Universul ne apare, în cursul practicii social-istorice, ca totalitate dinamică a sistemelor materiale şi ideale aflate în interacţiune, ca multitudine de transformări calitative şi schimbări cantitative, ca devenire continuă. Sistemele, structura lor internă, raporturile dintre componentele lor, proprietăţile, relaţiile şi interacţiunile ce le sînt caracteristice sînt obiect şi rezultat al mişcării, al devenirii*. Devenirea reprezintă, aşadar, determinarea fundamentală a tot ce există : lumea infinită (ca totalitate a sistemelor finite) se află în ansamblu şi în fiecare din sistemele care o alcătuiesc (şi care interacţionează între ele) în continuă mişcare şi transformare.
O teorie dialectică, sistematică şi cuprinzătoare a mişcării şi dezvoltării, a fost elaborată — aşa cum s-a mai arătat — în cadrul filozofiei clasice germane de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. Hegel a formulat ideile de bază ale acestei teorii, susţinînd că tot ce există constituie numai momente, mai mult sau mai puţin distincte, ale unui proces unic de dezvoltare ; ca atare, existența constă în devenire. Situat însă pe poziţiile idealismului obiectiv, Hegel nu a conceput devenirea în sens material-obiectiv, ci ca structură a autodezvoltării „spiritului absolut“ ; iar sistemele materiale reale, structura, proprietăţile, relaţiile şi interacţiunile lor le-a privit ca manifestări ale acestui spirit, care se autogenerează, generînd — prin aceasta — lumea. Oricum, Hegel are meritul istoric de a fi conceput lumea ca totalitate dinamică, constituită din sisteme aflate în dezvoltare. Astfel apare în istoria gîndirii o concepţie dialectică închegată asupra mişcării ca dezvoltare, generată prin forţele intrinsece ale existenţei, deci ca automişcare, ca autodezvoltare.
Pornind de la datele ştiinţelor din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi de la teoria dialectică a dezvoltării formulată de Hegel, filozofia marxistă a elaborat pentru prima dată în istoria gîndirii omeneşti o teorie filozofică consecvent materialistă şi dialectică asupra mişcării înţeleasă ca dezvoltare.
Ca teorie a dezvoltării, dialectica marxist-leninistă nu se ocupă cu găsirea unor legi generale din care să poată fi deduse legile particulare ale dezvoltării, studiate de diferite ştiinţe. Dacă ar urmări formularea unor astfel de legi, atunci şi-ar pierde caracterul filozofic, devenind o simplă teorie ştiinţifică, mai generală decît celelalte. Fireşte, astfel de ştiinţe generale sînt necesare şi, în măsura în care practica solicită existenţa lor, ele şi apar. Astfel este în curs de constituire o teorie a dezvoltării în cadrul teoriei generale a sistemelor. Teoria filozofică marxist-leninistă a dezvoltării nu elaborează o astfel de construcţie ; ea elaborează structura fundamentală comună, esenţială şi necesară, care se regăseşte în orice teorie ştiinţifică a mişcării şi dezvoltării. Ea ne oferă un sistem de concepte, de relaţii între acestea, precum şi de operaţii, fără de care nici o teorie ştiinţifică a dezvoltării nu se poate constitui. Ca atare, dialectica marxist-leninistă, ca teorie a dezvoltării, nu este pusă în legătură nemijlocită cu procesele de dezvoltare (cum se întîmplă, de pildă, cu teoria biologică a dezvoltării, care este pusă în legătură directă cu procesele de evoluţie organică). Aceasta poate fi pusă în relaţie directă doar cu teoriile asupra dezvoltării din diferite domenii şi poate fi raportată la fapte numai prin intermediul acestor teorii. La aceasta s-au referit Marx şi Engels, punînd în lumină faptul că dialectica lor s-a constituit pe temeiul unor mari teorii ale mişcării şi dezvoltării : teoria lui Darwin, legea transformării şi conservării energiei şi teoria celulară. La acestea se adaugă, evident, propria lor descoperire ştiinţifică, teoria dezvoltării sociale, precum şi teoriile cunoscute în acea vreme în paleontologie, în fizică şi astronomie.
Însuşi conceptul de lege nu are în filozofia marxistă acelaşi înţeles ca în ştiinţele particulare, speciale ((raporturi de un anumit grad de generalitate, necesitate etc.). În filozofie, legea este echivalentă cu principiul în sens aristotelic ; legile sau principiile dialecticii reprezintă teze de bază, fără de care mişcarea, dezvoltarea, progresul nu pot fi nici concepute, nici explicate, interpretate în acord cu datele teoriei şi ale practicii.
Legile dialecticii se referă la legităţi structurale ale sistemelor în devenire, în dezvoltare ; ele sînt legi ale mişcării şi dezvoltării sistemelor, mai mult decît legi ale sistemelor în mişcare şi dezvoltare. De asemenea, spre deosebire de legile din ştiinţele particulare, care se obţin prin generalizarea unor cazuri (evenimente, relaţii, interacţiuni etc.) individuale şi, de aceea, acestea se pot subsuma direct legii, iar fiecare proces studiat poate confirma sau infirma legea enunţată, legile fundamentale ale dialecticii se referă numai la structura comună a oricărei mişcări şi dezvoltări.
În această perspectivă, în dialectică, prin intermediul legilor fundamentale, sînt puse în evidenţă următoarele aspecte corelate ale mişcării şi dezvoltării :
a) schimbările cantitative care au loc într-un sistem anumit, creşterea acestuia pînă la limita care, odată atinsă, provoacă o transformare a structurii sistemului, a calităţii sale ;
b) mutaţiile structurale care intervin în natura sistemului şi îl integrează într-o structură nouă, calitativ superioară, ceea ce semnifică totodată o „negare“ sub un anumit raport a vechii structuri de către cea nouă (superioară) :
c) caracterul asimetric al interacţiunilor interne ale sistemului sau între sisteme, care se manifestă ca tensiuni, tendinţe opuse sau divergente (contradicţie şi contrarietate)*, dezvoltarea apărînd astfel ca rezultat al corelaţiei (unitate şi opoziţie) acestora.
Cele trei legi caracterizează împreună structura mişcării şi dezvoltării ; de aceea, acţiunea lor nu poate fi ilustrată prin exemple pentru fiecare din aceste legi luate separat, decît din motive de simplificare didactică. Dezvoltarea poate fi exemplificată numai prin procese care atestă acţiunea conjugată a celor trei legi fundamentale. O astfel de analiză o vom întreprinde asupra procesului social, pentru a desprinde legităţile mecanismului de dezvoltare a vieţii sociale.
În general, există două concepţii de ansamblu asupra mişcării şi dezvoltării. Lenin arăta că cele două concepţii fundamentale despre dezvoltare — care sînt probabil şi cele două concepţii posibile din punct de vedere logic şi, în orice caz, cele două care se pot întîlni în istoria cunoaşterii — sînt : a) „dezvoltarea ca micşorare şi mărire, ca repetare“ şi b) „dezvoltarea ca unitate a contrariilor“, care „ne dă cheia automişcării a tot ce există“, a „salturilor“, a „întreruperii gradualităţii“, a „transformării în contrariu“, a „distrugerii vechiului şi apariţiei noului“1.
Prima este concepţia evoluţionismului clasic bazat pe ideea continuităţii, a reducerii dezvoltării la o acumulare de schimbări treptate, adesea imperceptibile. Apropiată de această concepţie este şi teoria caracterului ciclic al dezvoltării, care susţine că ceea ce ni se pare dezvoltare este, de fapt, o veşnică reîntoarcere la un ciclu de evoluţie ce se repetă şi se reia necontenit.
Un element hotărîtor pentru elaborarea unei explicaţii materialiste a transformării calitative îl constituie ideea de autodezvoltare. Primul pas în această direcţie a fost făcut în filozofia europeană de către Heraclit, ideea fiind reluată şi dezvoltată de Giordano Bruno şi Spinoza, precum şi de către Leibniz, găsind pînă la urmă formularea matură în filozofia lui Hegel. Marx şi Engels au pornit de la aceste cuceriri ale gîndirii filozofice, ajungînd, cum spune Lenin, la conceptul dialectic de dezvoltare, care presupune „întreruperi ale continuităţii ; transformarea cantităţii în calitate ; impulsuri interne spre dezvoltare, date... de ciocnirea forţelor şi tendinţelor deosebite care acţionează asupra unui corp dat, în cadrul unui fenomen dat sau al unei societăţi date ; interdependenţă şi legătură foarte strînsă, indisolubilă a tuturor laturilor fiecărui fenomen (istoria evidenţiind în permanenţă laturi noi), legătură care ne dă procesul universal al mişcării, unic şi legic...“2.
Dezvoltarea cuprinde deci aspectele privind poziţii şi dimensiuni spaţio-temporale şi, în general, caracteristicile sistemelor şi ale interacţiunilor lor, exprimabile de obicei în termeni cantitativi, precum şi transformările calitative ; dezvoltarea nu poate fi redusă la unul sau celălalt dintre aceste aspecte. Capacitatea sistemelor de a se transforma, de a-şi optimiza organizarea şi funcţionarea în interacţiune cu ambianţa se realizează prin unitatea schimbărilor cantitative şi transformărilor calitative. De aceea, înţelegerea procesului dezvoltării, a modalităţii lui implică, în primul rînd, clarificarea categoriilor filozofice de calitate, cantitate şi măsură.
a. Calitate, cantitate, măsură
Calitatea reprezintă totalitatea însuşirilor, proprietăţilor esenţiale, generale şi specifice, care asigură existenţa şi menţinerea unui sistem într-o formă determinată.
Semnificaţia filozofică a termenului de calitate nu trebuie confundată cu accepţiunea lui comună, aceasta din urmă însemnînd potrivirea cu un standard de utilitate. Categoria filozofică de calitate desemnează notele specifice, trăsăturile caracteristice inalienabile, lăuntrice ale unui sistem, este determinarea proprie a acestuia care îl face să fie ceea ce este, adică îi stabileşte apartenenţa la o clasă anumită de sisteme şi deosebirea faţă de alte clase de sisteme. Calitatea este, după cum arată Hegel, „determinaţia nemijlocită identică cu fiinţa“ ; „ceva este, prin calitatea sa, ceea ce este, şi atunci cînd îşi pierde calitatea încetează, prin aceasta, de a fi ceea ce este“3.
Calitatea nu se confundă cu esenţa ; în timp ce esenţa este exclusiv expresia proprietăţilor interne şi necesare, inaccesibilă cunoaşterii nemijlocite, calitatea — deşi nemijlocit legată de sistem, ţinînd direct de natura internă a clasei sistemelor pe care le caracterizează — se raportează în mod necesar la o determinare cantitativă şi atinge sfera exteriorităţii, a fenomenului, fiind în bună parte accesibilă şi cunoaşterii directe.
Determinarea calitativă se corelează, de asemenea, cu structura ; aceasta poate fi considerată ca mediere între esenţă şi calitate, cuprinzînd atît momente ale esenţei, cît şi momente de organizare şi manifestare calitativ distincte ale acesteia. Calitatea, raportată la structură, poate fi definită ca moment mai apropiat de manifestarea fenomenală a esenţei.
Calitatea unui sistem se exprimă prin proprietăţi. Proprietatea este, în sensul cel mai larg al cuvîntului, o caracteristică a sistemului ce se dezvăluie în raport cu alte sisteme ; ea este calitatea în expresia ei exterioară. Putem cunoaşte calitatea unui sistem după modul cum se manifestă proprietăţile lui ; calitatea, avînd caracter integrator, exprimă unitatea proprietăţilor caracteristice în structura şi funcţionalitatea sistemului. Spre deosebire de proprietăţile neesenţiale, care se pot schimba în cadrul aceleiaşi determinări structurale, calitatea — ca sinteză a însuşirilor esenţiale — exprimă tocmai constanţa relativă a sistemului, identitatea sistemului cu sine însuşi.
Ca şi sistemele pe care le defineşte, calitatea are un caracter obiectiv, dar nu există (obiectiv) calităţi în sine, în afara sistemelor. „Nu există calităţi, ci numai lucruri cu calităţi“4, preciza Engels. Calitatea este deci o determinare a sistemului, reprezintă o graniţă a acestuia ; nu una externă, spaţială, ci una internă, care-i delimitează specificul. Această graniţă (limită) — după cum remarca, de asemenea, Engels — nu le este deci impusă sistemelor de către conştiinţa noastră, ci este în mod obiectiv inerentă acestora.
Între sisteme există nu numai deosebiri calitative, ci şi deosebiri în ce priveşte complexitatea, stadiul sau gradul de organizare a structurii lor interne, de dezvoltare a acesteia etc. Deosebirile de acest fel se datoresc faptului că fiecărui sistem sau fiecărei structuri îi este proprie, pe lîngă determinarea calitativă, şi o determinare cantitativă.
Cantitatea este categoria filozofică ce desemnează caracteristicile sistemului din punctul de vedere al proporţiilor, al gradului de dezvoltare a însuşirilor lui (mărime, volum, ritm, intensitate etc.).
Deosebirile cantitative se exprimă, de obicei, cu ajutorul determinărilor numerice. În acest sens, Engels făcea precizarea că „numărul este cea mai pură determinaţie cantitativă“5.
Analiza cantitativă a sistemelor şi a caracteristicilor acestora presupune un grad înalt de abstractizare, într-un anumit sens, superior abstractizării ce se află la baza analizei calitative. Engels era de părere că abstractizarea cantitativă a fost precedată de cea calitativă : „pentru a număra — scria el — este nevoie nu numai de obiecte care să fie numărate, dar şi de capacitatea de a face abstracţie, atunci cînd consideri aceste obiecte, de toate celelalte însuşiri pe care le au în afară de numărul lor, iar această capacitate este rezultatul unei îndelungate dezvoltări istorice bazate pe experienţă“6.
Determinarea cantitativă a sistemelor are, în comparaţie cu determinarea calitativă, anumite particularităţi : a) cantitatea apare, la prima vedere, ca o determinare indiferentă, în sensul că prin modificarea, intre anumite limite, a cantităţii sistemului, acesta nu încetează de a fi el însuşi, nu-şi modifică structura şi esenţa ; b) limita, graniţa variaţiei cantitative este mai elastică decît graniţa calitativă.
Deşi calitatea şi cantitatea sînt determinări deosebite, ele sînt momente corelate ale unui sistem concret, schimbările uneia pot produce, în anumite condiţii, schimbări necesare ale celeilalte. Ajungînd la o limită „critică“, caracteristică pentru fiecare sistem sau clasă de sisteme în parte, schimbările cantitative provoacă transformări calitative. Iar trecerea schimbărilor cantitative într-o nouă calitate înseamnă, în baza aceleiaşi corelaţii, şi trecerea transformărilor calitative în schimbări cantitative — prin crearea unui cadru existenţial apt să primească, între limite specifice, noi determinări cantitative, noi acumulări.
De regulă, trecerea schimbărilor cantitative în transformări calitative şi invers nu se realizează mecanic şi dintr-o dată. Schimbările cantitative, de exemplu, nu afectează direct calitatea, ci printr-un şir de medieri, printr-un dinamism propriu sistemului, printr-o perioadă de „tranziţie“ în care se produc o suită de „acumulări“, care produc în final „saltul“ (mutaţia) calitativ.
Schimbările cantitative şi transformările calitative se află în strînsă interdependenţă ; orice sistem real se caracterizează printr-o unitate a determinărilor sale cantitative şi calitative, iar această unitate reprezintă măsura fenomenului sau a sistemului respectiv. Calitatea presupune cantitate, iar cantitatea conduce la calitate. Cu alte cuvinte, măsura este „cantitatea calitativă“ sau „calitatea cantificată“.
Ştiinţele studiază, în mod obişnuit, determinările cantitative în raport cu proprietăţile calitative ale sistemelor considerate. Cunoaşterea ştiinţifică dispune, în acest sens, de procedee care permit exprimarea datelor de ordin calitativ prin determinări cantitative. Acestui demers îi corespunde operaţia de măsurare, care constă în a determina de cîte ori o cantitate dată cuprinde sau conţine o unitate cantitativă aleasă. Măsurarea este o operaţie discursiv logică şi experimental pragmatică. Componentele ei sînt : obiectul de măsurat, un etalon (unitate de măsură) şi o judecată de valoare (comparare) între unul şi celălalt. Operaţia de măsurare introduce mărimea şi numărul în descrierea sistemului ; numărul reprezintă, în acest caz, rezultatul acţiunii de comparare între o mărime studiată şi una luată ca etalon.
Măsura, ca unitate concretă a cantităţii şi a calităţii, reprezintă coincidenţa unei anumite calităţi cu o cantitate dată, limitele între care schimbările cantitative nu duc la transformări calitative care să afecteze „totalitatea“ sistemului. Mai general, „...determinaţiile cantitative ale fiinţei-în-fapt pot fi modificate fără ca prin aceasta să fie afectată calitatea ei, dar, pe de altă parte, această mărire sau micşorare indiferentă îşi are limita ei, prin a cărei depăşire calitatea se schimbă“7. Măsura determină, aşadar, limita cantitativă şi calitativă a sistemului. Cînd schimbările cantitative depăşesc această limită are loc o transformare calitativă (structurală) a sistemului şi, odată cu aceasta, se structurează un nou sistem căruia îi sînt proprii noi determinări calitative şi cantitative şi, deci, o măsură specifică acestora, instituindu-se astfel, în mod obiectiv şi necesar, un proces perpetuu de transformări structurale, de înlocuire a vechiului cu noul, mecanismul acestei înlocuiri fiind guvernat de legea trecerii de la schimbări cantitative la transformări calitative şi invers.
b. Evoluţie şi salt în procesul dezvoltării
În condiţiile dinamicii universale, orice domeniu al existenţei şi cunoaşterii, orice sistem se află — după cum am văzut — într-un proces continuu de devenire. Devenirea se realizează printr-o împletire strînsă între momente de creştere şi de transformare. Procesul care ia naştere din schimbări cantitative se numeşte creştere şi constă în adăugarea de unităţi cantitative în cadrul aceleiaşi determinări calitative, în cadrul aceluiaşi domeniu de stabilitate structurală. Raportată la relaţia reciprocă dintre determinarea cantitativă şi cea calitativă, creşterea este — în acelaşi timp — o condiţie şi o consecinţă a dezvoltării calitative. Procesul de modificare a calităţii se numeşte transformare, schimbările provocate de acest proces privind esenţa sistemului sau proprietăţile sale esenţiale. Transformarea este expresia instabilităţii structurale a fenomenelor ; în virtutea aceleiaşi interdependenţe dintre determinarea cantitativă şi cea calitativă, ea este în acelaşi timp o consecinţă şi o condiţie a acumulărilor cantitative.
