprietăţi şi conexiuni ale sistemelor lumii materiale, la adevăruri din ce în ce mai complete, mai apropiate de natura şi esenţa fenomenelor descrise. Cunoaşterea, observa Lenin, trece de la o esenţă de gradul întîi la o esenţă de gradul doi şi aşa mai departe în drumul său infinit.
Procesul cunoaşterii nu este scutit de salturi, de schimbări radicale de perspectivă, de momente de derută sau eroare. Foarte adesea erorile existente în cunoştinţele de astăzi sînt premisele progreselor de mîine. Virtutea omului de ştiinţă nu este infailibilitatea, absenţa oricărei erori, ci capacitatea de a descoperi adevăruri şi de a înlătura erori. Inventivitatea şi simţul critic, pasiunea pentru rigoare şi adevăr, pentru acel conţinut obiectiv, suprapersonal al enunţurilor noastre sînt, între altele, notele definitorii ale omului de ştiinţă. Activitatea ştiinţifică de cercetare este radical opusă oricărei atitudini metafizice, dogmatice ; ea concordă cu spiritul şi exigenţele metodei dialectice.
Afirmînd caracterul obiectiv şi istoricitatea adevărului, materialismul dialectic preîntîmpină, deopotrivă, pericolul dogmatismului şi al relativismului. Dogmatismul absolutizează într-o manieră metafizică, aistorică, necondiţionată, un număr de adevăruri descoperite într-o epocă dată, adevăruri care în mod inevitabil redau incomplet, parţial obiectul cercetat. Dogmatismul, ca ipostaziere sau zeificare a adevărurilor dobîndite în trecut, este o piedică în înaintarea actuală a cunoaşterii ; el ridică oprelişti şi bariere artificiale în calea progresului ştiinţei. Dogmatismul împiedică promovarea noului, frînează iniţiativa şi forţa creatoare în orice domeniu de activitate. O cale sigură de prevenire a dogmatismului este cercetarea permanentă şi sistematică a realităţii obiective, asigurarea legăturii cu activitatea experimentală, studierea şi generalizarea practicii sociale.
Relativismul, ca poziţie sau atitudine în problemele cunoaşterii, se caracterizează prin negarea oricărui conţinut obiectiv, constant şi statornic în cunoştinţele noastre. Absolutizînd istoricitatea şi devenirea cunoştinţelor, relativiştii scapă din vedere sau nu vor să observe durabilitatea şi statornicia principiilor generale ale ştiinţei, existenţa unui fond de adevăruri obiective verificate şi atestate de experiment sau de activitatea social-productivă. Relativismul transformă istoricitatea şi dialectica cunoaşterii în sofistică şi conjuncturalism. Caracteristica relativismului este abdicarea de la legi şi principii, punerea permanentă în discuţie, incapacitatea de a asigura unitatea şi spiritul de sistem al cunoştinţelor. În plan strict gnoseologic, relativismul duce în cele din urmă la scepticism şi agnosticism. În plan politic ideologic, relativismul este baza teoretică a revizionismului, încercarea de denaturare burgheză a ideologiei clasei muncitoare.
Fidel principiilor învăţăturii marxist-leniniste şi studiind experienţa contemporană a revoluţiei şi construcţiei socialiste, generalizînd şi aprofundînd propria sa experienţă, Partidul Comunist Român respinge deopotrivă dogmatismul şi revizionismul, apără şi dezvoltă materialismul dialectic şi istoric în strînsă legătură cu politica sa de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism.
Cu toate că adevărul este un concept logico-semantic ce priveşte raportul dintre idee şi lumea externă, că el exprimă capacitatea noastră de a surprinde, fixa şi comunica prin intermediul semnelor structura şi proprietăţile lumii obiective, mai presus de subiectivitatea agentului cunoscător, oamenii, clasele şi grupurile sociale au atitudini diferite faţă de adevăruri, faţă de una şi aceeaşi mulţime de propoziţii adevărate ; interesele şi pasiunile îi conduc adesea la selectarea şi reţinerea numai a anumitor enunţuri, la ignorarea şi contestarea altora.
Raportul dintre aserţiunile noastre şi lumea externă ţine nemijlocit de cunoaşterea ştiinţifică şi de gnoseologie, iar atitudinea claselor şi grupurilor sociale faţă de anumite adevăruri, deja descoperite, ţine mai degrabă de sociologia cunoaşterii, de psihologia socială sau de ideologie. Istoria ştiinţelor evidenţiază cu pregnanţă faptul că descoperirea şi difuzarea multor adevăruri au întîmpinat rezistenţa îndîrjită a unor clase sau grupuri sociale, a unor instituţii politice sau religioase. În societăţile bazate pe exploatare au stîrnit protestul şi furia claselor sociale dominante acele descoperiri, ipoteze sau teorii care puneau sub semnul întrebării dogmele ideologiei dominante a vremii. E de-ajuns să amintim aici persecuţiile la care a fost supus Galileo Galilei, arderea pe rug a lui Giordano Bruno, suprimarea lui Miguel Servet de către apărătorii doctrinei lui Calvin, rezistenţa şi ostilitatea cu care a fost întîmpinată teoria evoluţiei elaborată de Darwin.
Împotrivirea şi aversiunea forţelor sociale retrograde s-au manifestat cu şi mai multă tărie, atunci cînd cercetarea ştiinţifică a scos la iveală, prin contribuţia genială a lui Marx şi Engels, mecanismul exploatării capitaliste şi perspectivele luptei revoluţionare a clasei muncitoare. Este bine cunoscut faptul că pentru activitatea sa ştiinţifică şi revoluţionară Marx a fost expulzat din mai multe state europene, iar Lenin a fost de mai multe ori arestat, deportat în Siberia şi expulzat din mai multe ţări.
De aceea, pe bună dreptate, după cum aprecia Lenin, dacă axiomele şi postulatele geometriei ar veni în contradicţie cu interesele oamenilor, aceştia n-ar ezita nici un moment să le conteste. Dar, deşi axiomele şi postulatele geometriei sau ale aritmeticii nu au venit direct în contradicţie cu interesele politice sau economice ale oamenilor, aceasta n-a împiedicat ca ele să fie puse în repetate rînduri în discuţie, să asistăm, de exemplu, la ample dezbateri filozofice în teoria fundamentelor matematicii, dezbateri care au avut adesea nuanţe şi implicaţii ideologice. Aceasta nu înseamnă nicidecum că adevărul din ştiinţe se modelează după interesele fiecărei clase sociale, partid sau individ, ci doar că una şi aceeaşi propoziţie falsă sau adevărată, poate fi apreciată în mod diferit de reprezentanţii diferitelor clase sau grupuri sociale, prin prisma intereselor şi atitudinilor lor caracteristice. Admiterea, ignorarea sau respingerea unor adevăruri de către un individ sau grup de indivizi este influenţată de condiţii şi factori sociali. Adesea este mai dificil să răspîndeşti şi să impui socialmente un adevăr decît să-l descoperi. De aceea, progresul cunoaşterii reclamă şi o angajare axiologică a omului de ştiinţă, lupta sa consecventă pentru apărarea şi răspîndirea adevărurilor descoperite.
Dificultăţi cu totul aparte întîmpină omul de ştiinţă în promovarea acelor adevăruri care intră în contradicţie cu dogmele generale admise de o anumită comunitate umană. Mai întîi, aceste dogme interzic o anumită categorie de cercetări sau o clasă de ipoteze ; în al doilea rînd, ele aruncă oprobiul unei clase sau grup social, oprobiul obştesc asupra celui care ar fi tentat să le încalce. În aceste condiţii, rostirea adevărului cere cercetătorului nu numai o minte pătrunzătoare, ci şi mult curaj civic, spirit de răspundere şi uneori chiar eroism. Din această perspectivă, adevărul nu este numai o valoare gnoseologică, ci şi o valoare etică, morală. A sluji adevărul, a lupta pentru el înseamnă în acelaşi timp a face o opţiune axiologică, civică şi morală. Dezvăluirea adevărului, propagarea lui cu talent şi dăruire, indiciu al unei înalte ţinute morale, este calea sigură prin care cercetătorul ştiinţific îşi aduce contribuţia sa la promovarea progresului social.
Este, aşadar, necesar să distingem între adevărul de fapt al unui enunţ, descoperirea lui de către un individ şi admiterea sau acceptarea sa general socială.
Adevărurile ştiinţelor, odată descoperite, asemeni uneltelor create de mintea şi mîna omului, pot căpăta cele mai diverse întrebuinţări. Ele pot fi încorporate în sistemele teoretice deductive ale ştiinţelor, utilizate ca puncte de plecare în elaborarea unor unelte sau dispozitive tehnice, sau incluse în diferite sisteme teoretico-ideologice.
Particularitatea unui sistem ideologic constă în reflectarea existenţei sociale prin prisma intereselor unei clase sau grup social. Pentru a-şi Spori forţa de atracţie faţă de mase, pentru a fi antrenante şi convingătoare, sistemele ideologice includ în ţesătura lor anumite teze şi enunţuri ştiinţifice, fac apel la cuceririle ştiinţelor. Încorporarea unor propoziţii disparate din domeniul ştiinţelor nu conferă însă ideologiilor un caracter ştiinţific. Pentru ca un sistem ideologic să ofere o explicaţie corectă fenomenelor vieţii sociale, să definească situaţia şi rolul fiecărei clase şi grup social şi să permită dirijarea în cunoştinţă de cauză a cursului evenimentelor, el trebuie să se întemeieze exclusiv pe teze şi enunţuri adevărate, atestate de practica social-istorică.
Un astfel de sistem ideologic este teoria marxist-leninistă. În cadrul acesteia există o deplină compatibilitate între ştiinţă şi ideologie, între valoarea logică şi valoarea etică de adevăr, marxismul întrunind simultan atributele teoriei ştiinţifice (descrie, explică, prevede) şi atributele unei ideologii (stabileşte un ţel sau un ideal, precizează un program de acţiune şi norme de comportare, atrage şi mobilizează masele).
Adevărurile ştiinţifice se obţin, de regulă, prin utilizarea unor tehnici şi metode complexe (metoda experimentală, inductivă, deductivă, istorică, statistică, axiomatică, a formalizării, modelării etc.) şi sînt organizate în sisteme de cunoştinţe, în expuneri sistematice, în ipoteze şi teorii care explică sau descriu clase şi domenii largi de procese şi fenomene.
