Dialectica materialistă este înţeleasă de obicei ca teorie (şi metodă) a dezvoltării. Ea este însă, deopotrivă, teorie (şi metodă) a determinismului.
Pentru explicarea mecanismului determinării şi dezvoltării, dialectica operează, în primul rînd, cu termenul primitiv de conexiune, care are semnificaţia de interacţiune a obiectelor şi fenomenelor, de corelaţie a subsistemelor în sistem şi a sistemelor în context. Dealtfel, Engels remarca faptul că interacţiunea este un termen primitiv în cadrul oricărui demers explicativ, inclusiv în domeniul cercetării esenţelor, deoarece „interacţiunea este adevărata causa finalis a lucrurilor. Nu putem merge mai departe de cunoaşterea acestei interacţiuni, tocmai fiindcă dincolo de ea nu mai este nimic de cunoscut“1.
Au circulaţie, de asemenea, termenii de raport şi relaţie. Spre deosebire de aceştia, care desemnează cu precădere ideea de legătură reciprocă, considerăm că termenul de conexiune are o sferă mai cuprinzătoare, întrucît sugerează un principiu universal al existenţei — principiul conexiunii universale. Acesta are atît o dimensiune ontologică primară, cît şi una metodologică — constituind o premisă pentru fundamentarea logică a unor principii dialectice subordonate : principiul determinismului şi principiul dezvoltării. De aceea, dialectica materialistă, ca teorie a determinismului şi dezvoltării, este — în primul rînd — o teorie a conexiunii universale, iar determinismul, ca ipostază a dialecticii, este — în primul rînd — o teorie generală a conexiunilor.
★
Conceptul de conexiune universală desemnează faptul că orice obiect sau fenomen se corelează cu alte obiecte sau fenomene, astfel încît universul în ansamblu capătă aspectul unei reţele infinite şi complexe de interacţiuni, iar obiectele şi fenomenele (structurate, la rîndul lor, ca sisteme de interacţiuni) sînt puncte nodale în această reţea.
Din variaţia permanentă a interacţiunilor rezultă mişcarea sistemelor pe care le configurează şi le integrează în totalitatea obiectivă dezvoltarea lor de la inferior la superior. De aceea, în dialectică, conceptele de mişcare şi conexiune se întrepătrund, iar definirea dialecticii ca ştiinţă a legilor generale ale mişcării şi dezvoltării include definirea ei iniţială ca ştiinţă a conexiunii universale.
Sesizînd această dependenţă reciprocă a mişcării şi interacţiunii, Engels arăta că „ceea ce ne izbeşte în primul rînd cînd considerăm materia în mişcare este conexiunea dintre mişcările individuale ale corpurilor individuale, condiţionarea lor reciprocă“2. Iar Lenin conchidea de aici că prima şi cea mai importantă regulă a metodei dialectice, a cercetării ştiinţifice în general, o reprezintă examinarea legăturii.
În opoziţie cu unele interpretări neopozitiviste (care deschid perspectiva punerii la îndoială a existenţei vreunui suport obiectiv al conexiunilor) şi neokantiene contemporane (pentru care obiectivitatea suporturilor nu implică şi existenţa unor conexiuni obiective între acestea), dialectica materialistă afirmă obiectivitatea conexiunilor (ca şi a suporturilor pe temeiul cărora ele se instituie), iar în opoziţie cu interpretările mecaniciste dezvăluie universalitatea şi specificitatea acestora.
Teza obiectivitătii conexiunilor rezultă din postularea materialităţii lumii şi unităţii dintre materie şi mişcare. Obiectivitatea mişcării presupune obiectivitatea conexiunii, a relaţiilor intra- şi inter- obiecte, din variaţia cărora se structurează genetic sisteme şi subsisteme în diacronia universală a existenţei. Dînd semnificaţie obiectivă relaţiilor, Engels remarca, în acest sens, că „nu există raporturi fără suporturi“, aşa cum nu pot exista nici „suporturi fără raporturi“. Prima propoziţie a lui Engels constituie o bună premisă logică pentru infirmarea acelor interpretări neopozitiviste potrivit cărora obiectele sînt reduse la relaţii (care — la rîndul lor — sînt considerate construcţii ale percepţiilor noastre), iar a doua pentru infirmarea acelor interpretări neokantiene pentru care obiectul, natura în general este haotică, omul fiind acela care ordonează acest haos (cu ajutorul categoriilor intelectului).
Teza universalităţii conexiunilor, deductibilă din postularea infinităţii şi a unităţii lumii, prezintă două aspecte : orice fenomen se află în legătură cu toate celelalte (deci cu un număr infinit de alte fenomene) ; între fenomene se stabilesc tot felul de relaţii (fiecare fenomen se poate afla concomitent în relaţii infinit de variate cu alte fenomene). Universalitatea are deci un aspect cantitativ (multiplicitatea legăturilor fiecărui obiect) şi un aspect calitativ (varietatea acestor legături). Orice obiect individual, prin intermediul conexiunilor sale, este astfel o unitate a finitului şi a infinitului ; el este determinat, finit, deosebit de celelalte (prin varietatea conexiunilor sale) şi în acelaşi timp este infinit (prin numărul infinit de legături pe care le are cu întregul univers). În acest sens, Lenin atrăgea atenţia că „relaţiile fiecărui lucru (fenomen etc.) nu sînt numai multiple şi diverse, ci şi universale. Oricare lucru (fenomen, proces etc.) este legat de oricare altul“3.
Specificitatea conexiunilor şi varietatea lor corespund varietăţii formelor concrete de manifestare ale existenţei, naturii substratului obiectiv pe care-l ordonează în structuri distincte calitativ. Din acest punct de vedere, cercetarea unui tip sau altul de relaţie particulară dintre sistemele sau subsistemele lumii naturale sau sociale formează obiectul de studiu al diverselor ştiinţe particulare. Dialectica nu se poate opri la analiza fiecăruia dintre tipurile de relaţii care acţionează în mod specific în diverse domenii ale existenţei şi cu atît mai mult asupra relaţiilor specifice unor structuri particulare ale acestor domenii, ci îşi propune cercetarea relaţiilor în expresia lor cea mai generală, desprinzînd tipurile fundamentale de relaţii care funcţionează în toate sistemele, în toate domeniile existenţei. În acest caz, diversitatea prezintă un grad înalt de generalitate, iar tipologia relaţiilor cu care operează dialectica este o tipologie generală, aplicabilă la toate domeniile existenţei.
În raport cu rolul diferit pe care îl au în determinarea esenţei şi dinamicii fenomenelor (respectiv în raport cu funcţia pe care o îndeplinesc în configurarea structurii sistemelor sau în trecerea de la posibilitate la realitate), metodologia generală a cunoaşterii clasifică următoarele tipuri principale de relaţii : de ordine, identitate, deosebire, acţiune, reacţiune, contradictorii, condiţionale, funcţionale, cauzale, necesare, întîmplătoare, de finalitate, legice etc. Fieoare dintre acestea se corelează între ele în determinarea proceselor şi fenomenelor (de exemplu, identitatea şi deosebirea, acţiunea şi reacţiunea, cauzalitatea şi condiţionarea, necesitatea şi întîmplarea, relaţiile cauzale cu cele funcţionale etc), astfel încît nu pot fi concepute izolat, decît în limitele unei metodologii analitice de cercetare, care trebuie să fie însoţită de un demers sintetic integrator.
Întrucît toate aceste tipuri de relaţii (particularizate specific) se corelează reciproc, formînd contextul relaţional care determină calitativ natura şi sensul evoluţiei fenomenelor, teoria generală a conexiunii este de fapt o teorie a determinismului, iar categoriile conexiunii — care exprimă fiecare în parte o anumită varietate a conexiunii universale — formează scheletul metodologic pe care se construieşte această teorie. Dealtfel, conceptul general de determinism are tocmai rolul de a integra în plan metodologic toate conceptele conexiunii, desăvîrşind astfel demersul teoretic asupra esenţei şi sensului diacroniei obiective, iniţiat prin analiza de detaliu a fiecărui tip de relaţie ce configurează structural şi însoţeşte dinamica sistemelor.
Din ansamblul categorial de conexiuni, din împletirea cărora se edifică mecanismul determinismului, ne vom opri asupra următoarelor concepte : posibilitate şi realitate, necesitate şi întîmplare, probabilitate, cauzalitate şi condiţionare, finalitate şi scop, lege ; în vederea surprinderii specificului determinismului în viaţa socială, vom analiza — de asemenea — conceptele de libertate şi responsabilitate.
Mişcarea şi dezvoltarea în diversele domenii ale existenţei, ale diferitelor sisteme care o compun, reprezintă un proces continuu de trecere de la o stare concretă la alta. Aceste stări succesive sînt mobile şi temporare, fiecare transformîndu-se — la rîndul ei — în altceva, într-o stare nouă. Orice stare dată a unui sistem concret, ca moment al devenirii acestuia, este caracterizată printr-un ansamblu de determinări (esenţiale şi neesenţiale), ale căror corelaţii dau sistemului perspective şi direcţii proprii de evoluţie viitoare. De asemenea, orice stare nouă se conturează ca direcţie şi ca tendinţă în stările anterioare, este conţinută în acestea ca virtualitate, înfăptuirea ei depinzînd de un cerc de condiţii favorabile.
Mecanismul acestei sinteze între continuu şi discontinuu în diacronia existenţei, ca trecere succesivă de la o stare la alta în procesul determinării obiective, este surprins de gîndirea filozofică prin mijlocirea categoriilor de realitate şi posibilitate.
a. Real, posibil, imposibil
Categoria de realitate desemnează starea de fapt a unui sistem, ipostazierea concretă a unui proces obiectiv, ca unitate structurală a elementelor sale componente, a raporturilor esenţiale şi neesenţiale, interne şi externe, necesare şi întîmplătoare ; realitatea se referă la fenomene înfăptuite, existente în prezent, aflate în proces de manifestare activă. Pe scurt, realitatea poate fi definită ca secţiune spaţio-temporală în devenirea universului, ca tăietură sincronică în diacronia obiectivă.
Totalitatea elementelor şi interacţiunilor care configurează sistemic realul se comportă — simultan — unitar şi contradictoriu. Unitatea acestora determină calitatea şi stabilitatea sistemului, iar contradicţiile lor determină mişcarea, neliniştea internă a sistemului, provocîndu-i anumite tendinţe de autodepăşire, de schimbare şi transformare.
Ansamblul acestor tendinţe sau direcţii de autodepăşire a stărilor date, generate de dinamica interacţiunilor lor interne şi externe, constituie temelia conceptului de posibilitate. Acest concept desemnează totalitatea stărilor virtuale ale unui sistem, stări în care fenomenul poate trece, dar pentru care în prezent nu există condiţii suficiente ăe realizare. Dacă realul exprimă sincronia obiectivă, discontinuitatea în procesul dezvoltării, posibilul exprimă elementele de continuitate a prezentului în viitor, perspectiva diacronică a sincronicului. În timp ce conceptul de realitate se corelează cu cele de coexistenţă şi actualitate, conceptul de posibilitate se corelează cu cele de temporalitate şi succesiune. Definind realitatea ca stare actuală activă a unui sistem, iar posibilitatea ca stare virtuală a acestuia, dare decurge din caracterul activ al realităţii, rezultă o corespondenţă între conceptele de realitate şi act — pe de o parte —, dintre posibilitate şi potenţă — pe de altă parte. Trecerea de la posibil la real echivalează în acest sens cu trecerea de la potenţă la act.
Dialectica interacţiunilor interne şi externe actuale ale unui sistem determină o gamă variabilă de posibilităţi ulterioare ale acestuia. Funcţie de natura condiţiilor ce însoţesc procesul realizării potentelor, posibilităţile pot fi diferite şi — uneori — chiar contradictorii. Din evantaiul de posibilităţi, se va realiza aceea care va întruni condiţiile necesare şi suficiente în plan obiectiv. Trecerea de la posibil la real, de la potentă la act este, aşadar, un proces determinat, condiţionat obiectiv.
Totalitatea direcţiilor posibile de evoluţie a sistemului actual, care dobîndesc sau pot dobîndi condiţiile necesare de realizare, alcătuiesc posibilitatea; celelalte direcţii de evoluţie, care nu întrunesc atributul necesităţii şi care se opun determinărilor interne şi esenţiale ale sistemului, alcătuiesc imposibilitatea.
Direcţiile de evoluţie ale oricărui sistem actual se grupează aşadar în două categorii de stări : posibile şi imposibile. Imposibilitatea se constituie din acele direcţii ale mişcării şi dezvoltării care nu au nici o şansă de realizare, întrucît se opun legilor de mişcare şi dezvoltare ale sistemului şi sînt anulate de către acestea. Imposibilitatea este incompatibilă atît cu starea actuală a sistemului, cît şi cu direcţiile lui posibile de evoluţie ; ea este deci opusă atît realităţii, cît şi posibilităţii, reprezentînd porţile închise ale evoluţiei sistemului.
Graniţele dintre posibil şi imposibil sînt însă relative ; starea posibilă sau imposibilă de evoluţie a unui sistem actual are — în toate cazurile — un conţinut concret, este funcţie de conţinutul intern şi de variabilitatea cercului de condiţii care însoţeşte evoluţia sistemului, realizarea unora dintre direcţii şi suprimarea celorlalte. În acest sens, Hegel afirma că „..dacă ceva este posibil sau nu, depinde de conţinut, adică de totalitatea momentelor realităţii“4, iar Lenin aprecia această idee ca fiind profund dialectică5. Ceea oe la nivelul unui sistem, în anumite condiţii, este imposibil, poate deveni posibil în alte condiţii ; de exemplu, este imposibil ca — în condiţiile gravitaţiei — un corp să se menţină suspendat m absenţa unei forţe de propulsie corespunzătoare ; dar fenomenul este posibil în condiţiile imponderabilităţii. Apar însă şi situaţii de absolută imposibilitate dictată de acţiunea unor legităţi generale ale realităţii, cum ar fi imposibilitatea distrugerii materiei sau energiei, imposibilitatea ca un fenomen să se sustragă legii cauzalităţii etc.
Între realitate şi imposibilitate nu se poate stabili de fapt nici un fel de raport, în timp ce între realitate şi posibilitate există un raport de continuitate genetică, respectiv un raport între prezent (posibil anterior) şi viitor (posibil actual) sau între trecut (real anterior) şi prezent (posibil anterior).
Posibilitatea şi realitatea sînt deci momente inseparabile ale diacroniei sistemelor, una condiţionează pe cealaltă. Pe de o parte, ele sînt în raporturi de coexistenţă (simultaneitate), întrucît ceea ce există în mod real conţine totdeauna posibilitatea propriei negaţii, tendinţele de autodepăşire şi de trecere în altceva (prezentul conţine în el, sub formă de posibilitate, viitorul). Pe de altă parte, ele sînt momente succesive ale procesului de devenire a sistemelor, întrucît orice stare actuală a unui sistem a existat numai ca posibilitate într-o stare trecută, iar orice stare cane se va realiza în viitor există ca posibilitate în prezent.
Posibilitatea şi realitatea sînt, astfel, date una prin alta, trec una în alta ; această trecere constituie conţinutul întregii mişcări şi dezvoltări a lumii reale, exprimă relaţia de continuitate între trecut, prezent şi viitor, între vechi şi nou. Totodată, posibilitatea şi realitatea constituie două stări diferite ale aceluiaşi sistem, două stadii ale aceleiaşi existenţe ; de aceea, ele pot fi definite una prin cealaltă : realitatea este o posibilitate înfăptuită (actualizată), iar posibilitatea este o realitate în devenire (virtuală).
Sfera posibilităţii cuprinde direcţii diferite de realizare : unele ţin de esenţa sistemului, altele de aspectele fenomenale, accidentale ale acestuia. Direcţiile care ţin de esenţa sistemului, de legile lui de mişcare şi dezvoltare sînt direcţii necesare. Ele se manifestă ca tendinţe principale şi dominante, ca linie fundamentală a mişcării şi dezvoltării, care anulează, modifică şi subordonează alte direcţii, dar fără a exclude orice influenţă a acestora. Posibilitatea cuprinde, totodată, şi direcţii întîmplătoare, care nu decurg din legea de mişcare a fenomenului dat şi nici nu se opun acesteia, ci sînt mai curînd indiferente faţă de ea. Înfăptuirea acestor direcţii nu depinde de condiţii interne şi stabile (din această cauză nu sînt necesare), ci de condiţii variabile, neesenţiale, dar realizabile (din această cauză nu sînt imposibile).
b. Rolul factorului subiectiv în transformarea posibilităţii în realitate în viaţa socială
Deosebiri importante în ce priveşte mecanismul obiectivării potentelor apar în viaţa socială. În timp ce în natură posibilitatea devine realitate în mod spontan, ca rezultat al conjugării tendinţelor interne ale sistemelor cu ansamblul condiţiilor externe, în societate posibilitatea se instituie ca tendinţă de evoluţie şi se înfăptuieşte, trece în realitate numai ca rezultat al interacţiunii factorilor obiectivi şi subiectivi.
Rolul factorilor subiectivi în transformarea posibilităţii în realitate în viaţa socială se manifestă sub mai multe aspecte. În primul rînd, prin cunoaşterea esenţei structurilor reale şi a posibilităţilor obiective şi subiective de transformare a acestora. Stabilirea corectă a distincţiei între ceea ce este pasibil şi ceea ce este imposibil într-un anumit domeniu al realităţii (naturale sau sociale) reprezintă premisa teoretică fundamentală a activităţii pe care oamenii o desfăşoară în vederea transformării mediului lor de existenţă. În al doilea rînd, — tot pe baza cunoaşterii — sînt evaluate diferitele direcţii posibile de evoluţie a sistemelor, distingîndu-se tendinţele evolutive necesare în raport cu cele întîmplătoare. În al treilea rînd, posibilităţile existente sînt raportate la scara trebuinţelor şi nevoilor sociale ale oamenilor, stabilindu-se care anume dintre posibilităţi corespund satisfacerii nevoilor sociale, în ce măsură şi cu ce eforturi. Cu această ocazie, posibilităţile existente sînt clasificate, ordonate şi apreciate nu numai în funcţie de întemeierea lor obiectivă, ci şi în funcţie de concordanţa sau neconcordanţa lor cu trebuinţele sociale şi individuale ale oamenilor. În al patrulea rînd, se stabileşte complexul de condiţii necesare pentru transformarea în realitate a posibilităţilor utile sub aspect social. În al cincilea rînd, se organizează şi se desfăşoară activitatea sistematică a indivizilor, grupurilor, a societăţii întregi pentru crearea, amplificarea şi stimularea condiţiilor necesare transformării în realitate a posibilităţilor care duc la satisfacerea unor deziderate sociale, precum şi pentru restrîngerea sau suprimarea condiţiilor favorabile transformării în realitate a unor direcţii posibile, dar cu efecte sociale nedorite.
Factorul subiectiv joacă rolul de condiţie necesară a transformării posibilităţii în realitate, deoarece în societate nimic nu se petrece fără participarea omului. Specificul acţiunii factorului subiectiv, în raport cu alte condiţii care însoţesc şi contribuie la transformarea posibilităţii în realitate, constă în caracterul său activ ; omul cercetează şi descoperă posibilităţile, le evaluează în raport cu natura lor şi cu necesităţile proprii, manifestă preferinţă pentru unele dintre ele, creează condiţii favorabile pentru realizarea unora şi pentru limitarea sau suprimarea altora. Factorul subiectiv nu este aşadar o condiţie care concordă în mod întîmplător cu una sau alta dintre posibilităţile existente, ci o condiţie care alege posibilităţile la care se raportează şi se auto-modelează pentru a putea contribui mai eficient la transformarea lor în realitate. În unele cazuri, factorul subiectiv creează posibilităţi, iar prin acţiunea sa deliberată şi orientată spre transformarea acestora în realitate depăşeşte stadiul de condiţie şi se manifestă în calitate de cauză eficientă (în sens aristotelic).