Dinamica sistemelor ne apare, aşadar, ca un proces de creşteri (de acumulări cantitative) şi transformări (schimbări calitative). Acest proces necesar, general şi repetabil la scara tuturor formelor de organizare şi mişcare a materiei este exprimat prin legea trecerii schimbărilor cantitative în transformări calitative şi a trecerii transformărilor calitative în schimbări cantitative.
Această lege oglindeşte faptul că, în dezvoltarea sistemelor, în dinamica lor structurală, se împletesc două etape : a) evoluţia, caracterizată prin schimbări cantitative care preced şi determină transformări calitative, căreia îi corespunde un proces de continuitate, de stabilitate (relativă şi dinamică) calitativă ; b) saltul (mutaţia), ca expresie a discontinuităţii în procesul dezvoltării, a întreruperii stabilităţii calitative, al trecerii de la o determinare calitativă la alta. În timp ce evoluţia pregăteşte saltul („mutaţia“), acesta din urmă desăvîrşeşte evoluţia şi creează condiţii pentru o nouă perioadă evolutivă. Cu toate deosebirile dintre ele, aceste etape se condiţionează reciproc ca momente ale procesului unic al dezvoltării.
În comparaţie cu mişcarea evolutivă, treptată, saltul se deosebeşte prin următoarele caracteristici : în timp ce evoluţia aduce sistemului numai schimbări parţiale, neafectînd calitatea, structura lui, saltul marchează transformarea radicală a sistemului, trecerea acestuia într-o altă stare calitativă ; el reprezintă, de asemenea, o „întrerupere“ a continuităţii dezvoltării, dar nu în mod absolut, ci în sensul unei discontinuităţi calitative şi al continuităţii cantitative în cadrul unui sistem calitativ nou. Tocmai de aceea, saltul nu numai că nu frînează dezvoltarea, — dimpotrivă — este forma celei mai intense transformări, momentul culminant al dezvoltării, al depăşirii vechiului şi afirmării noului.
Raportate la dinamica sistemelor, salturile se produc pe două căi principale : a) prin modificarea structurii dispoziţionale a elementelor sistemului, fără a se schimba numărul şi natura calitativă a acestora (in acest caz, structura nouă rezultată nu poate fi reductibilă la prima, deşi s-a schimbat doar dispunerea geometrică a elementelor — de exemplu, fenomenul izomeriei în chimie —, realizîndu-se o „mutaţie“ la acelaşi nivel de complexitate a materiei) ; b) schimbarea calitativă a elementelor subordonate sistemului (în acest caz, prezintă interes nu dispunerea lor spaţială, ci natura lor, iar calitatea nou rezultată se poate deosebi de cea din care emerge prin complexitate sau complicare structurală).
Pentru toate sistemele, saltul este provocat de adăugare sau scădere de substanţă, energie şi informaţie. Acestea se petrec prin creşterea sau scăderea entropiei, fenomene care pot fi considerate drept criterii de apreciere a determinărilor cantitative care condiţionează schimbări de ordin calitativ. În această perspectivă, ne apar ca direcţii posibile de dezvoltare la scara universului natural atît complicarea, cît şi decomplicarea structurală a sistemelor (asemenea fenomene reversibile, de decomplicare structurală, apar ca procese de involuţie la nivel macro-fizic, în timp ce la nivel microfizic şi megafizic ele pot fi concepute şi ca procese evolutive, care marchează mutaţii corespunzătoare pe această traiectorie decomplicatoare a dezvoltării).
Ca moment al discontinuităţii în procesul dezvoltării, saltul comportă particularităţi specifice fiecărei forme de mişcare. În formele fizică şi chimică de mişcare, salturile se pot produce brusc, „instantaneu“ (explozii nucleare, treceri bruşte de la o stare de agregare fizică la alta, reacţii chimice violente etc.), nefiind excluse posibilităţile unor schimbări calitative treptate (procese radioactive cu o perioadă de înjumătăţire îndelungată, reacţii chimice lente etc.). Pe măsura complicării structurale a nivelurilor de organizare a materiei, procesele mutaţionale dobîndesc, la rîndul lor, un mecanism de realizare din ce în ce mai complex. La nivel biologic predomină, astfel, salturile treptate, trecerea de la o calitate la alta se realizează printr-un şir de etape tranzitorii (apariţia unor specii noi în procesul evoluţiei, ca urmare a mecanismului complex şi îndelungat al adaptării, transformările de ordin funcţional în mecanismele fiziologice).
Un mecanism deosebit de complex comportă salturile în viaţa socială. Specificitatea acestora decurge, în primul rînd, din interacţiunea factorilor obiectivi şi subiectivi în determinismul fenomenelor sociale şi, în al doilea rînd, din natura orînduirilor sociale. În dinamica societăţilor bazate pe exploatare, fenomene mutaţionale profunde sînt revoluţiile sociale. Acestea, generate de anumite condiţii obiective, se înfăptuiesc prin participarea activă a unor puternice forţe sociale progresiste, conduse de o avangardă politică. Concepute ca modalităţi mutaţionale la scara întregului sistem social, revoluţiile sînt totdeauna procese de transformare radicală a vieţii sociale, care se înfăptuiesc prin intermediul unor etape tranzitorii, unele dintre acestea (cucerirea puterii politice) putîndu-se realiza printr-o schimbare bruscă şi violentă (insurecţională), iar altele (schimbarea caracterului relaţiilor de producţie, modificările în conştiinţa socială a oamenilor) fiind totdeauna realizabile numai în mod treptat.
Rezultă concluzia că varietatea şi specificitatea salturilor, ca momente legice obiective şi necesare în procesul dezvoltării, se realizează specific, funcţie de natura şi caracteristicile sistemelor, de condiţiile care însoţesc diacronia lor obiectivă.
Succesiunea transformărilor calitative descrie un proces de dezvoltare atunci şi numai atunci cînd momentele calitativ diferite au, sub un anumit aspect, caracterul unei progresiuni, a unui proces de optimizare, în raport cu anumite criterii bine definite. De aceea, dezvoltarea apare, privită retrospectiv, ca un proces orientat (avînd o direcţie sau o tendinţă fundamentală). Pentru surprinderea acestei tendinţe fundamentale, care conferă sens dezvoltării, dialectica materialistă operează cu conceptul hegelian de „negare a negaţiei“, prin care se desemnează una din legile generale ale mişcării şi dezvoltării — legea progresivităţii, a dezvoltării ascendente. Această lege dezvăluie faptul că, sub presiunea momentelor dezvoltării, apare o anumită ordine — o ierarhie — în care nivelul superior este emergent din cel inferior, fără să se reducă însă la acesta. El este „altceva“, faţă de nivelul anterior, în prelungirea căruia se afirmă.
Conceperea devenirii reale ca trecere de la „ceva“ la „altceva“, prin rezolvarea unor contradicţii interne a condus pe Hegel la elaborarea conceptului de „negaţie“, concept care capătă în dialectica marxistă o semnificaţie diferită faţă de cea conferită de dialectica hegeliană.
a. Negaţia ca moment al trecerii de la vechi la nou
Înainte de a aborda rolul negaţiei în procesul devenirii, se impune precizarea că accepţiunea ei în domeniul dialecticii este alta decît cea din domeniul logicii formale.
Negaţia logică este o operaţie mentală, o relaţie între enunţuri. În logica formală, prin negare se înţelege operaţia logică prin care se trece de la un enunţ cu o anumită valoare de adevăr, la un enunţ cu o valoare de adevăr opusă (p şi negaţia sa, —p) ; se neagă teza şi se lasă nedeterminat ceea ce trebuie să-i ia locul.
Negaţia dialectică desemnează — dimpotrivă — un proces real, ea este determinată, defineşte o transformare (la nivelul calităţii) a structurii şi esenţei sistemului. În dezvoltarea sistemului, pot fi negate dialectic nu numai întregul, ci şi componentele acestuia, atît sub raportul substanţei şi energiei, cît şi sub acela al informaţiei.
În dialectică, negaţia, concepută ca moment al dezvoltării, este rezultatul acţiunii contradicţiilor şi exprimă trecerea de la vechi la nou. Fiecare nouă determinare calitativă este rezultatul negării sub un raport determinat a calităţii anterioare. În acest sens, Engels arăta că „negaţia adevărată, naturală, istorică şi dialectică este tocmai motorul oricărei dezvoltări — scindarea în opuşi, lupta dintre aceştia şi rezolvarea lor“8, iar Lenin o considera „ca moment al legăturii, ca moment al dezvoltării care reţine pozitivul“9.
Orice dezvoltare poate fi înfăţişată, indiferent de conţinutul ei, ca un şir de trepte calitativ diferite care se înlănţuie în aşa fel, încît una constituie negarea celeilalte. Întrucît în nici un domeniu nu se poate realiza o transformare calitativă care să nu-şi nege formele anterioara de existenţă, negaţia are un caracter necesar şi universal. Ea este determinată de condiţiile interne ale sistemului (de esenţa, structura, gradul său de organizare), dar depinde şi de tipul de influenţe sau perturbări care acţionează asupra sistemului, de natura interacţiunii lui cu „mediul“ (contextul).
De condiţiile interne ale sistemului depinde mărimea evantaiului de perturbări care pot fi asimilate de către acesta şi, în ultimă instanţă, de aceasta depinde „adaptarea“ sau „neadaptarea“ lui la „mediu“*. Totodată, stabilitatea unui sistem dinamic depinde şi de mediul său de existenţă, de ambianţă. Dacă acţiunea ambianţei îl determină să iasă din domeniul său de stabilitate, sistemul se dezintegrează, se destramă, sau — în măsura în care posedă asemenea proprietăţi — îşi schimbă fie structura comportamentului, fie însăşi structura, tinzînd spre „realizarea unui comportament performanţial sau orientat finalizat“10. Negarea desemnează procesul care deschide şi învinge „rigiditatea“ sistemului dat, repausul său relativ, prin înlocuirea unei calităţi cu o altă calitate. În acest sens, negaţia este un proces de auto-perfecţionare, este rezultat al autonegării sistemului.
Metafizicii i-a rămas străină înţelegerea negării ca autonegare, ca element lăuntric, necesar al dezvoltării. Transpunerea izvorului mişcării în exterior duce, evident, la afirmarea unei negări pur exterioare şi absolut distructive, o negare ce nu conţine în sine nimic pozitiv, care nu este condiţie şi moment al dezvoltării. Engels precizează că „în dialectică, a nega nu înseamnă a spune pur şi simplu nu, sau a declara că un lucru este inexistent, ori a-l distruge într-un fel oarecare“11. Dimpotrivă, negaţia exprimă o unitate între discontinuitate şi continuitate ; orice negaţie este totodată afirmaţie, negativul este în egală măsură pozitiv.
În procesul negării se stabileşte o legătură dialectică între ceea ce este negat şi ceea ce se afirmă. În cursul acestei negări, noua calitate nu continuă însă pur şi simplu elementele vechii calităţi, ci le depăşeşte, reţinînd selectiv doar elementele ei pozitive care asigură linia dezvoltării. În acest sens, după cum spune Hegel, „simpla“ schimbare calitativă (saltul) e cu totul altceva decît depăşirea (negaţia), şi anume pentru motivul că depăşirea presupune ridicarea pe o treaptă superioară prin suprimare şi, totodată, păstrare, conservare12. Deci, Hegel a folosit conceptul de negare concomitent în toate sensurile lui, vizînd prin aceasta îndeosebi evidenţierea relaţiei dintre continuu şi discontinuu în procesul dezvoltării, definind în acest sens cele trei funcţii principale ale negării dialectice : distrugerea, conservarea şi depăşirea.
Ca proces constructiv, de selecţie a elementelor pozitive ale vechiului în vederea depăşirii acestuia, negaţia se dezvăluie nu numai ca unitate între continuu şi discontinuu, ci şi ca opoziţie între acestea. Negaţia reliefează deci o unitate a opuşilor (a continuului şi discontinuului), sugerînd pe plan conceptual relaţia contradictorie (nu numai de opoziţie, ci şi de unitate) dintre nou şi vechi şi, în plan mai general, caracterul contradictoriu al procesului dezvoltării.
Noul reprezintă ceea ce este necesar, ceea ce corespunde tendinţei obiective legice a dezvoltării ; iar vechiul reprezintă ceea ce nu mai corespunde necesităţii şi legităţii obiective. Noul oferă cadrul optim de manifestare a potentelor devenirii sistemelor, iar vechiul îngrădeşte exercitarea acestor potente. Noul este totdeauna condiţie şi consecinţă a integralităţii sistemelor (ceea ce asigură acestora o maximă funcţionalitate), iar vechiul generează totdeauna dezintegrarea sistemelor (dispersia şi disfuncţionalitatea acestora)*.
Între nou şi vechi se stabileşte un ansamblu de relaţii : elementele noului iau naştere în sînul vechiului ; noul este desăvîrşirea vechiului şi totodată negarea lui ; vechiul frînează apariţia noului şi totodată generează elementele care promovează noul. Pe scurt, noul neagă vechiul, deşi este produsul acestuia, iar vechiul se opune noului deşi îl generează în mod necesar. Aceste relaţii formează temeiul instituirii unei legităţi generale cu privire la mecanismul şi tendinţele devenirii universale, şi anume legea opoziţiei dintre nou şi vechi, a cărei particularizare în plan social îmbracă aspectul luptei dintre nou şi vechi.
Întrucît negarea este un moment al trecerii de la vechi la nou, negaţia are totdeauna un caracter concret şi determinat. O calitate poate fi înlocuită numai cu acea calitate ce rezultă cu necesitate din ea şi care apare ca opusul său propriu. Hegel afirma, în acest sens, că vechiul nu este negat de ceva diferit de sine, ci de ceva al său, concret şi determinat. S-ar putea conchide de aici că „vechiul se neagă pe sine pentru sine“. Acest „pentru sine“ fiind tocmai noul care nu este altceva decît desăvîrşirea tendinţelor pozitive, tensionale ale vechiului.
Această trăsătură a negaţiei — caracterul ei concret şi determinat — pare a fi cea mai importantă pentru a pune în valoare semnificaţia pe care dialectica materialistă o dă procesului negării şi prin aceasta conceptelor generale de devenire şi dezvoltare. Se ştie, de exemplu, că oamenii în procesul dezvoltării vieţii sociale acţionează totdeauna în mod determinat, în condiţii, în raporturi şi cu mijloace determinate, moştenite, create printr-o activitate anterioară. De aceea, fiecare perioadă sau treaptă dată a societăţii este produsul perioadelor anterioare. Ceea ce este societatea la un moment dat depinde de ceea ce a fost înainte, după cum ceea ce va fi mîine depinde de ceea ce este astăzi.
Prin caracterul său concret şi determinat (de către structura vechiului), negaţia (afirmarea noului) conferă, astfel, procesului devenirii, semnificaţia de autodevenire (automişcare şi autodezvoltare) — idee centrală în concepţia dialectică asupra lumii. Ca atare, negarea dialectică realizează legătura internă dintre trecut şi viitor, ea indică sensul obiectiv general al dezvoltării.
b. Negarea negaţiei
S-a arătat că orice negaţie este o autonegaţie, în sensul că ea apare ca un moment intern al procesului de dezvoltare, prin care se suprimă un alt moment şi se generează noi momente. În această perspectivă, într-un proces determinat de dezvoltare, Hegel distingea trei momente calitative diferite : teză, antiteză, sinteză, în care sinteza este negarea negaţiei, negarea antitezei, care — la rîndul ei — a fost o negare a tezei.
Hegel a tratat legea negării negaţiei — care străbate construcţia întregului său sistem — în maniera sa idealistă, procesul negării negaţiei fiind conceput ca o legitate a dezvoltării ideii absolute şi nu ca structură a dinamicii sistemelor materiale, deoarece, pentru el, logicul precede şi determină (prin exteriorizare) existenţa materială. D. D. Roşea subliniază, însă, că „...pentru cine face efort să-şi transmită gîndirea în interiorul poziţiilor dialectice ale lui Hegel, schematismul triadic lasă să se întrezărească dincolo de el susmenţionatele „mişcări“ suple şi variate de apropiere de obiect“13. Evident, numai o „apropiere“, întrucît în concepţia lui Hegel cunoaşterea şi acţiunea vizează apropierea subiectului de lumea ideilor şi nu a structurilor materiale care constituie adevăratul temei al obiectivității.
Observînd devenirea reală, Marx nu dă o „schemă“, ci o explicaţie a proceselor de dezvoltare şi, prin aceasta, negarea negaţiei capătă un autentic conţinut obiectiv.
În concepţia marxistă, dezvoltarea este concepută ca avînd o structură foarte complexă, în care interacţionează aspectul progresiv cu cel ciclic ; în legea negării negaţiei, se exprimă nu numai negarea, asigurînd prin aceasta veriga necesară prin care dezvoltarea tinde spre progres, ci şi repetarea, reproducerea trăsăturilor unor etape parcurse anterior. Ea este deci o lege sintetică (totalizatoare), acţionînd acolo unde dezvoltarea se realizează prin anumite cicluri, unde sistemele parcurg o succesiune de etape în dezvoltarea lor, această succesiune presupunînd nu numai relaţii de deosebire ci şi de identitate.