Observaţia constituie o formă elementară a cunoaşterii ce constă în obţinerea de informaţii asupra obiectului de studiu prin mijlocirea organelor de simţ, fără ca subiectul cunoscător să modifice structura şi starea fizică a obiectului. Observaţia este forma cea mai directă a contactului dintre subiect şi obiect, modalitatea primă de cunoaştere elementară prin care obiectul se reflectă în subiect.
Observaţia este o operaţie cognitivă complexă care, în afară de actele senzorial-perceptive, comportă intervenţia unor acte de memorizare, a unui proces de comparaţie, intenţionalitate şi gîndire discursivă. Finalitatea observaţiei o constituie formularea unei propoziţii despre obiectele lumii înconjurătoare, elaborarea unui enunţ logic. Actul observaţiei trebuie, deci, cercetat din punctul de vedere al traducerii codului informaţional al percepţiilor în codul informaţional al semnelor lingvistice, accesibile sau inteligibile unei clase largi de agenţi cunoscători. Prin intermediul observaţiei, experienţa perceptiv-senzorială este convertită în experienţă discursiv-raţională. Aceasta corespunde distincţiei dintre „a vedea“ şi „a înţelege“. Percepţia aparţine strict subiectului cunoscător ; observaţia este o cunoştinţă comunicabilă. Senzaţia sau percepţia sînt acte ancorate în prezent ; observaţia se constituie din compararea a două sau mai multe stări din fluxul percepţiilor şi senzaţiilor. Observaţia presupune factorul timp, are deci o dimensiune diacronică.
Particularitatea actului observaţional, din punct de vedere semiotic, constă în identificarea de către un agent cunoscător într-o proprietate sau eveniment, într-un anumit indiciu natural accesibil percepţiei, a unei informaţii despre natura internă a obiectului cercetat, funcţie de o informaţie anterioară determinată, fixată în limbajul acestuia. O anume instrucţie teoretică şi o anume experienţă personală, precum şi o capacitate de prelucrare a informaţiei deţinute sînt acelea care permit omului de ştiinţă să descopere în anumiţi indici naturali, uneori accesibili contemplaţiei tuturor, esenţa procesului cercetat. Goethe obişnuia să spună, în acest sens, că „vedem numai ceea ce cunoaştem“.
Ca mod de realizare, observaţia aparţine exclusiv individului uman ; descrierea observaţiei se face însă prin intermediul semnelor lingvistice, al cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor — mijloace dobîndite de individ în decursul existenţei sale sociale. Desigur, ca performanţă realizată de un subiect cunoscător, observaţia depinde într-o însemnată măsură de perfecţiunea şi acuitatea organelor de simţ ale acestuia, de aparatele utilizate ca şi de sistemul său de cunoştinţe. Întrucît însă ea se încheie prin formularea unei judecăţi asertorice, observaţia depăşeşte limitele subiectului cunoscător. De aceea, respingem interpretarea subiectivistă a propoziţiilor observaţionale. Excluzînd cazurile de artefact, iluzii optice etc., propoziţiile observaţionale exprimă un conţinut obiectiv, o informaţie autentică despre fenomenele lumii înconjurătoare. Concluziile unei cunoaşteri prin observaţie sînt verificabile pe căi diverse : repetarea! observaţiei de către alţi subiecţi sau de către acelaşi subiect în alte condiţii, raportarea ei la datele fundamentale ale teoriei, la experienţa multiseculară a oamenilor. Nici o astfel de verificare nu este însă absolută. Ea este destul de precisă pentru a asigura stabilitatea şi siguranţa necesară cunoaşterii şi destul de imprecisă şi relativă pentru a permite progresul continuu al cunoaşterii.
Imprecizia, inexactitatea şi pericolul de eroare în utilizarea observaţiei trebuie puse în legătură cu fiecare dintre elementele constitutive ce participă la realizarea observaţiei (agent, mijloc, obiect, limbaj etc.). În ceea ce priveşte limitele observaţiei legate de agentul cunoscător, mai multe experimente efectuate de psihologi au arătat că pericolul cel mai mare în utilizarea observaţiei nu-l constituie atît scăparea din vedere, omiterea unor anumite fapte şi amănunte, cît adăugirea sau încărcarea protocolului sau raportului redactat în urma observaţiei cu o serie de fapte sau evenimente care nu au avut loc. Agentul cunoscător nu se limitează la înregistrarea strictă a evenimentelor, ci le adaptează pe acestea la experienţa sa anterioară, le pune de acord cu ipotezele şi „aşteptările“ sale.
Experimentul este o metodă de cunoaştere care presupune intervenţia conştientă a omului în desfăşurarea fenomenelor cu scopul descoperirii legilor ce le guvernează. Experimentul este repetabil şi, prin aceasta, verificabil social. Dimpotrivă, observaţia nu este întotdeauna repetabilă. Într-un experiment producem un fenomen în condiţiile unui control mai mult sau mai puţin complet, variem „după voie“ anumiţi parametri şi eliminăm acţiunea perturbatoare a altor factori sau condiţii. Trebuie să reţinem între trăsăturile esenţiale ale experimentului, în care rezidă forţa sa, mai întîi faptul că el este o formă a practicii şi are unele caracteristici comune cu activitatea de producţie : prin el se modifică, cu ajutorul unor aparate sau instrumente, obiecte din lumea înconjurătoare sau se declanşează procese sau evenimente ce conduc la schimbarea stării iniţiale a obiectelor cercetate.
Particularitatea experimentului constă în faptul că, deşi e formă a practicii, nu serveşte societatea cu produse, ci este o formă a intervenţiei umane în desfăşurarea fenomenelor naturii al cărei rezultat este sporirea cunoştinţelor umane. Este, aşadar, o practică social-istorică care produce, verifică sau omologhează social cunoştinţe.
În raport cu observaţia, experimentul este o observaţie provocată. Obţinerea unei cunoştinţe noi printr-un experiment este un act deliberat, conştient, îndeplinit etapă cu etapă, pe baza unor anticipări, ipoteze sau simple presupuneri. În experiment, omul de ştiinţă deţine iniţiativa, îndeplineşte un rol activ. Spre deosebire de observaţie, experimentul modifică între anumite limite desfăşurarea firească a fenomenelor prin aceea că sustrage, izolează aspectul pe care îl studiem de condiţiile şi factorii perturbanţi care pot interveni în desfăşurarea naturală a proceselor. Din acest punct de vedere, experimentul poate fi corelat cu procesul de abstractizare în sensul său cel mai elementar — ca desprindere a unui aspect dintr-un context oarecare. Prin tendinţa experimentatorului de a realiza desfăşurarea fenomenului studiat în forma sa pură, experimentul poate fi comparat cu procedeul idealizării, utilizat în gîndirea teoretică. S-ar putea spune că idealizarea la nivel raţional este un analog al tendinţei spre separare, izolare în formă pură din practica experimentală.
În orice experiment intervine un obiect sau fenomen supus cercetării, un aparat sau instrument de cercetare, un agent cunoscător care concepe, declanşează şi controlează actul experimentării, o supoziţie sau o ipoteză care îl călăuzeşte pe experimentator.
Desfăşurarea oricărui experiment presupune mai întîi un moment de concepţie. Pe baza teoriei existente şi a rezultatelor experimentale cunoscute se încearcă soluţionarea unei probleme noi. Baza teoretică existentă ca şi activităţile experimentale cunoscute nefiind suficiente pentru soluţionarea problemei noi ridicate, se caută o ipoteză nouă care să dea seama sau să fie suficientă pentru explicarea sau rezolvarea problemei în cauză. Ipoteza, supoziţia raţională anterioară desfăşurării acţiunii practice apare, deci, ca o condiţie indispensabilă desfăşurării unui experiment.
Experimentul presupune, de asemenea, o bază tehnică instrumentală şi desfăşurarea unui şir de evenimente naturale într-o ordine determinată. Evident, baza tehnică-instrumentală este în funcţie de nivelul industriei.
Experimentul este, astfel, o formă specifică de îmbinare a activităţii teoretice de investigaţie cu activitatea practică transformatoare. Ponderea componentelor teoretice, discursiv-raţionale şi speculative, pe de o parte, şi a componentelor practice, operaţionale sau industriale, pe de altă parte, diferă de la un experiment la altul.
Există cazuri în care componenta teoretică este extrem de redusă, accentul punîndu-se pe obţinerea unor rezultate practice, pe verificarea la scară mare a rezultatelor obţinute în experimentele de laborator anterioare. În acest caz limită avem de-a face cu un experiment industrial sau o staţie pilot. Caracteristica experimentului industrial o constituie cunoaşterea de către experimentator, cu un anumit grad de certitudine, a cursului de desfăşurare a evenimentelor; se cercetează menţinerea la scară mare a cursului acestora, în vederea punerii la punct a tehnologiei industriale a unui proces de fabricaţie, sporirii eficienţei tehnice şi economice a produsului nou obţinut. Staţia pilot este simultan o unitate ştiinţifică şi o unitate productivă.
La cealaltă extremă se află experimentul ideal. În cazul acestuia, este complet anihilată componenta practică, operaţională, productivă. Ea este redusă la situaţia de simplă considerare ipotetică, discursivă, raţională. Nici un eveniment fizic, real nu se produce în experimentul ideal. Caracteristica acestuia rezidă în faptul că se consideră raţional o situaţie acţională, anumite mijloace şi evenimente care ar putea să se desfăşoare şi se trag anumite concluzii teoretice pe baza situaţiei acţionale şi a rezultatelor finale imaginate. În cazul experimentului ideal se conservă numai structura ideatică a unui experiment fizic real, rezultatele lui fiind simple considerări plauzibile.
Alături de experiment, ipoteza şi teoria sînt momente esenţiale ale oricărei cercetări, apariţia unei ipoteze sau teorii noi coincizînd adesea cu un salt în cunoaştere. Engels releva funcţia organizatoare, sistematizatoare a ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice în raport cu uriaşul material faptic acumulat, necesitatea pentru omul de ştiinţă de a depăşi la un anumit moment metodele empirice, de a „intra în domeniul teoriei“.
a. Ipoteza — mijloc de extindere a orizontului cunoaşterii
Observaţia şi experimentul, pe de o parte, ipoteza şi teoria, pe de alta, sînt două momente complementare şi indisolubil legate ale cunoaşterii ştiinţifice. Experimentul nu este posibil fără emiterea unei ipoteze călăuzitoare şi nici observaţia, ca act deliberat de scrutare a lumii externe, nu este posibilă decît de pe platforma unui fond de cunoştinţe teoretice.