Aşadar, prin intervenţia factorului subiectiv în determinarea fenomenelor sociale se înţelege faptul că oamenii depistează şi prevăd sensul diacroniei obiective, evaluează şi selecţionează posibilităţile devenirii sistemelor actuale şi intervin activ în realizarea, acestor posibilităţi, în dirijarea condiţiilor care conduc la o desfăşurare a lucrurilor în conformitate cu nevoile lor practice.
Prezenţa şi intervenţia activă a oamenilor în procesul transformării posibilităţilor în realitate este o componentă şi o dimensiune specifică mişcării şi evoluţiei sociale în toate etapele ei. Amploarea şi eficienţa acestei intervenţii au însă caracter concret-istoric. Acestea depind socialmente, în primul rînd, de stadiul de dezvoltare a practicii, de nivelul forţelor de producţie şi al cunoaşterii ; în al doilea rînd, de caracterul orînduirii sociale, de nivelul şi formele de organizare politică a societăţii, de caracterul şi activitatea instituţiilor şi organizaţiilor de stat şi obşteşti ; în al treilea rînd, de gradul participării maselor la creaţia istorică, de nivelul de conştiinţă şi de iniţiativă al acestora, de structurile organizatorice şi de gradul de competenţă şi responsabilitate al organelor colective de conducere.
În această perspectivă, societatea socialistă oferă condiţii sporite pentru manifestarea activă a factorului subiectiv. Obiectivarea conştientă a eforturilor creatoare ale maselor în socialism se realizează prin intermediul diferitelor instituţii suprastructurale, din rîndul cărora rolul hotărîtor revine partidului comunist al clasei muncitoare şi statului socialist. Partidul marxist-leninist îşi înfăptuieşte rolul său politic conducător în cadrul statului socialist, instrument principal de exercitare a puterii populare şi de organizare a vieţii sociale. Partidul are misiunea istorică de a dezvălui legile obiective ale dezvoltării sociale, de a antrena şi mobiliza masele la acţiune revoluţionară în concordanţă cu posibilităţile şi cu necesităţile istorice obiective.
În acest spirit, partidul nostru desfăşoară o largă şi neobosită activitate politică şi ideologică, de conducere şi organizatorică. În înfăptuirea rolului său conducător, partidul nostru porneşte de la premisa că „...eficienţa oricărui act de conducere este determinată de măsura în care el răspunde unor necesităţi reale, oferă soluţii cerute stringent de viaţă, acţionează asupra factorilor care condiţionează mersul înainte. Or, acestea nu se realizează decît pe baza studierii şi cunoaşterii obiective a realităţii sub toate aspectele şi laturile sale, atît pozitive cît şi negative, sub raportul consecinţelor pe care le generează fiecare fenomen... Viaţa trebuie cunoscută în toată complexitatea ei, uneori contradictorie, pentru a avea o imagine ştiinţifică exactă asupra fenomenelor şi tendinţelor ce caracterizează stadiul în care se găseşte la un moment dat dezvoltarea societăţii, pentru a fixa etapa respectivă şi modul corespunzător de acţionare“6.
Rolul factorului subiectiv nu se reduce însă la cunoaşterea stărilor reale şi a direcţiilor posibile de evoluţie a acestora. „Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, ansamblul relaţiilor socialiste creează premisa progresului economic, social şi cultural neîntrerupt. Dar posibilitatea, oricît de importantă ar fi, nu se transformă de la sine în realitate. Superioritatea orînduirii socialiste nu se realizează automat. Pentru aceasta este necesară o linie politică justă, o vastă activitate organizatorică şi politică, mobilizarea forţelor întregii societăţi, conducerea şi îndrumarea competentă a tuturor domeniilor vieţii sociale“7. În această perspectivă, partidul nostru militează pentru dezvoltarea continuă a democraţiei şi pentru participarea largă a maselor la conducerea şi rezolvarea problemelor vieţii sociale, pentru stimularea iniţiativei, a competenţei şi a responsabilităţii maselor, pentru ridicarea nivelului lor de cunoaştere şi pentru dezvoltarea conştiinţei socialiste.
Necesitatea şi întîmplarea reprezintă două modalităţi polare (diferite, dar corelate reciproc) de existenţă sau de devenire a sistemelor, de realizare a unor tendinţe posibile ale acestora.
a. Definirea necesităţii şi a întîmplării
Necesitatea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din natura internă a acestora şi în condiţii constante se desfăşoară cu inevitabilitate, într-un anumit fel şi nu în altul. Necesitatea determină esenţa şi integrativitatea sistemelor, direcţia lor principală de mişcare şi dezvoltare, anulînd sau subordonînd alte trăsături sau direcţii de evoluţie ale acestora.
Opusă necesităţii, întîmplarea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din factori periferici sau exteriori ai acestora şi se caracterizează prin variabilitate şi inconstanţă, puţind să se producă sau nu, să se producă într-un fel sau altul, fără să afecteze esenţa şi integrativitatea sistemelor.
Deşi, prin rolul lor diferit în determinarea sistemelor, se opun, necesitatea şi întîmplarea se presupun totodată şi se corelează reciproc. Necesitatea caracterizează determinarea calitativă a sistemului, îi condiţionează esenţa, iar întîmplarea îl afectează în mod ocazional şi inconstant, condiţionînd particularităţile fenomenalizării esenţei acestuia.
Necesitatea şi întîmplarea sînt moduri de manifestare caracteristice nu numai ale realului, ci şi ale posibilului ; ele nu pot ansă caracteriza imposibilul, deoarece acesta nu posedă atributele de existenţă şi devenire. Ca forme de manifestare ale posibilului, necesitatea caracterizează perspectivele pe care le au sistemele, direcţiile sau tendinţele lor fundamentale de evoluţie, iar întîmplarea creează cîmpul de variabilitate în diacronia obiectivă a sistemelor, jocul oscilatoriu al posibilităţilor alternative ulterioare pe care le au acestea.
Aşadar, necesitatea şi întîmplarea sînt modalităţi obiective universale şi complementare ale existenţei şi ale devenirii, aflate într-un raport de unitate contradictorie. Ele nu se pot manifesta izolat, în stare pură, ci doar în corelaţie şi dependenţă reciprocă, constituind aspecte şi laturi diferite ale structurii şi dinamicii aceluiaşi sistem. Aspectele întîmplătoare însoţesc totdeauna necesitatea, dar se subordonează acesteia, aşa cum particularul se subordonează generalului şi fenomenul, esenţei.
Gîndirea materialistă a manifestat în toate epocile preocupare pentru Înţelegerea caracterului necesar al desfăşurării fenomenelor ; filozofia materialistă premarxistă a mers însă, în mod invariabil, pe linia opoziţiei absolute dintre necesitate şi întîmplare, absolutizînd — de regulă — necesitatea şi negînd existenţa obiectivă a întîmplării.
În această manieră apare înţelegerea necesităţii la Democrat, care vede ordinea primară a lucrurilor în mişcarea riguros necesară a atomilor pe verticală. Întîmplarea, considerată de el ca un fenomen necauzal, este exclusă din ordinea lucrurilor, iar afirmarea ei este pusă pe seama ignoranţei.
Materialismul modern a păstrat, de asemenea, convingerea că în natură totul există şi se desfăşoară în mod necesar şi că noi calificăm drept întîmplătoare acele fenomene (necesare) ale căror cauze nu ne sînt încă cunoscute. Spinoza considera, de exemplu, că un fenomen este calificat ca întîmplător din cauza imperfecţiunii cunoştinţelor noastre şi că aprofundarea acestora duce la suprimarea întîmplării8. Iar d'Holbach afirma că „noi îi atribuim hazardului toate efectele a căror legătură cu cauzele lor nu o vedem. Aşadar, folosim cuvîntul hazard pentru a ascunde neştiinţa noastră cu privire la cauze naturale care produc efectele... ; ...nu există nici hazard, nici ceva neprevăzut în această natură, unde nu există efect fără cauză suficientă şi unde toate cauzele acţionează pe baza unor legi fixe...“9. Ba chiar şi societatea este supusă aceleiaşi necesităţi riguroase, toate raporturile şi toate evenimentele fiind cauze la fel de hotărîtoare pentru viaţa socială : „necesitatea care conduce mişcările lumii fizice conduce şi mişcările lumii morale, în care totul este deci supus fatalităţii. ...Prea multă acreală în bila unui fanatic, un sînge prea înfierbîntat în inima unui cuceritor, o digestie grea în stomacul unui monarh, un capriciu care trece prin mintea unei femei, sînt cauze suficiente pentru a face să se producă războaie...“10.
Pe linia neînţelegerii corecte a raportului dintre necesitate şi întîmplare merge şi Helvetius, cu deosebirea că el supraapreciază întîmplarea, reducînd necesitatea la aceasta ; evenimentele din viaţa noastră, apariţia marilor personalităţi, a descoperirilor în artă şi în ştiinţă, toate acestea — credea Helvetius — sînt rezultatul unor întîmplări.
În fapt, între punctul de vedere care absolutizează necesitatea (Democrit, Spinoza, d'Holbach) şi acela care absolutizează întîmplarea (Helvetius) nu există o deosebire principială, întrucît şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu incapacitatea metafizică de a opera o distincţie între necesar şi întîmplător. Pe drept cuvînt, Engels observa că „dacă faptul că o anumită păstaie de mazăre conţine şase boabe, şi nu cinci sau şapte este de acelaşi ordin cu legea mişcării sistemului solar sau cu legea transformării energiei, atunci, în realitate, nu întîmplarea este ridicată la rangul necesităţii, ci necesitatea este coborîtă pînă la nivelul întîmplării“11.
Cauzele de ordin gnoseologic ale absolutizării necesităţii derivă din identificarea necesităţii cu cauzalitatea şi din modalitatea nedialectică de a privi fenomenele doar în raport cu ele însele. Punctul de vedere al materialismului metafizic era deci acela că dacă nu există fenomen acauzal şi dacă raportul de la cauză la efect este totdeauna necesar, atunci nu există fenomene care să nu fie necesare. Se realizează în acest raţionament o identificare a fenomenului cauzal în genere cu raportul strict dintre cauză şi efect. Or, există legături cauzale nenecesare, care ţin de aspectul contingent al fenomenelor.
Primul pas spre o înţelegere dialectică a categoriilor de necesitate şi întîmplare, precum şi a raportului dintre ele, a fost făcut de Hegel. Cu tot caracterul idealist al concepţiei sale filozofice de ansamblu, potrivit căreia necesitatea şi întîmplarea sînt forme de manifestare şi determinaţii ale ideii absolute, Hegel afirmă caracterul lor cauzal şi desprinde aspecte importante ale raportului dintre ele. El a rezolvat, pentru prima dată, problema înţelegerii necesităţii şi întîmplării prin raportarea lor la esenţa fenomenului considerat, prin prisma raportului dintre intern şi extern. Necesarul este, pentru Hegel, „...raportarea la sine, în care condiţionarea prin altul este înlăturată“12, adică ceea ce rezultă din conţinutul propriu al sistemului. Cît priveşte întîmplarea, el scrie : „în consecinţă, considerăm contingentul ca ceva ce poate să fie sau să nu fie, ce poate să fie aşa sau altfel şi a cărui fiinţă sau nefiinţă, a cărui fiinţare într-un fel sau altul este întemeiată nu în el însuşi, ci în altul ; ...dacă ceva este contingent si posibil, depinde deci de conţinut“13.
Necesitatea şi întîmplarea se referă deci la raporturi şi stări obiective existente deopotrivă în realitate. Atît necesitatea, cît şi întîmplarea au caracter cauzal. Deosebirea dintre ele se referă doar la faptul că prima se întemeiază pe cauze esenţiale şi interne, iar cea de a doua pe cauze neesenţiale, laterale sau externe. De exemplu, în raport cu necesitatea internă a dezvoltării plantelor, seceta sau grindina care determină calitatea slabă a recoltei într-o regiune agricolă sînt fenomene întîmplătoare, întrucît nu decurg din esenţa proceselor vitale ale plantelor ; ele puteau să nu se producă, după cum puteau să se producă într-o măsură mai accentuată sau mai puţin accentuată. Dar dacă s-au produs, ele determină în mod necesar efectul (calitatea slabă a recoltei).
Fiind date cauza şi condiţiile acţiunii ei, efectul apare în mod necesar, întrucît cauza este întîmplătoare (în raport cu plantele), întregul proces de generare a cauzei şi a producerii efectului apare ca un fenomen întîmplător. Procesul amintit este însă întîmplător numai în raport cu necesitatea dezvoltării normale a plantelor din zona respectivă. Grindina sau seceta sînt întîmplătoare în raport cu recolta, dar rezultă cu necesitate din factorii meteorologici care le-au generat. Acelaşi fenomen este necesar în raport cu cauzele şi cu condiţiile proprii din care apare, dar este întîmplător în raport cu alte fenomene ; nu există fenomene absolut necesare sau fenomene absolut întîmplătoare. Toate fenomenele au o întemeiere cauzală, dar apar ca necesare sau întîmplătoare numai în raporturi diferite şi în condiţii concrete diferite. Cum nu există sisteme izolate, toate aflîndu-se în raporturi reciproce unele cu altele, orice sistem este o unitate de interacţiuni necesare şi întîmplătoare.
Caracterul necesar sau întîmplător al unui fenomen depinde de structura şi dinamica raporturilor obiective cu contextul în care fiinţează şi nu de cunoaşterea sau necunoaşterea cauzelor care-l provoacă. În raport cu necesitatea, întîmplarea are un caracter inconstant, fapt care la nivelul cunoaşterii se manifestă adesea prin caracterul imprevizibil al proceselor şi evenimentelor întîmplătoare, prin caracterul aparent accidental al acestora. Întîmplările sînt însă fenomene frecvente în dinamica obiectivă concretă a sistemelor, ele influenţînd procesele necesare si — de aceea — cunoaşterea nu este indiferentă faţă de ele. Măsura în care întîmplările sînt sau nu cunoscute afectează posibilitatea de prevedere a lor şi — prin aceasta — succesul acţiunii practice a oamenilor asupra domeniului de obiecte considerat ; dar nu afectează nicidecum caracterul lor întîmplător şi nici conţinutul lor cauzal si obiectiv.
b. Raportul dialectic dintre necesitate şi întîmplare
Raportul dialectic dintre necesitate şi întîmplare se concretizează într-o serie de aspecte, dintre care vom analiza pe cele mai importante şi mai frecvente.
Necesitatea şi întîmplarea nu au caracter absolut, ci relativ ; după cum am văzut, ceea ce într-un anumit raport sau în anumite condiţii date este necesar poate fi întîmplător într-un alt raport sau în alte condiţii. Caracterul relativ al necesităţii şi întîmplării se manifestă şi în raport cu schimbarea condiţiilor (funcţie de loc şi de timp), necesitatea şi întîmplarea putînd trece una în cealaltă. Darwin arată că, pentru o anumită specie cu caracteristici ereditare date, apariţia unor însuşiri noi sub acţiunea unor condiţii de mediu este întîmplătoare, dar pe măsură ce acestea se generalizează şi răspund mai adecvat adaptării în condiţii noi, ele devin necesare, se fixează în zestrea ereditară a speciei, în timp ce alte însuşiri mai vechi devin inutile, întîmplătoare. În acelaşi sens, schimbul de produse era un fenomen întîmplător în formaţiunile precapitaliste, necesară fiind economia naturală ; odată cu accentuarea diviziunii sociale a muncii şi cu generalizarea producţiei de mărfuri, economia naturală a devenit un fenomen întîmplător, iar schimbul de mărfuri un fenomen necesar.
Necesitatea şi întîmplarea sînt într-un raport dialectic şi în sensul că ele nu se manifestă niciodată în stare pură, ci coexistă, în toate cazurile, în mod unitar, în aceeaşi realitate ; întîmplarea este totdeauna o completare a necesităţii la nivelul concretului. Necesitatea constituie conţinutul esenţial al procesului, ceea ce trebuie să se producă, iar întîmplarea reprezintă modul specific, particular de a se produce. Astfel, venirea primăverii după iarnă este un fenomen necesar, dar care se înfăptuieşte totdeauna prin aspecte întîmplătoare, cum ar fi : zile mai călduroase şi mai însorite sau, dimpotrivă, mai reci şi mai ploioase ; printr-un avans sau o întîrziere în raport cu ciclul obişnuit al succesiunii anotimpurilor etc.
Astfel, întîmplarea este forma de manifestare a necesităţii : orice fenomen se realizează ca necesitate numai în forme întîmplătoare şi apare — la prima vedere — ca o sumă de întîmplări. Referindu-se la aceasta, Engels preciza că „ceea ce se afirmă ca necesar se compune în întregime din întîmplător şi că pretins întîmplătorul nu este decît forma sub care se ascunde necesitatea“14.
În domeniul vieţii sociale, în ştiinţă, în cultură etc., asemenea fenomene se întîlnesc în mod frecvent. De exemplu, toate marile personalităţi istorice apar în mod întîmplător în raport cu necesitatea rolului social pe care îl îndeplinesc. În istoria ştiinţei, întîmplarea poate interveni nu numai în ce priveşte persoana care formulează o teorie sau alta, necesară în condiţiile date, ci şi în modalitatea concretă în care se înfăptuieşte o descoperire. Astfel, descoperirea radioactivităţii, ca fenomen posibil şi necesar la sfîrşitul secolului trecut, a fost întîmplătoare ; Bequerel, care studia în acea vreme proprietăţile uraniului, a lăsat în mod întîmplător într-un sertar al biroului o bucată de minereu de uraniu alături de o cutie cu plăci fotografice şi, la developarea acestora, a constatat fenomenul degradării lor. Cum savantul ştia că lumina nu putea străbate cutia şi hîrtia neagră în care erau păstrate plăcile, a presupus că clorura de argint s-a descompus sub influenţa unor raze invizibile a căror sursă nu putea fi decît minereul de uraniu. Repetînd experienţa în condiţiile izolării depline a altor factori care ar fi putut produce acelaşi fenomen, Bequerel a ajuns la concluzia că uraniul emite în mod spontan radiaţii, iar mai tîrziu a fost cercetată natura acestora. Întîmplătoare sînt modalitatea, împrejurările concrete precum şi persoana care a descoperit fenomenul radioactivităţii, descoperirea în sine fiind necesară în contextul cercetărilor din acea epocă. De fapt, întreaga dezvoltare a culturii umane ne apare legată în mod necesar de numele unor personalităţi marcante ; dar tocmai acesta este aspectul întîmplător. Necesară este doar apariţia, într-o anumită epocă, a unor fenomene de cultură, în timp ce numărul şi numele iniţiatorilor lor, formularea iniţială mai completă şi mai consecventă sau mai puţin completă şi consecventă, cîţi şi cine anume aduc completările ulterioare, forma de expunere şi difuzarea lor — toate acestea sînt întîmplătoare, moduri diferite de manifestare a necesităţii.
În sfîrşit, o formă distinctă de manifestare a legăturii dintre necesitate şi întîmplare o constituie faptul că necesitatea îşi croieşte drum prin mulţimea întîmplărilor, sau, altfel spus, se manifestă sub forma mediei statistice a acestora. Această relaţie între necesar şi întîmplător se manifestă în cadrul colectivelor (statistice), al ansamblurilor alcătuite dintr-un mare număr de elemente. Elementele (individuale) pot fi guvernate, în mişcarea lor, de legi proprii, datorită cărora se comportă deosebit unele faţă de altele. La această comportare diferenţiată a elementelor unui colectiv statistic contribuie şi acţiunea unor factori întîmplători, neconstanţi care intervin în sistem fără a ţine de structura internă a acestuia (este vorba de aşa-numiţii factori aleatori). În schimb, ansamblul de elemente, în calitate de sistem, manifestă o tendinţă constantă de comportare care se repetă şi care se realizează sub forma mediei de comportare a elementelor subordonate. De exemplu, fiecare electron dintr-un fascicul care străbate o reţea de difracţie se abate în mod întîmplător de la direcţia iniţiată a mişcării şi nimereşte într-un anumit punct al ecranului. Dar fasciculul de electroni se dispune pe ecran în acelaşi fel, ori de cîte ori s-ar repeta experienţa. Distribuţia constantă a fasciculului reprezintă o necesitate.