Conceptul de „negare a negaţiei“, prin care se desemnează conţinutul legii generale a dezvoltării sistemelor, exprimă, aşadar, corelaţia dintre repetabilitate şi progresivitate, identitate şi diversitate în devenirea sistemelor. Dialectica materialistă este astfel opusă şi interpretărilor mecaniciste şi metafizice, care privesc în mod unilateral procesul dezvoltării, redus fie la o mişcare în cerc — în care repetarea etapelor parcurse anterior este deplină şi ca atare noua structură este identică cu cea veche —, fie la o mişcare progresivă în linie dreaptă, excluzînd caracterul contradictoriu al mişcării, prezenţa repetabilităţii în dezvoltare.
Negarea negaţiei poate fi concepută, totodată, şi ca o „reproducere lărgită“* selectivă şi optimalizatoare a unui sistem cu structură auto-corectoare, perfectibilă, selecţionînd din structurile anterioare ale sistemului elementele valoroase, sistemul menţinîndu-se, indiferent de perturbaţii, tocmai datorită acestei posibilităţi ce o are de a se optimiza. Acest sens care i se dă termenului de negare a negaţiei învederează capacitatea sistemelor nu numai de a se nega, ci şi de a se optimiza, de a reproduce elemente şi trăsături anterioare ale lor, dar în contextul unui proces de reînnoire continuă.
Devenirea, ca sinteză între repetabilitate şi progresivitate (realizată ca proces de selecţie probabilistă optimizatoare), se manifestă în toate domeniile existenţei şi cunoaşterii. Dinamicii fiecărui nivel de organizare a existenţei îi este propriu un sens, o direcţie orientată, în cadrul căreia intervin momente de repetabilitate. Este sugerată o asemenea tendinţă a devenirii, pentru nivelul fizico-chimic de organizare a materiei la scara metagalaxiei noastre, de către legea periodicităţii elementelor formulată de Mendeleev, iar pentru nivelul biologic de organizare a materiei de către legea evoluţiei embriogenetice (stadiale), formulată de Haeckel-Müller.
În legătură cu universalitatea legii negării negaţiei au fost formulate o serie de obiecţii. Într-adevăr, o schemă triadică de tip hegelian nu poate fi evidenţiată în toate domeniile existenţei, la nivelul dinamicii oricărui sistem. Sensul termenului de negare a negaţiei nu trebuie însă redus — după cum am văzut — la această schemă ; Marx însuşi formula o asemenea exigenţă metodologică. Semnificaţia fundamentală a legii constă în sinteza dintre progresivitate şi repetabilitate, sinteză care este proprie structurii oricărei deveniri. Chiar la scara sistemului nostru metagalactic se presupune a funcţiona o asemenea legitate — idee în spiritul căreia poate fi interpretată, de exemplu, teoria universului pulsatoriu din astrofizica contemporană.
Marx a apreciat în mod deosebit termenul hegelian de negare a negaţiei pentru implicaţiile sale metodologice în domeniul sociologiei şi al filozofiei sociale. În spiritul legii negării negaţiei, el a criticat, de exemplu, socialismul mic-burghez al lui Proudhon. Dacă acumularea primitivă a capitalului s-a realizat prin exproprierea (înstrăinarea) micilor producători de mijloacele de producţie (= negaţie), revoluţia socialistă, exproprierea expropriatorilor, semnifică apropierea producătorilor de mijloacele de producţie (= negarea negaţiei). Această apropiere nu trebuie însă concepută în sens proudhonist, ca o revenire în cerc la situaţia economico-socială negată anterior, respectiv la nivelul micii producţii, ci ca un proces ascendent, progresiv, la nivelul proprietăţii socialiste (apropierea producătorilor de proprietate la nivelul colectiv). Negarea negaţiei trebuie, deci, înţeleasă ca repetabilitate în dezvoltare, şi nu ca ciclicitate mecanică.
Semnificaţia dialectică a conceptului de negare a negaţiei apare pe deplin în explicarea de ansamblu a sensului societăţii omeneşti. Analizînd succesiunea formaţiunilor sociale în istoria sistemului social, vom constata că abia comunismul va încheia un ciclu de dezvoltare în istoria societăţii umane, sintetizînd toate realizările dezvoltării anterioare, reproducînd pe această treaptă superioară a ciclului unele caracteristici ale treptei iniţiale (comuna primitivă). De pildă, relaţiile de producţie bazate pe colaborare şi ajutor reciproc din comuna primitivă au fost negate de relaţiile de producţie bazate pe exploatare din orînduirile sclavagistă, feudală şi capitalistă ; aceste relaţii sînt, la rîndul lor, negate de relaţiile de producţie socialiste, relaţii care au trăsături comune cu cele din orînduirea primitivă, dar care se stabilesc pe temeiul unei dezvoltări uriaşe a forţelor de producţie, faţă de nivelul rudimentar al acestora în cadrul orînduirii primitive. De aceea, revoluţia socialistă, în cadrul căreia se construiesc relaţii de colaborare şi ajutor reciproc şi se lichidează exploatarea omului de către om, reprezintă un proces de negare a negaţiei, îndeplineşte funcţia de instrument de „sinteză“ în raport cu succesiunea anterioară a orînduirilor sociale.
Semnificaţia conţinutului negării negaţiei pe care o realizează procesul construirii socialismului şi comunismului nu se reduce la modificările produse în sfera relaţiilor de producţie, ci cuprinde totalitatea relaţiilor umane. Marx a arătat, în acest sens, că în istoria vieţii reale a omului, capitalismul ocupă un loc anume. Pe de o parte, el potenţează pînă la paroxism tot ce este opoziţie între om şi natură, între om şi om, între constrîngerea socială şi libertatea individuală, între esenţa şi existenţa omului. Pe de altă parte, substituindu-se modului limitat de producţie din trecut, el creează toate condiţiile materiale şi umane ale adevăratei istorii a umanităţii pe care o va inaugura comunismul, face posibilă „mişcarea reală care suprimă starea actuală“14. Comunismul va însemna dobîndirea libertăţii autentice, omul va putea dispune liber nu numai de natură, de structurile şi relaţiile sociale, ci şi de propria sa natură, de produsul integral al creaţiei sale materiale şi spirituale. Acesta este sensul profund al negării negaţiei pe care o realizează comunismul în istoria societăţii omeneşti.
Legea negării negaţiei ne apare, astfel, ca o lege a sintezei momentelor succesive, ca lege a repetabilităţii în dezvoltare şi, prin aceasta, ca lege care dezvăluie sensul general ascendent şi progresiv al devenirii şi dezvoltării.
Dialectica în general şi filozofia materialist-dialectică în special explică resursele interne ale oricărei mişcări şi dezvoltări prin contradicţii ; acestea constituie forţa motrice care perpetuează şi direcţionează mişcarea şi dezvoltarea în toate domeniile existenţei şi cunoaşterii.
a. Contradicţie şi contrarii ; unitatea şi opoziţia contrariilor
Termenul de contradicţie cu care operează dialectica nu este identic cu cel utilizat în logică.
Contradicţia logică se referă la raportul dintre două concepte sau două propoziţii care desemnează stări sau situaţii ce se exclud reciproc, În logica tradiţională, se disting trei tipuri de opoziţii : contrarietate — cînd două enunţuri nu pot fi simultan adevărate ; subcontrarietate — cînd nu pot fi amîndouă false ; contradictorii — cînd nu pot fi simultan nici amîndouă false, nici amîndouă adevărate.
Termenul de contradicţie este adesea utilizat şi cu accepţia de inconsecvenţă, eroare în expunerea sau argumentarea sistematică a unei teze. Contradicţiile de acest fel nu pot constitui forţe motrice ale mişcării şi dezvoltării gîndirii şi cunoaşterii ; ele au totdeauna un roi disfuncţional şi de aceea dezvoltarea şi progresul gîndirii şi cunoaşterii sînt condiţionate de evitarea şi înlăturarea lor.
Spre deosebire de contradicţiile logice, indiferent de natura lor, contradicţia dialectică se referă la relaţii reciproce şi determinate între laturi, proprietăţi, tendinţe opuse ale aceluiaşi sistem sau proces, precum şi la raporturile de opoziţie dintre sisteme sau procese diferite. În calitatea ei de raport, contradicţia presupune, deci, doi termeni diferiţi (proprietăţi, tendinţe, laturi, sisteme etc.), care poartă denumirea de contrarii.
Se impune din capul locului precizarea că nu oricare două proprietăţi, tendinţe, laturi sînt contrarii (şi ca atare nu constituie contradicţii) ; calitatea de contrarii (şi deci capacitatea de a constitui contradicţii) o au numai acele perechi de proprietăţi, tendinţe, laturi care se află între ele în raporturi de opoziţie şi care se găsesc, în acelaşi timp, într-o unitate inseparabilă. Aşadar, trăsăturile fundamentale şi distinctive ale unei contradicţii sînt unitatea şi opoziţia contrariilor.
Unitatea contrariilor exprimă faptul că, în cadrul oricărei contradicţii determinate, fiecare din laturile sau tendinţele opuse o presupune cu necesitate pe cealaltă. Cu alte cuvinte, contrariile nu sînt independente între ele şi nici nu se exclud reciproc, fiecare contrariu constituind condiţia necesară a existenţei celuilalt ; numai împreună ele constituie componente structurale şi funcţionale ale unui sistem sau proces.
Unitatea contrariilor are rolul de a conserva sistemele în procesul devenirii, condiţionează tendinţa de păstrare a determinărilor pe care acestea le-au dobîndit ; unitatea contrariilor este, deci, temei (cauză) al sincroniei, al stabilităţii calitative a sistemelor. Dezvoltarea şi progresul presupun, de aceea, depăşirea permanentă a diferitelor unităţi de contrarii, schimbarea sau înlocuirea lor cu altele.
Opoziţia contrariilor reprezintă complementarul unităţii în cadrul raporturilor prin care se manifestă contradicţia. Ea exprimă faptul că laturile contrarii au conţinuturi diferite, reprezintă tendinţe divergente, fiecare din ele tinzînd spre contracararea acţiunii celeilalte.
Spre deosebire de unitate, care — după cum am văzut — condiţionează tendinţa de conservare a stării determinate a sistemului, opoziţia condiţionează tendinţa de depăşire permanentă a unităţii şi a nărilor date ale acestuia ; prin aceasta, opoziţia este un factor înnoitor, are un rol creator, genetic, constructiv ; ea este temei (cauză) al diacroniei, al instabilităţii şi schimbării calitative a sistemelor.
Unitatea şi opoziţia contrariilor se presupun reciproc în determinarea structurii şi dinamicii fenomenelor ; de aceea, ele sînt, de fapt, două tipuri de relaţii complementare sau, mai bine zis, două laturi complementare ale aceluiaşi raport. În această calitate, atît unitatea, cît fi opoziţia contrariilor sînt relative, iar prin funcţionalitatea lor, constituie baza ontologică a unităţii dialectice dintre stabilitate şi devenire la nivelul oricărui sistem sau proces.
Afirmînd coexistenţa contrariilor în acelaşi sistem sau proces, precum şi coexistenţa unităţii şi opoziţiei contrariilor în cadrul contradicţiei, nu avem în vedere egalitatea şi simetria lor, nici absolutizarea echilibrului dintre ele. Dimpotrivă, în cele mai multe cazuri, cele două contrarii nu au o pondere egală, iar interacţiunea lor nu este simetrică ; pe de altă parte, unitatea şi opoziţia contrariilor nu sînt nici ele simetrice, egale ca intensitate. Cele două contrarii, precum şi raporturile (de unitate şi de opoziţie) dintre ele nu se află într-un echilibru static, ci se află totdeauna într-un echilibru dinamic.
Starea de simetrie a celor două tendinţe contrarii este proprie numai fenomenelor de simplă mişcare (nu şi de dezvoltare) ; aici simetria şi egalitatea cantitativă a acţiunii celor două tendinţe contrarii conduce la stabilitatea calitativă a fenomenului. Fenomene de acest tip pot fi considerate electricitatea şi magnetismul, interacţiunile dintre nucleu şi electroni în cadrul atomului etc. La nivelul acestor fenomene, unitatea contrariilor predomină asupra opoziţiei, ea reuşind să perpetueze în permanenţă determinările şi starea calitativă a fenomenului ; opoziţia nu reuşeşte să spargă unitatea şi — prin aceasta — cadrele identităţii fenomenului cu sine însuşi, nu poate genera noi determinări calitative ; aici echilibrul este dat de ponderea egală a intensităţii lor şi de simetria acţiunii celor două contrarii, de unitatea acestora, iar opoziţia perpetuează doar caracterul dinamic al acestui echilibru. Starea calitativă a sistemului nu este dată aici de unul sau altul dintre cele două contrarii, ci tocmai de echilibrul, simetria şi egalitatea cantitativă a acţiunii lor.
Transformările calitative ale unui sistem sînt legate totdeauna de inegalitatea şi variabilitatea cantitativă a contrariilor. Într-adevăr, la nivelul fenomenelor de dezvoltare (nu de simplă mişcare), cele două contrarii nu sînt aproape niciodată în stare de echilibru cantitativ ; unul dintre contrarii predomină asupra celuilalt şi imprimă fenomenului (sistemului, procesului) o anumită determinare calitativă specifică. În fenomenul de metabolism — de exemplu — predomină fie asimilaţia (în faza de creştere şi tinereţe a organismului), fie dezasimilaţia (în faza de îmbătrînire) ; starea de echilibru cantitativ între cele două procese este aici tranzitorie, ca urmare a mobilităţii înseşi a celor două tendinţe. Tot astfel, în societăţile împărţite în clase, una dintre acestea se impune în faţa celorlalte, imprimînd sistemului social o anume stare calitativă (feudalism, capitalism etc.). În astfel de cazuri, unitatea însăşi este subordonată opoziţiei ; unitatea conservă sistemul, precum şi anumite determinări de ansamblu ale acestuia, iar opoziţia regenerează în permanenţă mişcarea lui şi îi imprimă noi determinări, ca urmare a modificării permanente a raporturilor între cele două contrarii. În cazuri limită, opoziţia sparge unitatea însăşi şi — odată cu aceasta — opoziţia ca atare este desfiinţată ; alte contradicţii iau locul celor dispărute, alte unităţi şi alte opoziţii continuă procesul devenirii, iar sistemul capătă — prin aceasta — noi stări şi determinări calitative.
Trebuie însă menţionat că relaţiile opoziţionale dintre contrarii în planul vieţii sociale, în orînduirile bazate pe exploatare, se pot adînci pînă la manifestarea unor relaţii de luptă, care — la nivelul structurii de clasă — se manifestă ca luptă între clasele asupritoare (dominante politic şi economic) şi cele asuprite (dominate politic şi economic). În acest sens, Marx şi Engels au formulat — pentru explicarea mecanismului determinismului şi dezvoltării sociale — legea unităţii şi luptei contrariilor. Aplicabilă în primul rînd în analiza vieţii sociale, această lege sugerează ideea principală a materialismului istoric şi a socialismului ştiinţific, potrivit căreia, după cum preciza Marx, lupta de clasă este (în orînduirile bazate pe exploatare) forţa motrice a dezvoltării societăţii, forma supremă de obiectivare a acesteia fiind revoluţiile sociale (adevărate „locomotive ale istoriei“, după cum le aprecia Marx).
Aşadar, contradicţia dialectică constituie forţa motrice a oricărei mişcări şi dezvoltări. Din această cauză, Hegel spunea că totul în univers este contradicţie ; iar Lenin afirma că esenţa dialecticii constă tocmai în unitatea şi opoziţia contrariilor, respectiv în constituirea şi manifestarea tendinţelor divergente15.
Se impune însă o precizare în legătură cu rolul de forţă motrice pe care îl au contradicţiile. În procesele de dezvoltare contradicţiile pot îndeplini atît un rol funcţional, cît şi unul disfuncţional. În mod obişnuit, contradicţiile au în procesul dezvoltării un rol funcţional, sînt sursă a transformărilor calitative progresive ; dar, anumite contradicţii pot avea — în împrejurări specifice — un rol disfuncţional, constituind sursă de stagnare sau dezintegrare a sistemului. Pentru fenomenele de simplă mişcare, caracterizate prin reversibilitate, contradicţiile au totdeauna un caracter funcţional, sînt generatoare de mişcare, de schimbare. Disfuncţionalitatea contradicţiilor se manifestă numai în fenomenele de dezvoltare şi trebuie concepută nu ca un fenomen de suprimare a mişcării, ci ca un fenomen entropie, de dezorganizare a mişcării ordonate, tendenţiale, deci ca fenomen care se opune dezvoltării.
Contradicţia apare — aşadar — ca relaţie internă, care determină atît integrativitatea (structura), cît şi schimbarea calitativă (geneza şi devenirea) a sistemelor ; ea are atît un rol funcţional în menţinerea stabilităţii calitative a sistemelor (prin exercitarea raporturilor de unitate între contrarii), cît şi un rol cauzal în autonegarea acestora (prin exercitarea raporturilor de opoziţie între contrarii). Prin acest dublu rol, contradicţiile determină unitatea dintre sincronic şi diacronic, prin dezvăluirea căreia dialectica se instituie ca o teorie generală despre structura si dinamica sistemelor.
b. Universalitatea, varietatea şi specificitatea contradicţiilor
Mişcarea, ca mod fundamental şi universal de fiinţare a existenţei, nu se poate întemeia decît pe factori cauzali, forţe motrice care au caracter universal ; iar multitudinea formelor, a direcţiilor şi sensurilor mişcării şi dezvoltării conduce la ideea caracterului variat şi specific al acestor factori şi forţe motrice, respectiv al contradicţiilor.
Universalitatea contradicţiilor se manifestă sub două aspecte principale : în primul rînd, contradicţiile sînt proprii tuturor domeniilor, nivelurilor de organizare şi structurare, tuturor categoriilor de sisteme şi procese care alcătuiesc existenţa ; în al doilea rînd, contradicţiile însoţesc şi caracterizează sistemele şi procesele în mod permanent şi continuu, pe toată durata existenţei lor, precum şi trecerile de la o stare calitativă la alta.