Ipoteza este forma specifică de extindere a cunoaşterii discursiv-raţionale asupra unui nou domeniu de evenimente, acţiuni sau fapte umane. Ipoteza apare ca un răspuns incert, posibil la o problemă sau întrebare apărută unui agent cunoscător într-o situaţie acţională determinată. De cele mai multe ori, ea este un procedeu raţional prin care se încearcă punerea de acord a unui fapt sau eveniment sugerat de experiment, observaţie, măsurători etc. cu o clasă de principii, legi şi norme admise în ştiinţa epocii. Este posibilă, de asemenea, apariţia unei ipoteze şi din confruntarea a două construcţii teoretice distincte.
Ipotezele sînt emise pe baza analizei faptelor, a evenimentelor ; sprijinindu-se pe unele reguli sau procedee inductive, ipoteza presupune intervenţia fanteziei creatoare a cercetătorului, sinteza originală a experienţei sale teoretice şi practice, încorporarea în construcţia raţională propusă a unor fragmente din experienţa sa intimă, neconceptualizată.
Nu există reguli sau norme precise de producere a ipotezelor eficiente, creatoare, dar există reguli precise privind căile şi modalităţile de testare sau verificare a ipotezelor. Dacă modul de producere a ipotezei poate fi personal, intim, inprescriptibil, căile de verificare şi atestare socială a acestora trebuie să fie general umane, reproductibile. În procesul verificării unei ipoteze intervine în mod necesar un eveniment, o proprietate sau o relaţie considerată, un set de condiţii care descriu aranjamentul experimental sau situaţia acţională şi un al doilea eveniment, efect sau consecinţă a celui dintîi. Ipoteza postulează de regulă o relaţie cauzală sau de condiţionare între evenimentul iniţial, starea sau condiţiile acestuia şi efectul sau consecinţa rezultată. Ipotezele se verifică, atît cît pot fi verificate, prin consecinţele lor.
Prima condiţie a verificării unei ipoteze este realizabilitatea tehnică a condiţiilor stipulate. Dar chiar în cazul cînd aceste condiţii sînt întrunite, din producerea efectului în condiţiile date nu rezultă încă cu certitudine adevărul relaţiei presupuse de ipoteze, căci, s-ar putea foarte bine ca starea finală sau consecinţa să rezulte la fel de plauzibil din numeroase alte stări anterioare neconsiderate de noi. Din punct de vedere logic, din prezenţa consecventului nu putem conchide asupra prezenţei antecedentului, ci numai invers, din absenţa consecinţei putem conchide cu certitudine asupra absenţei antecedentului, cauzei, evenimentului fizic postulat de ipoteză. Nici chiar verificarea de mai multe ori a unei relaţii de succesiune între elementele unei ipoteze sau prezenţa unui şir de cunoştinţe nu este, adesea, o garanţie suficientă a veridicităţii unei ipoteze.
O ipoteză este admisă sau confirmată atunci cînd nu este respinsă de nici un act de verificare şi cînd concordă cu toate adevărurile teoretice admise într-o ştiinţă. Nu este, deci, de mirare că multe ipoteze sau supoziţii teoretice emise de un agent cunoscător se dovedesc ulterior a fi refutabile, de nesusţinut. De aceea, cercetătorul trebuie să fie circumspect faţă de ipotezele pe care le emite, să reziste ispitei de a înregistra doar faptele ce par a-i confirma ipoteza emisă şi de a desconsidera pe cele ce contravin acesteia. Omul de ştiinţă trebuie să aibă tăria de a abandona o ipoteză emisă oricît de atrăgătoare şi elegante vor fi demersurile logico-deductive ale acesteia, dacă aceasta este sever infirmată în plan experimental. Pe de altă parte, el trebuie să dovedească suficientă încredere în forţa şi eficienţa gîndirii teoretice pentru a nu renunţa cu uşurinţă la o explicaţie raţională profundă din cauza unor experimente neconcludente sau greşit efectuate. În ciuda unor eşecuri repetabile Faraday, de exemplu, a perseverat în experienţele sale privind producerea curentului electric cu ajutorul unui magnet.
Diferite ipoteze despre acelaşi cîmp de evenimente pot avea grade de confirmare sau coroborare deosebite. Ipoteza cu un grad de coroborare maxim, care dă seama de o clasă de fenomene, explică şi prevede desfăşurarea acestora, o numim teorie ştiinţifică. Respingerea ipotezelor eronate, curăţirea şi defrişarea drumului pe care înaintăm în procesul cunoaşterii, respingerea dogmelor şi erorilor este o sarcină uneori tot atît de dificilă, procurai este crearea unei teorii autentice, cu valoare explicativă şi eficienţă practică.
b. Geneza şi structura teoriei ştiinţifice
Este dificil să consemnăm data exactă şi modul cum ia fiinţă o anumită teorie, pentru simplul motiv că în ştiinţă nu putem distinge ura moment iniţial absolut. Orice teorie are o anumită preistorie, cînd elementele ei constitutive sînt intuite în mare, dar nu s-au găsit încă forma şi metodele de fixare şi de exprimare riguroasă a acestora. Saltul calitativ în apariţia unei teorii nu este legat numai de o idee sau un principiu nou, ci cel mai adesea de o metodă şi de o tehnică de cercetare nouă.
În linii generale, mecanismul elaborării unei teorii cuprinde următoarele momente :
1) studiul analitic al informaţiei existente privitoare la domeniul considerat, delimitarea riguroasă a obiectului şi metodelor cercetării. Se reiau experienţele principale şi se concep altele noi pentru lămurirea şi verificarea unor proprietăţi şi relaţii ale obiectelor considerate. Rezultatul acestei operaţii este stabilirea unui ansamblu de propoziţii verificate experimental ;
2) selectarea din cadrul acestuia a unui grup de propoziţii, considerate elementare (în sens de fundamentale), care exprimă legi obiective. Folosind inducţia amplificatoare, dar luînd în acelaşi timp măsurile de precauţie necesare (control experimental), formulăm de o manieră generală, universal-afirmativă aceste legi ;
3) construirea unui sistem deductiv privind domeniul de fenomene considerat. Principiilor li se subordonează celelalte propoziţii particulare care descriu seria constatărilor observaţionale. Aceste propoziţii pot fi derivate din principii, folosind legile logice ale gîndirii ;
4) cercetarea limbajului ştiinţei, trecerea de la nivelul limbajului-obiect la metalimbaj.
Prin definirea conceptelor şi stabilirea legilor, cunoaşterea se detaşează de empiric (după ce a reţinut informaţia din acesta) şi devine aptă de prelucrare cu mijloace strict logice. Etapa logică a cunoaşterii, abstractă şi formală, nu înseamnă ruperea de realitate, ci investigarea acesteia cu alte mijloace. Valoarea euristică a ipotezei şi teoriei consta tocmai în posibilitatea de a acoperi sub lumina ei un cîmp larg, nesfîrşit de fapte.
Privită în forma sa cea mai generală, teoria ştiinţifică este un sistem organizat de cunoştinţe, de propoziţii declarative adevărate, organizate într-un sistem deductiv, care descrie şi explică unitar desfăşurarea proceselor şi fenomenelor dintr-un domeniu oarecare al realităţii. Orice enunţ al unei teorii trebuie să fie deductibil în cadrul teoriei respective. Teoria este astfel o structură raţională.
În alcătuirea unei teorii în ştiinţele experimentale, intervin diferite structuri şi niveluri terminologice.
Un prim strat este cel descriptiv, care conţine termeni, propoziţii şi legi empirice. Acesta este nivelul aşa-numitelor propoziţii protocolare sau de constatare. Particularitatea acestui strat o reprezintă prezenţa unor termeni din limba comună ca şi a unor termeni speciali care au o funcţie denotativă sau referenţială. Termenii şi propoziţiile la acest nivel se referă la obiecte şi evenimente fizice independente de subiect, au valoare ontologică.
Un al doilea nivel îl reprezintă stratul explicativ care conţine termeni „teoretici“, adică termeni care nu au o funcţie referenţială directă, dar pot fi definiţi operaţional prin referire la termenii din primul strat.
Cel de al treilea strat este reprezentat de termenii şi propoziţiile metateoretice. Acestui strat îi aparţin consideraţiile metodologice, epistemologice şi observaţiile privind modul de folosire a propoziţiilor teoriei. Trecerea de la teoretic la metateoretic îl conduce pe cercetător de la cercetarea şi analiza conceptelor ştiinţei la filozofia ştiinţei. În acest caz, o serie de decizii şi opţiuni ale omului de ştiinţă se întemeiază pe principiile sale filozofice.
În orice teorie distingem, deci, termeni şi, corespunzător, concepte şi un număr de propoziţii legate între ele. Propoziţiile cele mai importante într-o teorie, care leagă între ei termeni primitivi şi servesc drept puncte de plecare în ordonarea sau expunerea celorlalte propoziţii, se numesc principii, postulate sau axiome. Astfel, în geometria euclidiană apar ca termeni primitivi, nedefiniţi în cadrul sistemului, noţiunile de punct, dreaptă, plan, relaţiile de incidenţă, congruenţă, paralelism etc.
Fiind un fragment al unei limbi naturale sau al unui limbaj artificial, orice teorie are o dimensiune semantică, prin intermediul căreia diferite semne sau diferiţi termeni sînt raportaţi la obiecte şi evenimente din lumea înconjurătoare sau la entităţi ideale.
Termenii teoretici sînt introduşi prin propoziţii definiţionale de tip ostensiv, sau de tip operaţional (de genul „x este acid, dacă şi numai dacă înroşeşte hîrtia de turnesol“). Definiţiile operaţionale apar astfel ca o modalitate de a condiţiona enunţarea unui predicat, de a dobîndi un rezultat determinat ca urmare a aplicării unei operaţii sau acţiuni experimentale asupra unui obiect fizic. Prin definiţiile operaţionale se leagă teoria semiotică a înţelesului de teoria acţiunii şi experimentului. Înţelesul unui termen sau dimensiunea sa semantică mai poate fi stabilită prin intermediul definiţiilor discursive, lexicale. În acest caz, înţelesul unui termen oarecare este definit în funcţie de înţelesul altor termeni anterior acreditaţi.