Această necesitate care se manifestă prin masa întîmplărilor este o necesitate de un tip deosebit, o necesitate statistică ; ea guvernează şi caracterizează mişcarea ansamblurilor şi nu pe aceea a fenomenelor individuale. Natura vie, precum şi viaţa socială sînt dominate, în mod preponderent, de necesităţi de acest tip.
Unitatea dialectică dintre necesitate şi întîmplare (manifestată prin caracterul lor relativ, prin trecerea reciprocă a uneia în cealaltă, prin completarea necesităţii de către întîmplare, prin manifestarea conţinutului necesar al proceselor în forme întîmplătoare) nu înseamnă confundarea lor, reducerea uneia la cealaltă, ştergerea deosebirilor dintre ele pe plan funcţional în determinarea structurii şi dinamicii sistemelor. Necesitatea are totdeauna rolul determinant în mişcarea şi dezvoltarea sistemelor, în structurarea esenţelor, a întregului, independent de modul concret, particular în care se realizează trecerea de la potenţialitate la actualitate. Întîmplarea conturează particularităţile concrete ale realizării unui fenomen ; ea este, de aceea, subordonată necesităţii şi joacă un rol condiţionat în dinamica fenomenelor ; ea determină cîmpul de particularitate în raport cu ceea ce este general în evoluţia proceselor reale, constituind temeiul laturii fenomenalizatoare a esenţelor.
Realitatea, posibilitatea şi imposibilitatea, precum şi necesitatea şi întîmplarea sînt categorii care desemnează stări calitative ale existenţei ; ele privesc modalităţi de a fi sau de a deveni ale acesteia. Existenţa comportă însă şi determinări cantitative ; acestea se referă la posibilităţile devenirii ei, la gradul de concordanţă a stărilor virtuale cu legea fenomenului, la măsura şi frecvenţa realizării condiţiilor care favorizează trecerea de la o stare virtuală la una reală, la şansele realizării unui eveniment.
Multe dintre aceste aspecte cantitative ale structurii şi devenirii existenţei sînt exprimate cu ajutorul categoriei de probabilitate.
a. Conceptul de probabilitate
În înţelesul ei cel mai larg, probabilitatea este definită ca măsură a posibilităţii, ca latură cantitativă a întemeierii acesteia. Ea caracterizează nu atît fiinţarea fenomenelor actuale, cît mai ales procesele ce au loc la nivelul acestora, mişcarea şi evoluţia lor ; ea este un atribut al existenţei în devenire, al evenimentelor şi nu al lucrurilor.
Fiind expresia cantitativă a întemeierii obiective a perspectivelor de evoluţie a unui sistem, a şanselor acestuia de a trece în altceva, probabilitatea se exprimă matematic printr-o ecuaţie de frecvenţă, ca raport între numărul de cazuri de realizare efectivă a unui eveniment şi numărul total de cazuri posibile.
Formal, matematic, orice eveniment poate fi exprimat în termeni de probabilitate. Evenimentele necesare — caracterizate printr-o concordanţă deplină cu legea fenomenului şi printr-o stabilitate şi constanţă a condiţiilor de realizare — au o probabilitate egală cu „1“, sau o probabilitate de 100% ; evenimentele imposibile au o probabilitate „0“; iar toate celelalte evenimente, care nu sînt necesare sau imposibile, adică evenimentele întîmplătoare, au o probabilitate cuprinsă între „0“ şi „1“.
În realitate, nu orice devenire, nu orice eveniment are un caracter probabil. Necesitatea şi imposibilitatea constituie cazuri limită ale variaţiei probabilistice, valoarea numerică a raportului probabilistic fiind pentru ele extremă şi constantă; or, ceea ce este constant şi dinainte cunoscut nu poate fi probabil. De aceea, necesitatea şi imposibilitatea nu pot fi considerate fenomene probabile. Descrierea acestora în termeni probabilistici nu aduce nimic nou în înţelegerea lor şi, de aceea, se folosesc în mod curent — în descrierea lor — teorii şi metode matematice neprobabilistice.
Probabilitatea este caracteristică fenomenelor lipsite de constanţă şi regularitate, a căror realizare este legată de instabilitatea şi caracterul aleatoriu al apariţiei condiţiilor ; ea este deci o caracteristică importantă a fenomenelor întîmplătoare, care comportă o variaţie probabilistică între necesar şi imposibil. De aceea, probabilitatea este definită drept o dimensiune cantitativă a acestora. Matematic, probabilitatea (P), a unui eveniment întîmplător (A), este redată de expresia 0 < P(A) < 1.
În cunoaştere, probabilitatea are sens şi valoare numai în cazul fenomenelor întîmplătoare, pentru care există cel puţin două posibilităţi diferite : să se realizeze sau nu, să se realizeze într-o formă sau alta (altfel fenomenul este necesar sau imposibil). Totodată, probabilitatea îşi pierde sensul pentru cunoaştere atunci cînd fenomenul întîmplător are un număr infinit de posibilităţi, întrucît — deşi evenimentul nu este fizic imposibil — pentru fiecare posibilitate în parte, probabilitatea devine „0“.
Cu toate că probabilitatea este o caracteristică obiectivă a evenimentelor individuale, ea devine evidentă şi capătă o valoare pentru cunoaştere numai atunci cînd este supus observării un număr mare de evenimente întîmplătoare de acelaşi fel, care se manifestă independent unul de altul. Independenţa reciprocă şi dezordinea evenimentelor individuale dintr-un ansamblu fac ca o anumită proporţie de evenimente din acest ansamblu să se afle în aceeaşi situaţie sau în situaţii asemănătoare, care conduc la acelaşi rezultat (se realizează în acelaşi mod). Acest fenomen poartă denumirea de frecvenţă şi se exprimă prin raportul între numărul cazurilor care se realizează şi numărul total de cazuri posibile. Frecvenţa se realizează la nivelul ansamblului, ca medie statistică a componentelor individuale şi are valoare de necesitate pentru ansamblu ; ea este cu atît mai stabilă, cu cît numărul de componente ale ansamblului este mai mare. Această cerinţă poartă denumirea de legea numerelor mari (formulată de J. Bernoulli) şi arată că ceea ce este necesar într-un ansamblu de evenimente se poate manifesta dacă şi numai dacă este considerat şi supus observării un număr suficient de mare de unităţi elementare ale ansamblului15.
Marx constata în această privinţă — analizînd fenomenul producţiei de mărfuri — că „...legea internă care-şi croieşte drum prin aceste fenomene întîmplătoare şi le reglează devine vizibilă numai atunci cînd sînt privite în mase mari, rămînînd însă, pentru fiecare agent al producţiei luat în parte, invizibilă şi neînţeleasă“16.
La limita ideală a stabilităţii sale, frecvenţa este egală cu probabilitatea fiecăruia dintre evenimentele individuale întîmplătoare care compun ansamblul, deoarece — la nivelul ansamblului — frecvenţa este o manifestare a probabilităţii ce caracterizează nivelul individual ăl existenţei ansamblului. De aceea, probabilitatea este deseori definită prin frecvenţă. Probabilitatea şi frecvenţa sînt egale ca valoare numerică (cantitativ), dar se deosebesc între ele sub aspect calitativ şi ca nivel al existenţei la care se referă şi pe care îl descriu : probabilitatea caracterizează nivelul individual al existenţei şi evaluează întîmplarea, iar frecvenţa caracterizează nivelul ansamblului şi pune în valoare necesitatea. Ceea ce la nivel individual se manifestă ca întîmplare (probabilitatea) devine, la nivelul ansamblului — printr-un proces dialectic de trecere a cantităţii în calitate —, necesitate (frecvenţa) ; aceasta este însă o necesitate statistică, pe care se întemeiază legitatea statistică.
Aceasta din urmă reprezintă tendinţa legică a mişcării ansamblurilor statistice ; ea îşi subordonează şi îşi subsumează tendinţele individuale întîmplătoare. Astfel, şi în cazul fenomenelor întîmplătoare, care se grupează în ansambluri, trecerea de la posibil la real este dominată de necesitate ; numai formele concrete de realizare şi comportare a părţilor sînt întîmplătoare şi probabile.
Totodată, fiind expresia cantitativă a frecvenţei de realizare a diferitelor posibilităţi ale elementelor, care au valoare de factori întîm-plători în determinarea sistemului, probabilitatea exprimă raporturile dintre aceste posibilităţi, compararea şi ordinea lor în ce priveşte şansele de realizare, direcţiile preferenţiale obiective de evoluţie a sistemului în ansamblu.
b. Temeiul obiectiv şi congnitiv al probabilităţii
Înţelegerea probabilităţii ca determinare a existenţei (dedusă din înţelegerea raportului dialectic dintre necesitate şi întîmplare), precum şi admiterea unei corelări a probabilităţii cu cauzalitatea (exprimată prin conceptul de cauzalitate statistică) sînt produse teoretice de dată mai recentă. Probabilitatea însăşi a fost luată în consideraţie drept o componentă a determinismului abia în faza înţelegerii moderne, materialist-dialectice a acestuia şi mai ales în cadrul teoriei determinismului statistic.
Determinismul clasic nu considera probabilitatea ca un fenomen obiectiv, ca un moment al determinismului ; posibilitatea era identificată cu necesitatea, iar întîmplarea era considerată ca fenomen iluzoriu (orice eveniment era socotit sau necesar, sau imposibil).
Pînă în secolul al XX-lea, probabilitatea nu şi-a găsit locul cuvenit nici în domeniul ştiinţei. Teoria matematică a probabilităţii, dezvoltată începînd din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, mai ales în legătură cu jocurile de noroc, reducea probabilitatea la planul gnoseologic ; în mecanica clasică, probabilitatea nu ocupă nici un loc ; iar în fizica statistică clasică, ea apare ca o completare a principiilor dinamicii şi intervine numai din raţiuni subiective (întrucît cunoaşterea comportării fiecărei unităţi componente este deosebit de dificilă), fără a interveni ca relaţie de bază în legile fundamentale (în teoria cinetică a gazelor, de exemplu, se considera că moleculele se mişcă după legile mecanicii newtoniene). Abia în fizica secolului al XX-lea, mai ales în mecanica cuantică, probabilitatea intervine în legile fundamentale, în legătură cu natura duală a microparticulelor, a căror comportare nu putea fi redusă la legitatea dinamică.
Astăzi, probabilitatea intervine în cunoaşterea tuturor domeniilor existenţei, mai ales în cercetarea ansamblurilor, în determinarea statistică a evoluţiei unor mulţimi de evenimente sau stări întîmplătoare. Metodele probabilistice sînt larg folosite în cercetările din domeniul fizicii, chimiei, biologiei, în cibernetică şi teoria informaţiei, în sociologie, în economie şi demografie etc.
Din această largă utilizare a probabilităţii în cunoaştere, materialismul dialectic conclude că noţiunile şi teoriile probabilistice nu sînt doar artificii de calcul, instrumente pragmatice în cunoaştere, ci modele ale unor stări şi caracteristici obiectiv-determinate ale existenţei şi devenirii acesteia. Probabilitatea are deci un temei obiectiv, este o caracteristică a obiectului cunoaşterii şi nu numai o metodologie a procesului cunoaşterii.
Starea obiectivă de probabilitate decurge din : a) variaţia condiţiilor iniţiale ale mişcării sistemului (funcţia de distribuţie a parametrilor iniţiali) ; b) caracterul aleatoriu al factorilor care intervin în determinarea sistemului pe parcursul mişcării sale şi care influenţează în mod diferit componente sau laturi ale acestuia (funcţia oscilatorie a factorilor aleatori procesului). Există realmente procese dinamice ale căror condiţii iniţiale au caracter instabil şi a căror înfăptuire depinde de factori care apar pe parcurs în mod neprevăzut. Descrierea acestor procese comportă, în consecinţă, un caracter probabilistic din raţiuni obiective. În mişcarea moleculară, de exemplu, întîlnim o astfel de situaţie ; în descrierea ei, probabilitatea nu intervine datorită dificultăţilor de a surprinde starea iniţială a tuturor moleculelor (dificultatea este reală, dar — la actualul nivel al tehnicii de înregistrare şi calcul — ea ar putea fi, în principiu, depăşită), ci datorită complexităţii interacţiunilor intermoleculare şi a interacţiunilor cu alţi factori aleatori care apar pe parcursul mişcării. Această situaţie este valabilă, cu atît mai mult, pentru sistemele microfizice, biologice, sociale etc., a căror complexitate o depăşeşte considerabil pe cea a fenomenelor moleculare.
Aşadar, starea de probabilitate este proprie în mod obiectiv unor procese evolutive ; ea determină, în cunoaştere, o descriere principial probabilistică a acestor procese, independent de gradul de completitudine a cunoştinţelor noastre despre obiect.
Există însă şi o probabilitate gnoseologică; aceasta nu se confundă cu descrierea probabilistică a unor procese care conţin în mod obiectiv parametri aleatori. Probabilitatea gnoseologică nu se referă la caracterul probabilist al descrierii proceselor, nu depinde de caracterul necesar sau întîmplător al evoluţiei sistemului ; ea se referă la caracterul cunoştinţelor noastre, la caracterul probabil al adevărului unei propoziţii sau teorii, datorită incompletitudinii cunoştinţelor noastre despre obiect, insuficienţei datelor noastre despre obiect sau imposibilităţii de a lua în consideraţie infinitatea de parametri de care depinde evoluţia sistemului. Un astfel de caracter au, în general, ipotezele — motiv pentru care acestea necesită în permanenţă verificare, completare. Starea de probabilitate a adevărului unor propoziţii sau teorii este însă temporară, caracteristică unei anumite etape a cunoaşterii, unei descrieri provizorii a obiectului, bazată pe date iniţiale incomplete ; această stare este în permanenţă depăşită prin completarea cunoştinţelor, iar adevărurile probabile sînt transformate în permanenţă în adevăruri certe.
Multă vreme, probabilitatea a fost opusă cauzalităţii şi concepută în afara ei. Într-o concepţie consecvent ştiinţifică şi deterministă, intervenţia probabilităţii nu exclude însă cauzalitatea ; întîmplarea — după cum vom vedea — este şi ea un fenomen cauzal, iar probabilitatea — ca măsură a întemeierii obiective a şanselor de realizare a fenomenelor întîmplătoare — are, implicit, şi ea un astfel de caracter şi un astfel de temei. Această concluzie se impune cu atît mai mult în condiţiile în care probabilitatea este concepută şi ca determinare a structurii obiectului, nu numai a devenirii acestuia. Intervenţia probabilităţii determină însă modificări în structura lanţurilor cauzale.
În perspectiva celor de mai sus, se impun următoarele concluzii privind statutul ontologic şi gnoseologic al probabilităţii : a) probabilitatea este un atribut obiectiv al existenţei, al obiectului cunoaşterii şi nu numai al procesului cunoaşterii ; b) ea trebuie concepută sintetic, atît ca determinare a structurii şi devenirii obiectului, cît şi ca modalitate explicativă, ca instrument operaţional cu valoare pragmatică pentru subiectul cunoscător ; c) probabilitatea nu este opusă cauzalităţii şi determinismului, ci este o modalitate de manifestare a acestora ; d) demersul probabilistic în cunoaştere nu rezultă din adoptarea unor criterii preferenţiale, dintr-o alegere subiectivă a metodelor de descriere a sistemelor, sau din incapacitatea omenească de a oferi o cunoaştere absolut certă a evoluţiei lor obiective, ci din caracterul întîmplător şi probabil al înseşi proceselor reale al căror determinism este configurat de raporturi neunivoce, statistice, raporturi ce condiţionează — în plan gnoseologic — o certitudine relativă.
a. Ideea de cauzalitate ; cauzalitate şi condiţionare
Relaţia cauzală, ca formă particulară a determinării fenomenelor, exprimă raporturi de continuitate genetică, se manifestă ca legătură temporală obiectivă între două sisteme (sau elemente ale aceluiaşi sistem) care se succed, unul provocînd pe celălalt. Fenomenul care precede şi provoacă (produce, generează, determină) un alt fenomen se numeşte cauză, iar fenomenul care succede cauzei şi este provocat (determinat, generat) de ea se numeşte efect. Prin urmare, cauzalitatea este o relaţie între cauză şi efect, ea surprinde originea diverselor fenomene, procese şi evenimente din natură, societate şi gîndire.
Legătura cauzală dintre fenomene, cu toate că pentru a fi desprinsă, solicită un efort de reconstrucţie mintală a trecutului din prezent sau o construcţie anticipatoare a viitorului din prezent, este uşor sesizabilă în raport cu alte tipuri de relaţii cu care operează principiul determinismului. Cu toate acestea, conceptul filozofic de cauzalitate, exprimat: prin legea universală a cauzalităţii, s-a format relativ tîrziu în istoria cunoaşterii. Mai întîi au fost formulate păreri asupra obiectului care' acţionează şi apoi asupra acţiunii obiectului. A apărut, iniţial, mai lesnicioasă asertarea speculativă asupra „esenţelor“ decît cercetarea cauzelor. De aceea, numai pe măsura generalizării îndelungate a constatărilor empirice cu privire la legăturile genetice dintre fenomene s-a ajuns treptat la desprinderea conceptului de cauzalitate şi de aici la formularea legii generale a cauzalităţii, pe baza căreia să se purceadă ştiinţific apoi la abordarea esenţelor.
Aristotel a fost unul din primii mari filozofi ai antichităţii care începe să înţeleagă specificul legii cauzalităţii. În această privinţă, el a distins patru categorii de cauze care acţionează în natură : cauza materială, cauza formală, cauza eficientă, cauza finală (odată cu această clasificare — după cum vom vedea — el a introdus însă criterii de definire a cauzalităţii care au provocat mari dificultăţi în doctrina cauzalităţii, în mare parte şi astăzi fiind premise ale unor controverse în problema determinismului).
Abia secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea marchează recunoaşterea cauzalităţii ca lege universală. În concepţia materialiştilor moderni, categoria de cauzalitate are însă un caracter mecanicist. Materiaîiştii moderni, îndeosebi cei francezi, ignorînd izvorul intern al mişcării şi deosebirile calitative dintre fenomene, dezvăluie numai un caz particular al interacţiunii reciproce a fenomenelor şi proceselor din univers, şi anume, numai legătura lor directă. Aceasta pentru că, datorită caracterului metafizic al concepţiei lor filozofice, considerau fenomenele separate între ele, ca sisteme sumative închise, izolate din conexiunea universală. Ei reduc, de aceea, toate tipurile de legături cauzale la cauzalitatea mecanică (înţeleasă ca deplasare în spaţiu), la relaţii univoce şi liniare între cauză şi efect. Nu au înţeles, de asemenea, dialectica raporturilor cauzale, varietatea şi mobilitatea lor, dependente de medierea structurii lanţurilor cauzale de către factori condiţionali şi aleatori. Lanţurile cauzale erau reduse la legături necesare, care excludeau întîmplarea, contingentul, acestea din urmă fiind concepute în afara determinării cauzale.
Hegel a fost primul filozof modern care a depăşit limitele mecanicismului în problema cauzalităţii. El a integrat întîmplarea şi condiţionarea în doctrina cauzalităţii, oferind premisele închegării unei concepţii dialectice asupra cauzalităţii, din care se va putea ulterior deduce o multitudine de tipuri de lanţuri cauzale, ireductibile la legături mecanice între cauză şi efect. A pus, de asemenea, în circulaţie ideea inelarităţii raportului cauzal, efectul avînd la rîndul său un rol activ în raport cu cauza ce l-a produs. Conceptul hegelian de cauzalitate a fost însă subordonat autodezvoltării ideii absolute, ceea ce conducea la concluzia că înlănţuirea cauzală a fenomenelor naturale este o particularizare a autodeterminării cauzale a ideilor preexistente fenomenelor naturale.