Însoţind sistemele pe întreaga durată a existenţei lor, unele contradicţii (mai ales la nivelul fenomenelor de dezvoltare) parcurg anumite stadii evolutive : apar, se maturizează şi se rezolvă. Prin explicarea semnificaţiei acestora, dialectica descifrează mecanismul acţiunii legii contradicţiei. Apariţia contradicţiei coincide cu însăşi apariţia şi structurarea sistemului, sau cu apariţia unei noi stări calitative a acestuia ; maturizarea contradicţiilor asigură maximum de funcţionalitate (dezvoltare optimă) a sistemului, sau a unei anumite stări a lui ; iar rezolvarea contradicţiei determină schimbarea calitativă a sistemului, constituie temeiul cauzal al autonegării sale.
În general, sistemelor şi proceselor le sînt proprii mai multe contradicţii, care se corelează şi se întrepătrund dinamic, astfel încît sistemul este în permanenţă un ghem variabil de contradicţii, dintre care unele apar şi altele dispar, dînd sistemelor respective un caracter de permanentă procesualitate. În această perspectivă, universalitatea contradicţiilor se manifestă cu necesitate prin varietatea şi specificitatea lor.
Varietatea contradicţiilor decurge din faptul că la nivelul aceluiaşi fenomen se manifestă mai multe tipuri de contradicţii, care au rol şi funcţii deosebite în raport cu structura şi dinamica acestuia. Dintre cele mai importante tipuri de contradicţii care se disting sub acest aspect menţionăm contradicţiile interne şi externe, fundamentale şi nefundamentale, principale şi secundare.
Contradicţiile interne se manifestă între subsisteme sau elemente componente ale aceluiaşi sistem, iar contradicţiile externe se manifestă între sisteme diferite, între laturi sau tendinţe ale acestora. Între aceste două tipuri de contradicţii există raporturi de interacţiune reciprocă. Acţiunea lor ieste unitară, deşi fiecare are un rol specific în evoluţia sistemului. Rolul hotărîtor (cauzal) în determinarea stabilităţii şi devenirii sistemelor revine contradicţiilor interne, în timp ce contradicţiile externe (care sînt, într-un anume sens, un derivat al celor interne) au un rol subordonat (condiţional) în raport cu dinamica sistemului. Acţiunea, evoluţia şi rezolvarea contradicţiilor externe este funcţie de acţiunea, evoluţia şi rezolvarea celor interne.
Distincţia dintre contradicţiile fundamentale şi cele nefundamentale are ca temei de referinţă raportul dintre esenţă şi fenomen în structura sistemelor. Contradicţiile fundamentale sînt acelea care condiţionează esenţa fenomenelor, iar contradicţiile nefundamentale condiţionează aspectele concrete de manifestare ale acestora. Din acest motiv, contradicţiile fundamentale ale unui sistem au caracter permanent, în timp ce contradicţiile nefundamentale se pot schimba sau se manifestă în moduri diferite în cadrul aceluiaşi sistem. Se înţelege că, totdeauna, contradicţia fundamentală este una dintre contradicţiile interne ale sistemului ; iar celelalte contradicţii interne, precum şi toate contradicţiile externe sînt nefundamentale.
Contradicţiile principale şi secundare se definesc şi se diferenţiază între ele în raport cu importanţa sau funcţia pe care o îndeplinesc în diferite momente ale evoluţiei sistemelor. În diverse împrejurări sau stadii ale evoluţiei unui sistem, una dintre contradicţiile acestuia se situează pe primul plan, avînd rol principal în determinarea direcţiei şi sensului devenirii sistemului. Toate celelalte contradicţii ale sistemului i se subordonează avînd rol secundar. Pe parcursul diacroniei unui sistem contradicţiile îşi pot schimba funcţionalitatea, cele principale devin secundare şi invers. De remarcat faptul că nu totdeauna contradicţiile principale se identifică cu cele fundamentale. În acest caz, însă, totdeauna contradicţiile principale acţionează pe temeiul contradicţiilor fundamentale.
În determinarea calitativă a structurii şi dinamicii sistemelor, toate tipurile de contradicţii analizate mai sus (interne şi externe, fundamentale şi nefundamentale, principale şi secundare) acţionează şi capătă caracter concret prin intermediul unor contradicţii specifice. Dealtfel, în raport cu acestea din urmă, ala au caracter da universalitate.
Caracterul specific al contradicţiilor decurge din natura şi particularităţile diferitelor domenii, forme de mişcare sau niveluri de organizare ale existenţei şi, în ultimă instanţă, chiar din particularităţile fiecărui sistem sau proces. Specificitatea contradicţiilor poate fi surprinsă şi în raport cu aspectele concrete pe care le îmbracă fenomenele în diversele lor stadii evolutive. În fiecare caz în parte, specificitatea priveşte atît natura (caracterul), modul de manifestare, cît şi mecanismul rezolvării contradicţiilor.
Aspectele specifice ale manifestării contradicţiilor în diverse sisteme sau în diferite niveluri de organizare a materiei fac obiectul ştiinţelor particulare ; ne mărginim să surprindem — în continuare — doar specificul manifestării contradicţiilor în cele trei domenii fundamentale a existenţei : natura fizică, natura vie, societatea.
La nivelul naturii fizice, contradicţiile se manifestă în general sub aspectul unor relaţii polare de atracţie şi respingere sau de acţiune şi reacţiune, care se concretizează diferit în funcţie de specificul fie-căruia din nivelurile de organizare fizică a materiei. De exemplu, în structurile cuantice apare fenomenul unităţii contradictorii dintre cîmp și substanţă, undă şi corpuscul ; în structurile atomice se manifestă interacţiuni contradictorii între sarcini negative şi pozitive, care la rîndul lor provoacă în structurile moleculare procese de asociere şi disociere chimică a atomilor. Tuturor acestora le este comun faptul că raporturile dintre contrarii au un caracter constant, neevolutiv, ceea ce explică caracterul netendenţial al mişcării pe care o generează, absenţa unui sens preferenţial al acesteia.
În natura vie, contradicţiile se manifestă mai ales ca fenomene de schimb (de substanţă, energie şi informaţie) între sistem şi mediul său ambiant. Începînd cu metabolismul, continuînd cu relaţiile intra- şi interspecifice şi terminînd cu fenomenele activităţii nervoase (chiar superioare), toate aceste fenomene reprezintă — spre deosebire de natura nevie — interacţiuni între entropia pozitivă şi cea negativă, intre tendinţele de organizare şi cele de dezorganizare a sistemului. Specific pentru contradicţiile biologice (şi pentru cele sociale, după cum vom vedea) este faptul că interacţiunile dintre contrarii au caracter inconstant sau. cel puţin, mai pronunţat variabil, cele două tipuri de raporturi complementare între contrarii — unitatea şi opoziţia — manifestîndu-se cu intensităţi diferite în momente şi împrejurări diferite ale existenţei şi evoluţiei sistemului ; contrariile înseşi se modifică, odată cu ele modificîndu-se şi interacţiunea lor, asigurînd o funcţionalitate dinamic echilibrată a sistemului, generînd o permanentă tendinţă de conservare şi optimizare a acestuia, pe baza unor procese complexe de autoreglare. Rezultatul acestui mod specific de interacţiune a contrariilor şi de manifestare a contradicţiilor este caracterul constructiv al proceselor biologice, ireversibilitatea acestora, sensul lor evolutiv preferenţial şi tendinţa generală spre dezvoltare. Adaptarea biologică, apariţia, dispariţia şi modificarea permanentă a unor funcţii şi structuri ale organismelor, evoluţia speciilor, selecţia naturală şi dezvoltarea însăşi a lumii vii sînt urmarea directă a acestui mod specific de manifestare a contradicţiilor.
În societate, specificul contradicţiilor este principial legat de prezenţa şi acţiunea factorului conştient, a oamenilor înzestraţi cu raţiune, care generează — prin activitatea lor — toate procesele şi evenimentele sociale. De aceea, în societate, contradicţiile funcţionează aproape totdeauna pe temeiul unităţii factorilor obiectivi şi subiectivi.
Contradicţiile sociale apar în însuşi raportul contradictoriu dintre om şi natură în procesul de producţie a bunurilor materiale. Întreaga viaţă socială capătă, deci, aspectul unei complexităţi de relaţii contradictorii, începînd cu structurarea modului de producţie, la nivelul căruia se manifestă contradicţia dintre forţele şi relaţiile de producţie, din care derivă, în ultimă instanţă, toate celelalte contradicţii ale vieţii sociale.
Modul de producţie constituie realitatea primară a vieţii sociale ; diferitele tendinţe ale acesteia oferă oamenilor — ca indivizi, grupuri, clase, naţiuni etc. — condiţii, situaţii şi perspective diferite, ceea ce determină atitudini diferite, adesea contradictorii, ale acestora unii faţă de alţii şi faţă de societate. Aşa încît, chiar atunci cînd în viaţa socială nu se înfruntă în mod direct forţe sau tendinţe conştiente (de exemplu, cazul contradicţiilor dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie, dintre sat şi oraş, dintre munca fizică şi cea intelectuală etc.), acestea generează raporturi contradictorii între oameni, raporturi care îmbracă forma contradicţiilor de interese.
În funcţie de natura intereselor pe care le determină sau de care sînt determinate, contradicţiile dintr-o anumită societate pot îmbrăca diferite forme şi caracteristici. În această privinţă, deosebit de importantă este distincţia dintre caracterul antagonist şi neantagonist al contradicţiilor sociale.
Dacă interesele ce se opun sînt interese fundamentale, vitale, care nu se pot concilia şi care au ajuns la un grad de opoziţie care le face incompatibile, atunci contradicţiile pe care le generează îmbracă un caracter antagonist. Deoarece această situaţie pronunţat opoziţională este favorizată cu deosebire de poziţiile economice radical diferite ale unor grupuri sau clase sociale, contradicţiile antagoniste sînt specifice societăţilor bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, respectiv orînduirilor cărora le sînt caracteristice relaţii de exploatare (sclavagism, feudalism, capitalism). Astfel, societatea burgheză contemporană constituie un ghem de contradicţii antagoniste (începînd cu contradicţia fundamentală între muncă şi capital, a cărei consecinţă directă este lupta de clasă dintre proletariat şi burghezie, şi terminînd cu contradicţiile dintre monopoluri sau cu cele dintre monopoluri şi întreaga naţiune), interdependente între ele, care generează o permanentă stare de conflict şi conduc în cele din urmă, în mod necesar, la instituirea unei situaţii revoluţionare ireversibile. De aceea, modalitatea specifică de rezolvare a contradicţiilor antagoniste în orînduirile bazate pe exploatare este revoluţia socială.
Dacă interesele fundamentale ale claselor sociale nu se opun şi nu ajung la o situaţie de incompatibilitate, deosebirile manifestîndu-se doar în sfera unor interese secundare şi neatingînd o stare tensională, predominante fiind raporturile de unitate între clasele respective, contradicţiile pe care le generează aceste interese îmbracă un caracter neantagonist. Întîlnim astfel de contradicţii în toate orînduirile, între clasele între care predomină raporturi de unitate şi nu de opoziţie. În societatea capitalistă, de exemplu, au caracter neantagonist contradicţiile dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, dintre clasa muncitoare şi intelectualitate, dintre ţărănimea muncitoare şi intelectualitate.
Neantagonismul reprezintă însă forma generală şi specifică de manifestare a contradicţiilor în orînduirile care se întemeiază pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie, pe absenţa relaţiilor de exploatare dintre grupuri şi clase sociale. Aceasta deoarece, ca urmare a poziţiei lor comune faţă de mijloacele de producţie, în aceste orînduiri, interesele fundamentale ale oamenilor — la nivel de individ şi de grup — sînt comune sau foarte asemănătoare. De aceea, în societatea socialistă contradicţiile se manifestă — în esenţă — sub forma unor contradicţii neantagoniste ; fără a se exclude însă total posibilitatea ca, în anumite cazuri, unele contradicţii să degenereze în contradicţii antagoniste (acestea nedecurgînd din esenţa orînduirii socialiste)16.
În analiza contradicţiilor sociale se impune — de asemenea — distincţia între contradicţiile care se manifestă în diferite domenii obiective ale vieţii sociale (de exemplu, între forţe şi relaţii de producţie, între bază şi suprastructură, între existenţa socială şi conştiinţa socială) şi contradicţiile care se manifestă direct între oameni (indivizi, grupuri, clase). Acestea din urmă, reflex al celor dintîi, pot îmbrăca forma specifică de luptă (a contrariilor), mai ales atunci cînd opoziţia dintre clase prezintă un grad mai mare de acuitate. Lupta contrariilor nu este, astfel, o dimensiune proprie oricărei contradicţii, şi nici măcar tuturor contradicţiilor sociale ; ea este doar o formă particulară pe care o pot îmbrăca contradicţiile ce se stabilesc direct între oameni în condiţiile orînduirilor bazate pe exploatare. La rîndul lor, raporturile de luptă a contrariilor în plan social, în condiţiile în care opoziţia de interese dintre oameni (grupuri, clase) atinge un stadiu de incompatibilitate, evoluează iremediabil spre conflict. Asemenea stări de conflict caracterizează, în general, procesul de evoluţie a contradicţiilor antagoniste.
Reprezentînd forţa motrice fundamentală a oricăror schimbări şi transformări, contradicţia dialectică este o lege universală a mişcării şi dezvoltării.
În determinarea mişcării sau dezvoltării sistemelor, legea contradicţiei acţionează în corelaţie cu celelalte legi ale dialecticii, astfel încît devenirea este un proces unitar, se manifestă ca un ansamblu sistemic de contradicţii, schimbări cantitative şi calitative, de negaţii şi de negări ale negaţiei ; toate acestea condiţionîndu-se unele pe altele în determinarea devenirii şi procesualităţii obiective.
Totodată, trebuie să facem observaţia că legile mişcării şi dezvoltării sînt aplicabile numai sistemelor care formează universul, dar nu universului însuşi ; universul, fiind infinit nu se poate afla în mişcare şi dezvoltare. Admiterea unor asemenea atribute sau proprietăţi la scara universului ar echivala cu renunţarea la ideea infinităţii acestuia şi implicit ar afecta însăşi teza materialităţii lumii — teză fundamentală în concepţia filozofică materialist-dialectică.
Concepţia despre legile şi principiile dialecticii constituie premisa teoretică şi metodologică principală pe baza căreia materialismul istoric şi sociologia marxistă explică dialectica devenirii societăţii, mecanismul, tendinţele şi determinismul vieţii sociale.
În perspectiva deschisă de materialismul dialectic şi istoric, progresul societăţii, trecerea de la o orînduire socială la alta, autodinamismul social în multidimensionalitatea determinărilor sale se realizează prin intermediul interacţiunii dintre factorii obiectivi şi cei subiectivi, în explicaţia deterministă a vieţii sociale, criteriul necesităţii (obiective) se corelează aşadar cu cel al creaţiei umane (subiective), spontane sau conştiente.
Sinteza dintre obiectiv şi subiectiv, dintre necesitate şi creaţie conferă dialecticii vieţii sociale o anume specificitate faţă de dialectica devenirii în general. Demersul filozofico-sociologic, întemeiat pe principiile şi categoriile generale ale dialecticii, operează, de aceea, cu un număr de concepte şi legităţi specifice. În cele ce urmează ne vom opri mai pe larg asupra conceptelor de revoluţie, progres social, vom analiza specificul contradicţiilor în viaţa socială, reţinînd în concluzie cîteva elemente pentru caracterizarea luptei dintre nou şi vechi — una din legile generale ale dezvoltării societăţii omeneşti.
Modalitatea de realizare a transformărilor calitative profunde, structurale ale societăţii omeneşti, a trecerilor de la o formaţiune socială la alta o constituie revoluţia socială.
a. Conceptul de revoluţie
Revoluţia socială semnifică o schimbare, o transformare a întregii orînduiri şi formaţiuni sociale în toate componentele sale. Indiferent în ce domeniu, se declanşează iniţial (în domeniul economic sau cei politic), revoluţia socială constă în modificarea radicală a întregului sistem social şi de aceea se realizează integral numai atunci cînd toate domeniile vieţii sociale au suferit schimbări calitative esenţiale.
Momentul cel mai important al procesului revoluţionar este însă schimbarea structurii politice. Fie că iniţiază sau încheie un proces revoluţionar de transformări radicale în viaţa socială, schimbările care se petrec în domeniul puterii politice hotărăsc realizarea acestui proces, oglindesc măsura gradului de profunzime al transformărilor revoluţionare petrecute la nivelul întregului sistem social.
În legătură cu conţinutul şi formele de înfăptuire a unei revoluţii sociale, se impun cîteva precizări importante : a) revoluţia socială priveşte transformări radicale la toate nivelele de structurare a sistemului social, de la cel economic pînă la cel spiritual ; b) în cadrul revoluţiei sociale de ansamblu, au — de asemenea — caracter revoluţionar şi transformările care se petrec la nivelul fiecărui domeniu de structurare al sistemului social. În acest sens, au circulaţie în aparatul noţional al sociologiei şi filozofiei sociale conceptele de revoluţie economică, revoluţie politică, revoluţie ideologică, revoluţie culturală, revoluţie tehnico-ştiinţifică ; c) în ce priveşte tipologia salturilor care intervin în revoluţionarea vieţii sociale, revoluţiile petrecute la scara întregii societăţi sînt totdeauna treptate (se realizează prin etape intermediare, de tranziţie). Elemente tranzitorii apar nu numai la nivelul revoluţionarii societăţii în întregul ei, ci şi în salturile petrecute în fiecare domeniu al acesteia (economic, politic, ideologic), cu particularitatea că, în domeniul revoluţiilor politice, procesul treptat de cucerire a puterii* se înfăptuieşte fie în forme insurecţionale, fie în forme neinsurecţionale; d) modalitatea insurecţională sau neinsurecţională de înfăptuire a unei revoluţii politice este funcţie de gradul de împotrivire a forţelor sociale răsturnate de la putere, deci depinde de structura şi dinamica factorilor subiectivi, care intervin — accelerînd sau încetinind — ritmul dezvoltării sociale.