Orice teorie are, de asemenea, o dimensiune sintactică, constînd în modul în care se înlănţuiesc în cadrul acesteia diferitele teze şi propoziţii, în regulile de deducţie admise. În majoritatea teoriilor ştiinţifice (excepţie făcînd unele calcule logico-matematice) nu se formulează nici o îngrădire cu privire la aparatul logic ce poate fi utilizat. Există însă şi unele teorii fizice moderne care solicită un aparat logic special, de exemplu, o logică trivalentă. Structura sintetică a unei teorii este relativ independentă de interpretarea semantică care este dată.
În expunerea unei teorii se face abstracţie de subiectul cunoscător care a emis-o, de cel care o expune cît şi de cei cărora li se adresează. Aspiraţia ştiinţei este desubiectivizarea conţinutului propoziţiilor pe care le enunţăm, redarea adevărului obiectiv despre natură şi societate. Teoria trebuie să ofere informaţii autentice despre lucruri şi obiecte care sînt aceleaşi în raport cu orice subiect cunoscător instruit. Ea conţine informaţii intersubiectiv comunicabile, fiind forma curentă de socializare a performanţelor cunoaşterii realizată la nivel individual.
c. Funcţiile teoriei ştiinţifice
În esenţă, teoria ştiinţifică îndeplineşte următoarele funcţii : sintetizează şi rezumă într-un limbaj propriu un vast material de informaţie ; mijloceşte comunicarea şi socializarea cunoştinţelor umane ; organizează şi sistematizează cunoştinţele dobîndite ; oferă explicaţii raţionale pentru o clasă largă de evenimente sau fenomene ; prevede desfăşurarea ulterioară a fenomenelor pe baza cunoaşterii legilor generale şi a condiţiilor concrete ; reprezintă baza propoziţiilor praxiologice şi prescriptive ce intervin în activitatea umană ; deschide perspectiva şi sugerează desfăşurarea unor noi experimente.
Funcţia sintetizatoare. O teorie concentrează şi fixează în sistemul său de semne experienţa dobîndită de colectivităţile umane din trecut şi din prezent într-un anumit domeniu de activitate. În înţelegerea raportului dintre teorie şi experienţa umană trebuie să pornim, pe de o parte, de la aprecierea că nici o teorie nu cuprinde pînă la epuizare experienţa umană şi, pe de altă parte, de la observaţia că prin modul ei de constituire — îndeosebi prin abstractizare şi idealizare — teoria transcede limitele stricte ale experienţei umane, propune sau sugerează noi acţiuni şi experienţe.
Funcţia de comunicare a rezultatelor cunoaşterii. Particularitatea teoriei ca limbaj este transmiterea de la un agent la altul a informaţiei ştiinţifice. Pentru aceasta teoriile ştiinţifice recurg la un aparat semiotic special, care depăşeşte inconvenientele limbilor naturale, permiţînd evocarea la fiecare agent receptor a aceluiaşi conţinut informaţional. În raport cu oricare dintre agenţii cunoscători, teoria ştiinţifică, fixată în simboluri şi formule, în grafice şi diagrame etc., manifestă o independenţă relativă ; ea poate fiinţa chiar dacă unul sau altul dintre agenţi nu o înţelege. Mai mult, este relativ independentă şi faţă de cercetătorul care a creat-o ; ea persistă după dispariţia acestuia, putînd fi revăzută şi întregită, criticată sau înlocuită prin alta mai perfecţionată. Asimilarea teoriei în procesul instrucţiei, paralel cu formarea deprinderilor de acţiune practică, reprezintă modul specific de valorificare socială a performanţelor de cunoaştere dobîndite de agenţii cunoscători individuali.
Mijloc de sistematizare. Propoziţiile unei teorii nu au toate acelaşi statut ; între ele se instituie o ierarhie ; unele sînt principii sau ipoteze iniţiale, iar altele teoreme sau consecinţe derivate din primele pe cale exclusiv logică. Trebuie arătat că această repartiţie a rolurilor propoziţiilor în cadrul unei teorii nu este dictată de natura însăşi, ci este rezultatul experienţei şi opţiunii creatorului de teorie, al modului concret de constituire a teoriei. Pentru unul şi acelaşi domeniu de evenimente şi pentru aceeaşi mulţime de adevăruri putem construi mai multe sisteme teoretice ; o propoziţie care într-un sistem teoretic joacă rolul de principiu sau axiomă în altul poate fi o teoremă şi invers.
Funcţia explicativă. În vorbirea curentă, termenul a explica, sinonim cu a lămuri, înseamnă a face un fapt sau un eveniment mai uşor de înţeles, a exprima un anumit termen (noţiune), o propoziţie sau un principiu necunoscut interlocutorului prin alţii accesibili acestuia ; sau, în raporturile dintre oameni, a explica înseamnă a dezvălui cauzele şi mobilurile care au determinat o anumită acţiune, a oferi o motivare raţională pentru aceasta.
În ştiinţă, ca şi în activitatea practică, termenul a explica are accepţii diverse. Distingem între acestea împrejurarea cînd se cere explicarea unor evenimente particulare unice, alta care priveşte explicarea unor fenomene general-repetabile, în sfîrşit, cazuri de fenomene care se explică prin factori subiectivi, cum sînt dorinţa, aspiraţiile, scopul pe care şi-l propune în mod conştient un anumit individ. O notă comună tuturor cazurilor de explicaţie rezidă în faptul că acţiunea cognitivă a subiectului se exercită după săvîrşirea evenimentului sau faptului ce trebuie explicat şi constă în reconstituirea antecedentelor care au condus la producerea acestuia,
Înţelegem în genere prin a explica un fenomen, eveniment, însuşire, stabilirea unei legături de dependenţă între acesta şi alte fenomene, evenimente sau însuşiri anterioare, din care, pe baza legilor specifice domeniului, a principiului cauzalităţii şi a condiţiilor concrete existente, să rezulte în mod necesar fenomenul considerat.
Deşi formulată în termeni generali, definiţia de mai sus permite să facem următoarele constatări : în ştiinţele întemeiate pe observaţie şi experiment, explicaţia se referă la fenomene sau evenimente reale, ea avînd o semnificaţie ontologică (în aceste cazuri explicaţia constă în stabilirea unei legături genetice, cauzale sau cel puţin a unei corespondenţe univoce între două fenomene sau clase de fenomene reale) ; explicarea unor fenomene sau evenimente particulare reclamă considerarea unor legi generale, care stau la baza domeniului de obiecte considerate ; pe plan logic, legile sînt exprimate prin propoziţii universale, iar constatările, condiţiile concrete, datele observaţionale prin propoziţii particulare ; este necesară considerarea factorului timp şi a trecerii unui obiect de la o stare la alta (explicaţia, în acest caz, constă în evidenţierea factorilor care fac necesară trecerea de la starea anterioară, cunoscută şi ştiinţific admisă, la noua stare, constatată experimental) ; în procesul explicării unui fenomen (din ştiinţele experimentale) se realizează permanent treceri alternative de la nivelul ontologic la nivelul logic, adică de la domeniul relaţiilor dintre procese sau fenomene materiale la propoziţiile care exprimă legile şi teoriile domeniului respectiv de fenomene. Ignorarea temeiului ontologic al explicaţiei ştiinţifice, încercarea de a topi ontologicul în logic este una din greşelile fundamentale ale tratării neopozitiviste a teoriei explicaţiei18.
Funcţia predictivă. Teoriile ştiinţifice nu descriu numai o porţiune sau un fragment din starea actuală a sistemului, ci ele explorează, pe baza legilor generale şi a informaţiilor despre stările din trecut şi din prezent ale sistemelor cercetate, procesele şi evenimentele viitoare.
Intre mecanismul logic al predicţiei şi cel al explicaţiei există o coincidenţă şi uneori chiar o identitate de structură. Deosebirea dintre aceste două funcţii provine exclusiv din situarea temporală deosebită a actului inferenţei ; în cazul explicaţiei, acesta are loc după producerea în plan ontic a evenimentului, iar în cazul predicţiei înainte de producerea fizică a evenimentului. Eficienţa unei teorii autentice în activitatea practică se întemeiază pe previziune, pe capacitatea acesteia de a prefigura şi determina evoluţia în timp a unui sistem. Pe acest temei, teoria devine o călăuză în acţiune.
Funcţia prescriptivă. Teoriile caracterizează condiţiile generale ale acţiunii umane : obiectul asupra căruia se răsfrînge acţiunea umană, mijloacele acţiunii (şi, în particular, mijloacele de producţie, uneltele, dispozitivele şi instalaţiile productive), regulile şi procedeele tehnologice (din acest punct de vedere, ştiinţele tehnice nu reprezintă altceva decît mijloace de convertire a enunţurilor nomologice în norme, indicaţii şi prescripţii praxiologice). Teoriile îndeplinesc deci, direct sau indirect, în raport cu activitatea umană, un rol normativ.
Teoria ştiinţifică îndeplineşte, aşadar, multiple funcţii cognitive şi operaţional-praxiologice. Funcţiile cognitive ale teoriei sînt legate de capacitatea ei de a reda adevărul despre o clasă de obiecte ; cele operaţional-praxiologice sînt legate de capacitatea teoriei de a asigura eficienţa activităţii umane practice.
Cunoaşterea ştiinţifică operează astăzi, pe lîngă metodele experimentale şi inductiv-analitice, îndeosebi cu metode logic formale, care au o capacitate sporită de cuprindere şi o mare valoare operaţională. Dintre acestea, cele mai frecvent utilizate în demersul ştiinţific contemporan sînt axiomatizarea, formalizarea, modelarea şi idealizarea.
a. Axiomatizarea
Axiomatizarea intervine pe o treaptă relativ avansată de dezvoltare a unei ştiinţe. La baza metodei axiomatice stă analiza enunţurilor şi conceptelor unei teorii, selectarea din mulţimea acestora a unor concepte şi enunţuri privilegiate.