Ca şi Hegel, dar pornind de la premise ontologice materialiste. Marx şi Engels au depăşit radical limitele mecaniciste anterioare ale teoriei cauzalităţii, corelînd cauzalitatea cu condiţionarea, ceea ce conferă astfel o nouă semnificaţie şi raportului dintre cauzalitate şi necesitate. Dacă anterior cauzalitatea era identificată cu necesitatea şi prin aceasta era exclusă nu numai întîmplarea, ci şi condiţionarea din structura lanţurilor cauzale, dialectica corelează necesarul cu întîmplătorul în structurarea raporturilor cauzale, ceea ce înseamnă, implicit, şi corelarea cauzelor şi condiţiilor în producerea efectelor.
Prin condiţii se înţelege un complex de fenomene care nu pot genera nemijlocit (prin ele însele) efectul, dar care, însoţind cauzele în timp şi spaţiu şi influenţîndu-le, asigură o anumită evoluţie a acestora pentru apariţia efectului. Abaterile în trecerea de la potentă la act în constituirea lanţurilor cauzale sînt, aşadar, funcţie de condiţiile concrete ale evoluţiei sistemului. În reacţiile chimice, de exemplu, rolul de condiţii îl au catalizatorii, temperatura, presiunea etc. Acestea determină posibilitatea producerii sau neproducerii reacţiei chimice între substanţe care au însuşirea de a reacţiona între ele, precum şi mecanismul şi durata desfăşurării acesteia.
Aşadar, legea cauzalităţii trebuie formulată astfel : o anumită cauză produce cu necesitate, întotdeauna şi pretutindeni, acelaşi efect, numai dacă sînt prezente aceleaşi condiţii. Cu alte cuvinte, raportul de necesitate dintre cauză şi efect este mijlocit de condiţii. Variaţia condiţiilor determină variaţia efectelor aceloraşi cauze.
O asemenea interpretare (dialectică) a legii cauzalităţii, care pune accent pe aspectul condiţional al raporturilor cauzale, atestă netemeinicia determinismului mecanicist, în speţă, pune în evidenţă caracterul limitat al cauzalităţii mecanice. Astfel, doctrina laplaceană asupra cauzalităţii devine cel puţin inconsistentă. Datorită acţiunii condiţiilor (infinite cantitativ şi calitativ), starea viitoare a universului nu mai poate fi total dedusă din stările lui anterioare, ci numai cu o anumită probabilitate. Ceea ce înseamnă că, datorită variaţiei condiţiilor, a fluctuaţiei factorilor întîmplători, între cauză şi efect se stabilesc relaţii mijlocite, neunivoce, neliniare.
Admiterea acţiunii unor relaţii cauzale neunivoce (mijlocite de condiţii) în determinarea obiectivă a fenomenelor exclude din teoria cauzalităţii orice interpretare fatalistă sau finalistă (ideea planului prestabilit, a ordinii raţionale care se realizează implacabil, a scopului iniţial în evoluţia universului). Corelarea cauzalităţii şi condiţionării în determinarea fenomenelor, pusă în valoare de către Hegel şi Marx, marcînd falimentul mecanicismului şi triumful dialecticii în teoria determinismului, echivalează aşadar cu o reîntemeiere epistemologică şi metodologică a conceptului de cauzalitate. Între altele, prin corelarea dialectică a cauzalităţii şi condiţionării, este acreditată definitiv teza varietăţii tipurilor de relaţii cauzale, din rîndul cărora relaţia cauzală mecanică (liniară, univocă, nemijlocită) este doar un tip de cauzalitate (cel mai simplu), cea mai mare parte a relaţiilor cauzale care acţionează în formele complexe de mişcare a materiei fiind relaţii cauzale nemecanice (neliniare, neunivoce, mijlocite).
b. Dialectica raporturilor cauzale
Relaţiile cauzale se structurează totdeauna corelat cu toată reţeaua celorlalte relaţii care configurează structura şi dinamica fenomenelor. Pentru a cerceta originea fenomenelor, cunoaşterea omenească izolează, de aceea, mintal, din interacţiunea universală, relaţiile cauzale. De exemplu, pentru a dezvălui cauza încălzirii unui conductor, facem abstracţie în mod conştient de cauzele curentului electric care o provoacă, de efectele la care duce încălzirea conductorului, de influenţa încălzirii conductorului asupra intensităţii curentului în circuit, de legea relaţiei cantitative între acţiunile termice ale curentului şi intensitatea acestuia (legea Joule-Lenz) etc. Cu alte cuvinte, după cum arăta Lenin, „concepţia umană despre cauză şi efect simplifică întotdeauna întrucîtva conexiunea obiectivă a fenomenelor naturii... izolînd în mod artificial o latură sau alta a procesului universal unic“17. De aceea, el definea raportul de cauzalitate drept o mică părticică a legăturii universale obiectiv reale a fenomenelor18.
În producerea unui efect, de cele mai multe ori acţionează concomitent mai multe cauze. Experienţa ne demonstrează, de exemplu, că forma traiectoriei pe care o parcurge un proiectil depinde de acţiunea simultană a unui ansamblu de cauze : acţiunea forţei de gravitaţie, rezistenţa aerului, impulsul şi viteza iniţială a proiectilului, starea vîntului, mişcarea de rotaţie imprimată înainte de a se mişca pe traiectorie, încălzirea datorită mecanismului de impuls sau frecării cu aerul, magnetizarea în cîmpul magnetic terestru etc.
Acţiunea concomitentă a mai multor cauze explică şi de ce anumite cauze, deşi îşi exercită acţiunea, nu produc totuşi efectul respectiv. Aceasta se datoreşte acţiunii altor cauze care anihilează acţiunea celor dintîi. Coacţiunea a două sau mai multe cauze condiţionează posibilitatea producerii unui efect care să nu corespundă nemijlocit nici uneia din cauzele care l-au provocat. O asemenea situaţie o dovedeşte traiectoria bilelor pe masa de biliard, exprimată în mecanică de paralelogramul forţelor. Acţiunea unei cauze poate anula efectul acţiunii altei cauze. Corpul asupra căruia acţionează simultan două forţe de sens contrar şi de aceeaşi intensitate (mărime) rămîne în stare de repaus.
În interpretarea dialectică a înlănţuirii cauzale a fenomenelor, orice fenomen se dovedeşte a fi simultan cauză şi efect, atît în raport cu diverse lanţuri cauzale cît şi în raport cu acelaşi lanţ cauzal. În acest sens, Engels vorbea despre trecerea cauzelor şi efectelor unele în altele : „...reprezentările de cauză şi efect sînt valabile ca atare, numai cînd sînt aplicate la un caz particular, dar că, de îndată ce privim cazul particular în conexiunea sa generală cu lumea în întregul ei. ele se contopesc, se dizolvă în reprezentarea interacţiunii universale, în care cauzele şi efectele îşi schimbă mereu locul, ceea ce este acum sau aici efect devine dincolo sau apoi cauză, şi invers“19. Spre exemplu, curentul electric, apărut în generatorii centralei electrice ca efect al inducţiei electromagnetice, devine cauza fenomenelor termice în aparatul de încălzire electric ; la rîndul său, fenomenul termic, efect al curentului electric, poate cauza degajări de vapori într-un lichid.
În practică nu se poate deci face o distincţie precisă între cauze şi efecte. Realitatea este determinată de un complex de lanţuri cauzale, se manifestă ca o reţea infinită de relaţii care se ţes unele cu altele, fenomenele nefiind altceva decît puncte nodale ale intersecţiilor acestor lanţuri cauzale, avînd concomitent valoare de cauze şi efecte, fiind totodată determinate şi determinatoare.
Înţelegerea dialectică a raportului de cauzalitate rezultă pregnant din sublinierea determinismului reciproc al cauzei şi efectului. În primul rînd, în acelaşi lanţ cauzal, cauza precede şi provoacă efectul, iar efectul influenţează cauza care-l determină. În acest caz, efectul exercită o funcţie de condiţionare asupra cauzei. Pentru ilustrarea acestui model de interacţiune reciprocă între cauză şi efect, pot fi amintite raporturile dintre bază şi suprastructură în viaţa socială. Trebuie însă reţinut, în al doilea rînd, că între cauză şi efect, de cele mai multe ori, nu numai cauza are o funcţie determinatoare faţă de corelatul său, ci şi efectul. Influenţa efectului asupra cauzei se exercită de această dată ca raport de determinare cauzală. Între cauză şi efect se stabileşte astfel un raport cauzal inelar, un raport de conexiune inversă (feed-back). Spre exemplu, organismele se schimbă în raport cu schimbarea condiţiilor de viaţă. La rîndul lor, condiţiile de viaţă, mediul natural, se modifică sub influenţa lumii vii în continuă evoluţie şi schimbare. Între organism şi mediu se stabileşte deci un raport de determinare cauzală reciprocă.
În domeniul vieţii sociale, interacţiunea dintre factorii obiectivi şi subiectivi este aşa de strînsă încît, deşi existenţa materială a societăţii se structurează ca proces necesar (funcţie de acţiunea unor legi obiective), într-un anume sens obiectivitatea este funcţie de subiectivitate ; realitatea socială nu este pur şi simplu dată, ci este creată. În acest context, ideile au rol cauzal în raport cu structurile materiale din care au emers, în raport cu domeniile materiale ale vieţii sociale care le potenţează.
Din analiza corelaţiei reciproce a cauzei şi efectului rezultă că atît cauzele cît şi efectele pot fi definite ca intrări (in-put) şi ieşiri (out-put) între care se stabilesc conexiuni de tip cibernetic, ieşirea fiind efect al unui circuit cauzal realizat şi, totodată, cauză a unui circuit cauzal în curs de realizare. În condiţiile conexiunii inverse între cauză şi efect, sistemele au capacitatea autoreglării — proprietate specifică sistemelor biologice, tehnice, sociale, logice etc. — din exercitarea căreia, se structurează relaţii de finalitate (dezvoltare autodirijată).
Pe temeiul acestor relaţii de finalitate, ieşirile (efectele) au nu numai funcţia de a întemeia un nou ciclu cauzal, ci şi atribuţia de a corija acţiunea intrărilor (cauzelor) care le-au precedat. Pe acest temei, cibernetica defineşte operaţia autoprogramării în sistemele cu autoreglare şi autocontrol, iar calculatoarele electronice dovedesc utilitatea practică a conceptului de conexiune inversă, concept care a revoluţionat problematica teoretică generală a determinismului şi cauzalităţii.
Introducerea conceptului de conexiune inversă în teoria cauzalităţii oferă premise metodologice în explicarea dialectică a relaţiei cauzale şi, totodată, elimină mecanicismul din domeniul teoriei determinismului. Accepţiunea tradiţională a conceptului de cauzalitate, cu care operează mecanica macrocorpurilor (în care cauza şi efectul se exclud temporal, în sensul că apariţia efectului marchează încetarea acţiunii cauzei — după modelul relaţiei univoce dintre impuls şi mişcare), se dovedeşte a fi inconsistentă. Cauza şi efectul se află nu numai în; raporturi de succesiune (genetică), ci şi în raporturi de simultaneitate. Coexistenţa în timp constituie condiţia obiectivă şi necesară a corela-tivităţii cauzei şi efectului, a conexiunii inverse.
Trebuie reţinut, totodată, că reciprocitatea raportului cauzal nu presupune o ciclicitate absolută ; aceasta ar anula însăşi ideea de cauzalitate sau pe aceea de dezvoltare. Simultaneitatea cauzei şi efectului este relativă. Cauzalitatea este, în ultimă instanţă, un raport de succesiune temporală, în care cei doi poli ai corelaţiei se preced (respectiv se succed) şi, totodată, coexistă temporal. Trecerea de la cauză la efect este deci un proces de continuitate genetică ce se realizează şi ca relaţie de retroacţiune (biunivocitate), de influenţă (şi chiar de determinare) reciprocă a cauzei şi efectului.
c. Obiectivitatea şi universalitatea raporturilor cauzale
Principiala problemă filozofică care se impune atunci cînd abordăm conceptul de cauzalitate se referă la semnificaţia ontologică a acestui concept. Deşi puse în valoare încă din antichitate ca relaţii obiective, relaţiile cauzale au fost deseori desprinse de fundamentul lor ontic şi atribuite doar domeniului subiectivităţii.
D. Hume, de exemplu, deşi admite succesiunea în timp a cauzei şi efectului, limitează cauzalitatea la o deprindere psihologică. Dezvăluirea de către Hume a dimensiunii psihologice a conceptului de cauzalitate a avut totuşi importanţă în dezvoltarea modernă a problematicii determinismului în sensul accentuării valorii sale de principiu al acţiunii umane. Ceea ce este vulnerabil în concepţia lui Hume în problema cauzalităţii este îndoiala asupra posibilităţii de a se demonstra legătura genetică dintre cauză şi efect (aceasta fiind redusă la o succesiune temporală), fapt care conduce, în cele din urmă, la negarea caracterului obiectiv-necesar al legăturii cauzale.
Într-un mod asemănător procedează şi Kant în Critica raţiunii pure. Cu toate că defineşte legătura cauzală drept o lege naturală care precede conceptul de cauzalitate cu care operează intelectul (cauzalitatea empirică este primordială cauzalităţii în lumea inteligibilă), în măsura în care este preocupat de valoarea metodologică a conceptului de cauzalitate în demersul ştiinţific (acordînd cauzalităţii rolul de instrument al gîndirii omeneşti în ordonarea haosului de impresii provocate subiectului de lumea empirică), Kant ajunge la apriorism în problema cauzalităţii, apriorism care, supraestimat, antrenează doctrina cauzalităţii pe făgaşul subiectivismului.
Tocmai pentru o asemenea perspectivă militează în filozofia contemporană unii reprezentanţi ai neopozitivismului şi neokantianismului, reţinînd din concepţiile lui Hume şi Kant doar deschiderea subiectivă pe care ei au introdus-o în doctrina cauzalităţii. Se procedează la o reducere a conceptului de cauzalitate la un fundament logic sau unul gnoseologic, negîndu-i-se vreun temei ontic. În acest sens, J. Hessen, într-o lucrare despre principiul cauzalităţii20, neagă corespondenţa dintre cunoaştere şi realitate în problema cauzalităţii şi reduce, în manieră neokantiană, ideea de cauzalitate la semnificaţia sa metodologică, acor-dîndu-i numai statutul de principiu, nu şi de teorie.
Pe baza convenţionalismului, la care apelează adesea în vederea construcţiei realului, pozitivismul logic lasă a se înţelege că legile ştiinţei sînt rezultate ale analizei logice, fără un corespondent extralogic. Şi cum modelul cel mai adecvat de lege a ştiinţei — după cum se exprimă Wittgenstein — este legea cauzalităţii, aceasta din urmă nu ar avea un temei obiectiv în afara gîndirii logice, dincolo de cunoaştere. Cauzalitatea are, astfel, doar rolul de principiu în raport cu individualul, este matrice (logică) pentru construirea acestuia (după cum apreciază Schlick). sau o regulă logico-sintactică a limbajului ştiinţei (în viziunea lui R. Carnap).
Într-o lucrare despre principiul cauzalităţii21, Ph. Frank consideră posibil de tras concluzia că nu are sens să vorbim despre acţiunea legii cauzalităţii, deoarece a spune că „totul se produce cauzal“ este echivalent cu a spune că „totul se produce aşa cum se produce“, adică se reduce la o tautologie. Este adevărat că el nu neagă valoarea cognitivă a principiului cauzalităţii în ştiinţă, dar îl limitează numai la o funcţie probabilistă, idee pe care o dezvoltă şi într-o lucrare ulterioară a sa despre filozofia ştiinţei. Schemele sale de predicţie probabilistă nu descriu însă determinări reale, obiective, ci sînt mai degrabă expresia lipsei unui determinism lăuntric sistemelor obiective, fiind concepute ca proiecţii subiective preferenţiale asupra acestora.
Materialismul dialectic, precum şi multe alte orientări raţionaliste din filozofia contemporană (amintim, de exemplu, neoraţionalismul dialectic reprezentat de G. Bachelard, F. Gonseth, J. Piaget, sau logicianul lui B. Russell) resping concepţiile neopozitiviste şi neokantiene care neagă temeiul obiectiv al relaţiilor cauzale. Accentuarea funcţiei metodologice a conceptului de cauzalitate de către neopozitivişti şi neokantieni este demnă de relevat, îndeosebi în condiţiile în care se insistă tot mai mult, în controversele filozofice, asupra funcţiei constructive a cunoaşterii. Aceasta nu trebuie să însemne însă acceptarea semnificaţiei teoretice majore a acestor curente de gîndire, care în fond aparţin idealismului filozofic. Aici, ca şi în orice altă problemă filozofică, arată Lenin, materialismul începe prin a recunoaşte cauzalitatea şi legitatea obiectivă a naturii, şi reflectarea aproximativ fidelă a acestora în gîndirea omului, iar idealismul filozofic, linia subiectivistă în problema cauzalităţii, deduce ordinea şi necesitatea existente în natură nu din lumea obiectivă exterioară, ci din conştiinţă, din raţiune22.
Desprinderea relaţiilor cauzale din sfera existenţei nu se înfăptuieşte dintr-o dată, ci treptat. De aceea, cunoaşterea operează cu aproximaţii în descrierea cauzală a fenomenului. Aceasta nu afectează caracterul obiectiv al relaţiilor cauzale, neexistînd deci un temei raţional pentru afirmarea unor concluzii sceptice sau subiectiviste în problema cauzalităţii. Referindu-se la asemenea concluzii, Lenin accentuează că „problema gnoseologică într-adevăr importantă, care desparte curentele filozofice nu e aceea de a şti ce grad de precizie am atins noi în descrierea legăturilor cauzale, ci aceea de a şti dacă izvorul cunoaşterii acestor legături îl constituie legitatea obiectivă a naturii sau însuşirile minţii noastre“23. Tocmai în perspectivele acceptării unei atari confuzii între imposibilitatea unei precizii absolute în descrierea unor raporturi cauzale în domeniul fizicii şi conceptul de cauzalitate ca atare, afirmase E. Mach că „atît cauza, cît şi efectul sînt produse ale gîndirii noastre“, idee pe care o împrumută empiriocriticismul (criticat de Lenin la începutul secolului nostru) şi M. Schlick (cu aproximativ două decenii mai tîrziu), exprimîndu-se că „psihicul posedă realitate, fizicul nu este decît un semn (al acestei realităţi — n. ns.)“24.
Piatra de încercare a cauzalităţii este activitatea practică a omului. Omul poate produce anumite efecte făcînd să acţioneze o anumită cauză în condiţii determinate. Engels spunea, în această privinţă, că „dovada necesităţii stă în activitatea umană, în experiment, în muncă : dacă eu pot realiza un post hoc (după aceasta), acesta devine identic cu propter hoc (din cauza aceasta)“25. Mai mult, cu ajutorul ştiinţei şi tehnicii omul poate produce procese neîntîlnite în natură, lărgindu-şi astfel considerabil sfera legăturilor sale cauzale cu natura şi societatea. Transformarea naturii şi societăţii de către om este dovada cea mai sigură a obiectivităţii legăturilor cauzale şi, totodată, a rolului cognitiv şi metodologic al conceptului de cauzalitate.
★
Cauzalitatea este o legitate generală a universului. Dacă în ştiinţă şi în activitatea practică sînt nenumărate fenomene ale căror cauze nu sînt cunoscute, aceasta nu înseamnă o infirmare a universalităţii legii cauzalităţii, ci o limitare concret-istorică a cunoştinţelor omeneşti. Perseverînd în cunoaştere, oamenii pot dezlega tainele fenomenelor, treptat sînt descoperite mecanismele lor genetice, sînt puse în evidenţă alte tipuri de relaţii cauzale.