În analiza revoluţiei sociale şi a perspectivelor ei într-un moment istoric determinat se disting două categorii de factori determinanţi (obiectivi şi subiectivi), de împletirea cărora depinde realizarea mecanismului trecerii de la posibil la real în viaţa socială.
Factorii obiectivi constau în necesitatea înlăturării anumitor structuri şi raporturi sociale care împiedică progresul societăţii (şi în a căror menţinere nu este interesată decît minoritatea retrogradă, exploatatoare şi asupritoare), în primul rînd, în necesitatea înlocuirii relaţiilor de producţie perimate cu altele noi, corespunzătoare nivelului atins de dezvoltarea forţelor de producţie. De obicei, tendinţa clasei dominante de a-şi continua funcţia de conducere cu mijloace tradiţionale frînează dezvoltarea economică şi socială, provocînd o stare conflictuală din ce în ce mai pronunţată în raporturile ei cu clasele asuprite, producătoare ale societăţii. Se impune, deci, tot cu necesitate, şi înlăturarea puterii politice a claselor sau forţelor sociale care frînează dezvoltarea economică şi socială.
Ansamblul acestor fenomene necesare, obiective alcătuiesc ceea ce se numeşte o situaţie revoluţionară, pe care Lenin o definea ca o stare de dezechilibru social-politic, o criză ce cuprinde toate domeniile vieţii sociale şi toate clasele societăţii. Într-un astfel de moment, exploatatorii nu mai pot guverna în formele şi cu metodele anterioare, iar masele exploatate şi asuprite devin conştiente că nu mai pot trăi ca mai înainte, pornind acţiuni la care participă nemijlocit pături sociale largi. O atare situaţie obiectiv-revoluţionară se manifestă sub forma unei crize generale sau în curs de generalizare asupra unui anumit sistem social, a unei anumite formaţiuni sociale. Într-un cuvînt, situaţia revoluţionară reprezintă starea de virtualitate a unei revoluţii, conţine în sine posibilitatea iminentă a declanşării ei.
Pentru ca această situaţie — în care revoluţia socială a devenit o necesitate obiectivă — să se transforme din posibilitate în realitate, trebuie să existe anumiţi factori subiectivi. Aceştia constau, în primul rînd, în existenţa unei clase sociale înaintate, interesate în cucerirea puterii şi în instaurarea unor noi raporturi şi structuri sociale, clasă călăuzită de o ideologie revoluţionară şi organizată politic, avînd în frunte un grup conştient şi capabil să conducă o atare transformare radicală — un partid politic. Revoluţia socială necesită, de asemenea, făurirea unui sistem de alianţe, care să canalizeze participarea la acţiune a majorităţii membrilor societăţii, adică — pe lîngă clasa conducătoare a revoluţiei — şi a altor clase şi pături sociale, care, într-o anumită măsură, au poziţii şi interese divergente faţă de cele ale clasei ce urmează a fi răsturnată de la putere. De aceea, revoluţiile sociale se realizează ca acţiune a maselor, a majorităţii populaţiei, mobilizată şi activată de clasa revoluţionară cea mai înaintată şi de organizaţiile ei politice.
Deoarece în desfăşurarea unui proces revoluţionar masele populare au o contribuţie hotărîtoare, un rol important în folosirea cu maximum de eficienţă a situaţiei revoluţionare îl are crearea avîntului revoluţionar al maselor. Asigurarea acestuia presupune un prealabil proces de clarificare şi de călire ideologică a maselor. Un rol deosebit de important în această privinţă îl are concepţia filozofică, doctrinele economice şi politice — într-un cuvînt, ideologia clasei conducătoare în revoluţie, care are menirea de a insufla maselor conştiinţa necesităţii transformărilor revoluţionare. În acest sens preciza Marx că, în mod legic, orice revoluţie socială este precedată de o revoluţie ideologică (în domeniul ideilor). Trebuie menţionat, totodată, că revoluţia în plan ideologic nu se reduce la momentul pregătirii revoluţiei (îndeosebi a declanşării ei în plan politic), ci este o parte componentă a întregii revoluţii sociale, ea vizînd schimbarea fizionomiei vieţii spirituale de ansamblu a societăţii, făurirea unei conştiinţe sociale noi, corespunzătoare structurii existenţei sociale ce caracterizează noua orînduire. Rezultă că obiectivele economice, politice, sociale şi ideologice ale unei revoluţii se împletesc, fapt care pune în evidenţă interacţiunea factorilor obiectivi şi subiectivi în declanşarea, desfăşurarea şi înfăptuirea revoluţiei sociale.
Revoluţiile politice, şi cu atît mai mult, revoluţionarea societăţii în întregul ei nu trebuie confundate cu orice mişcare revoluţionară a maselor exploatate şi asuprite. Aceste mişcări pot reprezenta acţiuni îndreptate împotriva unei clase reacţionare, marchează momente de criză în evoluţia puterii acesteia, luînd — de exemplu — forma unor răscoale şi uneori chiar a războaielor civile, fără să conducă însă la schimbări revoluţionare de ordin structural în viaţa societăţii ; nefiind conduse de o clasă înaintată, al cărei ţel fundamental să fie în deplină concordanţă cu tendinţele dominante ale dezvoltării sociale, asemenea mişcări nu duc deci la instaurarea unor noi structuri economice şi sociale, calitativ superioare.
Spre deosebire de mişcările revoluţionare în general, revoluţiile reprezintă momente de cotitură, mutaţii radicale în dezvoltarea socială. Aceste momente de schimbare calitativă, de trecere de la o determinare calitativă la alta în structura sistemului social sînt în mod necesar precedate şi pregătite de transformări cantitative în toate componentele sistemului. Pentru desemnarea perioadei în care se acumulează aceste transformări cantitative, se foloseşte în filozofia şi sociologia marxistă termenul de evoluţie. Dezvoltarea socială cuprinde, aşadar, atît perioade de evoluţie cît şi de revoluţie ; diferitele mişcări revoluţionare (răscoale, greve, unele războaie civile), care nu provoacă schimbări esenţiale în fizionomia orînduirii sociale în care se desfăşoară, sînt subordonate perioadei evolutive a dezvoltării sociale, ca elemente componente ale acesteia.
★
Societatea omenească cunoaşte, în dezvoltarea ei, diferite tipuri de revoluţii, fiecare avînd un anumit caracter şi fiind conduse de anumite forţe sociale. Caracterul unei revoluţii este definit de conţinutul transformărilor social-economice pe care le înfăptuieşte (de natura relaţiilor sociale, în primul rînd de producţie, pe care le instaurează), iar forţele sociale ale unei revoluţii sînt clasele şi păturile sociale interesate, care participă la lichidarea vechii orînduiri şi la victoria celei noi.
Avînd în vedere varietatea caracterului şi a forţelor sociale care au participat pînă acum la înfăptuirea lor, se poate stabili o tipologie fundamentală a revoluţiilor, corespunzătoare orînduirilor sociale care s-au succedat în istorie. Dintre acestea, reţinem revoluţia care a marcat trecerea de la sclavagism la feudalism, revoluţia burgheză, revoluţia socialistă.
Astfel, în trecerea de la sclavagism la feudalism, conţinutul revoluţiei a constat în înlocuirea relaţiilor de producţie sclavagiste cu relaţii de producţie feudale, puterea politică a stăpînilor de sclavi cu cea a mobililor feudali, iar forţele sociale care au participat la realizarea revoluţiei au fost masele populare asuprite, ale căror răscoale au subminat din interior orînduirea sclavagistă. De menţionat ca o particularitate faptul că în cadrul acestui proces revoluţionar au dispărut ambele clase aflate în luptă (stăpînitorii de sclavi şi sclavii), nici una dintre acestea nefiind purtătoare ale noilor relaţii de producţie.
Conţinutul revoluţiei burgheze îl constituie înlocuirea relaţiilor de producţie feudale cu relaţii capitaliste, a puterii de stat feudale cu puterea politică a burgheziei. Forţele sociale ale acestei revoluţii au fost burghezia (clasă exploatatoare, dar progresistă în acele condiţii, căreia i-a revenit rolul de clasă conducătoare în revoluţie), ţărănimea (clasă asuprită, în condiţii de dependenţă juridică şi nu numai economică şi politică faţă de nobilime), proletariatul în formare şi alte pături de oameni ai muncii. Deşi forţa socială pe care se sprijină burghezia în revoluţie o reprezintă masele de oameni ai muncii, înfăptuirea revoluţiei nu satisface interesele majore ale acestora ; exploatarea feudală şi dominaţia de clasă a feudalilor au fost înlocuite cu exploatarea şi dominaţia de clasă a burgheziei.
Forma cea mai radicală şi consecventă a revoluţiei burgheze o reprezintă revoluţia burghezo-democratică. Masele largi populare — care reprezintă forţa socială principală — imprimă procesului revoluţionar amprenta propriilor revendicări, avînd ca ţintă, în cadrul unor iniţiative de un mare elan revoluţionar, depăşirea sarcinilor unei revoluţii burgheze (de exemplu : revoluţia din 1848 din ţările române, revoluţiile din 1905 şi din februarie 1917 din Rusia). În condiţiile imperialismului, revoluţia burghezo-democratică capătă trăsături noi : lupta antifeudală se împleteşte strîns cu lupta antiimperialistă ; în sistemul contradicţiilor sociale, împletită strîns cu contradicţiile dintre ţărănime şi moşierime, dintre burghezie şi moşierime, acţionează contradicţia dintre burghezie şi proletariat — contradicţie fundamentală, specifică societăţii capitaliste în general. Pe măsură ce devine o clasă independentă, avînd în fruntea sa un partid propriu, marxist-leninist, proletariatul antrenează procesul revoluţionar pe făgaşul propriilor interese. Pentru aceasta, proletariatul trebuie să cucerească însă hegemonia în revoluţie, de care se foloseşte pentru a imprima revoluţiei un caracter consecvent (odată cu înlăturarea puterii politice a feudalilor, urmărindu-se lichidarea oricăror rămăşiţe feudale pe plan economic, precum şi cucerirea de drepturi şi libertăţi democratice) şi pentru a călăuzi procesul revoluţionar în direcţia transformării revoluţiei burghezo-democratice în revoluţie socialistă.
În acest sens, combătînd pe liderii Internaţionalei a II-a, Lenin sublinia că în imperialism sînt date toate condiţiile pentru transformarea rapidă a revoluţiei burghezo-democratice în revoluţie socialistă — ambele fiind verigi ale aceluiaşi proces revoluţionar nemijlocit. Confirmîndu-se pe deplin această concluzie leninistă, pe o asemenea cale s-a trecut în Rusia de la revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917 la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. De asemenea, în ţara noastră, procesul revoluţionar unic, început prin insurecţia naţională armată antifascistă şi antiimperialistă de la 23 August 1944, a parcurs o etapă cu caracter agrar, antifeudal şi antiimperialist, în care a fost desăvîrşită revoluţia burghezo-democratică, trecîndu-se nemijlocit, de către masele populare conduse de clasa muncitoare în frunte cu partidul comunist, la înfăptuirea sarcinilor revoluţiei socialiste.
b. Revoluţia socialistă
Dintre toate revoluţiile sociale de pînă acum, cea mai radicală transformare calitativă, de structură, aduce revoluţia socialistă. Ea marchează trecerea de la formaţiunile sociale bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, pe existenţa claselor, la un sistem social bazat pe proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie, vizînd desfiinţarea claselor. Revoluţia socialistă se deosebeşte esenţial de revoluțiile sociale din trecut, în primul rînd, prin conţinutul obiectivelor şi sarcinilor pe care le rezolvă şi prin structura forţelor sociale care participă la acest profund proces revoluţionar.
Obiectivele fundamentale ale revoluţiei socialiste sînt următoarele : desfiinţarea dominaţiei politice a burgheziei — statul burghez, expresie a dictaturii (de clasă) unei minorităţi exploatatoare (marea burghezie) — şi instaurarea puterii politice a clasei muncitoare — statul socialist, expresie a dictaturii proletariatului în alianţă cu majoritatea populaţiei ; lichidarea puterii economice a capitaliştilor, a proprietăţii privat-capitaliste asupra mijloacelor de producţie (şi în general a raporturilor de producţie bazate pe exploatarea omului de către om) şi crearea unor noi raporturi de producţie, socialiste, de colaborare şi ajutor reciproc, bazate pe proprietatea colectivă a oamenilor muncii asupra mijloacelor ce producţie : formarea unei conştiinţe revoluţionare, socialiste la toţi oamenii muncii şi făurirea culturii socialiste întemeiate pe ideologia marxist-leninistă, pe concepţia materialist-dialectică despre lume şi viaţă.
Prin schimbarea radicală a condiţiilor materiale şi spirituale de existenţă ale oamenilor, revoluţia socialistă deschide, totodată, şi perspectiva unor profunde realizări în domeniul condiţiei umane, iniţiindu-se un proces complex şi îndelungat de făurire conştientă a unui om nou.
Ea înscrie astfel o etapă nouă, cu bogate potenţialităţi de dezvoltare în procesul de umanizare a omului, de eliminare treptată şi consecventă a factorilor de dezumanizare, proprii sistemelor sociale bazate pe exploatare. Răspunzînd unei necesităţi obiective, revoluţia socialistă creează, totodată, premise pentru instaurarea unui sistem de relaţii şi de norme ce garantează echitatea socială, libertatea de dezvoltare nestingherită a individului.
În ceea ce priveşte forţele sociale participante la revoluţia socialistă, rolul de hegemon îl are clasa muncitoare. Aceasta nu numai pentru că proletariatul este clasa cea mai asuprită din capitalism, opusul social al burgheziei, ci şi pentru faptul că este singura clasă consecvent revoluţionară, nelegată de vreun mod privat de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Avînd în vedere statutul social al proletariatului, Marx şi Engels afirmau în Manifestul Partidului Comunist că acestei clase îi revine misiunea istorică de gropar al capitalismului şi de constructor al unei societăţi noi, lipsite de asuprire şi (exploatare. Clasei muncitoare i se alătură ţărănimea muncitoare, partea cea mai înaintată a intelectualităţii şi alte pături de oameni ai muncii, sub conducerea clasei muncitoare.
Spre deosebire de revoluţiile anterioare, revoluţia socialistă începe prin cucerirea puterii politice şi continuă cu revoluţionarea celorlalte domenii ale vieţii sociale (în sfera relaţiilor economice, în domeniul vieţii spirituale, al culturii, la nivelul structurii de clasă a societăţii, al relaţiilor comunitare etc.). Aceasta pentru că, fără cucerirea puterii politice, clasa muncitoare nu poate trece la construirea socialismului și, respectiv, nu poate crea condiţiile pentru trecerea la comunism. În acest sens se exprima Marx că lupta de clasă duce în mod necesar la dictatura proletariatului, această dictatură constituind instrumentul prin care clasa muncitoare realizează „trecerea la desfiinţarea tuturor claselor şi la o societate fără clase“ 17.
Precizarea lui Marx în legătură cu necesitatea obiectivă a dictaturii proletariatului cuprinde o idee de fond a teoriei sale despre revoluţia socialistă, asupra căreia va insista în mod deosebit şi Lenin, şi anume, obligativitatea căii revoluţionare în procesul trecerii de la capitalism la socialism. Această cale poate îmbrăca forme specifice de la o ţară la alta, funcţie de condiţiile istorice şi sociale concrete, de dinamica specifică a factorilor subiectivi şi obiectivi. Deosebirile pot apărea, în primul rînd, în ce priveşte modalitatea de cucerire a puterii. Funcţie de gradul de împotrivire a claselor răsturnate de la putere, pot fi adoptate forme insurecţionale sau neinsurecţionale de cucerire a puterii. Istoria a arătat că, în majoritatea cazurilor, au fost folosite mai ales formele 'insurecţionale ; dar nu sînt excluse şi alte modalităţi de cucerire a puterii.
Pe baza experienţei sale istorice de conducere a revoluţiei democrat-populare în ţara noastră, Partidul Comunist Român arată că un partid cu adevărat marxist-leninist al clasei muncitoare trebuie să aibă capacitatea de a îmbina diverse forme de înfăptuire a procesului de cucerire a puterii de către proletariat, fiind străină spiritului marxism-leninismului şi dăunătoare practicii revoluţionare absolutizarea unei forme sau alta a acestui proces politic profund revoluţionar.
Diversitatea formelor de realizare a revoluţiei socialiste se manifestă pe fondul acţiunii unor legi generale ale revoluţiei şi construcţiei socialismului, care au valoare de principii generale în teoria şi practica partidelor comuniste şi muncitoreşti. Astfel de principii generale sînt : conducerea maselor de oameni ai muncii de către clasa muncitoare în frunte cu partidul său marxist-leninist ; cucerirea puterii din mîinile burgheziei şi instaurarea puterii revoluţionare a proletariatului ; alianţa clasei muncitoare cu masele principale ale ţărănimii şi cu alte pături de oameni ai muncii ; lichidarea proprietăţii capitaliste şi instaurarea proprietăţii obşteşti, socialiste asupra mijloacelor de producţie ; transformarea socialistă a agriculturii ; dezvoltarea planificată a economiei naţionale în vederea construirii socialismului şi comunismului, a ridicării nivelului de trai al celor ce muncesc ; înfăptuirea revoluţiei socialiste în domeniul ideologiei şi culturii ; lichidarea asupririi naţionale şi realizarea egalităţii în drepturi şi a prieteniei frăţeşti dintre popoare, apărarea cuceririlor socialismului şi solidaritatea clasei muncitoare din ţara respectivă cu clasa muncitoare din celelalte ţări.
Universalitatea se manifestă însă totdeauna prin specificitate, generalul prin particular şi individual. De aceea, cunoaşterea legilor generale ale revoluţiei socialiste nu oferă decît premisele teoretice ale înfăptuirii unei asemenea revoluţii. Trecerea de la teorie la practică presupune aplicarea acestor legi în funcţie de particularităţile istorice şi sociale ale fiecărei ţări. Aceasta este o sarcină de competenţa exclusivă a partidelor comuniste din ţările respective. Funcţie de experienţa aplicării în practică a acestor legi generale, se creează premisele metodologice pentru îmbogăţirea însăşi a teoriei marxist-leniniste despre revoluţia socialistă. Pe o asemenea poziţie se situează consecvent Partidul Comunist Român, oferind astfel elemente importante pentru generalizarea experienţei mişcării comuniste şi muncitoreşti contemporane, pentru îmbogăţirea tezaurului marxism-leninismului.