Axioma este o propoziţie acceptată iniţial ca adevărată într-un anumit discurs sau mod de expunere a adevărurilor despre un anumit domeniu. Funcţionarea unui enunţ ca axiomă are o valoare relativă ; ceea ce într-o anumită organizare sau expunere teoretică este o axiomă în alta poate apărea ca teoremă sau consecinţă. A fi axiomă şi, respectiv, consecinţă a unei axiome, nu sînt proprietăţi în sine ale unor propoziţii, ci moduri specifice de a se raporta la mulţimi ordonate de propoziţii.
Axiomatizarea este, deopotrivă, un procedeu de organizare şi expunere a cunoştinţelor anterior stabilite, ca şi o metodă de producere şi întemeiere a unor enunţuri esenţialmente noi.
Etapele principale ale construirii unui sistem axiomatic formalizat sînt : introducerea alfabetului sau a semnelor primitive în sistem, enunţarea regulilor de formare a expresiilor corect construite în sistem, enunţarea definiţiilor sau a regulilor de prescurtare, introducerea axiomelor, definirea regulilor de inferenţă sau de alegere a tezelor sistemului, dezvoltarea teoremelor sistemului. După prezentarea mulţimii teoremelor unui sistem pot fi cercetate proprietăţile metateoretice ale sistemului : noncontradicţia, independenţa, completitudinea, decidabilitatea etc.
Numim termeni primitivi într-un sistem axiomatic termenii nedefiniţi explicit în sistem. Din această perspectivă, axiomele pot fi caracterizate ca expresii prepoziţionale alcătuite din termeni primitivi daţi sau admişi iniţial în modul de expunere considerat, iar definiţiile ca propoziţii metateoretice ce postulează echisemnificaţia sau identitatea de înţeles (denotat şi sens) dintre două semne sau expresii.
Regulile sînt propoziţii metateoretice prescriptive care operează asupra semnelor şi expresiilor sistemului, producînd din anumite expresii sau propoziţii date altele corect construite sau adevărate (valabile) în sistem. În cadrul regulilor se disting, de obicei, reguli de formare şi reguli de inferenţă.
Teoremele sînt propoziţii obţinute din axiome sau din alte propoziţii anterior admise prin intermediul regulilor de inferenţă. În sens larg, vom numi teoremă orice axiomă sau propoziţie anterior demonstrată ; în sens restrîns, prin teoreme sau teze vom înţelege doar propoziţiile derivate, excluzînd axiomele.
Termenul de postulat este utilizat în unele scrieri cu accepţia de mulţime a tezelor şi regulilor admise iniţial. Astfel, în înţelesul termenului postulat vor fi incluse axiomele, definiţiile şi regulile.
Prin deducţie sau derivare se înţelege aplicarea de un număr finit de ori a regulilor de inferenţă asupra axiomelor sau propoziţiilor anterior produse. Cînd deducţia pleacă de la teze adevărate şi se termină printr-o propoziţie adevărată ea poartă numele de demonstraţie. Demonstraţia este un caz particular de deducţie. Şirul de expresii şi transformări obţinut prin aplicarea regulilor la axiome şi teoreme în vederea obţinerii unei teoreme se numeşte text demonstrativ ; teorema este ultima expresie dintr-un text demonstrativ. În procesul demonstrării facem apel la perceperea senzorială a obiectelor-semn ; după expresia unor teoreticieni, demonstraţiile se citesc cu ochii.
Un sistem formal este o construcţie artificială creată de mintea omului, mai exact, un ansamblu de reguli, un dispozitiv sau mecanism de producere şi selectare a unor şiruri de semne sau expresii, care într-o interpretare dată prezintă un interes ştiinţifico-teoretic sau practic-aplicativ.
Orice sistem axiomatic, formalizat sau neformalizat, poate face obiectul unei cercetări formale, de-sine-stătătoare. Vom spune că un sistem axiomatic este necontradictoriu dacă în mulţimea teoremelor sale nu apar două propoziţii de forma A şi Ā. Dacă un sistem deductiv, respectiv o teorie ştiinţifică conţine între teoremele sale propoziţiile A şi Ā, acesta se dezagregă, deoarece în cadrul lui nu mai operează distincţia între adevăr şi fals ; A & Ā, este întotdeauna falsă, iar falsul implică deopotrivă şi adevărul, şi falsul.
O altă proprietate formală a sistemelor axiomatice este completitudinea. Un sistem de axiome este complet dacă din două propoziţii corect construite în sistem, A şi Ā, putem deriva cel puţin una dintre ele. În cazul particular cînd putem demonstra şi A şi Ā, sistemul este complet, dar contradictoriu. În ştiinţă căutăm sisteme axiomatice complete şi necontradictorii.
Un sistem axiomatic este independent dacă nici una dintre axiomele sale nu poate fi derivată din celelalte. Carnap califică independenţa drept o exigenţă de economicitate şi eleganţă. Dacă un sistem axiomatic conţine o axiomă derivabilă din celelalte — şi istoria logicii a furnizat multe exemple în acest sens —, sistemul este apt de reducere a numărului de axiome, operaţie care duce, de regulă, la formule mai puţin intuitive şi la demonstraţii mai laborioase. Independenţa axiomelor, în afară de criteriul de simplicitate şi eleganţă, ne indică faptul că din cadrul acestuia poate fi eliminată oricare axiomă, fără ca prin aceasta sistemul să devină contradictoriu sau neoperant. Eliminarea unei axiome conduce, evident, la restrîngerea numărului de teoreme demonstrate şi anume exact cu acele teoreme în al căror text demonstrativ intervenea axioma eliminată.
În raport cu un sistem axiomatic, se mai poate pune şi următoarea problemă : fiind dată o anumită teză, să determinăm dacă aceasta poate fi derivată sau nu din tezele sistemului. La modul general, vom spune că un sistem axiomatic este decidabil (sintactic), dacă se poate da un procedeu efectiv prin care să se determine dacă o propoziţie din sistem, oricare ar fi aceasta, este derivabilă sau nu. A stabili dacă un sistem este decidabil revine la a rezolva problema deciziei în acel sistem. Problema deciziei este, aşadar, strîns legată de găsirea unei căi sau procedeu de rezolvare, a unui algoritm.
Metoda axiomatică a fost folosită încă de Euclid pentru demonstrarea enunţurilor din geometrie. În epoca modernă, ea este amplu utilizată în expunerea unor capitole de matematică (teoria mulţimilor, a grupurilor etc.), fizică, biologie etc.
Ea organizează sistemul de cunoştinţe, conferă rigoare demonstraţiilor, permite cercetarea proprietăţilor formale ale unor mulţimi de enunţuri.
b. Formalizarea
Formalizarea este operaţia prin care facem abstracţie de înţelesul sau conţinutul concret al unei teorii, reţinînd exclusiv caracterele sau semnele materiale şi operaţiile ce se pot efectua cu ajutorul lor. A trata formal o teorie înseamnă a-ţi concentra atenţia exclusiv asupra semnelor sau expresiilor materiale şi a ignora temporar şi metodologic dimensiunea semantică a acestora, respectiv informaţia vehiculată prin semne. Formalizarea este un punct limită al procesului de abstractizare. În drum spre această stare extremă, codificarea şi simbolizarea pot fi privite ca momente intermediare între limbajele comprehensive şi cele formale.
Care sînt avantajele utilizării sistemelor formale ? Pe scurt, acestea pot fi rezumate astfel : concizie, precizie, rigoare. Limbajele formalizate presupun ca operaţie prealabilă recodificarea informaţiei, asocierea pentru fiecare concept, exprimat într-o limbă naturală sau în terminologia unei ştiinţe, a unui simbol ; aceasta asigură, pe de o parte, concizia şi, pe de altă parte, univocitatea şi precizia limbajelor simbolice. Totodată, stabilind un număr restrîns de reguli după care sînt prelucrate semnele şi expresiile, se garantează implicit corectitudinea operaţiilor logice formale. În sfîrşit, formalizarea apare ca o condiţie prealabilă pentru pregătirea introducerii unei probleme, oarecare în calculator.
Între sistemele deductive axiomatice şi sistemele formale există un raport de intersecţie : există sisteme axiomatice formalizate sau sisteme formale axiomatizate ; dar există sisteme axiomatice, neformalizate, intuitive, care utilizează limbajul comprehensiv al ştiinţelor respective (de exemplu, geometria lui Euclid, sau expuneri deductive axiomatice ale unor teorii filozofice, cum ar fi, de pildă, Etica lui Spinoza), şi invers, sisteme formale neaxiomatice (din categoria cărora fac parte, de exemplu, calculul natural, logica combinatorică, teoria funcţiilor recursive ş.a.).
Axiomatizarea şi formalizarea sînt operaţii tîrzii şi derivate ale activităţii de cunoaştere. Ele intervin pe baza unui fond de cunoştinţe preexistent pe care, de regulă, îl organizează, sistematizează şi dezvoltă. Nu este exclusă nici calea inversă : logicianul sau matematicianul să construiască sisteme formale, scheme şi metode de calcul intrinsec consistente (racordabile la teoriile de specialitate admise), dar care, la un moment dat, să nu aibă nici o aplicaţie practică sau euristic-metodologică. Teoreticianul poate astfel anticipa planul creaţiei tehnico-materiale. Algebra booleeană, cînd a fost creată de G. Boole, intenţiona doar explicarea, unor operaţii logice ale gîndirii ; după circa 100 de ani, s-a descoperit că algebra lui Boole dă seama şi descrie schemele cu contacte şi relee. În acest caz, drumul a fost. de la sistemul formal la model. Din această perspectivă, modelul apare ca o interpretare a unui sistem formal. S. C. Kleene defineşte modelul ca o reprezentare a unui sistem abstract într-un sistem de obiecte oarecare ce satisfac relaţiile sistemului abstract19.
c. Model şi modelare
Termenul de model, mult utilizat în ştiinţele contemporane, are înţelesuri diferite. El a fost introdus de către geometrul italian Beltrami în 1868, care a folosit operaţia de modelare pentru a demonstra noncontradicţia geometriei neeuclidiene. El a construit un model în limitele geometriei euclidiene (pseudosfera), pentru care erau valabile proprietăţile geometriei neeuclidiene. Concluzia la care a ajuns a fost : dacă geometria euclidiană este necontradictorie, atunci este necontradictorie şi geometria neeuclidiană. Aceasta a însemnat o întemeiere relativă a geometriei neeuclidiene. Ulterior, termenul a fost folosit de Felix Klein, Henri Poincaré şi David Hilbert, căpătînd drepturi depline de existenţă în ştiinţele matematice.