Neînţelegerea caracterului istoric al cunoaşterii omeneşti şi neputinţa de a descrie comportarea cauzală a unor structuri noi investigate în cîmpul ştiinţei antrenează deseori înflorirea unor concepţii indeterministe şi agnostice. Indeterminismul îşi face loc îndeosebi în noile domenii ale ştiinţei, în care modelele cauzale cunoscute anterior nu sînt aplicabile. Pentru a contracara asemenea interpretări, dialectica reclamă luarea în consideraţie a unei multitudini de forme sub care se manifestă cauzalitatea.
Din controversele purtate în ştiinţa contemporană în problema determinismului, a rezultat necesitatea de a propune un nou tip de cauzalitate — cauzalitatea statistică —, compatibilă cu legile probabiliste cu care operează astăzi mecanica cuantică, biologia, sociologia etc.
Cauzalitatea statistică exprimă relaţii neunivoce, neliniare între cauză şi efect, relaţii în care cauzele interacţionează cu factorii aleatori, cu un cerc larg de condiţii, astfel încît trecerea de la cauză la efect este mediată de jocul întîmplărilor, cuprins într-o ecuaţie de frecvenţă probabilistă. Demersul probabilist nu exclude deci explicaţia cauzală în general, ci doar explicaţia cauzal-mecanică.
În cazurile în care condiţiile şi factorii întîmplători nu influenţează sensibil înlănţuirea genetică a fenomenelor, cauzalitatea se realizează univoc ; în cazurile în care aceşti factori perturbatori intervin modificînd genetic starea viitoare a sistemului (efectul), cauzalitatea se realizează neunivoc (statistic). Rezultă că cele două modele de cauzalitate (cea statistică şi cea mecanică) nu se exclud, una fiind o aproximaţie a celeilalte, funcţie de natura sistemului în care se produc. Sistemelor sumative, proceselor mecanice le corespund relaţii cauzale directe, univoce (= mecanice), iar sistemelor integrative şi deschise, proceselor stochastice le corespund relaţii cauzale indirecte, neunivoce (= statistice). Corespunzător acestor tipuri fundamentale de relaţii cauzale, cunoaşterea operează cu demersuri explicative şi previzionale cauzale (în sensul strict al termenului) sau probabiliste.
Numai prin realizarea acestei sinteze dintre cauzalitate şi probabilitate, din care rezultă desprinderea relaţiilor cauzale statistice ca tip de relaţii specifice proceselor stochastice, poate fi susţinută teza universalităţii legii cauzalităţii şi — corespunzător — pot fi excluse indeterminismul şi agnosticismul din teoria generală a conexiunii şi din mecanismul oricărei explicaţii ştiinţifice.
d. Cauzalitate imanentă şi cauzalitate tranzitivă
Discuţiile purtate în ştiinţa contemporană (îndeosebi în mecanica cuantică) asupra cauzalităţii, provocate de punerea de acord a conceptului de cauzalitate cu teoria probabilităţilor şi de analiza conceptului de conexiune inversă ca model de relaţie cauzală, proiectează lumini noi asupra conceptului de cauzalitate, aducînd în discuţie noi criterii de definire a acestuia.
Încă din antichitate au fost clasificate două tipuri de cauzalitate : cauzalitatea imanentă şi cauzalitatea tranzitivă. Prima are în vedere raporturi de cauzalitate între stări ale aceluiaşi fenomen, mai precis raporturi de autodeterminare, iar a doua se referă la relaţii genetice între fenomene, se manifestă ca raporturi de exterioritate. În general, în istoria ştiinţei şi a filozofiei, cele două tipuri de legături cauzale nu au fost reunite într-o teorie unitară asupra cauzalităţii. Doctrinele filozofice moniste, îndeosebi cele materialiste, au insistat cu precădere asupra imanenţei — pentru a exclude creaţionismul —, iar teoriile ştiinţifice, mai ales în epoca modernă, au operat cu tranzitivitatea în definirea raporturilor cauzale, modelul mecanicist al cauzalităţii fiind ilustrativ în acest sens.
În definirea cauzalităţii, a fost de obicei folosit modelul tranzitiv, relaţia cauzală — după cum a precizat Sextus Empiricus (sintetizînd întreaga gîndire antică) — fiind concepută ca raport genetic între două fenomene care se succed şi se provoacă, primul fiind cauza, din acţiunea căruia se produce cel de-al doilea — efectul26.
Aristotel încercase anterior o clasificare a cauzalităţii în patru tipuri (cauza materială, cauza formală, cauza eficientă, cauza finală), dînd însă o mai mare importanţă la două dintre acestea : cauza eficientă şi cauza finală. Cauza eficientă este de fapt o relaţie tranzitivă (fenomenul actual îşi are cauza în altul anterior), iar cauza finală desemnează raporturi imanente (fenomenele îşi au cauzele în ele însele). Asociind cauza eficientă cu ideea de mişcare, Aristotel ajunge să considere trecerea de la potenţă la act ca un raport de exterioritate (transcendenţă), ceea ce echivalează cu postularea unui impuls exterior în geneza mişcării materiei, aceasta preexistînd doar ca potenţă anterior acestui impuls. Mergînd mai departe pe această linie, el iese din sfera materialismului şi înclină în favoarea unui dualism filozofic. Pentru a contracara transcendenţa care decurge din extrapolarea cauzei eficiente, insistă asupra imanenţei (cauza finală). Aceasta însă nu-l salvează de la dualism, întrucît cauza finală nu are sensul de autodeterminare din moment ce devine identică cu Binele suprem, Scopul suprem. A căuta obîrşia lucrurilor înseamnă a ajunge implicit la primele principii, adică la motorul divin27.
Cauza finală la Aristotel deschide, astfel, o perspectivă teleologică care va fi preluată de finalişti şi, trecînd prin filieră tomistă, este îmbrăţişată unanim astăzi de neotomişti. Tomismul pune însă direct problema unificării, sau mai bine-zis a dizolvării teleologiei în teologie, motiv pentru care întotdeauna materialismul şi ştiinţa au respins conceptul de finalitate şi au perseverat în absolutizarea cauzei eficiente, pe care însă nu au împins-o pînă la problema cauzei universului în ansamblu, ci au limitat-o la problema genezei elementelor ansamblului, a unor porţiuni de univers. Se explică astfel de ce ştiinţa a căutat mereu să se delimiteze de discursul filozofic în problema cauzalităţii, tocmai pentru că acesta conducea către soluţii finaliste, şi s-a limitat la tranzitivitate în definirea cauzalităţii.
Aşa se face că, începînd încă de la Aristotel, doctrina cauzalităţii s-a divizat în două mari tendinţe, care au evoluat divergent pînă astăzi : o tendinţă deterministă — redusă însă la conceptul de cauzalitate tranzitivă —, pe care au promovat-o ştiinţa şi materialismul filozofic şi o tendinţă teleologică — promovată de finalism şi religie —, de care permanent ştiinţa a căutat să se debaraseze.
Au existat în istoria filozofiei încercări de a unifica cele două tendinţe. Amintim, de exemplu, pe Spinoza, care îndeosebi în Etica sa dezvolta o concepţie monistă, de integrare într-o sinteză a imanenţei şi tranzitivităţii. Încercarea sa nu a depăşit limitele hilozoismului, prin panteism el nereuşind să se debaraseze complet de teism. Asemănător se petrec lucrurile şi mai tîrziu, în secolul nostru, la Teilhard de Chardin, care este obsedat de ideea imanenţei, dar pe care, ca neotomist, n-a reuşit să o debaraseze de elemente teiste, Dumnezeu fiind, dacă nu însăşi natura — ca la Spinoza —, o ipostază complementară cu materia a aceleiaşi „substanţe unice“ a universului.
Este interesant că oamenii de ştiinţă, cu toate că au absolutizat tranzitivitatea în definirea cauzalităţii, şi-au dat seama de consecinţele ei dualiste şi au căutat să includă criteriile imanenţei în explicarea determinismului, respectiv au căutat să acrediteze ideea de autodeterminare. Numai că au interpretat imanenţa ca „libertate de alegere'' ceea ce înseamnă, dacă nu finalism, în orice caz animism în problema determinismului. Pradă unor asemenea interpretări au căzut, de exemplu, fizicieni ca W. Heisenberg şi P. A. M. Dirac, sau logicieni şi epistemologi ca P. W. Bridgman şi K. R. Popper în explicarea specificului determinismului proceselor cuantice. Un asemenea mod, animist, de a evalua imanenţa nu se deosebeşte în speţă de ideea teleologică a predestinării sau a scopului iniţial.
Aşa stînd lucrurile, rămîne deci în picioare problema definirii cuprinzătoare a conceptului de cauzalitate, astfel încît să fie excluse din teoria determinismului atît consecinţele mecaniciste şi dualiste pe care ie oferă absolutizarea tranzitivităţii, cît şi consecinţele tehnologice şi teiste pe care le oferă absolutizarea în manieră tomistă a imanenţei.
O definire materialist-dialectică a conceptului de cauzalitate implică respectarea a două principii metodologice : cauzalitatea include atît raporturi tranzitive cît şi raporturi imanente, care se împletesc unitar, dar nu se suprapun ; imanenţa trebuie fundamentată pe un monism consecvent, căruia îi este străin animismul sau hilozoismul. În această perspectivă, imanenţa presupune o sinteză între activ şi pasiv ; orice sistem îşi este sieşi cauză, se autodetermină, este simultan act şi potentă, cauză şi efect.
Cauzalitatea poate fi astfel concepută ca raport de continuitate genetică, atît între sisteme cît şi în sistem, fiind structurată atît prin raporturi de coordonare genetică între sisteme, cît şi prin raporturi de subordonare genetică a stadiilor evolutive ale aceluiaşi sistem. Primul tip de cauzalitate — cel tranzitiv — se conservă mai ales ca model de cauzalitate univocă, iar al doilea — cel imanent — ca model de cauzalitate biunivocă. La orice nivel de structurare a materiei acţionează corelativ ambele tipuri de cauzalitate.
În această perspectivă, gîndirea materialist-dialectică critică atît tendinţele de a interpreta cauzalitatea unui nivel de organizare a materiei exclusiv pe seama unui alt nivel subiacent, acuzînd de mecanicism asemenea tendinţe, cît şi tendinţele de a interpreta cauzalitatea exclusiv la nivelul considerat, fără a admite corelaţii structural-genetice cu alte niveluri subordonate sau supraordonate.
Menţionăm că un sprijin preţios în definirea cuprinzătoare a cauzalităţii l-au adus conceptele de structură şi sistem, teoria generală actuală a sistemelor, care, prin unificarea intrărilor şi ieşirilor într-un sistem cibernetic, oferă modelul mecanismului de sinteză între imanenţă şi tranzitivitate, pledează pentru conceptul de autodeterminare a sistemelor.
Includerea imanenţei în definirea conceptului de cauzalitate creează premise teoretice pentru sinteza între teoria determinismului şi teoria dezvoltării, multă vreme în opoziţie în problema cauzei schimbării şi dezvoltării fenomenelor. Prima teorie insista, în spiritul unei tranzitivităţi exclusive, pentru un impuls exterior, iar a doua teorie, pentru autodezvoltare (lupta contrariilor interne fiind cauza mişcării şi dezvoltării). Existau, de aceea, raporturi neechivalente între conceptele de cauzalitate şi contradicţie dialectică. În perspectiva unificării imanenţei cu tranzitivitatea, determinismul fenomenelor (conceput pe temeiul rolului cauzal al contradicţiilor interne) este definit ca un proces de autodeterminare.
Definirea imanenţei ca dimensiune a cauzalităţii oferă, de asemenea, premise pentru includerea conceptului de finalitate în teoria materialist-dialectică actuală a determinismului. În această perspectivă, finalitatea poate fi definită ca specie a raporturilor de cauzalitate, în care legăturile cauzale se manifestă cu precădere ca legături necesare, ca expresie a autodeterminării (autoorientării) configuraţiei structurii şi dinamicii fenomenelor. Causa finalis se integrează astfel cauzalităţii imanente şi exclude teleologismul şi teologismul.
Readucerea conceptului de finalitate pe terenul determinismului cauzal semnifică reîntîlnirea celor două domenii mari ale dezvoltării ideii de cauzalitate (determinismul şi teleologia), proces care eliberează gîndirea filozofică de rătăcirile ei transcendentaliste şi creaţioniste, semnificînd totodată şi discreditarea teleologismului absolut (finalismul), respectiv a ideilor de plan raţional prestabilit şi de predestinare din teoria filozofică a determinismului.
Se observă astăzi o predilecţie la mulţi oameni de ştiinţă pentru categoriile de finalitate şi scop. Eliberate de învelişul lor tomist tradiţional, aceste concepte dau o nouă configuraţie teoriei determinismului şi contribuie la o reinterpretare deterministă a teleologici, din care materialismul dialectic elimină teologia şi finalismul.
La această reconstrucţie a conceptelor de finalitate şi scop contribuie substanţial ştiinţele contemporane. Între altele, cibernetica, studiind fenomenele din punctul de vedere al dirijării unor sisteme dinamice complexe {cu autoreglare), a dat o nouă perspectivă în abordarea determinării cauzale, integrînd în sfera acesteia raporturile de finalitate. Expresie a autodeterminării fenomenelor, categoria de finalitate reflectă mecanismul de producere a conexiunilor inverse, tendinţa de autoreglare şi autoconservare a sistemelor dinamice complexe. Scopul însuşi se dovedeşte a fi o relaţie cauzală de tipul conexiunii inverse, în care efectul — ca proiecţie conştientă anticipatoare a consecinţelor cauzei — acţionează cauzal asupra acesteia. Pe această bază, conceptele de finalitate şi scop devin fundamentale în multe domenii ale cunoaşterii care se pretează la o modelare cibernetică.
a. Finalitatea
Reconsiderarea conceptului de finalitate în ştiinţa contemporană a adus uneori după sine şi reluarea sensului tomist al acestuia, astfel încît succesele ştiinţei moderne şi îndeosebi ale ciberneticii au fost uneori interpretate ca premise pentru extrapolarea ideii de scop asupra tuturor domeniilor în care sînt puse în evidenţă raporturi cauzale. Aceasta semnifică însă nu atît o repunere în drepturi a categoriei de finalitate, ci, mai degrabă, o recrudescenţă a finalismului şi implicit o perspectivă deschisă creaţionismului în ştiinţă. În maniera unei asemenea concepţii, în cadrul unui simpozion desfăşurat în 1956 la Veneţia, pe tema „Valoarea finalităţii în lume“, la care au participat reprezentanţi ai diverselor domenii ale ştiinţei, Carlo Giacon afirma că finalitatea — care este proprie şi fizicii sau oricărui domeniu al realităţii — necesită inteligenţă, indiferent dacă este denumită mecanism ordonat (în lumea naturală) sau libertate, alegere conştientă (la om)28. Într-o comunicare prezentată la cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Filozofie (Viena, 1968), Carlo Giacon consideră, de asemenea, că ontologia şi întreaga filozofie a naturii nu pot explica schimbările şi transformările decît pe baza exploziei unui suflu vital29.
La concluzii asemănătoare ajung şi alţi neotomişti contemporani. Filippo Selvaggi, de exemplu, consideră indeterminismul ca o dovadă a predestinării fenomenelor. Rezultat din intervenţia factorilor întîmplători, care ţin de natura intrinsecă a fenomenelor, indeterminismul prejudiciază posibilitatea previziunilor — spune el —, dar nu anulează necesitatea obiectivă extrinsecă a acestor fenomene, necesitate ce decurge dintr-un plan raţional stabilit de o inteligenţă primară universală. Datorită acestei predeterminări raţionale, legile obiective ale microstructurilor rămîn totdeauna un mister insondabil, ceea ce motivează, astfel, caracterul probabilist al imaginilor noastre despre lumea cuantelor30. În această perspectivă, se ajunge la o motivare spirituală a comportării microstructurilor, pledoaria pentru determinism în microfizică fiind de fapt o încercare de a acredita un teleologism teist.
Neotomismul, după cum se vede, foloseşte noţiunea de finalitate într-o viziune deterministă, dar rămîne în limitele unui determinism (deşi obiectiv) teologic. Conceptul de cauză finală este în continuare preluat în manieră tomistă. Cu toate că unii neotomişti contemporani încearcă o modernizare a ontologiei filozofice în concordanţă cu problematica antropologică şi praxiologică contemporană, raportează în continuare esenţa umană la Dumnezeu. De exemplu, Michele Federico Sciacca, criticînd pe bună dreptate poziţiile extremist-scientiste în abordarea naturii umane, afirmă totodată, în această privinţă, că orice ontologie — şi antropologia este ontologia actuală care ne interesează — jalonează problema principiului metafizic suprem, problema lui Dumnezeu31.
★
Categoria de finalitate se integrează în teoria determinismului, exprimînd raporturi de necesitate. Aceste raporturi asigură de-a lungul unui lanţ cauzal o anumită direcţie de dezvoltare a fenomenelor. Acţiunea constantă a aceloraşi grupuri de condiţii conduce la păstrarea unei linii orientative în dezvoltarea fenomenelor, astfel încît, în structura spaţio-temporală a sistemelor materiale sînt prefigurate stările lor viitoare. Finalitatea nu exprimă deci un plan prestabilit, ci un proces de devenire în care interacţiunile dintre cauze şi condiţii sînt relativ stabile, se conservă structural şi funcţional.
Interpretată ca expresie a repetabilităţii condiţiilor, a ordinii în succesiunea genetică a fenomenelor, finalitatea nu se disociază de cauzalitate, ci se manifestă ca o modalitate specifică a lanţurilor cauzale, în care schema şirului efectelor se structurează anterior acţiunii cauzelor care le determină, potrivit unor modele de codificare informaţională înglobate structural în cauze.
Constanţa şi repetabilitatea raporturilor de finalitate este relativă, necesitatea care reglează funcţional acţiunea condiţiilor se împleteşte cu întîmplarea ; aceasta face ca sensul orientativ al fenomenelor — exprimat de categoria de finalitate — să cuprindă un procent (mai mare sau mai mic) de variabilitate. Tocmai această inconstanţă (nerepetabilitate, variabilitate) în desfăşurarea lanţurilor cauzale reprezintă fundamentul obiectiv, genetic al transformărilor, al schimbărilor calitative. Absolutizarea acţiunii „cauzei finale“ contrazice ideea de dezvoltare. În obiectivarea acestui tip de relaţii cauzale, continuul şi discontinuul în procesul dezvoltării formează o unitate. Este ceea ce în biologie se traduce prin relaţii între variabilitate şi ereditate în procesul evoluţiei.
Aşadar, codificarea schemei şirului efectelor anterior acţiunii cauzelor se realizează relativ şi nu absolut ; finalitatea nu exclude împletirea lanţurilor cauzale cu cele de condiţionare, interacţiunea necesarului şi întîmplătorului. Cu alte cuvinte, conceptul de finalitate este incompatibil cu determinismul mecanicist şi, implicit, cu fatalismul şi finalismul.
Deosebirea dintre conceptele de finalitate şi finalism se întemeiază şi pe faptul că sistemul de codificare genetică a stărilor viitoare ale unui sistem în stările lui iniţiale se realizează ca produs al autodinamismului şi interacţiunii sistemelor materiale, proces care (la scara biologicului îndeosebi) poate fi verificat şi dirijat experimental. Codificarea genetică este o specie a categoriei de informaţie, iar aceasta, la rîndul ei, este o formă fundamentală de reflectare — proprietate generală internă a materiei. Este exclus, astfel, orice fel de plan prestabilit (scop) în interpretarea categoriei de finalitate.
La interpretarea materialist-dialectică a conceptului de finalitate a contribuit hotărîtor — după cum am relevat — cibernetica. Meritul ei este acela de a fi oferit modelul logic al cauzei finale. Prin analiza sistemelor cu conexiune inversă (retroacţiune), cibernetica a dovedit existenţa obiectivă a unor condiţii în care efectul corectează propria sa cauză, îi dirijează acţiunea, astfel încît să-i fie favorabilă, să-i conserve calitativ şi cantitativ propria sa natură.