În legătură cu aceasta, Programul partidului arată că „în viitor transformările revoluţionare vor cunoaşte o şi mai mare diversificare. Fiecare popor, pornind de la principiile generale ale socialismului ştiințific va trece la socialism pe o cale proprie; fiecare partid, fiecare popor vor îmbogăţi prin experienţa lor tezaurul universal al teoriei şi practicii revoluţiei, al construcţiei socialiste. În legătură cu trecerea în viitor a noi popoare spre socialism trebuie pornit nu de la scheme şi şabloane lipsite de viabilitate, ci de la cerinţele imperioase ale vieţii, de la realităţile sociale noi din fiecare ţară“. Dealtfel, tocmai „diversitatea condiţiilor social-economice şi politice concrete, particularităţile și tradiţiile istorice ale fiecărei ţări vor determina o gamă largă a formelor de trecere spre socialism, noi şi noi modalităţi concrete, experimente şi soluţii în edificarea societăţii socialiste“18.
În domeniul vieţii sociale, fenomenului de dezvoltare i se asociază în mod curent termenul de progres ; acesta constituie o dimensiune specifică a sistemului social, o determinare sintetică şi un rezultat al dezvoltării sociale.
a. Ideea de progres. Criterii şi factori ai progresului
Conceptul de progres desemnează totalitatea rezultatelor pozitive ale dezvoltării ascendente a sistemului social în ansamblul său, exprimă procesul de înnoire continuă a vieţii sociale.
Asupra ideii de progres au meditat, în trecut şi azi, mulţi gînditori. Acceptarea sau respingerea acestei idei depinde, în ultimă instanţă, de interesele fundamentale ale clasei pe poziţiile căreia se situează gînditorul respectiv ; clasele sociale oprimate politic şi economic legitimează ideea de progres, adoptînd-o ca stindard al luptei lor revoluţionare, iar clasele dominante şi asupritoare resping această idee, considerînd-o ca pericol ce atentează la ordinea stabilă a vieţii sociale.
Discuţia asupra existenţei sau inexistenţei progresului a constituit, de exemplu, una din temele principale ale filozofiei culturii şi ale filozofiei istoriei. În perioada de ascensiune a burgheziei, majoritatea ideologilor ei au înţeles progresul ca un fenomen omogen, liniar-ascendent, neîntrerupt, fiecare etapă nouă fiind superioară celei anterioare. Aceasta a fost ideea de progres caracteristică enciclopediştilor francezi şi în general a filozofiei „luminilor“ din secolul al XVIII-lea.
Faţă de unilateralitatea acestei concepţii, Marx a arătat că progresul este un proces complex, determinat, multilateral şi contradictoriu (chiar antagonist în societăţile bazate pe exploatare). Definind conţinutul ideii de progres, materialismul istoric precizează caracterul multilateral al manifestării acestuia în diverse domenii ale vieţii sociale. În filozofia şi sociologia contemporană se vorbeşte, de exemplu, de progres tehnico-ştiinţific, economic, social-politic, cultural etc. Progresul social, în ansamblu, se constituie din sinteza progresului în toate aceste domenii. De asemenea, marxismul pune în evidenţă o ierarhizare determinist-cauzală a liniilor progresului, astfel încît, aspectele evolutive ale dezvoltării în plan spiritual şi suprastructural în general sînt condiţionate de transformările calitative care se petrec în domeniul vieţii materiale a societăţii, al modului de producţie. Pot să apară însă şi neconcordanţe ; funcţie de fizionomia specifică a orînduirilor sociale, aceste neconcordanţe se manifestă într-o măsură mai mare sau mai mică, ceea ce conferă totdeauna progresului, la scara întregului sistem, un caracter contradictoriu.
Caracterul contradictoriu al progresului în orînduirile bazate pe relaţii de exploatare se manifestă prin aceea că ritmul de dezvoltare a diferitelor domenii ale vieţii sociale nu este acelaşi ; în diverse domenii, progresul poate fi — şi este de obicei — inegal, unele domenii progresînd mai rapid decît altele. La aceasta se referă, între altele, legea dezvoltării inegale a activităţilor sociale descoperită de Marx. Astfel, orientarea unilaterală a producătorilor spre o pregătire tehnologică, deşi poate însemna o accelerare a dezvoltării economice, duce la o stare de stagnare sau regres pe plan cultural şi în general spiritual. O serie de teoreticieni contemporani critică stadiul actual al culturii burgheze, tocmai din cauza unei astfel de subordonări totale a dezvoltării spirituale faţă de criteriile rentabilităţii economice, ducînd la o dezvoltare unilaterală sau monovalentă („unidimensională“, cum spune H. Marcuse). Tot astfel, progresul pe planul forţelor de producţie din orînduirea capitalistă aduce cu sine, pe lîngă unele consecinţe pozitive pe planul raporturilor de producţie şi al relaţiilor sociale în general, şi o adîncire a exploatării şi înstrăinării omului, atît în domeniul economic, cît şi în celelalte domenii ale vieţii sociale (politic, juridic, spiritual etc.).
Progresul social este contradictoriu în orînduirile bazate pe antagonisme sociale şi sub aspectul inegalităţii nivelurilor de dezvoltare economică atinse de către diferite ţări (state, naţiuni) în aceeaşi perioadă istorică. În capitalism, această inegalitate este flagrantă : alături de cîteva metropole foarte dezvoltate, există numeroase ţări cu o economie preponderent agrară bazată pe monocultură (structurată unilateral ca sursă de materii prime), dependente economic de ţările avansate. Datorită inegalităţii create în mod artificial prin secole de exploatare colonială, progresul marcat al unora dintre statele capitaliste contemporane s-a obţinut prin stagnarea şi strangularea economică forţată a dezvoltării altora.
De regulă, după cucerirea puterii, burghezia — ai cărei reprezentanţi ideologici au afirmat pentru prima dată ideea de progres — renunţă în plan teoretico-ideologic la această idee, care este preluată de către alte forţe sociale înaintate, de către proletariat. Trebuie însă semnalat faptul că ideologii burghezi contemporani nu neagă orice progres. Negativismul ideologiei burgheze contemporane în această privinţă se instituie pe căi ocolite. Recunoscîndu-se caracterul complex şi chiar contradictoriu al progresului, filozofia şi sociologia burgheză își manifestă, totodată, reţinerea faţă de posibilitatea progresului în societatea contemporană, prin supraestimarea componentei negative a acestuia şi minimalizarea celei pozitive.
Este cunoscută, de pildă, poziţia lui O. Spengler şi a adepţilor săi în domeniul filozofiei culturii, care susţin teza paralelismului culturilor, sau — într-o variantă mai nouă — interpretarea lui A. J. Toynbee în domeniul filozofiei istoriei ; acesta din urmă consideră fiecare cultură şi, respectiv, fiecare perioadă istorică ca avînd un început şi un sfîrşit, fără ca rezultatele uneia să poată fi preluate şi valorificate de cea următoare. În acest caz, se absolutizează discontinuitatea progresului istoric şi se dă o interpretare exclusiv distructivă negaţiei pe care o realizează procesele revoluţionare în dezvoltarea societăţii.
Alţi teoreticieni consideră că progresul în domeniul ştiinţific şi tehnologic este urmat în mod necesar de o dezumanizare, de o subordonare a fiinţei umane faţă de tehnică. Se vorbeşte despre universul social în perspectivă ca despre un univers al maşinilor. Astfel, unii gînditori existenţialişti consideră că progresul ştiinţific şi tehnologie înseamnă o diminuare a autonomiei şi libertăţii umane. Menţionăm că, într-o asemenea perspectivă, trebuie apreciată şi concepţia „omului unidimensional“ a lui H. Marcuse.
Afirmarea unei atitudini de încredere, ştiinţific întemeiată, în posibilitatea unui progres social — care să însemne, totodată, şi un progres în umanizarea fiinţei umane, în afirmarea sa liberă — presupune stabilirea unor criterii obiective ale progresului, în raport cu care o etapă sau alta să poată fi apreciată ca reprezentînd sau nereprezentînd un progres faţă de cea anterioară sau faţă de cea la care o raportăm.
Într-o viziune consecvent materialistă asupra istoriei, în baza analizei conceptului marxist de formaţiune socială, un criteriu principal al progresului este nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie şi gradul de concordanţă a acestora cu raporturile de producţie. Aplicarea acestui criteriu necesită însă, totdeauna, o analiză concretă. În aprecierea nivelului dezvoltării sociale în ansamblu, trebuie să facem apel la ideea fundamentală a lui Marx cu privire la poziţia claselor sociale în procesul de producţie şi, funcţie de acesta, la gradul participării lor la însuşirea şi folosirea produsului global al activităţilor sociale. Transpunînd această idee asupra evaluării progresului social, rezultă că un criteriu obiectiv al acestuia este cantitatea valorilor materiale şi spirituale realizate de un sistem social determinat, împreună cu măsura în care totalitatea membrilor colectivităţii respective au acces la însuşirea şi folosirea acestor valori. O astfel de perspectivă ne oferă un indicator sintetic care ţine seama — deopotrivă — atît de nivelul progresului ştiinţifico-tehnic al forţelor de producţie (cantitatea şi calitatea de valori produse), cît şi de progresul realizat în domeniul relaţiilor de producţie şi sociale în general (măsura în care aceste valori sînt accesibile unora sau tuturor, în aceeaşi proporţie sau în proporţii diferite).
Necesitatea abordării concrete a criteriului fundamental al progresului (concordanţa dintre relaţiile de producţie cu nivelul forţelor de producţie) trebuie privită şi din alt unghi de vedere. Aşa cum nu poate fi absolutizat nivelul forţelor de producţie, nu poate fi absolutizat nici caracterul relaţiilor de producţie în aprecierea gradului de progres social. În această ordine de idei, trebuie menţionat că instaurarea relaţiilor de producţie socialiste, într-o ţară sau alta, nu înseamnă automat un progres radical de ansamblu al societăţii. Relaţiile de producţie socialiste potenţează progresul material (şi prin aceasta şi pe cel spiritual) al societăţii, dar realizarea acestor potenţialităţi depinde de nivelul atins în dezvoltarea forţelor de producţie. De aceea, fără un nivel înalt de dezvoltare a forţelor de producţie nu se pot crea premisele unui progres rapid şi multilateral al societăţii socialiste.
Sub acest aspect, referindu-se la criteriile progresului social, Lenin sublinia că cel mai ilustrativ criteriu este ritmul de creştere a productivităţii muncii. Acest criteriu oglindeşte nu numai ritmul propriu de dezvoltare a forţelor de producţie, ci şi măsura în care relaţiile de producţie stimulează sau nu, oferă un cîmp favorabil sau îngustează capacităţile proprii de dezvoltare ale forţelor de producţie.
Din relevarea ponderii pe care o au ritmurile sporite de creştere a productivităţii muncii în determinarea specificului calitativ al progresului în epoca contemporană, rezultă că gradul de stăpînire de către om a forţelor naturii şi societăţii devine un criteriu tot mai important al progresului social. Acesta depinde nu numai de nivelul atins în dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, ci şi de caracterul relaţiilor de producţie. Funcţie de specificul acestora, oamenii pot fi stăpîni nu numai pe forţele naturii, ci şi pe cele sociale ; în condiţiile socialismului, ei pot dirija conştient şi planificat ritmurile dezvoltării în toate domeniile vieţii sociale.
Criteriile generale ale progresului social trebuie, aşadar, aplicate totdeauna ţinînd seama de diversitatea criteriilor specifice de dezvoltare a diferitelor domenii ale vieţii sociale, iar aprecierea progresului într-un domeniu al vieţii sociale poate fi analizată numai prin raportarea la consecinţele pe care acesta le provoacă altor domenii ale progresului social. Astfel, nivelul forţelor de producţie nu poate fi luat în consideraţie separat de caracterul relaţiilor de producţie şi invers. De asemenea, progresul ştiinţific poate fi exprimat (şi trebuie exprimat) prin cantitatea de informaţie care intervine în circuitul tuturor activităţilor sociale ; progresul tehnic este exprimabil în grade de eficienţă a tuturor activităţilor sociale, şi nu numai a celor de producţie ; progresul social-politic oglindeşte gradul de participare a maselor la exercitarea puterii şi controlului asupra acesteia; progresul cultural se poate evidenţia prin cantitatea şi calitatea valorilor spirituale vehiculate în societate, precum şi prin gradul de acces al maselor la aceste valori etc.
Ne apare, astfel, pe deplin dovedită ideea marxistă a caracterului complex şi în unele privinţe contradictoriu al progresului, precum şi necesitatea abordării problematicii progresului social de pe poziţiile determinismului materialist-dialectic şi istoric.
b. Particularităţi ale progresului în socialism
Specificitatea progresului în socialism depinde, în primul rînd, de natura relaţiilor de producţie. Datorită caracterului colectiv al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, aceste relaţii sînt de colaborare şi ajutor reciproc, fapt care exclude deosebirile radicale de interese dintre membrii societăţii. Ca urmare, în socialism se constituie presele concordanţei dintre structura factorilor obiectivi şi cei subiectivi ei progresului, dispar neconcordanţele flagrante între diverse linii de manifestare a progresului, natura contradictorie a acestuia exclude antagonismele.
O trăsătură importantă a progresului în socialism este caracterul multilateral. Aceasta presupune dezvoltarea armonioasă a tuturor ramurilor economiei naţionale, a tuturor domeniilor vieţii sociale : stabilirea unor proporţii optime între diferite ramuri ale industriei, între industria bunurilor de consum şi industria producătoare de mijloace de producţie, între industrie şi agricultură ; repartizarea teritorială armonioasă a forţelor de producţie pe întreg teritoriul ţării ; dezvoltarea impetuoasă a tuturor celorlalte domenii ale activităţii sociale : învăţămîntul, ştiinţa şi cultura, ocrotirea sănătăţii etc.
Socialismul se caracterizează prin ritmuri înalte de dezvoltare economică şi socială, printr-o creştere continuă a producţiei, a venitului național şi a produsului social global. Revoluţia ştiinţifico-tehnică a accelerat ritmul de dezvoltare în întreaga societate contemporană ; ceea ce este însă specific socialismului nu e simpla accelerare a ritmului în care se realizează progresul social, ci o accelerare a ritmului de soluţionare a contradicţiilor sociale şi de acomodare a structurilor sociale la progresul ştiinţifico-tehnologic, la cerinţele, în rapidă dezvoltare şi diversificare, ale oamenilor. De aceea, în socialism se accelerează procesul de sincronizare a ritmurilor în care se înfăptuieşte progresul în diferite domenii de activitate socială.
În societatea socialistă progresul are un caracter planificat; scopul planificării este eficientizarea la maximum a potentelor obiective şi subiective ale socialismului, în vederea creării condiţiilor pentru trecerea la societatea comunistă. Spre deosebire de planificarea practicată în ţările capitaliste contemporane avansate, care este subordonată marelui capital, în socialism planificarea se înfăptuieşte în conformitate cu interesele marii majorităţi a populaţiei. De aceea, la progresul rapid şi multilateral al socialismului participă conştient masele largi populare.
Contradicţia dintre producţie şi consum, dintre nivelul dezvoltării tehnico-materiale şi nivelul de trai al maselor, care îmbrăca adesea forme antagonice de manifestare în orînduirile anterioare şi mai ales în capitalism (crize de supraproducţie, şomaj, risipă şi folosire iraţională a materiilor prime şi a capacităţilor productive şi umane), capătă în socialism o cu totul altă natură. Socialismul instituie o concordanţă tot mai deplină între producţie şi consum, asigurîndu-se o permanentă ridicare a nivelului de trai material şi spiritual al tuturor oamenilor muncii, pe măsura progresului continuu al vieţii materiale a societăţii.
Prin aceasta, socialismul creează cadrul optim de realizare a condiţiei umane, punînd în practică principiul după care omul devine valoare supremă, măsură şi scop al progresului şi civilizaţiei.
★
Precizarea trăsăturilor specifice ale progresului în socialism întemeiază metodologic concluzia că factorii obiectivi care potenţează accelerarea ritmului dezvoltării sociale de ansamblu în această orînduire pot fi puşi în funcţiune numai în condiţiile exercitării consecvente a rolului factorilor subiectivi.
Un model de înţelegere consecvent ştiinţifică şi creatoare a ideilor marxismului în această privinţă, care răspunde plenar scopurilor esenţiale şi umanismului profund al ideilor comunismului ştiinţific în acţiune, este Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism.
Tabloul progresului României cuprins în acest Program are caracteristicile unei imagini sistemice, în care diferitele sectoare ale activităţii sociale sînt integrate într-o dinamică unitară. O particularitate specifică a progresului României în deceniile următoare, sugerată de Program, rezultă şi din cumularea sarcinilor unei etape superioare a socialismului cu cele ale unei strategii de dezvoltare de mare perspectivă, — din care cauză ritmurile progresului sînt tot mai accelerate. În această etapă se asigură dezvoltarea multilaterală, armonioasă şi unitară a forţelor de producţie, a tuturor domeniilor vieţii economico-sociale, se realizează o concordanţă tot mai deplină între forţele şi relaţiile de producţie ale societăţii. Sînt create, de asemenea, condiţiile-materiale şi spirituale pentru înfăptuirea deplină a principiilor socialiste de proprietate şi repartiţie, munca devine tot mai mult o necesitate şi o datorie de onoare, se asigură tot mai deplin cerinţele materiale şi spirituale — determinate ştiinţific — ale întregului popor. În societatea socialistă multilateral dezvoltată, ca etapă superioară a socialismului, se vor afirma cu putere principiile eticii şi echităţii socialiste, se va realiza întrepătrunderea în practică a acestora cu principiile comunismului.