În logică şi în matematică, modelarea este o operaţie interlingvistică de interpretare a unui sistem de semne într-un alt sistem. Fiecărui termen primitiv i se pune în corespondenţă un alt termen şi fiecărei operaţii, o operaţie corespunzătoare cu aceleaşi proprietăţi formale. Unui sistem formal, de exemplu, algebrei booleene, îi pot fi asociate mai multe modele sau interpretări : în calculul propoziţional, în logica claselor, în teoria schemelor cu contacte şi relee etc.
În fizică, termenul de model a început să circule cu insistenţă după 1911, data creării de către Rutherford a modelului planetar al atomului. Spre deosebire de modelul sferic al lui Thomson, după care sarcinile electrice pozitive şi negative ar fi împlîntate în masa atomului, Rutherford considera că structura atomului poate fi asemănată cu cea a sistemului planetar, sarcina pozitivă a atomului fiind concentrată în nucleu, iar electronii, purtătorii de sarcini negative, se rotesc pe anumite orbite în jurul nucleului. Ulterior, Niels Bohr perfecţionează modelul lui Rutherford, arătînd că un electron se poate mişca doar pe anumite orbite.
Nu este greu să observăm că aici, ca şi în alte cazuri, avem de-a face cu o altă accepţie a termenului model decît cea utilizată în matematică, în cazurile citate din fizică, sîntem în faţa unor modele teoretico-explicative. În acest caz, se porneşte de la unele proprietăţi observate (de la datele spectroscopiei, de la experienţele de împrăştiere a particulelor etc.) şi, prin intermediul unei analogii, se conchide asupra unei structuri, proprietăţi şi relaţii care, odată admise, fac explicite datele experimentale. În construirea unui astfel de model, certe sînt, în primul rînd, consecinţele care rezultă din structura presupusă, căci acestea au fost constatate experimental — şi nu structura ca atare.
Valoarea unui model dintr-o disciplină experimentală poate fi judecată, după cum s-a mai observat, din două puncte de vedere : al capacităţii sale de cuprindere a faptelor experimentale stabilite şi a valorii de adevăr a supoziţiilor implicate de model. Cînd supoziţiile sau ipotezele unui model sînt dovedite experimental ca fapte fizice, modelul în cauză devine teorie. Coerenţa logică şi capacitatea explicativă a unei construcţii raţionale sînt suficiente pentru a face din aceasta doar o ipoteză, şi nu o teorie.
Nu există reguli sau canoane prestabilite privind construirea de modele în ştiinţe. Un demers posibil al actului de modelare presupune totuşi următoarele trei etape mai importante : construirea modelului ; acţiunea asupra modelului şi studierea proprietăţilor sale ; transferul sau extrapolarea unor concluzii de la model la original.
Apariţia şi precizarea elementelor modelului are loc, deopotrivă, sub influenţa unor factori practico-experimentali şi a unor factori discursiv-teoretici. Activitatea de modelare are o condiţionare praxiologică şi o condiţionare cognitiv-informaţională. La o analiză mai atentă pot fi sesizate, dincolo de elementele şi condiţiile de ordin ştiinţific experimental, unele influenţe ale cadrului social-cultural şi ale gîndirii filozofice. Un rol de prim ordin în conceperea unui model îl joacă experienţa teoretică şi de laborator a cercetătorului însuşi, educaţia şi formaţia gîndirii sale teoretico-ştiinţifice. Un model nou creat trebuie raportat întotdeauna la teoriile, ipotezele şi modelele anterioare, la tehnicile de experimentare şi măsurare de care a dispus disciplina ştiinţifică pînă atunci. Cele două surse de influenţă, teoretico-discursivă şi praxiologico-experimentală, se îmbină şi fuzionează în activitatea de creare a unor modele explicativ-euristice în ştiinţele experimentale.
Omul de ştiinţă ce propune un model este dominat de dorinţa de a răspunde la o întrebare sau la o mulţime de întrebări ivite, fie din rezultatele cercetărilor experimentale, fie din calculul sau reflecţiile sale teoretice, fie din conjugarea acestor două fenomene. Existenţa unei situaţii problematice obiective şi insatisfacţia proprie, subiectivă faţă de soluţiile date sînt condiţii de ordin logic şi psihologic ale genezei unui model. Pe de altă parte, în imensa majoritate a cazurilor, oamenii de ştiinţă recurg la crearea unor modele, materiale sau ideale, cînd sînt privaţi de posibilitatea de a acţiona direct asupra obiectului cercetat, din cauza proporţiilor acestuia, depărtării sau inaccesibilităţii, cheltuielilor economice, interdicţiilor de alt ordin. Crearea unui model nu este altceva decît o stratagemă a cercetătorului, încercarea de a da lupta cu necunoscutul pe un alt teren, mai sigur şi mai apropiat, care-i oferă posibilităţi sporite de atac şi manevră.
Modelul şi modelarea nu sînt un scop în sine ; ele nu presupun abandonarea cercetării directe, experimentale a obiectului. Dimpotrivă, modelarea trebuie să conducă la stimularea cercetării originalului. Coincidenţa dintre informaţiile obţinute pe alte căi, despre obiectul original, şi cele transferate din model este de natură să sporească încrederea în valoarea modelului şi, pe de altă parte, să sugereze noi ipoteze despre structura şi proprietăţile sistemului original.
Ce raport există între model şi experiment ? În cazul cînd originalul nu este apt, din diferite motive, pentru o cercetare experimentală, desfăşurăm cercetarea experimentală pe model şi, în sfîrşit, transferăm, cu circumspecţie, unele concluzii asupra originalului. Acest „transfer“ incumbă însă întotdeauna atît pericolul unei simplificări neadmise a originalului, cît şi pericolul atribuirii către acesta a unor proprietăţi care sînt specifice modelului.
Metoda modelării îmbracă forme specifice în diferite domenii ale cunoaşterii ; modelele pot fi clasificate după cîteva criterii generale. În primul rînd, desprindem clasificarea lor în modele ideale şi materiale. În ceea ce priveşte caracterizarea modelelor ideale sînt valabile consideraţiile făcute mai sus privind interpretarea sistemelor formale (operaţie ce conduce întotdeauna la modele logico-matematice privind un domeniu sau altul de obiecte) şi cele privind modelul matematic. Modelele materiale sînt, la rîndul lor, de două feluri : naturale (de exemplu, în fiziologia şi neurofiziologia omului, se concep şi se realizează experimente cu caracter de modelare asupra unor indivizi din speciile inferioare omului, procedîndu-se, astfel, la stabilirea unor analogii în limitele aceleiaşi forme de mişcare a materiei şi fără a se recurge la sisteme artificiale, fizico-mecanice) şi artificiale, care pot fi confecţionate cu mijloace mecanice, fizice etc. O importanţă excepţională au modelele cibernetice, care au o deosebită valoare operaţională.
Modelele se mai pot împărţi în omoloage şi analoage. Analoage sînt modelele în care originalul şi obiectul model au aceeaşi structură, putînd fi confecţionate din acelaşi material ; modelele omoloage sînt acelea în care obiectul model este confecţionat din alt material, avînd însă o similitudine de funcţiune.
După cum se observă, termenul model este lipsit de univocitate şi este utilizat pentru a desemna concepte diferite. De aici nevoia de a i se preciza de fiecare dată accepţia în care este folosit. Se poate totuşi distinge o notă comună, prezentă în fiecare dintre accepţii, şi anume, prezenţa unui raport de corespondenţă univocă sau biunivocă între elementele a două sisteme (originalul şi modelul) şi dezvoltarea pe baza acestora a unui raţionament prin analogie. Modelarea, cu vastele ei aplicaţii în ştiinţa contemporană, nu este altceva decît o formă complexă a raţionamentului prin analogie ; deşi reclamă precauţii, ea se dovedeşte deosebit de fertilă în procesul explicării şi înţelegerii unor fenomene complexe şi greu accesibile cunoaşterii directe. Este larg utilizată în ştiinţa contemporană şi datorită marii capacităţi de cuprindere a modelelor.
★
Observaţia şi experimentul, ipoteza şi teoria sînt forme fundamentale ale cunoaşterii ştiinţifice. Primele două sînt cu prioritate interacţiuni ale agentului cunoscător cu mediul ambiant, devenit obiect al cunoaşterii (cu menţiunea că experimentul, deşi are un caracter predominant praxiologic, nu este lipsit de o componentă ideativă, discursiv-raţională). Ipoteza şi teoria, stimulate de observaţie şi experiment, sînt forme de cunoaştere discursiv-raţională, mediate de aparatul semiotic propriu diferitelor ştiinţe.
Axiomatizarea, formalizarea şi modelarea pun prin excelenţă în acţiune virtuţile gîndirii teoretice abstracte, conferind cunoaşterii o pronunţată independenţă faţă de experienţă,; de practica nemijlocită. Prin axiomatizare şi formalizare, validarea enunţurilor este cu precădere funcţie de principiile şi postulatele admise, de regulile de inferenţă utilizate. Iar în cazul modelării, care este adesea o formă specifică de îmbinare între componentele operaţional-praxiologice ale cunoaşterii şi cele discursiv-raţionale, veridicitatea enunţurilor este dependentă, în principal, de confirmările experimentale.
Experimentul şi în general practica, pe de o parte, demonstraţia formală şi teoria, pe de altă parte, reprezintă forme şi metode complementare de obţinere şi validare a enunţurilor ştiinţei. Numai unitatea lor permite dobîndirea cunoştinţelor certe, autentice, apte de a îndruma şi asigura eficienţa activităţilor umane.