Deşi deocamdată sînt dificultăţi în generalizarea servomecanismelor (mecanisme cu autoreglare), mai ales în lumea fizică şi chimică, se poate vorbi totuşi — după cum menţionează şi Jacques Guillamaud32 — de legea, universală a retroacţiunii. La nivel elementar, însuşi conceptul de acţiune reciprocă, sau principiul acţiunii şi reacţiunii semnifică un model de retroacţiune care ar putea fi redat, după cum notează Guillamaud, în termenii următori.: „orice fenomen tinde să se opună prin efectele sale cauzei care îl produce“, ceea ce, în condiţiile luării în consideraţie a cauzalităţii tranzitive, înseamnă că : „orice fenomen se află în acţiune reciprocă cu lumea exterioară, în aşa fel încît orice fenomen este limitat prin însăşi acţiunea sa asupra lumii exterioare“33;
Aceste enunţuri, punînd în valoare relaţia de la efect la cauză (efectul reacţionează asupra cauzei), nu sînt altceva decît exprimări concentrate ale conceptului de finalitate. În această privinţă, prin conceptul de retroacţiune, cibernetica a contribuit la lărgirea cîmpului de aplicabilitate a conceptului de finalitate dincolo de limitele biologiei. La o primă aproximaţie s-ar putea defini finalitatea ca raport cauzal inelar.
Menţionăm însă că absolutizarea conexiunii inverse conduce la un cerc vicios din care este exclusă posibilitatea deducerii dezvoltării. De aceea, în orice raport de conexiune cauzală inversă se păstrează criteriul determinismului de la cauză la efect şi al variaţiei efectului în raport cu cauza, chiar dacă în principiu relaţia dintre cauză şi efect este o relaţie inelară. Rezultă că retroacţiunea trebuie privită ca raport cauzal în care finalitatea se împleteşte cu devenirea, ca reflex al dialecticii obiective a constanţei şi variabilităţii, a repausului şi mişcării. Această împletire a finalităţii cu devenirea şi, respectiv, corelarea conexiunii inverse cu cauzalitatea ne obligă să definim finalitatea numai ca o tendinţă către echilibru a sistemelor, tendinţă către conservare calitativă, izvorul acestei tendinţe fiind unitatea contrariilor interne. Orice sistem îşi creează imanent tensiunea necesară pentru a reacţiona şi, totodată, acţiona asupra contextului său (cauzal) extern şi intern. Echilibrîndu-şi prin conexiune inversă comportarea, în sensul conservării calitative şi adecvării la context, sistemul realizează totodată şi operaţia de a acţiona asupra contextului, eliberîndu-se de acesta printr-un şir de mutaţii calitative.
Semnalăm faptul că biologia, deşi a operat de mai multă vreme cu o accepţie materialistă a conceptului de finalitate, nu a putut totuşi impune generalizarea acestei interpretări. Prin extinderea domeniului de aplicabilitate a conceptului de retroacţiune, cibernetica a generalizat achiziţiile biologiei evoluţioniste şi darwiniste, sugerînd pentru prima oară ideea comportamentului autoreglat al sistemelor dincolo de limitele biologicului, în deplină concordanţă cu principiile cauzalităţii şi determinismului.
Relevăm că asupra conceptului de finalitate aruncă o nouă lumină discuţiile actuale în domeniul structuralismului34. Înţelegerea diacronică a structurilor, la care face apel structuralismul genetic întemeiat de Jean Piaget, oferă premisa metodologică a integrării cauzei finale în teoria determinismului şi a dezvoltării. Genetic, orice structură este prefigurată anterior, în sînul altor structuri din care a emers. Există o continuitate genetică între structuri pe scara evoluţiei, astfel încît, o anumită structură nu este înlocuită de oricare alta în procesul dezvoltării, ci de o structură căreia îi oferă propriul său model de configurare a interacţiunilor ce o caracterizează.
În relaţia diacronică dintre structuri se realizează astfel un raport de predeterminare. Unitatea dintre geneză şi structură, dintre sincronic şi diacronic în procesul dezvoltării oferă, aşadar, contextul obiectiv de împletire a cauzei eficiente cu cauza finală. Aceasta înseamnă că înţelegerea dialectică a conceptului de structură asigură temeiuri raţionale pentru respingerea finalismului şi, totodată, pentru o interpretare consecvent materialistă şi dialectică a conceptului de finalitate.
Din confruntarea conceptului de finalitate cu cel de structură rezultă următoarele elemente definitorii ale conceptului de finalitate :
a) finalitatea se împleteşte cu cauzalitatea, se concretizează ca un tip de cauzalitate. În perspectivă structuralistă, cauza finală se împleteşte strîns cu cauza formală (este vorba de modelul sincronic al structurilor) şi (întrucît structura este privită genetic) cu cauza eficientă. Această multicorelaţie obiectivă de specii cauzale exclude conceptul de scop (subiectiv şi, cu atît mai mult, obiectiv — scop suprem) în natură şi, prin aceasta, finalismul ;
b) finalitatea este o tendinţă internă către echilibru a structurilor. Se defineşte ca tendinţă, deoarece absolutizarea echilibrului ar semnifica anularea mişcării, a devenirii. Or, finalitatea, ca expresie a conservării calitative a structurilor, se corelează cu noţiunile de dezvoltare şi progres ; există un raport de unitate contradictorie între finalitate (echilibrare) şi devenire (dezechilibrare). Din jocul echilibrului şi mişcării rezultă că finalitatea exprimă o necesitate deschisă (în corelaţie cu variaţia factorilor întîmplători şi condiţionali), este un fundament cauzal obiectiv al depăşirii ; finalitatea se manifestă ca orientare spre viitor a fenomenelor, luată în sens de predeterminare obiectivă proprie şi nu ca predestinare. Predeterminarea este funcţie de constanţa condiţiilor, a raporturilor de necesitate în diacronia obiectivă şi exclude intervenţia oricărui factor volitiv, intenţional sau teleologic ;
c) concepută ca liant între structură şi geneză, sincronic şi diacronic, finalitatea se conturează a fi o relaţie cauzal-biunivocă între posibilitate şi realitate (trecut şi viitor), realitatea fiind structură înfăptuită, iar posibilitatea structură în devenire.
Toate aceste idei, pe care discuţiile actuale în privinţa conţinutului conceptului de structură le oferă discursului filozofic asupra cauzei finale, precum şi consecinţele teoretice pe care cibernetica le oferă în vederea susţinerii universalităţii conceptului de finalitate, atestă afirmarea gîndirii materialiste în domeniul teoriei determinismului dialectic şi totodată dovedesc inconsistenţa teoretică a finalismului şi mecanicismului în problema cauzalităţii şi determinismului.
b. Scopul
Respingînd teleologismul finalist în interpretarea conceptului de finalitate, izvorît din extrapolarea semnificaţiei aristotelice dată cauzei finale aplicată la scara întregului univers, materialismul dialectic nu exclude total teleologia. Central în neotomism, conceptul de scop este prezent şi în concepţia materialist-dialectică asupra determinismului. Există însă o deosebire radicală între modul materialist-dialectic şi cel neotomist de a defini şi înţelege scopul.
În primul rînd, scopul este o noţiune aplicabilă numai la studiul cauzalităţii fenomenelor sociale. Nu există scop în natură. În al doilea rînd, admiterea scopului în viaţa socială, integrarea sa în concepţia deterministă despre societate nu înseamnă nicidecum finalism, predestinare. Conceptul de scop este diferit nu numai de cel de „scop suprem“, cu care operează finalismul, ci şi de cel de finalitate. Exprimă doar o formă particulară a acestuia, în care, în determinarea obiectivă a fenomenelor sociale, se împletesc necesitatea (obiectivă) şi libertatea (de alegere subiectivă), legitatea (obiectivă) şi acţiunea (conştientă).
Scopul este subordonat celorlalte categorii ale determinismului şi, în primul rînd, cauzalităţii. Pe de o parte, trebuie subliniat că numai omul poate acţiona deliberat, îşi poate manifesta intenţii, dorinţe, se poate conduce după normative stabilite de comun acord cu alţi oameni etc. Pe de altă parte, posibilitatea scopului nu înseamnă „liber arbitru“, „libertate (deplină) de alegere“, anarhism, ci rezultă dintr-o cunoaştere a cauzalităţii. În împrejurările în care în activitatea lor oamenii nu respectă desfăşurarea cauzală a fenomenelor (din nesocotirea sau din necunoaşterea cauzalităţii), scopurile nu pot fi atinse, iar libertatea îşi pierde sensul. Corelîndu-se cu libertatea, scopul este subordonat, de asemenea, odată cu aceasta, necesităţii. Din expresie a libertăţii individuale (subiective), prin integrarea individualului în social în fixarea ţelurilor majore ale unei colectivităţi, scopul devine expresie a necesităţii (obiective). Scopurile indivizilor sînt subordonate scopurilor unei comunităţi sociale, iar acestea sînt media statistică a scopurilor individuale, fapt care evidenţiază unitatea dintre obiectiv şi subiectiv în fixarea scopurilor. Intervenind în raporturile de determinare a comportării oamenilor, scopurile nu afectează aşadar determinismul social obiectiv, ci — dimpotrivă — se manifestă ca expresie a acestuia, un determinism, în care parametrii cauzali obiectivi interacţionează cu cei subiectivi.
Dezvăluirea fundamentului obiectiv al scopurilor oamenilor, prin sesizarea corelaţiei dintre scop şi cauzalitate, scop şi necesitate, atestă inconsistenţa oricărui indeterminism şi finalism sau subiectivism în domeniul teleologiei. Disocierea noţiunilor de finalitate şi scop, respectiv limitarea conceptului de scop la sfera scopului uman permite totodată o reinterpretare a conceptului de cauzalitate în general şi a celui de causa finalis în special. Într-o interpretare materialist-dialectică, causa finalis îşi pierde semnificaţia aristotelico-tomistă de scop (şi cu atît mai mult de scop suprem) şi se relevă a fi expresia unor raporturi cauzale imanente, pe care le înglobează conceptul de finalitate.
Ne apare astfel suficient de argumentată afirmaţia că explicarea materialist-dialectică a conceptelor de finalitate şi scop conferă o deplină consecvenţă principiului universal al determinismului şi totodată deschide, pentru prima oară, perspectiva abordării teleologiei în afara oricărui finalism şi teologism neotomist.
★
Conceptul de scop are o mare valoare operaţională în cercetarea determinismului praxiologic. Din analiza structurii acţiunii sociale35, rezultă că scopurile oamenilor intervin cauzal în structurarea activităţii lor practice. Ceea ce prezumtiv se consideră a fi efect al acţiunii intervine motivaţional în producerea actelor care-l vor obiectiva. Determinismul teleologic se dovedeşte a fi deci un determinism cauzal.
Scopul prezintă complexitate : se manifestă ca o activitate conştientă, ca intenţionalitate, ca un act de voinţă, ca un act deliberativ ; se manifestă, de asemenea, ca stare de conştiinţă de sine a subiectului care urmăreşte întotdeauna o idee-ţel, indiferent dacă aceasta poate fi atinsă sau ratată. De aceea, lipsa de scop este aparentă. Inexistenţa unui ţel semnifică manifestarea altui ţel, sau intervenţia altor ţeluri cărora agentul, din considerente practice adecvate lui, le dă prioritate.
Ca specie a relaţiilor de determinare, scopul este el însuşi determinat : nomologic — deoarece izvorăşte din cunoaştere, presupune o întemeiere cauzal-obiectivă ; psihologic — presupunînd volitivitate şi adeziune subiectivă, convingere, dorinţă, credinţă, părere ; sociologic — întrucît se întemeiază pe trebuinţă, pe nevoi individuale şi sociale ale oamenilor, pe interese (materiale şi spirituale). Interesele (individuale sau colective — acestea din urmă avînd o sferă variabilă : de grup, de clasă, naţionale, internaţionale) hotărăsc însă, în ultimă instanţă, în mod esenţial, natura şi sfera ţelurilor umane.
Scopurile au o multitudine de funcţii în structurarea activităţii umane: mijlocesc eficienţa actului uman (prin scop acţiunea umană capătă potenţial atributul de eficienţă) ; orientează acţiunea, sugerează căile şi mijloacele de realizare a ei, este călăuză a procesului de umanizare a realului : joacă un rol de reglator al acţiunii, este mijlocitor al comportamentului uman autoreglat. În acest sens, scopul are şi rol de factor de selecţie, de corijare şi control a actelor umane în raport cu varietatea şi multitudinea de situaţii care intervin perturbator în desfăşurarea acţiunii.
Pe baza tuturor acestor funcţii praxiologice, scopul intervine în universul natural de interacţiuni ca forţă motrice principală a detaşării socialului de natural, a subiectului de obiect, ca termen central al distincţiei şi corelaţiei dintre cultură şi natură.
Rezultă aşadar, pe de o parte, că fără includerea scopului în ansamblul conceptelor conexiunii nu este posibil de surprins specificul determinismului social, iar pe de altă parte, că, în afara cîmpului activităţilor umane, este exclusă aplicabilitatea teleologiei şi — odată cu aceasta — lipsită de sens orice speculaţie finalistă sau teistă asupra conceptului de scop.
Tipurile de interacţiuni descrise pînă acum — posibilitate şi realitate, necesitate şi întîmplare, cauzalitate şi condiţionare, finalitate şi scop — constituie momente, laturi, aspecte parţiale ale determinismului şi dezvoltării. Unitatea acţiunii acestora se realizează în cadrul relaţiilor legice — cele mai generale şi cuprinzătoare relaţii prin care se realizează mecanismul procesului de determinare şi dezvoltare a fenomenelor. Ansamblul legilor care guvernează o clasă de sisteme sau un anumit domeniu al existenţei constituie legitatea acestora.
a. Definirea legii
Legea reprezintă un raport esenţial, necesar, general repetabil şi relativ stabil între sisteme (sau procese) diferite, între laturile interne sau între stările succesive ale aceluiaşi sistem (sau proces) ; ea exprimă tendinţa generală de evoluţie a fenomenelor.
Trăsătura fundamentală a legii este esenţialitatea. Lenin remarca, în această privință, că „...legea şi esenţa sînt concepute de acelaşi gen (de acelaşi ordin) sau, mai bine-zis, de acelaşi nivel, care exprimă aprofundarea de către om a cunoaşterii fenomenelor, a universului“36. Fiind un raport esenţial, legea nu se identifică, totuşi, cu esenţa ; aceasta din urmă este, pe de o parte, mai cuprinzătoare, deoarece se referă nu numai la raporturi, ci cuprinde şi alte aspecte (proprietăţi etc.). Or, legea nu exprimă toate acestea, nu exprimă esenţa în totalitatea ei, ci — după cum aprecia Lenin — ea reprezintă doar „...un raport al esenţelor sau între esenţe“37.
Totodată, legea este un raport necesar. Necesitatea raporturilor legice decurge din caracterul esenţial al acestora, din natura internă a proceselor pe care le guvernează. Relevînd unitatea dintre necesitate şi conţinutul intern al sistemelor şi proceselor, Marx arăta că „legea e legătura interioară şi necesară dintre două fenomene“38.
Caracterul general al raporturilor legice constă în valabilitatea acestora pentru o clasă întreagă de sisteme sau pentru un domeniu cuprinzător al existenţei. Ca expresie a generalului, legea nu este însă independentă de fenomenele singulare, nu există în afara acestora, ci exprimă ceea ce este comun fenomenelor individuale, ceea ce le apropie şi le aseamănă ; cu alte cuvinte, legea exprimă identitatea în diversitatea şi deosebirea fenomenelor care fac parte din aceeaşi clasă. De aceea, Lenin caracterizează legea ca fiind „identicul în fenomen“39, iar Engels arată că „forma generalităţii în natură este legea“40.
Celelalte trăsături ale raporturilor legice — repetabilitatea, stabilitatea, constanţa — se întemeiază pe caracterul lor esenţial, necesar şi general, fiind consecinţa şi manifestarea acestora. În acest sens, Lenin arăta că, în planul realului, „legea este ceea ce este permanent (ceea ce persistă) în fenomen“, iar pe planul cunoaşterii, legea este „reflectarea calmă a fenomenelor“41.
Stabilitatea legii este însă relativă şi nu absolută ; ea este o stabilitate condiţionată de interacţiunea dintre lege şi condiţii. Legea acţionează totdeauna numai în prezenţa unor condiţii corespunzătoare, care pot varia în anumite limite. De aceea, stabilitatea şi repetabilitatea raporturilor legice depăşesc cadrul propriu-zis al sistemelor şi proceselor pe care le caracterizează şi depind de stabilitatea şi repetabilitatea condiţiilor. Dacă condiţiile sînt constante sau se repetă, atunci raporturile legice sînt şi ele stabile şi repetabile. Variabilitatea condiţiilor are o mare importanţă pentru manifestarea legii, deoarece poate duce la un alt mod de realizare a procesului, poate amîna sau chiar împiedica acţiunea legii. Este vorba aici nu de orice fel de condiţii, ci de condiţiile interne şi esenţiale, care constituie mediul permanent de existenţă şi de evoluţie a sistemului sau procesului ; legea nu este la discreţia condiţiilor externe şi cu variaţii aleatorii — acestea putînd, în general, să influenţeze doar particularităţile de formă ale manifestării legii şi nu conţinutul ei.
Din relativitatea stabilităţii legilor rezultă caracterul concret şi istoric al acţiunii acestora. Engels observa, în această privinţă, că înseşi „legile eterne ale naturii se transformă şi ele, tot mai mult, în legi istorice“42, în sensul că acţionează numai acolo şi numai atîta timp cît există condiţii corespunzătoare. Pentru noi „(este suficient) să ştim — conchide Engels — că în circumstanţe identice trebuie să urmeze pretutindeni aceleiaşi consecinţe“43; ceea ce înseamnă că dacă circumstanţele se schimbă şi consecinţele vor fi altele, respectiv legea însăşi acţionează diferit. Relativitatea stabilităţii legilor este deci un fenomen firesc : o lume care evoluează nu poate fi guvernată de legi imuabile.
Cunoaşterea legilor are un rol hotărîtor în întemeierea unei explicaţii. Legea mijloceşte — după cum am văzut — pătrunderea esenţelor, în acest sens, Lenin preciza că „conceptul de lege este una dintre treptele cunoaşterii de către om a unităţii şi conexiunii, a interdependenţei şi integralităţii procesului universal“44. De aceea, sarcina oricărei ştiinţe este descoperirea legilor şi nu rămînerea — de exemplu — la nivelul necesităţii sau al cauzalităţii care, fără îndoială, au o valoare explicativă de neînlocuit, dar nu pot oferi un grad de cuprindere şi de pătrundere al esenţelor similar celui pe care îl mijloceşte legea.
Trebuie făcută totodată precizarea că legea nu poate constitui ultima treaptă a cunoaşterii. Aceasta pentru că legea mijloceşte doar cunoaşterea esenţei, nu şi a fenomenului. Or, fenomenul, fiind mai bogat decît esenţa (cuprinde un ansamblu de determinări de care esenţa face abstracţie), este, în acelaşi timp, mai bogat şi decît legea. Pentru a dobîndi finalitate, cunoaşterea trece de la lege la fenomen, deci urmăreşte modalitatea de concretizare şi de aplicare a legii la fenomene particulare şi individuale. Aceasta semnifică din nou o corelare a legii cu condiţiile, corelare fără de care conceptul de lege nu are valoare operaţională.
În vederea surprinderii tuturor acestor aspecte epistemologice ale conceptului de lege, Lenin remarca, pe bună dreptate, că dacă în planul realului „legea este fenomenul esenţial“, în planul cunoaşterii ea „este reflectarea esenţialului în mişcarea universului“45, deci că „fenomenul este integralitatea, totalitatea“, pe cînd „legea = o parte“, respectiv că „fenomenul este mai bogat decît legea“46.