Trecerea de la societatea socialistă multilateral dezvoltată spre comunism se va realiza în cadrul unui proces dialectic unitar, prin acţiunea conştientă a maselor populare pentru înlăturarea vechilului, care nu mai corespunde noilor forţe de producţie, prin aplicarea cuceririlor știinţei şi tehnicii înaintate, prin perfecţionarea noilor relaţii sociale, prin transformarea revoluţionară a societăţii19.
Factorii hotărîtori pentru atingerea acestor obiective sînt, în primul rînd, creşterea economică (realizată îndeosebi prin accentuarea procesului de industrializare) şi modernizarea structurii industriei. Aceştia definesc tipul de dezvoltare pentru care optează partidul nostru în direcţionarea progresului în ţara noastră. Primul se realizează cu precădere pe seama factorului muncii ; al doilea îndeosebi prin asimilarea progresului ştiinţei şi tehnicii. În următorul sfert de veac, progresul României socialiste urmează să se înfăptuiască pe o oale nu numai extensivă, ci şi intensivă, ceea ce înseamnă o transformare calitativă a structurii economiei naţionale, prin schimbarea indicatorilor cantitativi şi calitativi ai diferitelor ramuri ale industriei, a ponderii lor în ansamblul producţiei.
Totodată, se urmăreşte crearea unei agriculturi intensive, vizînd apropierea activităţii agricole de cea industrială. Acest proces are consecinţe remarcabile şi sub aspect economic, şi sub aspect social, acţionînd în sensul omogenizării sociale în general.
Odată cu dezvoltarea şi cu modificările structurale care se vor produce în economia naţională, structura socială şi socio-profesională a ţării noastre va înregistra adînci schimbări calitative. Se va accentua şi mai mult ponderea clasei muncitoare în structura populaţiei şi rolul ei ca principală forţă socială a societăţii noastre socialiste. Totodată, se va realiza o apropiere tot mai mare între clasa muncitoare şi ţărănime (pe măsura transformării muncii din agricultură într-o variantă a muncii industriale), între acestea şi intelectualitate (în perspectiva accentuării procesului de dispariţie a deosebirilor esenţiale dintre munca fizică şi cea intelectuală).
Toate aceste transformări vor conduce la un proces complex de lichidare a oricăror deosebiri de clasă, de omogenizare deplină a societăţii, la instaurarea unei societăţi fără clase sociale — societatea comunistă.
Îndeplinirea cu succes a tuturor obiectivelor propuse în Programul partidului nostru de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare spre comunism, etapă care concentrează într-un şuvoi unic atît direcţiile obiective ale progresului social în ţara noastră, cît și energiile creatoare ale poporului român, sub conducerea partidului său comunist, va situa ţara noastră pe cele mai înalte culmi ale progresului şi civilizaţiei.
Ca orice domeniu al existenţei, societatea în ansamblul ei, precum şi subsistemele ce o alcătuiesc sînt fenomene contradictorii. Dezvoltarea şi progresul social sînt expresie şi rezultat al contradicţiilor, care aici se manifestă într-un mod propriu.
a. Specificul contradicţiilor sociale ; contradicţiile în societatea socialistă
Unitatea dintre obiectiv şi subiectiv în acţiunea legilor sociale conferă contradicţiilor din societate un caracter specific. Funcţie de natura intereselor lor materiale şi spirituale, oamenii intervin în dinamica contradicţiilor obiective ale vieţii sociale, contribuind la adîncirea sau la rezolvarea mai rapidă a acestora. De aceea, în societate, contradicţiile în plan obiectiv apar, evoluează şi se rezolvă totdeauna prin intermediul acţiunii factorului subiectiv.
Pe de altă parte, contradicţiile sociale nu se reduc la cele din planul obiectiv, al existenţei sociale. Alături de acestea (între forţele de producţie şi relaţiile de producţie, între bază şi suprastructură etc.), se manifestă şi raporturi contradictorii în plan subiectiv, în sfera relaţiilor umane (între indivizi, între individ şi societate, între diverse categorii, grupuri şi clase sociale).
Între diferite tipuri, forme şi niveluri de manifestare a contradicţiilor sociale există o strînsă interdependenţă, determinante fiind contradicţiile din structurile obiective fundamentale ale societăţii. De natura şi modalităţile rezolvării acestora, depind înseşi modalităţile şi ritmul de rezolvare a contradicţiilor la nivelul întregii vieţi sociale. De aceea, natura contradicţiilor sociale este, în ultimă instanţă, funcţie de natura modului de producţie şi — în primul rînd — de natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. Astfel, în mod necesar, între clasele sociale care au poziţii radical diferite faţă de mijloacele de producţie (unele fiind deţinătoare ale acestora, iar altele fiind lipsite de ele) se stabilesc raporturi antagoniste ; iar între clasele care au poziţii fundamentale comune faţă de aceste mijloace (fiind deopotrivă deţinătoare ale lor, sau deopotrivă lipsite de ele) se stabilesc raporturi neantagoniste.
Contradicţii antagoniste au funcţionat între clasele fundamentale ale tuturor societăţilor întemeiate pe relaţii de exploatare ; între stăpîni de sclavi şi sclavi în sclavagism, între feudali şi ţărani (iobagi) în feudalism, între burghezie şi proletariat în capitalism. Caracterul antagonic al contradicţiilor dintre aceste clase decurge din deosebirile radicale dintre ele în ce priveşte poziţia faţă de mijloacele de producţie.
Contradicţii neantagoniste se manifestă, de exemplu, între clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare în socialism, caracterul acestor contradicţii decurgînd din poziţia fundamentală comună a claselor respective faţă de mijloacele de producţie. Trebuie menţionat, totodată, că asemenea contradicţii neantagoniste au funcţionat şi în alte orînduiri, între grupuri şi clase care aveau interese economice şi politice comune. În capitalism, orînduire în care se păstrează multe rămăşiţe ale relaţiilor sociale din feudalism, asemenea contradicţii se manifestă, de exemplu, între ţărănimea muncitoare şi proletariat, împreună aflîndu-se în raporturi antagonice cu burghezia şi moşierimea. Aceste contradicţii neantagonice nu sînt însă specifice orînduirilor bazate pe relaţii de exploatare ; existenţa unor relaţii contradictorii neantagonice într-o societate care prin esenţa ei este purtătoare a antagonismelor de clasă nu semnifică diminuarea caracterului antagonist de ansamblu al contradicţiilor proprii acesteia.
Caracterul antagonic al relaţiilor sociale fundamentale dintr-o societate conferă un caracter antagonic şi altor relaţii, care prin ele însele nu au caracter antagonic. De exemplu, contradicţia dintre oraş şi sat, sau dintre civilizaţia urbană şi civilizaţia rurală, dintre munca fizică, şi cea intelectuală, sau contradicţiile dintre interesele diferiţilor indivizi — care prin natura lor nu sînt antagoniste — au căpătat un astfel de caracter în societăţile bazate pe exploatare, generînd binecunoscuta luptă dintre oraş şi sat, conflictul dintre civilizaţia rurală şi urbană, opoziţia radicală dintre purtătorii muncii intelectuale şi cei ai muncii fizice, generînd raporturi de duşmănie între indivizi ; acest fenomen a fost observat încă de filozofii şi moraliştii din perioada de ascensiune a burgheziei, care au caracterizat raporturile dintre indivizi potrivit principiului „homo homini lupus“ (Hobbes).
Natura neantagonică a contradicţiilor specifice orînduirii socialiste nu exclude cu totul posibilitatea apariţiei unor antagonisme şi în această orînduire. Este posibilă evoluţia unor contradicţii spre stări conflictuale, manifestîndu-se ca antagoniste. Aceasta se poate întîmpla în cazul cînd anumite categorii de oameni din cadrul societăţii socialiste, prin interesele lor înguste de grup, se opun direct sau indirect rezolvării contradicţiilor existente şi menţin în mod artificial o situaţie care împiedică realizarea obiectivelor fundamentale ale societăţii socialiste, creşterea continuă a nivelului de viaţă materială şi spirituală a întregii populaţii şi participarea nemijlocită a acesteia la stabilirea scopurilor, alegerea mijloacelor şi repartizarea echitabilă a rezultatelor întregii activităţi sociale. Antrenarea contradicţiilor pe un asemenea făgaş depinde hotărîtor de mecanismul exercitării rolului factorului subiectiv în dezvoltarea societăţii socialiste ; dacă unele neconcordanţe care apar la nivel economic şi social, unele deosebiri contradictorii de interese între oameni nu sînt dezvăluite la timp, nu se ţine cont de-acţiunea şi specificul lor, nu se preconizează măsuri adecvate din punct de vedere economic, politic şi ideologic pentru a le rezolva şi depăşi, aceste neconcordanţe şi raporturi contradictorii se adîncesc şi se pot transforma — după cum se arată în documentele de partid — în antagonisme sociale.
Înlăturarea tendinţelor care pot antrena raporturile dintre oameni pe făgaşul antagonismelor nu înseamnă însă înlăturarea oricăror contradicții din societatea socialistă. În dinamica acesteia nu dispar niciodată relaţiile contradictorii ; întotdeauna vor exista deosebiri de interese neesenţiale între oameni, chiar dacă în fiecare perioadă istorică acestea vor fi mereu altele. Orice etapă de progres are o structură proprie de relaţii economice şi sociale, o dinamică proprie a nevoilor (materiale şi spirituale), astfel încît legea contradicţiei rămîne o lege generală a progresului. În acest sens, Programul P.C.R. precizează că „şi în perioada care face obiectul Programului vor continua să se manifeste contradicţii în diferite domenii ale vieţii sociale. Desigur, ca urmare a dispariţiei claselor exploatatoare, a conlucrării strînse între clasele şi categoriile sociale noi, deopotrivă interesate în făurirea orînduirii socialiste, în ţara noastră nu mai există şi nu pot apărea contradicţii fundamentale de clasă. În vastul proces de edificare a noii orînduiri sociale apar însă, şi vor continua să apară, contradicţii care trebuie temeinic cunoscute. Partidul va acţiona în vederea soluţionării la timp a acestor contradicţii, astfel ca ele să nu se dezvolte şi să nu afecteze progresul general al socialismului. Va trebui luptat permanent şi cu fermitate împotriva vechiului, a ceea ce este perimat şi nu mai corespunde noii etape de dezvoltare, pentru promovarea curajoasă a noului, pentru progresul rapid al forţelor de producţie, perfecţionarea relaţiilor socialiste şi a întregii activităţi economico-sociale“20.
★
O contribuţie deosebită la elucidarea mecanismului contradictoriu al dezvoltării societăţii socialiste a adus-o P.C.R., pe baza analizei ştiinţifice a fenomenelor complexe caracteristice dezvoltării multilaterale a socialismului în ţara noastră. Pusă încă la Congresul al IX-lea, analizată pe larg la Conferinţa Naţională a P.C.R. din iulie 1972 şi în diverse alte documente de partid, problema contradicţiilor societăţii socialiste a fost abordată sub multiple aspecte la Congresul al XI-lea al partidului. Din punct de vedere teoretico-filozofic, concepţia partidului nostru despre natura contradictorie a societăţii socialiste se întemeiază pe tezele principale ale dialecticii materialiste cu privire la contradicţiile sociale : teza obiectivității şi universalităţii contradicţiilor, ideea corelaţiei dintre obiectiv şi subiectiv în manifestarea contradicţiilor sociale etc. În acest sens, se arată că manifestarea contradicţiilor constituie şi în socialism o lege a dezvoltării sociale.
Criteriul metodologic fundamental de abordare a contradicţiilor din societatea socialistă este ordinea nivelurilor de structurare a sistemului social, sugerată de conceptul de formaţiune socială.
În raport cu structura societăţii socialiste multilateral dezvoltate, des-prindem următoarele aspecte contradictorii : contradicţii în domeniul infrastructurii, ai raporturilor oamenilor cu natura (aceste contradicţii se manifestă din ce în ce mai pregnant în epoca noastră, în condiţiile actualei revoluţii tehnico-ştiinţifice) ; contradicţii în cadrul forţelor de producţie (de exemplu, între structura şi capacitatea de exercitare a forţei de muncă şi gradul de folosire a uneltelor de producţie sau a obiectului muncii) ; contradicţii în domeniul raporturilor dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie ; contradicţii în domeniul economic, al raporturilor de proprietate sau al celor de repartiţie (pot apărea şi contradicţii între tipul de proprietate şi mecanismul repartiţiei) ; contradicţii între diverse ramuri şi domenii ale activităţii economice (de exemplu, între industrie şi agricultură) ; contradicţii între activitatea economică şi alte domenii de activitate socială ; contradicţii între sat şi oraş, între munca fizică şi intelectuală ; contradicţii în domeniul raporturilor dintre bază şi suprastructură, dintre dezvoltarea impetuoasă a forţelor şi relaţiilor de producţie (pe de o parte) şi formele de organizare şi conducere a întregii activităţi economico-sociale (pe de altă parte) ; contradicţii în sfera suprastructurii : la nivelurile organizării politico-administrative şi al funcţionării instituţiilor politice, juridice etc. ; contradicţii în domeniul conştiinţei, al ideologiei (în sfera moralei, a conştiinţei politice, juridice etc.) ; contradicţii care apar pe fondul luptei de idea în ştiinţă şi cultură.
În afara acestor contradicţii, semnalăm şi categoria contradicţiilor din sfera relaţiilor umane : contradicţii între grupuri, clase, pături sau alte categorii sociale ; contradicţii între individ şi colectivitate. Astfel de contradicţii se rezolvă treptat, pe măsura consolidării unităţii dintre interesele fundamentale ale diferitelor grupuri şi clase sociale, dintre interesele particulare şi cele generale ale oamenilor.
Cea mai importantă sarcină teoretică în elaborarea sistemului de contradicţii este descifrarea corelaţiilor pe verticală între diverse paliere ale structurii sistemului social. De explicarea acestora depinde găsirea verigilor principale pentru direcţionarea acţiunii eficiente pe linia creşterii rapide a ritmului de dezvoltare socială, de realizare deplină a condiţiei umane.
Orientată consecvent spre acest scop, politica P.C.R. se sprijină pe studiul ştiinţific al contradicţiilor, pe dezvăluirea acestora cu intransigenţă revoluţionară, ceea ce permite folosirea condiţiilor obiective ale dezvoltării, amplificarea capacităţilor subiective de sesizare la timp şi soluţionare pertinentă a acestora. Prin aceasta, P.C.R. dovedeşte o înţelegere profundă a tezei lui Marx, potrivit căreia dialectica trebuie să fie mijlocul teoretic principal de abordare a fenomenului social.
b. Particularităţi şi metode specifice ale rezolvării contradicţiilor în capitalism şi în socialism
Unitatea dintre subiectiv şi obiectiv în dezvoltarea societăţii conferă specificitate şi modalităţilor de rezolvare a contradicţiilor sociale. Întotdeauna rezolvarea acestora este condiţionată de raportul dintre interesele diferitelor grupuri sociale.
În orînduirile bazate pe exploatare, rezolvarea definitivă a contradicţiilor (antagonice) dintre clasele exploatatoare şi cele asuprite se realizează totdeauna prin revoluţie socială. Aşa, de exemplu, Marx şi Engels au arătat că rezolvarea definitivă a contradicţiilor capitalismului bazate pe antagonismul dintre deţinătorii de capital şi clasa muncitoare (în situaţie de proletariat) este posibilă numai prin revoluţie socialistă. În acelaşi timp însă ei au arătat că, înainte de desfiinţarea orînduirii capitaliste, dinamica contradicţiilor generează rezolvări temporare (soluţii pe termen scurt), prin care se reduce tensiunea antagonismelor ; de pildă, crizele de supraproducţie sînt astfel de rezolvări temporare, rezolvări care — în sistemul social capitalist — se realizează însă pe seama maselor de oameni ai muncii. Acelaşi rol îl joacă şi reformele la care consimte clasa burgheză pentru eliminarea unor aspecte prea evidente ale exploatării. Reformele fac să dispară forma clasică (directă) a exploatării — exploatarea de acest fel ajungînd să fie obiectul nemijlocit al urii proletariatului —, dar nu pot duce la dispariţia raporturilor de exploatare care, în capitalismul contemporan, îmbracă cele mai diferite şi mai disimulate forme. De aceea, contradicţiile proprii orînduirilor bazate pe exploatare se rezolvă numai pe cale revoluţionară, indiferent de formele concrete prin care se înfăptuiesc revoluţiile sociale, revoluţia socialistă fiind o legitate a procesului de trecere de la capitalism la socialism.
În socialism, schimbîndu-se natura contradicţiilor, se schimbă şi modalităţile lor de acţiune şi rezolvare.
În primul rînd, spre deosebire de contradicţiile fundamentale din capitalism, care nu sînt rezolvabile în cadrul aceleiaşi orînduiri, ci numai prin schimbarea orînduirii sociale, contradicţiile fundamentale din socialism sînt rezolvabile în cadrul aceleiaşi orînduiri. Contradicţiile capitalismului se rezolvă prin schimbarea sistemului dat de contrarii, în locul său instaurîndu-se un nou sistem de contrarii ; contradicţiile socialismului se rezolvă în cadrul aceluiaşi sistem de contrarii şi deci acestea nu dispar, ci îşi schimbă doar conţinutul.
În al doilea rînd, în timp ce contradicţiile fundamentale ale capitalismului au în mare măsură un rol disfuncţional în raport cu sistemul modului de producţie, cu sistemul relaţiilor umane în general, contradicţiile fundamentale ale socialismului — în măsura în care li se schimbă permanent conţinutul în concordanţă cu tendinţele obiective ale progresului — au în mod preponderent un rol funcţional.