Ştiinţa poate fi definită din perspectiva gnoseologiei ca un ansamblu de enunţuri adevărate, organizate sub forma unor teorii ştiinţifice, sau dintr-o perspectivă logico-metodologică ca un ansamblu de procedee, tehnici şi metode prin care se validează anumite enunţuri ; din perspectivă sociologică, ea poate fi definită ca un fenomen sau instituţie socială generată de anumite condiţii istorice, evidenţiindu-se rolul ei în conceperea şi producerea mijloacelor de producţie ; din punct de vedere filozofic, ca o formă a conştiinţei sociale ce contribuie major la conturarea unei concepţii generale despre natură şi societate. Evident, acestea nu sînt singurele unghiuri sub care poate fi abordat fenomenul ştiinţific. Mai mult, în efortul de a defini ştiinţa, putem asocia două sau mai multe unghiuri de vedere enumerate, în funcţie de centrul de interes care călăuzeşte cercetarea.
Este în concordanţă cu materialismul dialectic să privim ştiinţa, mai exact cercetarea ştiinţifică, ca o specie a activităţilor umane care se desfăşoară în timp şi într-un mediu social determinat. Ştiinţa nu există în mod abstract, ci doar ca totalitate de cunoştinţe deţinute de indivizii unei anumite epoci istorice ; ea este rezultatul activităţii de cercetare, totalitatea enunţurilor verificate sau demonstrate ca adevărate. Prin capacitatea ei de a opera cu adevărul obiectiv, ştiinţa este un fenomen supraindividual şi supranaţional ; ea se constituie istoric, ca bilanţ al cercetărilor izbutite întreprinse de diferiţi indivizi, dispunînd în fiecare epocă de o instrumentaţie tehnică şi de un sistem de semne (aparat semiotic) prin intermediul căruia fixează, prelucrează şi selectează informaţia semnificativă deţinută. În consecinţă, pentru caracterizarea ştiinţei dintr-o anumită epocă, în particular, din epoca noastră, este nevoie să determinăm natura şi particularităţile mijloacelor sale tehnico-materiale utilizate în actul de investigaţie, particularităţile aparatului semiotic de care dispune şi tipurile de interacţiuni pe care le întreţine cu alte activităţi sociale, condiţionarea şi influenţele pe care le exercită asupra acestora. Producerea ştiinţei este o activitate socială şi trebuie ca atare considerată în cadrele ei social-istorice.
Ştiinţa contemporană, în primul rînd direcţiile ei fundamentale de cercetare, se caracterizează printr-un grad înalt de tehnicitate, prin complicarea aparatelor şi mijloacelor utilizate în actul cercetării. Locul instrumentelor simple, confecţionate de omul de ştiinţă însuşi, l-au luat instalaţiile şi aparatele complexe, înfăptuite cu imense investiţii financiare, prin colaborarea a numeroase ramuri industriale. Are loc o intervenţie masivă a industriei în actul cercetării, fie că aceasta duce la construirea unor aparate gigantice, sau la miniaturizarea mijloacelor de investigaţie. Şi într-un caz, şi într-altul, rezultatul este socializarea actului de investigaţie ştiinţifică, sporirea preţului ei de cost, întărirea corelaţiei dintre cercetare şi producţie.
Din punct de vedere semiotic, cercetarea ştiinţifică contemporană se caracterizează printr-o largă utilizare a limbajelor simbolice, prin matematizarea şi formalizarea teoriei ştiinţifice. Asistăm la o expansiune a metodelor matematice şi logico-deductive, mai ales ca urmare a succeselor dobîndite în discipline cum ar fi algebra booleeană, teoria grupurilor, teoria operatorilor ş.a. Eficienţa metodelor formale de calcul este în prezent mult sporită prin utilizarea tot mai largă a calculatoarelor în activitatea de cercetare, în industrie şi în conducerea proceselor economico-sociale.
Pe de o parte, ştiinţele contemporane tind să cuprindă şi să descrie cît mai exact şi exhaustiv realitatea, legile şi corelaţiile acesteia, care circumscriu cîmpul acţiunilor umane ; pe de altă parte, ştiinţele devin tot mai abstracte, mai îndepărtate de concretul sensibil. Forţa şi tăria acţiunii umane dirijate de cunoaştere rezidă tocmai în împletirea acestor două particularităţi : apropierea de concret, măsurători şi descrieri exacte, pe de o parte, conceptualizare şi abstractizare, prelucrare formală a datelor şi informaţiilor, pe de altă parte. Prin măsurători, experiment şi definiţii operaţionale, se asigură astăzi în actul investigaţiei unitatea planului concret empiric sau acţionai praxiologic cu cel conceptual discursiv, ridicarea de la observaţie la ipoteză şi teorie şi invers, ghidarea sistematică a demersului experimental prin ipoteză şi teorie. Nivelurile ştiinţei apar astfel solidare.
Cunoaşterea ştiinţifică nu este însă solidară numai pe verticală, ci şi pe orizontală. Graniţele tradiţionale dintre ştiinţe — dintre fizică şi chimie, dintre fizică şi astronomie, fizică şi biologie, fizică şi geologie, chimie şi biologie etc. — nu mai împiedică astăzi transferul de metode şi tehnici de cercetare. Savanţii sînt unanimi în a recunoaşte apariţia pe aceste teritorii, odinioară pete albe pe harta cunoaşterii, a unor discipline de graniţă, ştiinţe care se dezvoltă într-un ritm deosebit de rapid şi exercită o puternică influenţă asupra dinamicii progresului economic şi social.
O caracteristică esenţială a dezvoltării ştiinţei contemporane este ritmul înalt de dezvoltare, creşterea exponenţială a forţei de muncă cuprinsă în cercetare, a numărului de realizări ştiinţifice şi a investiţiilor în domeniul cercetării. Numărul oamenilor de ştiinţă se dublează într-un interval de cca. 12—15 ani ; aproximativ şapte oameni de ştiinţă sînt în viaţă pentru fiecare opt oameni de ştiinţă care au existat vreodată. Există o tendinţă de micşorare continuă a intervalului de timp dintre o descoperire ştiinţifică şi aplicarea ei în activitatea economică sau socială. Aşa, de exemplu, dacă de la descoperirea principiilor pe care se întemeiază radio-ul (1867) pînă la construcţia acestuia (1902) au trecut 35 de ani, intervalul dintre descoperirea principiilor televiziunii şi construirea primului televizor a fost de numai 12 ani, iar dintre descoperirea principiilor tranzistorilor (1948) pînă la utilizarea acestora (1951) a fost de numai 3 ani.
Cercetarea ştiinţifică apare ca un gen aparte de activitate socială, prin care oamenii îşi lărgesc continuu aria de resurse materiale şi energetice, cîmpul disponibilităţilor acţional-praxiologice. Cercetarea ştiinţifică a devenit unul din factorii esenţiali ai modernizării necontenite a aparatului productiv şi un mijloc de îmbogăţire a vieţii cotidiene a omului modern.
Performanţele actuale ale cercetării ştiinţifice influenţează dinamica apariţiei şi dispariţiei profesiilor, diviziunea socială a muncii şi organizarea sistemului social. Dacă maşinismul a avut drept consecinţă anihilarea muncii complexe a meseriaşului, descompunerea şi fragmentarea muncii în operaţii simple, monotone, fiecare dintre acestea găsindu-şi semnificaţia numai la nivelul întregului proces productiv, automatizarea şi chimizarea restaurează perspectiva de ansamblu asupra activităţii productive, reclamă din partea agentului înţelegerea temeiului tehnico-ştiinţific al activităţii pe care o exercită. Muncitorul operator este înlocuit prin reglor sau prin alte profesii cu calificare tehnico-ştiinţifică medie sau superioară. Cresc ponderea şi rolul intelectualităţii tehnice în conceperea, pregătirea şi perfecţionarea activităţilor productive, iar în munca inginerului cercetarea ştiinţifică tinde să devină o componentă importantă. Automatizarea creează premisele obiective pentru o interacţiune şi fuziune creatoare între munca intelectuală, teoretică şi de cercetare şi cea nemijlocit practică.
Ştiinţa, în particular rezultatele cercetărilor din domeniile fizicii şi chimiei, biologiei etc., se răsfrînge asupra activităţilor productive umane, stimulează construirea unor noi unelte şi mijloace, instalaţii şi dispozitive menite să înlesnească activitatea umană sau să satisfacă unele trebuinţe. Dar ceea ce pare mai demn de luat în considerare este extinderea continuă a cîmpului necesităţilor şi trebuinţelor umane, ca urmare a asimilării de către activitatea productivă a cuceririlor ştiinţifico-tehnice.
Ştiinţa, respectiv cercetarea, nu este o profesie ca oricare alta ; ea este o profesie privilegiată, a cărei cultivare generează o gamă nebănuită de noi profesii. Specialitatea omului de ştiinţă este producerea inovaţiei, de regulă, mai întîi în plan teoretic şi apoi în planul aplicaţiilor practice. Mutaţiile intervenite în rolul social al cercetării ştiinţifice au determinat schimbarea radicală a statutului omului de ştiinţă. Imaginea tradiţională a savantului ca un ins singuratic, rupt de societate, neconformist, dăruit cercetărilor sale pur speculative, prin care unele condeie caracterizau pe omul de ştiinţă din secolele trecute, nu corespunde omului de ştiinţă contemporan. Cercetătorul de astăzi este un individ social angajat. Temele supuse cercetării poartă şi ele amprenta angajării sociale : sînt alese în concordanţă cu necesităţile activităţilor productive şi cu interesele naţionale şi de stat. În sfîrşit, oamenii de ştiinţă, conştienţi de statutul şi rolul lor, intervin adesea în viaţa social-politică, sînt consilieri ai unor organe de decizie, propun sau avizează planuri ale dezvoltării activităţilor economice, iau parte la luarea unor decizii politice şi militare.
Prin intervenţia ei masivă în viaţa societăţii, în special în activitatea economică şi în modul de trai al omului modern, ştiinţa nu şi-a pierdut statutul ei de formă a conştiinţei sociale, funcţiile sale cognitive şi euristice ; alături de funcţiile ei tradiţionale, care vizau explicarea fenomenelor naturale şi sociale şi contribuţia la închegarea unui tablou fizico-naturalist al lumii, ştiinţa a dobîndit, din ce în ce mai mult, după cum sugera încă Marx, şi rolul de forţă nemijlocită de producţie. Ar fi, evident, o vulgarizare a tezei lui Marx dacă am considera că ştiinţa se adaugă ca un al patrulea element la componentele clasice ale forţelor de producţie (obiectul muncii, uneltele şi forţa de muncă). Corect este să relevăm întrepătrunderea fără precedent dintre activitatea de cercetare şi cea productivă. Cercetarea ştiinţifică se răsfrînge asupra tuturor componentelor şi speciilor de activităţi umane, a devenit baza activităţilor productive, elementul cel mai dinamic care influenţează natura, structura şi ritmul principalelor ramuri industriale. Ea îşi pune pecetea asupra modului în care se valorifică bogăţiile naţionale ale unui popor, asupra diviziunii sociale a muncii şi evoluţiei meseriilor şi profesiilor.