Prin urmare, cunoaşterea nu trebuie să se oprească la surprinderea legilor, ci trebuie să se ridice pînă la dezvăluirea mecanismului de aplicabilitate a acestora — ceea ce înseamnă postularea unui criteriu metodologic fundamental al cunoaşterii : necesitatea tratării concret-istorice a fenomenelor.
b. Caracterul obiectiv al legilor
Materialismul dialectic face distincţie între legea ca raport obiectiv — existent în natură şi societate — şi conceptul de lege sau enunţarea legii în ştiinţă şi filozofie. Existenţa este guvernată de anumite raporturi şi înlănţuiri stabile, existente în mod obiectiv, independente de voinţa şi de cunoaşterea omului ; reflectarea acestora în planul cunoaşterii se exprimă prin formulări din ce în ce mai adecvate, ca legi ale ştiinţei şi filozofiei. Discutabilă poate fi exactitatea cu care cele din urmă le reproduc pe cele dintîi, cuprinderea mereu perfectibilă a acestei reproduceri, dar nu şi faptul că originea, izvorul şi conţinutul legilor formulate la nivelul cunoaşterii se află în raporturile proprii existenţei.
Chiar şi legile gîndirii şi ale cunoaşterii au caracter obiectiv. Ele s-au format în mod obiectiv şi istoric, pe baza adaptării funcţiilor şi structurilor semiotico-reflectorii ale omului la cerinţele oglindirii proprietăţilor, structurilor, funcţiilor şi raporturilor din mediul de viaţă şi. de activitate ale acestuia. Oamenii nu-şi pot crea şi nu-şi pot propune legile în baza cărora gîndesc şi cunosc.
Legile gîndirii şi ale cunoaşterii asigură reproducerea subiectivă adecvată a lumii înconjurătoare, dar oferă şi posibilitatea depăşirii imaginilor fidele ale lumii obiective, prin reconstrucţia acestora şi crearea unor imagini şi raporturi care nu au corespondent obiectiv. Ştiinţa şi ficţiunile (artistice, religioase etc.) sînt deopotrivă rezultatul funcţionării gîndirii pe baza aceloraşi legi.
Negarea caracterului obiectiv al legilor (şi odată cu aceasta negarea şi a caracterului esenţial al raporturilor legice) se manifestă sub două modalităţi principale de interpretare filozofică : apriorismul (sau transcendentalismul) şi convenţionalismul.
Apriorismul, iniţiat de Kant, consideră legea ca o categorie a intelectului omenesc, aplicabilă fenomenelor exterioare : cu ajutorul legilor, oamenii pot ordona lumea exterioară în conformitate cu însuşirile intelectului, sau — cum spunea Kant — „intelectul prescrie naturii legile sale“. Pe de altă parte, Kant considera că în raporturi legice poate fi pus numai fenomenul, nu şi esenţa, întrucît aceasta nu este accesibilă facultăţilor de cunoaştere ale oamenilor.
Convenţionalismul — propriu multora din interpretările neopoziti-viste contemporane — neagă caracterul obiectiv al legilor, considerîndu-le drept un ansamblu de reguli stabilite în mod convenţional pentru gruparea şi ordonarea datelor cunoaşterii. Legea ar reprezenta astfel doar o „ipoteză de lucru“ necesară omului în activitatea sa, iar ştiinţa numai o descriere — pe această bază — a experienţei.
Apriorismul şi convenţionalismul procedează astfel — deopotrivă — la răsturnarea raportului real între gîndire şi realitate, considerîndu-se că aceasta din urmă este ordonată în conformitate cu principiile, înnăscute sau convenţional admise, ale omului.
Progresele ştiinţei contemporane, precum şi aderarea la dialectică şi materialism a multor oameni de ştiinţă contemporani limitează tot mai mult sfera de răspîndire a unor concepţii aprioriste şi convenţionaliste. Într-o bună măsură însuşi neokantianismul şi neopozitivismul contemporan se dezic în multe privinţe de schemele tradiţionale, astfel încît este greu de acceptat astăzi în lumea ştiinţei ideea că legile nu au conţinut obiectiv sau că ar fi produsul fanteziei ordonatoare a omului de ştiinţă.
Persistă încă spiritul subiectivist în interpretarea legilor îndeosebi în ştiinţele sociale. Această situaţie se explică mai ales prin dificultatea de a înţelege relaţia dintre conţinutul obiectiv al legilor sociale şi specificul acţiunii lor. Faptul că legile sociale se manifestă numai prin activitatea oamenilor, iar aceştia — ca fiinţe conştiente — acţionează în conformitate cu anumite scopuri, a condus la punerea în antiteză a conţinutului obiectiv al legităţii sociale, pe de o parte, şi activitatea conştientă, liberă, voită a oamenilor, pe de altă parte. Pe baza acestei opoziţii, se manifestă două direcţii principale de denaturare a înţelegerii legităţii sociale : voluntarismul şi fatalismul.
Interpretările voluntariste, care în esenţă sînt manifestări ale idealismului subiectiv, îşi au izvorul în ideile lui Schopenhauer şi Nietzsche, potrivit cărora oamenii cu voinţă deosebită conferă societăţii sensul dorit de ei. În această perspectivă se consideră că de vreme ce societatea este pusă în mişcare de oameni înzestraţi cu conştiinţă care acţionează liber în conformitate cu voinţa şi dorinţa lor, nu mai rămîne loc pentru manifestarea vreunei necesităţi sau legităţi obiective ; istoria societăţii ar fi, astfel, exclusiv rezultatul acţiunii şi voinţei libere a oamenilor.
Voluntarismul se manifestă în variante diferite. Una dintre cele mai răspîndite este de natură psihologistă, care pune în centrul analizei sociologice individul cu trăirile lui psihice interioare. Întrucît activitatea socială a oamenilor din care rezultă procesul istoric ar depinde de voinţa şi trebuinţele interioare ale indivizilor, legitatea socială este impusă de voinţa acestora şi subordonată motivărilor psihice (subiective) ale acţiunilor lor. Acestei poziţii i se asociază uneori ideea de „prestigiu social“, format pe baza raporturilor psihice dintre individ şi grupul social. Individul devine astfel un conducător cu prestigiu deosebit, care dirijează grupul şi — în ultimă instanţă — societatea, conform, cu dorinţele şi cu voinţa lui (subiectivă). Negînd importanţa hotăritoare a factorilor obiectivi în viaţa socială şi, în primul rînd, a structurii .economice, această teorie ajunge la absolutizarea rolului „elitelor“ în societate, la negarea necesităţii obiective a revoluţiilor sociale care nu s-ar datora acţiunii unei legităţi istorice obiective, ci exclusiv unor factori subiectivi, partidelor revoluţionare şi conducătorilor acestora.
Interpretările fataliste procedează la o denaturare în cealaltă extremă a mecanismului determinismului istoric, absolutizînd rolul factorilor obiectivi, a necesităţii şi legităţii obiective, reprezentînd în plan filozofic o manifestare a idealismului obiectiv sau a mecanicismului. Fatalismul minimalizează posibilitatea de acţiune liberă şi voită a oamenilor, transformîndu-i în jucării neputincioase în faţa destinului orb al istoriei.
Voluntarismul şi fatalismul reprezintă, deopotrivă, denaturări ale înţelegerii legităţii sociale, unilateralizarea şi opunerea metafizică a factorilor obiectivi şi subiectivi. Pe baza admiterii voinţei şi a libertăţii de acţiune a omului, voluntarismul neagă legitatea socială ; pe baza admiterii unei necesităţi şi legităţi implacabile cu caracter obiectiv extrauman, fatalismul neagă posibilitatea de acţiune liberă şi voită a omului. Prima orientare conduce, în ultimă instanţă, la aventurism şi anarhism ; cea de-a doua conduce la dezarmarea şi pasivitatea omului, la situaţia de inactivitate şi resemnare, la teza necesităţii împăcării cu orice stare de lucruri dată.
Problema nu poate fi rezolvată pe baza opoziţiei metafizice dintre factorii obiectivi şi cei subiectivi din viaţa socială, ci pe baza corelaţiei lor dialectice. Acţiunea legilor sociale se realizează efectiv prin intermediul activităţii oamenilor, iar aceştia acţionează pe bază de scopuri pe care şi le propun în mod conştient. În societate nu se petrece deci nimic în afara activităţii oamenilor, dar de aici nu rezultă că viaţa socială s-ar desfăşura pe o cale aleasă în mod subiectiv de către ei.
În primul rînd, scopurile oamenilor nu sînt întru totul arbitrare, ci sînt subordonate anumitor cerinţe obiective care se impun indivizilor şi grupurilor sociale, îndeosebi cerinţa asigurării existenţei. În al doilea rînd, indivizii sau grupurile de indivizi nu-şi pot alege condiţiile generale ale activităţii lor ; fiecare generaţie găseşte gata constituite condiţiile obiective şi relaţiile sociale determinate şi este obligată să se încadreze în formele existente ale activităţii sociale. În orînduirea burgheză, de exemplu, oamenii intră în mod legic în raporturi de producţie în calitate de capitalişti şi de muncitori salariaţi, independent de faptul că sînt sau nu conştienţi de esenţa acestor raporturi, indiferent dacă vor sau nu vor acest lucru.
Pe de altă parte, deşi fiecare individ acţionează conştient şi pe bază de voinţă proprie, în conformitate cu cerinţele (obiective şi subiective), cu scopurile şi cu dorinţele sale, acţiunea lui se corelează în mod necesar cu acţiunea celorlalţi indivizi, astfel încît rezultatul activităţii sale nu este totdeauna şi în întregime cel propus iniţial. Din activitatea conştientă a indivizilor ia naştere o rezultantă care concordă numai în parte sau deloc cu scopul propus de fiecare individ. Această rezultantă, care se constituie statistic din activitatea diferită a indivizilor, este tocmai sensul legic obiectiv al evoluţiei sociale, în care individul cu greu îşi mai poate recunoaşte partea lui de contribuţie, iar în unele cazuri acest rezultat legic îi apare individului ca ceva nedorit, străin de activitatea sa. Astfel, oamenii construiesc istoria prin activităţile şi prin scopurile lor conştiente, imediate şi de perspectivă ; dar n-o construiesc în mod arbitrar, ci în conformitate cu anumite legităţi obiective, care se impun peste voinţa şi conştiinţa lor.
Oamenii nu pot crea sau desfiinţa legile sociale, dar pot să le cunoască, să înţeleagă mecanismul constituirii şi acţiunii lor şi să le folosească conştient, să acţioneze în conformitate cu ele şi să obţină — pe această bază — rezultatele dorite. Activitatea oamenilor pe baza cunoaşterii şi a cerinţelor legităţii sociale obiective — posibilă în condiţiile socialismului — este singura cale de a grăbi dezvoltarea istorică, de a accelera ritmul progresului social.
Filozofia materialistă a susţinut totdeauna caracterul obiectiv al legilor naturii, iar cercetătorii acesteia au considerat obiectivitatea legilor ei ca ceva de la sine înţeles. Dar caracterul obiectiv al legilor sociale şi mecanismul acţiunii acestora a fost dezvăluit pentru prima dată de filozofia marxistă, pe baza înţelegerii dialectice a raportului dintre obiectiv şi subiectiv în viaţa socială. Odată cu aceasta, sociologia s-a constituit ca ştiinţă, iar acţiunea socială practică a oamenilor a căpătat criterii riguroase de eficienţă.
c. Clasificarea legilor
Diversitatea calitativă a sistemelor, a domeniilor de existenţă ale universului, precum şi a modalităţilor de manifestare ale acestora dă naştere unei tipologii de legi de o mare varietate. Legile se deosebesc unele de altele după gradul de generalitate, după domeniul în care acţionează, după specificul interacţiunilor pe care le exprimă etc. În mod corespunzător, există tot atîtea criterii de clasificare a legilor.
Ca raporturi generale, legile se clasifică, în primul rînd, după gradul lor de generalitate. Ierarhia sistemelor şi a structurilor determină o ierarhie corespunzătoare a gradelor de generalitate a legilor care guvernează existenţa. Se pot totuşi desprinde două categorii fundamentale de legi : legi universale şi legi specifice.
Legile universale — pe care le studiază dialectica — sînt legi cu caracter de maximă generalitate, ele guvernînd totalitatea proceselor universului natural şi social, material şi ideal. Dintre acestea, pot fi amintite : legea unităţii şi opoziţiei contrariilor, legea trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative, legea negării negaţiei, legea cauzalităţii etc. Universalitatea acestor legi se referă nu numai la sfera lor de cuprindere, ci şi la valabilitatea lor pentru toate formele de mişcare calitativ diferite, pentru orice nivel de organizare a existenţei şi cunoaşterii.
Legile specifice, care fac obiectul diferitelor ştiinţe, guvernează sisteme şi procese în cadrul unui anumit domeniu de existenţă, a unei anumite forme de mişcare sau în cadrul unui anumit nivel de organizare a existenţei. Distingem astfel legi specifice mişcării lumii fizice, chimice, biologice, sociale, la care se adaugă legile gîndirii şi cunoaşterii ; distingem, de asemenea, legi specifice diferitelor niveluri de organizare a existenţei fizice : legile specifice ale microcosmosului, macrocosmosului, megacosmosului. De aceea, legile specifice nu se pot transfera de la un domeniu la altul sau de la un nivel de organizare la altul. Mecanicismul este tocmai rezultatul neînţelegerii acestui aspect.
La rîndul lor, legile specifice diferitelor forme de mişcare sau niveluri de organizare a existenţei comportă şi ele grade diferite de generalitate. De exemplu, în societate vom distinge între gradul de generalitate al legii concordanţei relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie şi acela al legii valorii sau cu atît mai mult al legii plusvalorii.
Alături de legile universale şi cele specifice, mai există o categorie de legi cu un statut aparte, care guvernează procese specifice comune mai multor domenii ale existenţei. Am putea cita în acest sens legea transformării şi conservării energiei, legile funcţionării sistemelor cu autoreglare etc. Acest tip de legi se numesc — de regulă — legi generale.
În legătură cu caracterul specific al legilor în raport cu domeniul lor de manifestare, se remarcă o importantă deosebire între legile naturii şi legile societăţii. Deosebirea fundamentală între legile naturii şi cele ale societăţii constă în modul lor diferit de acţiune. Legile naturii acţionează în mod spontan, exclusiv pe baza unor determinări obiective, fără participarea factorilor subiectivi (a oamenilor), independent de existenţa şi activitatea acestora. Legile sociale, deşi obiective, acţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor şi se instituie pe baza acestei activităţi.
Totodată, între legile naturii şi cele ale societăţii există o deosebire importantă în ce priveşte poziţia şi atitudinea oamenilor faţă de acţiunea acestor legi şi de rezultatele la care conduc. Întrucît legile naturii sînt indiferente faţă de interesele de clasă, descoperirea şi folosirea lor conştientă nu este, în general, stingherită de clasele exploatatoare, cu atît mai mult cu cît, în anumite perioade istorice şi într-o anumită măsură, aceste clase manifestă interes pentru dezvoltarea cunoaşterii naturii şi a tehnicii ; în schimb, recunoaşterea şi folosirea legilor sociale întîmpină — de regulă — opoziţia claselor retrograde, în acest sens, Lenin arăta că „dacă axiomele geometriei ar atinge interesele oamenilor, atunci cu siguranţă că ele ar fi contestate“47.
Se explică în acest fel ostilitatea ideologiei burgheze faţă de materialismul istoric, faţă de sociologia marxistă, precum şi încercările unor sociologi burghezi contemporani de a nega caracterul obiectiv al legilor sociale şi, corespunzător, de a dezvolta interpretări subiectivist-voluntariste asupra determinismului istoric.
Legile se mai clasifică, dintr-un alt punct de vedere, în legi de stare şi legi de desfăşurare.
Legile de stare se referă la raporturi sincronice între sisteme, între laturi sau aspecte ale aceluiaşi sistem, iar legile de desfăşurare se referă la raporturi în plan diacronic, între stări, laturi sau aspecte succesive în evoluţia unui sistem. Astfel, principiul lui Arhimede sau legea atracţiei universale au caracter de legi de stare, în timp ce legea acceleraţiei are caracter de lege de desfăşurare. Deosebirea dintre ele constă în aceea că manifestarea celor din urmă presupune temporalitate, o durată de stabilire a raporturilor şi de reconstituire permanentă a acestora, iar cele dintîi au în vedere raporturi constituite, care durează în timp atîta vreme cît durează sistemele respective. Din această cauză, legile de stare exprimă raporturi funcţionale, iar cele de desfăşurare exprimă raporturi cauzale.
În sfîrşit, legile se pot clasifica după criteriul complexităţii interacţiunilor pe care le exprimă. Sub acest aspect, legile se clasifică în două tipuri fundamentale : legi dinamice şi legi statistice.
Legile dinamice acţionează în acele domenii şi la nivelul acelor procese în care întîmplarea poate fi neglijată, datorită ponderii sale reduse, în sisteme sumative şi relativ izolate, care evoluează îndeosebi pe baza unor raporturi necesare şi stabile. În astfel de cazuri, procesele sînt determinate de un număr limitat de parametri (constanţi şi necesari), ceea ce conferă un caracter univoc raporturilor între stările sistemului. Tipic pentru manifestarea legilor dinamice este domeniul mişcării macrocorpurilor, studiat de mecanica clasică. Aici sistemele pot fi considerate practic izolate şi închise, finite în ceea ce priveşte interacţiunea, deoarece ponderea şi intensitatea acţiunii factorilor întîmplători este neglijată în raport cu acţiunea celor necesari. Din această cauza, starea sistemului la un moment dat este caracterizată printr-un număr finit de parametri stabili, iar stările viitoare depind în întregime de condiţiile iniţiale, astfel încît unei stări iniţiale a unui sistem îi corespunde o singură stare finală posibilă. De aceea, pe plan cognitiv, dacă este cunoscută starea iniţială a sistemului, se poate deduce cu precizie orice stare trecută sau viitoare a acestuia.
În cazul unor fenomene mai complexe — mai ales în formele superioare ale mişcării — în care sistemele au caracter integrativ şi nu pot fi izolate unele de altele, iar factorii întîmplători au o pondere de care nu se poate face abstracţie, mişcarea este guvernată de legi statistice. Astfel de legi exprimă necesitatea doar ca medie a fluctuaţiilor întîmplătoare. Datorită variaţiei întîmplătoare a comportării elementelor ansamblului, condiţiile iniţiale ale acestuia nu sînt suficiente pentru definirea stărilor sale ulterioare. De aceea, totdeauna, în dinamica ansamblurilor statistice, unei stări iniţiale a sistemului îi corespund mai multe stări posibile în viitor ; dintre acestea se realizează însă efectiv numai una, şi anume aceea care întruneşte condiţiile ce se apropie cel mai mult de comportarea necesară a întregului sistem.
Introducerea legilor statistice în metodologia ştiinţei a fost stimulată în mod deosebit de cercetările în domeniile termodinamicii, mecanicii fluidelor şi a gazelor, domenii unde nu se mai putea opera cu legi dinamice, specifice mecanicii clasice. Este relevantă, în acest sens, mişcarea browniană, în care, pentru a se putea caracteriza comportarea volumului unui gaz închis într-un recipient la o anumită presiune şi temperatură nu se poate proceda la studierea mişcării fiecărei molecule în parte, ci se procedează la o evaluare a mediei de comportare a tuturor moleculelor gazului.
Pentru a surprinde media necesară a comportării fluctuaţiilor întîmplătoare ale unui colectiv statistic, demersul ştiinţific operează deci probabilist. De aceea, legile statistice se mai numesc şi legi de probabilitate. Asemenea legi acţionează nu numai în domeniile complexe ale mişcării (microcosmos, lumea vie, viaţa socială etc.), ci şi în mişcarea macrocorpurilor, în cazurile în care sistemul se comportă ca un proces stochastic, respectiv include o multitudine de elemente în dinamica cărora intervin factori aleatori. Avem, de exemplu, în vedere, caracterul stochastic al căderii fulgilor de zăpadă, al căderii monedei sau a zarului cu una din feţe etc. Pentru fiecare caz în parte, întîmplarea condiţionează rezultatul final şi se manifestă atît sub forma variaţiei condiţiilor iniţiale (poziţie, impuls, direcţie etc.), cît şi sub forma unor interacţiuni aleatoare care apar pe parcursul mişcării (curenţi de aer, ciocnirea între ele a elementelor ansamblului sau cu corpuri străine etc.).