Gradul de disfuncţionalitate sau funcţionalitate al contradicţiilor este variabil. Sub acest aspect, în socialism trebuie avute în vedere două tipuri principale de contradicţii : contradicţii ale creşterii, care se manifestă pe temeiul autodinamismului şi corelativităţii proprii principalelor laturi şi niveluri ale sistemului social, contradicţii a căror existenţă şi acţiune constituie o forţă motrice a dezvoltării ; contradicţii regresive, care se manifestă pe temeiul unor neconcordanţe între diverse domenii şi ramuri ale economiei, disproporţii între interese şi venituri ale oamenilor (generate de unele perturbări care apar în domeniul repartiţiei), fenomene a căror existenţă şi acţiune constituie o frînă în procesul dezvoltării. Contradicţiile creşterii au rol funcţional, iar contradicţiile regresive au rol disfuncţional în raport cu sistemul social socialist. Exercitarea atribuţiilor acestor contradicţii depinde de acţiunea factorului subiectiv, care are menirea de a crea condiţii de eficienţă contradicţiilor creşterii şi de a anula acţiunea contradicţiilor regresive.
Problema rezolvării contradicţiilor în socialism se pune, deci, diferit faţă de rezolvarea contradicţiilor din capitalism. Dar, în ambele situaţii, contradicţiile nu pot fi ocolite, ci rezolvate. Prin rezolvarea contradicţiilor antagonice, specifice capitalismului, se înţelege nu numai înlăturarea lor, ci, totodată, şi crearea premiselor pentru intrarea în funcțiune a altui cîmp de contradicţii, de tip neantagonic (contradicţii ale creşterii). În societatea socialistă, rezolvarea contradicţiilor presupune dezvăluirea structurii şi mecanismului lor de evoluţie, folosirea efectelor pozitive ale funcţionării lor, în vederea accelerării ritmului dezvoltării sociale.
Rezultă că, în general, rezolvarea contradicţiilor înseamnă crearea unor condiţii care să asigure funcţionalitatea optimă a sistemului social, în vederea realizării tendinţelor obiective ale progresului. Ne apare astfel argumentată concluzia că, prin rezolvarea contradicţiilor, nu se poate înţelege anihilarea naturii contradictorii a fenomenelor sociale — legea contradicţiei fiind o lege generală a dezvoltării —, ci intervenţia factorului subiectiv în dinamica obiectivă a contradicţiilor, în vederea acţiunii permanente a acestora ca forţe motrice şi nu ca frînă în dezvoltarea vieţii sociale.
Din analiza particularităţilor rezolvării contradicţiilor sociale rezultă suficiente elemente pentru caracterizarea — în concluzie — a metodelor acestei rezolvări.
În rezolvarea contradicţiilor antagoniste, proprii orînduirilor bazate pe exploatare, a căror natură conduce la stări de conflict între clasele sociale progresiste şi cele reacţionare, se impune cu necesitate legea luptei de clasă, a cărei manifestare hotărîtoare în rezolvarea contradicțiilor fundamentale ale societăţii este — după cum am văzut — revoluţia socială.
Rezolvarea contradicţiilor societăţii socialiste reclamă metoda perfecţionării activităţii sociale şi economice, în sensul lichidării rămînerilor în urmă, a decalajelor între domenii şi laturi ale unor unităţi contradictorii. Aceasta presupune, în prealabil, dezvăluirea lor, elaborarea unor planuri şi programe de acţiune din a căror aplicare să rezulte înlăturarea permanentă a efectelor negative ale raporturilor contradictorii şi stimularea efectelor pozitive care potenţează funcţionalitatea acestor raporturi, fapt care determină evoluţia contradicţiilor şi rezolvarea lor în direcţia sporirii capacităţii funcţionale a elementelor sistemului social, fiind canalizate astfel toate energiile materiale şi umane ale societăţii în direcţia progresului rapid şi multilateral.
Din acţiunea corelată a legilor fundamentale ale dialecticii în domeniul vieţii sociale, se instituie cadrul cristalizării unei legi generale specifice a dezvoltării sociale, şi anume legea luptei dintre nou şi vechi. Aceasta acţionează atît în momentele schimbărilor calitative din iţa socială (care se petrec la scara sistemului social), cît şi în condiţiile stabilităţii calitative (relative) a formaţiunilor sociale. Lupta dintre nou şi vechi se manifestă deci atît în procesele revolutive, cît şi în cele evolutive ale vieţii sociale.
Întotdeauna există stări contradictorii în societate, deosebiri sau opoziţii între tendinţele noi şi cele vechi ale diverselor domenii sau laturi ale vieţii sociale, de dinamica lor depinzînd dezvoltarea şi maturizarea sau stagnarea şi declinul, consolidarea sau schimbarea orînduirilor sociale. Trebuie menţionat însă că toate aceste relaţii contradictorii dintre nou şi vechi în plan obiectiv se manifestă în planul relaţiilor dintre oameni, dintre grupuri şi clase sociale. De aceea, raporturile contradictorii din societate se adîncesc sau se rezolvă prin intermediul unor raporturi de colaborare, opoziţie sau luptă dintre forţele-sociale purtătoare ale noului şi cele purtătoare ale vechiului.
În societăţile antagoniste, lupta dintre nou şi vechi se manifestă în planul raporturilor dintre oameni ca luptă între clasele şi păturile sociale progresiste şi cele reacţionare, primele interesate în schimbări sociale (mergînd pînă la revoluţionarea de ansamblu a societăţii), iar celelalte interesate în menţinerea rînduielilor sociale învechite.
Trebuie făcută însă menţiunea că, în orînduirile precapitaliste, purtătorii noului nu au fost clasele asuprite, exploatate (nu sclavii au promovat relaţii feudale, nici iobagii nu au fost promotorii relaţiilor capitaliste). De aceea, în orînduirile precapitaliste, lupta dintre clasele fundamentale ale societăţii nu coincide integral cu lupta dintre nou şi vechi. De exemplu, lupta eficientă pentru răsturnarea feudalismului a dus-o burghezia, care nu era o clasă fundamentală a societăţii feudale. Abia odată cu formarea relaţiilor capitaliste se naşte o astfel de clasă exploatată — proletariatul — care, prin poziţia ei în procesul de producţie, este nemijlocit legată de promovarea noilor forţe productive şi în general a noului în viaţa socială. Prin apariţia proletariatului şi a luptei sale de clasă se ajunge la o coincidenţă totală între lupta dintre clasele fundamentale ale societăţii (capitaliste) şi lupta dintre nou şi vechi.
Lupta dintre nou şi vechi caracterizează şi dezvoltarea sistemului social socialist, care, la fel ca orice sistem social, este guvernat de legea contradicţiei, este supus unui proces continuu de perfecţionare şi dezvoltare. În socialism, mai mult decît în oricare orînduire, are loc un complex de procese înnoitoare. De aceea, opoziţia dintre tendinţele noi şi cele vechi nu numai că nu încetează în socialism, ci capătă un cîmp larg de acţiune şi, totodată, particularităţi specifice care decurg din esenţa relaţiilor sociale ale acestei orînduiri.
O contribuţie remarcabilă la surprinderea specificului relaţiilor contradictorii dintre nou şi vechi în societatea socialistă şi, odată cu aceasta, la caracterizarea de ansamblu a legii luptei dintre nou şi vechi a adus-o Partidul Comunist Român. „Lupta dintre nou şi vechi, lege generală a dezvoltării, reprezintă o puternică forţă motrice în orînduirea socialistă“ ; cu particularitatea că „în socialism, lupta noului împotriva vechiului nu se desfăşoară spontan sau anarhic, ci în mod conştient şi organizat. Organizatorul şi conducătorul acestei lupte este partidul comunist“21.
În socialism, această lege generală a dezvoltării sociale nu se manifestă ca luptă de clasă ; în această orînduire, purtătorul vechiului nu este o clasă fundamentală a societăţii, socialismul fiind o societate cu clase prietene, avînd interese fundamentale comune. Aceasta nu înseamnă însă că în socialism dispare orice element opoziţional şi că vechiul nu mai este promovat de anumiţi purtători.
Istoria construcţiei socialiste pune în evidenţă cauze variate care determină manifestarea opoziţiei vechiului faţă de nou. În această privinţă, încă Lenin a relevat că atitudinea birocratică, înfumurarea şi ruperea de mase a unor elemente din aparatul de stat şi de partid, folosind funcţia cu care au fost învestiţi spre a obţine privilegii, constituie climatul cel mai favorabil pentru rezistenţa vechiului şi a purtătorilor săi faţă de noul ce exprimă esenţa echităţii şi democraţiei socialiste.
Pe de altă parte, în socialism se mai manifestă încă, în conştiinţa unor oameni, rămăşiţe ale moravurilor şi mentalităţilor vechi, burgheze, acestea constituind şi terenul propice pentru pătrunderea din afară a unor concepţii ideologice şi mentalităţi străine, ostile socialismului.
Vechiul se manifestă şi purtătorii săi se recrutează, de asemenea, acolo unde ignoranţa, lipsa de cultură, de pregătire generală şi profesională, pe scurt incompetenţa, gîndirea şi acţiunea rutinieră, şablonată creează o atmosferă de stagnare cronică. De aceea, „lupta împotriva tuturor elementelor vechiului care încearcă să frîneze sau să stînjenească noua operă socială, împotriva a tot ceea ce este perimat, depăşit anchilozat în societate şi care nu dispare peste noapte, nu piere de la sine, constituie una din laturile principale ale rolului conducător al partidului comunist în societatea socialistă“22.
Într-o lume caracterizată prin ascensiunea unei noi civilizaţii, în care ştiinţa şi tehnologia revoluţionează permanent structura şi dinamica acţiunii umane, făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate presupune căutarea şi elaborarea unor noi modalităţi, forme şi metode de acţiune, înnoirea continuă a relaţiilor şi structurilor vieţii sociale, astfel încît organizarea şi conducerea societăţii să permită realizarea în ritm rapid a transformărilor cerute de actualele tendinţe ale progresului social. Măsurile luate de partidul nostru în această direcţie au o finalitate precisă : elaborarea şi implantarea la toate nivelurile sistemului social a unor structuri şi instituţii sociale, a unor forme de organizare care să asigure manifestarea cît mai deplină a noului în toate domeniile de activitate, în toate sferele relaţiilor umane.
În această bătălie împotriva vechiului se urmăreşte crearea condiţiilor obiective şi subiective pentru stimularea receptivităţii faţă de nou, înzestrarea oamenilor cu capacitatea de a-l promova în şi prin întreaga lor activitate. Documentele Partidului Comunist Român pun bazele unei acţiuni largi de ridicare a cunoştinţelor generale şi de specialitate la nivelul civilizaţiei contemporane, angajînd pe toţi oamenii muncii, întregul activ al aparatului de partid şi de stat într-un proces de instruire şi formaţie, menit să asigure însuşirea bazelor ştiinţifice şi tehnologice actuale ale acţiunii sociale, şi, în cadrul acesteia, a celei de conducere ştiinţifică a societăţii socialiste.
Această acţiune complexă, de creştere a competenţei profesionale şi politice a tuturor agenţilor acţiunii sociale este însoţită de un proces de eradicare a birocratismului din activitatea aparatului de stat şi economic, acţiune concepută pe termen lung. Una din principalele metode prin care se acţionează în acest scop este munca de educare politică, de convingere, de însuşire a cunoştinţelor necesare, precum şi de corectare a comportamentului (cu mijloace educativ-critice şi coercitive, dacă este cazul) celor care se fac purtători ai vechiului. În mod firesc, stimularea capacităţii de a gîndi, a simţi, a acţiona în perspectiva promovării ferme, consecvente a noului se realizează prin dezbatere publică, deschisă şi sinceră, prin legătura vie şi nemijlocită cu masele — caracteristici ale stilului de conducere al partidului nostru.
Promovarea noului în toate sectoarele de activitate se înscrie, aşadar, — după cum se subliniază în Programul partidului — ca una din direcţiile în care partidul va acţiona pentru înfăptuirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate în ţara noastră23, ca o modalitate principală pe care el o foloseşte eficient în vederea perfecţionării sistemului nostru social, a realizării condiţiei umane, în direcţia dobîndirii coordonatelor „omului total“ de care vorbea Marx cu mai bine de un secol în urmă.
* La elaborarea acestui capitol au fost folosite şi lecţiile respective ţinute la Institutul Politehnic Bucureşti de către prof. univ. dr. Pavel Apostol.
* În descrierea mişcării, a devenirii universale se folosesc — adesea în accepţiuni diferite — termeni ca : „mişcare“, „schimbare“ şi „transformare“, „devenire“, „dezvoltare“ şi „progres“. În cele ce urmează, aceştia apar în următoarele accepţiuni : „mişcarea“ desemnează, în limbajul filozofic marxist, atributul esenţial al existenţei, totalitatea modificărilor şi proceselor de orice fel, de orice natură şi din orice domeniu ; „schimbarea“ desemnează un conţinut apropiat de acela al mişcării, dar raportat mai ales la cazuri finite şi concrete ; „transformarea“ desemnează fenomene de modificare calitativă şi se referă tot la cazuri concrete şi finite ; „devenirea“ exprimă variabilitatea existenţei, punînd în evidenţă mai ales unitatea şi continuitatea transformărilor, procesualitatea existenţei ; „dezvoltarea“ desemnează unitatea schimbărilor şi transformărilor cantitative şi calitative ireversibile, în interdependenţa lor şi într-un sens orientat, preferenţial, ascendent şi relativ constant ; „progresul“ desemnează unitatea rezultatelor şi achiziţiilor pozitive ale dezvoltării, reproducerea lărgită, optimizată sub aspect structural şi funcţional a unui sistem determinat, cu referire specială la existenţa social-umană.
* Termenul de „contradicţie“, în dialectica hegeliană şi în cea marxistă, desemnează opoziţia, indiferent dacă este, sub raport logic-formal, contradicţie sau contrarietate.
* Aici „adaptarea“ este luată în sens de acomodare la, sau integrare în contextul exterior (care nu poate fi redus doar la mediul biologic).
* În aprecierea noului şi vechiului, trebuie operată atent o distincţie între nou şi aparenţă de nou. Noul vizează esenţa sistemelor, structura şi determinarea calitativă (internă) a acestora, în timp ce aparenţa de nou se limitează la modificarea laturilor neesenţiale, exterioare ale sistemului, păstrîndu-se trăsăturile esenţiale calitative ale vechiului.
* Pentru explicitarea acestui sens al termenului de „negare a negaţiei“, Pavel Apostol propune termenul de lege a „reproducţiei lărgite“ ; reproducţia lărgită ar putea fi văzută ca forma „pămîntească“ — materialistă — a „depăşirii“ hegeliene, ca un mecanism al dezvoltării, avînd un analog cibernetic în „conexiunea inversă pozitivă“ (v. P. Apostol, Normă etică şi activitate normată, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1968, p. 117). Ulterior, autorul şi-a îmbunătăţit formularea, vorbind despre „legea reproducerii selective şi optimalizate“ sau a „producerii unor scheme ce îşi realizează devenirea în cicluri distincte“.
* Desigur, deşi faţă de transformările revoluţionare care au loc în domeniile economiei şi ideologiei, cucerirea puterii politice se poate realiza într-un termen mai scurt şi, în orice caz, mai precis delimitat, în ultimă instanţă, revoluţiile politice au, de asemenea, caracterul unor salturi treptate, deoarece cucerirea puterii politice nu se limitează la preluarea puterii la nivelul centrului, ci cuprinde (de multe ori chiar în prealabil) şi procesul de preluare a puterii la scara întregului sistem de organizare a vieţii sociale şi la nivelul întregului teritoriu — ceea ce necesită totdeauna o perioadă mai îndelungată, indiferent de ordinea în care se înfăptuiesc aceste etape tranzitorii.
1 V. I. Lenin, Caiete filozofice, în Opere complete, vol. 29, Bucureşti, Ed. politică, 1966, p. 297.
2 V. I. Lenin, Karl Marx, în Opere complete, vol. 26, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 55.
3 G. W. F. Hegel, Enciclopedia ştiinţelor filozofice, partea I, Logica, Bucureşti, Ed. Academiei, 1962, p. 182.
4 Fr. Engels, Dialectica naturii, în Marx-Engels, Opere, vol. 20, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 530.
5 Ibidem, p. 554.
6 Fr. Engels, Anti-Dühring, în Marx-Engels, Opere, vol. 20, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 38.
7 G. W. F. Hegel, Op. cit., p. 211.
8 Fr. Engels, Dialectica naturii, ed. cit., p. 623.
9 V. I. Lenin, Caiete filozofice, ed. cit., p. 192.
10 Pavel Apostol, Cibernetică, cunoaştere, acţiune, Bucureşti, Ed. politică, 1966, p. 29—30.
11 Fr. Engels, Anti-Dühring, ed. cit. , p. 138.
12 cf. G. W. F. Hegel, Știința logicii, București, Ed. Acad. R.S. România, 1966, p. 36.
13 D. D. Roşca, Recitind „Logica" lui Hegel, în „Revista de filozofie", nr. 7/1965, p. 891.
14 K. Marx şi Fr. Engels, Ideologia germană, în Opere, vol. 3, Bucureşti, Ed. politică, 1958, p. 306.
15 v. V. I. Lenin, Caiete filozofice, ed. cit, p. 297—301.
16 v. Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialismului, vol. 2, Bucureşti, Ed. politică, 1968, p. 237—278 ; v. şi volumul Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român, 3—5 noiembrie 1971, Bucureşti, Ed. politică, 1971, p. 38; v. şi volumul Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, 19—21 iulie 1972, Bucureşti, Ed. politică, 1972, p. 70—71.
17 Karl Marx, Scrisoare către Weidemeyer (din 5 martie 1852), în Marx-Engels, Opere, vol. 28, Bucureşti, Ed. politică, 1967, p. 457.
18 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Bucureşti, Ed. politică, 1975, p. 190, 191.
19 v. Nicolae Ceauşescu, Raport la cel de-al XI-lea Congres al Partidului Comunist Român, Bucureşti, Ed. politică, 1974, p. 100—101.
20 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 106—107.
21 Nicolae Ceauşescu, Rolul conducător al partidului în etapa desăvîrşirii construcţiei socialismului, în România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, vol. 2, Bucureşti, Ed. politică, 1968, p. 273.
22 Nicolae Ceauşescu, Rolul conducător al partidului în etapa desăvîrşirii construcţiei socialismului, ed. cit., p. 275.
23 v. Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit, p. 67—68.