Performanţele ştiinţelor tind să influenţeze în prezent toate componentele şi momentele unei activităţi productive : uneltele şi mijloacele de muncă, obiectul muncii, sursele energetice, formele de calificare, modul de organizare şi conducere a activităţilor. Dar, mai presus decît toate aceste elemente constitutive, performanţele ştiinţifice schimbă însuşi omul ca principal agent productiv, modul său de a se raporta la activitatea productivă.
Cercetarea, învăţămîntul şi producţia sînt trei factori care definesc profilul unei societăţi moderne. Ei alcătuiesc împreună vîrfurile unui „triunghi magic“ ce desemnează activităţi umane fundamentale, între care se pot stabili multiple corelaţii directe şi indirecte.
Producţia bunurilor materiale reprezintă baza existenţei societăţii umane, punctul de plecare, şi factorul hotărîtor al progresului social. Influenţa producţiei asupra cercetării se manifestă în principal sub următoarele trei aspecte : sugerează teme de cercetare şi selectează programele prioritare ; înzestrează instituţiile de cercetare cu aparatura tehnico-experimentală ; asigură finanţarea activităţii de cercetare. Raportul dintre producţie şi cercetare este, în genere, mediat de instituţii cu caracter suprastructural, în particular de politica în domeniul ştiinţei şi cercetării, promovată de puterea de stat.
Cercetarea ştiinţifică, se arată în Programul partidului, este chemată să asigure valorificarea superioară a resurselor naturale, descoperirea şi introducerea în circuitul economic a noi surse energetice, de materii prime, aptă să producă noi materiale, să perfecţioneze şi să creeze noi maşini-unelte, tehnologii de fabricaţie, să vină în sprijinul agriculturii prin crearea unor noi soiuri de înaltă productivitate, ameliorarea raselor de animale, să studieze multilateral procesele vieţii şi organismul uman în vederea ocrotirii sănătăţii. Cercetarea în domeniile biologiei, fizicii, chimiei, matematicii este necesar să îndeplinească un rol de avangardă în ştiinţă, să fundamenteze bazele teoretice ale întregii activităţi de cercetare şi dezvoltare tehnologică20.
Pe de altă parte, de nivelul tehnic al industriei depinde dotarea cercetării cu aparatura necesară, cu mijloacele şi instrumentele de lucru. Cercetarea modernă comportă un grad înalt de tehnicitate. Se vorbeşte în mod îndreptăţit de industrializarea ştiinţei. Ştiinţa, mai exact cercetarea, este tributară nivelului şi gradului de precizie atins de una sau alta dintre ramurile industriale.
Calea inversă, influenţa ştiinţei asupra activităţilor productive a avut drept efect reconsiderarea unui cerc larg de activităţi umane, scientizarea acestora. Ştiinţa intervine major în conceperea aparatului productiv modern şi a tehnologiei aferente, în modul de organizare a producţiei şi mijloacelor de control utilizate, în forma de pregătire a forţei de muncă. Cu cît este mai scurt drumul dintre realizarea unei descoperiri în cercetarea fundamentală, verificarea ei într-o staţie pilot şi aplicarea ei industrială, cu atît este mai ridicat ritmul progresului tehnico-industrial. În acest sens, are o mare importanţă asigurarea unei conlucrări între cercetător şi proiectantul tehnolog, între acesta şi beneficiar. O cercetare ştiinţifică de această natură se consideră încheiată numai după aplicarea ei cu succes în activitatea productivă.
Relaţia dintre cercetare şi învăţămînt marchează influenţa pe care o exercită performanţele ştiinţelor asupra procesului curent de instruire a generaţiilor tinere şi adulte. Cercetarea ştiinţifică, fie că se desfăşoară în instituţii specializate academice sau departamentale, fie că se desfăşoară în laboratoarele institutelor de învăţămînt, se află, îndeobşte, cu un pas înaintea învăţămîntului. Învăţămîntul nu este altceva decît socializarea rezultatelor cercetării obţinute în trecut, transformarea acestora în bunuri ale generaţiei tinere contemporane. Ritmul rapid al înaintării cercetărilor ştiinţifice, apariţia unor noi discipline şi direcţii de cercetare fac mereu necesară revizuirea planurilor şi programelor de învăţămînt, completarea şi îmbogăţirea lor prin introducerea unor noi discipline, extinderea lucrărilor practice etc. Perfecţionarea învăţămîntului nu priveşte doar cantitatea de informaţie, ci vizează structura şi modul de organizare a cunoştinţelor, metodele şi tehnicile de cercetare şi instruire. Ca urmare, învăţămîntul, mai ales cel superior, tinde să devină din ce în ce mai mult intelectual-formativ şi practic-operativ ; vocaţia lui nu este atît de a transmite cunoştinţe, cît a forma oameni apţi de a mînui şi produce cunoştinţe ; învăţămîntul formează aptitudini, dezvoltă interese şi cultivă talente.
Relaţia inversă dintre învăţămînt şi cercetare atrage atenţia asupra rolului procesului de învăţămînt în formarea şi maturizarea cadrelor de cercetători. Ca un tînăr să ajungă la graniţa actuală dintre cunoscut şi necunoscut, să descopere sau să utilizeze în interesul progresului social noi cunoştinţe, este nevoie mai întîi ca el să asimileze un fond important de cunoştinţe din zestrea deţinută de omenire, să-şi formeze curiozitatea ştiinţifică şi interese statornice de cercetare, să-şi însuşească o anumită tehnică de investigaţie şi să-şi dezvolte aptitudinile de gîndire critică şi independentă. Cercetarea datorează imens de mult învăţămîntului. Nu există o demarcaţie absolută între învăţămînt şi cercetare ; foarte adesea discipline sau capitole noi ale cunoaşterii ştiinţifice au avut la bază încercarea unui intelect de a asimila şi regîndi un material informativ anterior existent.
Influenţa învăţămîntului asupra producţiei se materializează, în primul rînd, în pregătirea cadrelor din diferite sectoare ale economiei naţionale. De nivelul de pregătire a acestor cadre depinde ritmul asimilării unor aparate şi instalaţii noi, productivitatea muncii şi performanţele tehnico-economice ale mijloacelor de producţie instalate.
Pe de altă parte, nivelul şi structura procesului de învăţămînt sînt determinate de particularităţile producţiei. Dacă ştiinţa apare astăzi ca avangardă a producţiei, rezerva ei strategică, învăţămîntul se profilează dintr-un anumit punct de vedere ca o industrie ce produce cadre pentru economia naţională ; totodată, el are menirea de a pregăti cadre nu numai pentru activitatea productivă, ci şi pentru cercetarea ştiinţifică, creaţia artistică, ocrotirea sănătăţii, administraţia de stat etc. Învăţămîntul din ţara noastră este, de asemenea, chemat să realizeze simultan o funcţie politico-educativă, morală şi cultural-umanizatoare. Învăţămîntul îl formează pe tînăr deopotrivă ca specialist şi ca cetăţean, ca om cu convingeri şi atitudini înaintate, militant înflăcărat pentru idealul comunismului.
* Termenul „ostensiv“ provine etimologic din limba latină, de la verbul ostendo = a arăta, a înfăţişa, a expune. În literatura logico-filozofică a fost introdus de W. E. Johnson în 1921 (Logic, p. 94). A fost preluat şi analizat de B. Russell în Human Knowledge (1948), de W. O. Quine şi alţii.
1 cf. Fr. Engels, Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane, în Marx-Engels, Opere, vol. 21, Bucureşti, Ed. politică, 1965, p. 275.
2 v. K. R. Popper, Epistemology without a knowing subject, în Proceedings of the Third International Congress for Logic, Methodology and Philosophy of Science, ed. de von Rootselaar and I. F. Staal, North Holland Publishing Company, Amsterdam, 1968, p. 333—373 sau în „Philosophy To-Day“, No. 2, p. 228.
3 v. Cornel Popa, Teoria definiţiei, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1972, p. 150—174.
4 V. I. Lenin, Caiete filozofice, în Opere complete, vol. 29, Bucureşti, Ed. politică, 1968, p. 143.
5 v. F. Bacon, Noul organon, Bucureşti, Ed. Academiei, 1957, p. 30.
6 R. Descartes, Reguli utile şi clare pentru îndrumarea minţii în cercetarea adevărului, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1964, p. 15.
7 Aristotel, Metafizica, Bucureşti, Ed. Academiei, 1965, p. 155.
8 Ibidem, p. 215.
9 cf. V. I. Lenin, Materialism şi empiriocriticism, în Opere complete, vol. 18, Bucureşti, Ed. politică, 1963, p. 132.
10 v. V. I. Lenin, Materialism şi empiriocriticism, ed. cit., p. 121.
11 v. G. W. Leibniz, Meditaţii cu privire la cunoaştere, adevăr şi idei, în Opere filozofice, I, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, f. a., p. 30.
12 v. G. W. Leibniz, Dialog privitor la conexiunea dintre lucruri şi cuvinte şi la realitatea adevărului, în Opere filozofice, I, ed. cit., p. 12, 16.
13 Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1969, p. 48.
14 v. Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, ed. cit., p. 49.
15 v. W. O. Quine, Two dogmas of empiricism, în From a logical point of view, Harvard, Univ. Press, 1953, p. 42.
16 Fr. Engels, Anti-Dühring, în Marx-Engels, Opere, vol. 20, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 85.
17 Ibidem.
18 v. Cornel Popa, Structura şi funcţiile teoriei ştiinţifice, în Teorie şi experiment, Bucureşti, Ed. politică, 1971, p. 77—78.
19 S. C. Kleene, Introducere în metamatematică, citat după versiunea rusă, Moskva, Inostrannoi Literaturi, 1957, p. 30.
20 cf. Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Bucureşti, Ed. politică, 1975, p. 95—97.