Media sau rezultanta statistică a comportării unui ansamblu de elemente are caracter de lege, deoarece este stabilă şi repetabilă. Pe baza unei astfel de legi, fulgii de zăpadă se distribuie uniform pe suprafaţa pămîntului, într-o serie mare de aruncări cu moneda sau cu zarul fiecare faţă cade aproximativ în proporţii de 1/2 şi respectiv 1/6. Dintr-o stare iniţială a unui ansamblu, se poate astfel deduce, cu o anumită precizie, starea lui ulterioară. Necesitatea ce caracterizează raporturile dintre stările succesive ale ansamblului nu se transferă însă asupra elementelor acestuia, care se comportă întîmplător în raport cu ansamblul. De aceea, între comportarea ansamblului şi comportarea elementelor acestuia apar deosebiri substanţiale sub aspectul gradului de precizie previzională, exprimat prin ecuaţii de probabilitate diferite. Astfel, coeficientul probabilistic al comportării ansamblului permite o predicţie apropiată de certitudine, iar coeficientul probabilistic de comportare a elementelor ansamblului luate separat se traduce printr-o incertitudine gnoseologică uneori aproape totală.
În principiu, problema deosebirii între legile dinamice şi cele statistice este rezolvată ; fundamentul acestei deosebiri constă în raporturile dialectice dintre necesitate şi întîmplare, în specificitatea raporturilor cauzale pe care se întemeiază, în dialectica relaţiilor dintre cauzalitate şi condiţionare, dintre factorii interni şi cei externi.
Deşi deosebite, legile dinamice şi cele statistice nu se exclud reciproc ; ele se corelează în determinarea existenţei şi în cunoaşterea acestei determinări. Totodată, ele nu se reduc unele la altele, fiind mai curînd complementare, atît în determinarea reală a proceselor, cît şi în cunoaşterea acestor procese.
d. General şi particular în acţiunea legilor
Legile acţionează totdeauna într-un cadru determinat, la nivelul unor sisteme şi procese caracterizate prin trăsături specifice, în funcţie de condiţiile interne şi externe, de loc şi de timp. Acţiunea legilor în condiţii totdeauna concrete exprimă legătura dialectică dintre general şi particular, dintre unitate şi diversitate (identitate şi deosebire), dintre esenţă şi fenomen. Particularităţile şi condiţiile concrete în care fiinţează şi evoluează sistemele nu anulează conţinutul esenţial al legilor, manifestarea şi rezultatul acţiunii lor, ci doar imprimă particularităţi corespunzătoare mecanismului lor de acţiune, le conferă aplicabilitate specifică.
Pe înţelegerea şi folosirea conştientă sau respectarea spontană a raportului dintre general (legea) şi particular (condiţiile specifice în care acţionează legea) se întemeiază întreaga activitate umană de transformare a naturii şi societăţii. Pentru a dobîndi rezultatele practice dorite, oamenii nu pot neglija particularităţile şi condiţiile specifice de manifestare a legilor, ci — dimpotrivă — le selecţionează şi le folosesc în mod deliberat; iar pe măsura creşterii ponderii factorului subiectiv în dinamica societăţii, în vederea unei eficiente sporite a activităţii lor, oamenii creează ei înşişi condiţii favorabile acţiunii legilor, intervenind, astfel, activ şi conştient în dinamica proceselor sociale şi chiar a celor naturale.
Înţelegerea şi respectarea principiului unităţii dintre general şi particular .are o importanţă deosebită în viaţa socială. Aici se manifestă o mare diversitate de condiţii obiective şi subiective concrete, pe fondul cărora acţionează legile. Ca urmare a acestei situaţii, în societate legile generale acţionează diferit şi cu rezultate diferite de la o formaţiune socială la alta ; iar legile specifice unui anumit stadiu al dezvoltării sociale acţionează diferit de la o ţară la alta.
Revoluţia şi construcţia socialistă ridică — sub acest aspect — o multitudine de probleme teoretice şi practice. Pe de o parte, legile sociale — după cum am văzut — acţionează numai prin activitatea oamenilor, iar pe de altă parte, revoluţia şi construcţia socialistă este un proces pe deplin conştient, dirijat de către partidul revoluţionar al clasei muncitoare. De aceea, succesul revoluţiei şi construcţiei socialiste este condiţionat — în cea mai mare măsură — de capacitatea teoretică şi organizatorică a partidului marxist-leninist, de înţelegerea şi rezolvarea optimă — de către acesta — a problemei raportului dintre legile generale şi condiţiile specifice din ţara respectivă. Cucerirea puterii politice — de exemplu — este o lege generală a oricărei revoluţii socialiste, dar succesul realizării ei depinde de modul în care partidul comunist apreciază momentul cel mai potrivit pentru luarea puterii, calea şi formele de luptă, raportul de forţe şi aliaţii proletariatului etc. Tot astfel, industrializarea socialistă trebuie să ţină seama de caracterul economiei moştenite de la capitalism, de raportul între industrie şi agricultură, de baza de materii prime, de nevoile interne şi de posibilităţile internaţionale de schimb şi chiar de anumite tradiţii naţionale ale modului de trai, stabilindu-se — funcţie de toate acestea, de natura şi ponderea importanţei lor — ritmul şi direcţiile principale ale dezvoltării economice.
Aprecierea condiţiilor concrete ale construcţiei socialismului şi stabilirea — funcţie de acestea — a sarcinilor corespunzătoare pentru fiecare etapă, a ritmului, căilor şi mijloacelor lor de înfăptuire cad în sarcina exclusivă a partidelor comuniste din ţările respective. Rezolvarea cu succes de către acestea a problemelor practice interne constituie o contribuţie nemijlocită la întărirea sistemului mondial socialist, la dezvoltarea mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, la progresul legic al societăţii contemporane.
Complexitatea deosebită a fenomenelor sociale face ca existenţa unor legi obiective ale progresului să nu fie suficientă pentru înfăptuirea revoluţiei şi construcţiei socialiste, pentru dezvoltarea multilaterală a societăţii socialiste. „Instaurarea noii orînduiri creează premisele pentru folosirea conştientă a legilor sociale în vederea progresului continuu şi multilateral al societăţii. Punerea în valoare a acestei superiorităţi a socialismului nu se realizează însă de la sine, ci impune o activitate susţinută pentru cunoaşterea temeinică a acţiunii legilor, pentru studierea atentă a realităţilor istorice din fiecare ţară şi din fiecare etapă de dezvoltare, pentru conducerea societăţii în conformitate cu tendinţele şi cerinţele obiective ale dezvoltării economico-sociale“48.
Rezultatele teoretice şi experienţa practică a unor partide, ţări şi popoare în procesul construirii socialismului şi comunismului nu pot fi transferate şi aplicate ca atare, în întregime, în condiţiile altor ţări ; acestea sînt achiziţii importante ale marxism-leninismului, dar au alt statut decît teoria generală a revoluţiei şi construcţiei socialiste ; ele nu sînt obligatorii pentru toate ţările şi popoarele care construiesc socialismul, ci pot fi studiate şi prelucrate selectiv, îmbogăţite şi aplicate pe baza condiţiilor şi a experienţei proprii.
Concepţia materialist-dialectică asupra legilor obiective ale naturii şi societăţii, asupra raportului dintre general şi particular în acţiunea legilor are astfel — pe lîngă o valoare teoretico-explicativă — şi o valoare metodologică. Ca explicaţie ştiinţifică asupra lumii, filozofia marxistă este astfel — simultan — teorie şi metodologie ; ea este ştiinţă a celor mai generale legi ale existenţei şi oferă — în acelaşi timp — principiile folosirii conştiente a acestora în activitatea practică a oamenilor.
1. Teoria determinismului
Determinismul este în general o concepţie, o teorie care explică desfăşurarea fenomenelor prin acţiunea unor cauze şi legi obiective, din cunoaşterea cărora se poate prevedea dinamica viitoare a fenomenelor. Indeterminismul, dimpotrivă, neagă legitatea şi cauzalitatea obiectivă şi, odată cu aceasta, posibilitatea ştiinţei de a cunoaşte esenţa lumii obiective sau de a prevedea sensul general al dezvoltării ei viitoare, deoarece realul este conceput a fi caracterizat prin dezordine, haos şi liber arbitru.
Folosind „sîmburele raţional“ al dialecticii hegeliene şi preluînd selectiv elementele valoroase ale determinismului filozofiei materialiste anterioare, Marx şi Engels edifică o doctrină consecvent materialistă şi pe deplin dialectică despre determinism, înlăturînd din conţinutul acesteia orice elemente de mecanicism şi metafizică, pe de o parte, de idealism şi animism, pe de altă parte.
Determinismul marxist se întemeiază pe teza obiectivității tuturor formelor conexiunii şi — totodată — pe principiul corelării dialectice a tuturor categoriilor determinismului. În problema raportului dintre imanenţă şi tranzitivitate, filozofia marxistă corelează teoria determinismului cu teoria contradicţiei, oferind premisele pentru deducerea autodinamismului şi autodeterminării sistemelor.
Preocupaţi de desăvîrşirea concepţiei lor deterministe, Marx şi Engels au elaborat o teorie determinist-materialistă, valabilă în aceeaşi măsură atît pentru explicarea genezei şi dinamicii fenomenelor naturale, cît şi pentru explicarea structurii şi mecanismului dezvoltării sociale. Acordînd pondere, alături de celelalte concepte ale determinismului în general, şi conceptelor de scop şi libertate, determinismul marxist rezolvă astfel, pentru prima oară, una din problemele centrale ale mecanismului de dezvoltare a societăţii, şi anume problema corelaţiei dintre subiectiv şi obiectiv în structura si dinamica vieţii sociale.
a. Ştiinţa contemporană şi determinismul
La sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru, ştiinţa a intrat intr-o perioadă de adînci confruntări teoretice, mai ales datorită unor mari descoperiri care au avut loc în fizică. Deoarece în ştiinţa acestei perioade se opera în continuare cu modelul mecanic al conceptului de cauzalitate, neputîndu-se pune în concordanţă relaţiile din structurile cuantice (nou descoperite) cu acest modei, s-a ajuns — graţie îndeosebi unora dintre fondatorii mecanicii cuantice (Niels Bohr, Werner Heisenberg, P. A. M. Dirac, W. Pauli, E. Schrodinger) — la concluzii indeterministe, care au invadat apoi toate ramurile ştiinţei. Aşa se face că „relaţiile de impreciziune“ ale lui Heisenberg, „principiul complementarităţii“ al lui Bohr şi „nedeterminarea principală“ a lui Dirac au fost interpretate ca argumente redutabile în această privinţă.
Asemenea teze indeterministe au fost imediat adoptate şi în biologie, îndeosebi în genetică, sub forma „nedeterminismului organic“, „organicismului“, „finalismului“, care consideră că mecanismele evolutive intime ale materiei vii nu includ relaţii cauzale. În această perspectivă, Jordan ajunge la concluzia eşecului total al cauzalităţii şi determinismului în general, iar P. Wendryes postulează necesitatea reîntoarcerii la teleologie şi finalism în explicarea fenomenelor vieţii.
Oglindind aceste concluzii indeterministe, Diarc, în 1932, într-o lucrare fundamentală a sa Bazele mecanicii cuantice, se declară satisfăcut de triumful indeterminismului şi de eliminarea cauzalităţii din teoria raţională finală asupra materiei. Asemenea idei îşi fac loc şi în sociologie, îndeosebi datorită răspîndirii pozitivismului izvorît din absolutizarea empirismului şi microsociologiei, care în plan metodologic refuză metodele cauzale şi repudiază legitatea şi necesitatea, în favoarea aceluiaşi „liber arbitru“, de această dată în comportarea oamenilor.
Conştienţi de consecinţele teoretice şi metodologice ivite în condiţiile acceptării indeterminismului, între care şi pericolul agnosticismului, mulţi oameni de ştiinţă au opinat pentru menţinerea principiului determinismului, propunînd totodată revederea conceptului de determinism şi deci renunţarea la modelul mecanic al acestuia, în favoarea unuia mai cuprinzător, în spiritul gîndirii dialectice. Alături de fizicieni renumiţi ca Albert Einstein, Max Plank, Max von Laue etc., care nu manifestau încredere în soluţiile indeterministe ale lui N. Bohr, W. Heisenberg, P. A. M. Dirac şi alţii, un grup mare de fizicieni sovietici, ca Vavilov, Fok, Blohinţev, Nikolski, Alexandrov, au considerat că se pot depăşi dificultăţile mecanicii cuantice în descrierea determinării micro-particulelor numai pe baza materialismului dialectic. La concluzii deterministe în mecanica cuantică, întemeiate pe o viziune nemecanică asupra relaţiilor cauzale, viziune care la mulţi se apropie chiar de dialectică, au ajuns şi alţi fizicieni, cum sînt Louis de Broglie, J. P. Vigier, D. Bohm, Janossi, Yukawa, Sakata.
Poziţia comună a tuturor acestor fizicieni este aceea că relaţiile de nedeterminare care rezultă din structura cuantică-ondulatorie a microparticulelor nu infirmă cauzalitatea în general şi deci determinismul, ci numai cauzalitatea mecanică, liniară, relaţia univocă dintre cauză şi efect. Soluţia trebuie căutată într-o interpretare deterministă a probabilităţii care guvernează fenomenele cuantice şi deci prin acordarea unui temei obiectiv legilor statistice. Pe această cale, se poate renunţa la ideea „liberului arbitru“ al microparticulelor, iar probabilitatea ne apare ca fiind concordantă cu principiul cauzalităţii. Aceasta nu înseamnă că ştiinţa a epuizat problema cauzalităţii. Aşa de pildă, în mecanica cuantică nu au încetat deloc controversele în problema determinismului, deoarece, deşi majoritatea oamenilor de ştiinţă sînt astăzi de acord cu principiul cauzalităţii (între aceştia, însuşi Heisenberg afirma în 1959 că fizica teoretică nu se poate dezvolta astăzi fără a admite ca axiomă legea cauzalităţii), sînt încă dificultăţi în descrierea semnificaţiei fizice reale a „parametrilor ascunşi“, parametri care ar constitui factorii cauzali ai mediului cuantic. Într-adevăr, fizica modernă nu cunoaşte încă toate cauzele care determină la un moment dat dezintegrarea nucleului unui atom izolat al unui element radioactiv, nu cunoaşte complet cauzele care determină o serie de fenomene, cum ar fi polarizarea vidului, apariţia şi dispariţia antiparticulelor, transformarea perechilor de fotoni în perechi electron-pozitron, apariţia particulelor virtuale în cîmpul unei particule grele (nucleonul) etc. Aceasta nu înseamnă, însă, că aceste fenomene nu au cauze sau că ar fi supuse domniei hazardului, ci semnifică limitarea istorică a cunoaşterii omeneşti, limitare care, în principiu, nu poate infirma obiectivitatea şi universalitatea relaţiilor cauzale.
în toate discuţiile care se poartă astăzi în fizica teoretică asupra acestor fenomene, se constată că problema „parametrilor ascunşi“ nu poate fi ocolită fără a impieta adoptarea unei poziţii clare cu privire la problema cauzalităţii cuantice. În aşteptarea soluţionării problemei acestor parametri, unii savanţi se limitează la descrieri funcţionaliste, eliminînd noţiunea de cauză. Poziţii funcţionaliste în fizica teoretică propun, de exemplu, Jaques Moreau49 şi Jean-Louis Destouches50. Tendinţe asemănătoare manifestă şi reprezentanţii Şcolii de la Copenhaga (Bohr, Heisenberg), în măsura în care evită să răspundă direct la problema „parametrilor ascunşi“ şi continuă să pună parţial51 pe seama interacţiunii obiect-subiect natura corpuscular-ondulatorie a microparticulelor.
Mulţi fizicieni refuză argumentele, evident pragmatice, ale funcţionalismului şi solicită interpretări cauzale, fapt care îi determină să persevereze în căutarea „parametrilor ascunşi“. În această privinţă, Louis de Broglie52, exprimînd opinia multor fizicieni contemporani, consideră că interacţiunea microobiect-macroaparat nu poate pune în discuţie ideea de cauzalitate, ci dovedeşte necesitatea unui efort de a descifra mecanismul relaţiilor cauzale cu care operează domeniul cuantic. Stimulaţi metodologic de ideea cauzalităţii, o serie de fizicieni ca J. P. Vigier, D. Bohm, Terleţki, Yukawa etc. formulează aşa-numita teorie a nivelurilor, la care aderă şi Louis de Broglie. După cum am mai arătat, această teorie solicită investigarea parametrilor ascunşi la un nivel mai profund, în mediul subcuantic. De la acest nivel ar emerge impulsuri care provoacă dualitatea undă-corpuscul în structurile cuantice. Lăsînd la o parte faptul că deocamdată ipoteza mediului subcuantic nu a primit solide confirmări experimentale, teoria nivelurilor este meritorie pentru că pledează pentru soluţii deterministe în mecanica cuantică. Pe de altă parte, trebuie menţionat că această teorie alunecă în mecanicism, în măsura în care reclamă explicarea determinismului cuantic exclusiv pe seama unui nivel subordonat. Se ajunge, în cele din urmă, îndeosebi în raţionamentele lui D. Bohm, la o dizolvare a statisticului în dinamic53, ceea ce înseamnă că, de fapt, probabilitatea este înţeleasă în mod tradiţional, ca o limitare subiectivă a cunoaşterii şi nu ca o proprietate internă structurilor obiective. De aceea, se consideră că explicaţia cauzală exclude probabilitatea fenomenelor cuantice, care se aşteaptă a fi depăşită în viitor.
Faţă de asemenea concluzii, apare mai avantajoasă interpretarea deterministă propusă în mecanica cuantică de V. A. Fok şi D. Blohinţev. Pentru Fok, „parametrii ascunşi“ nu trebuie căutaţi în afara nivelului cuantic. Legile statistice ale mecanicii cuantice au ele însele caracter cauzal. Această soluţie pledează de fapt pentru un determinism în care cauzalitatea se împleteşte cu probabilitatea. Deosebirea dintre Fok şi Blohinţev constă în faptul că primul consideră statisticitatea şi deci probabilitatea ca o caracteristică a comportării microobiectului individual, iar Blohinţev ea o caracteristică a ansamblurilor cuantice. Ceea ce unii fizicieni reproşează lui Fok este faptul că absolutizează legile statistice şi exclude complet legile dinamice, din microcosmos, antici-pînd astfel o respingere categorică a interpretării cauzale propuse de autorii teoriei nivelurilor.
Aceste controverse sînt edificatoare pentru a înţelege de ce fizicienii evită să pună direct problema : ori recunoaşterea „necontrolabilităţii“ (şi deci indeterminism), ori recunoaşterea „parametrilor ascunşi“ (deci determinism) în explicarea mecanismului statisticităţii fenomenelor cuantice. Pentru a evita alternativele ivite, credem că — în spiritul semnificaţiei materialist-dialectice a conceptului de cauzalitate — ar trebui pusă de acord problema „parametrilor ascunşi“ cu teoria probabilităţilor. Numai în această perspectivă se poate susţine teza universalităţii legii cauzalităţii şi exclude orice indeterminism. Important pentru ştiinţă este însă faptul că majoritatea fizicienilor, deşi au opinii diferite în interpretarea statisticităţii cuantice, resping tot mai mult pozitivismul şi indeterminismul promovat iniţial de reprezentanţii Şcolii de la Copenhaga şi afirmă unanim că legile care acţionează în domeniul cuantic sînt legi obiective, acesta (domeniul cuantic) supunîndu-se principiului determinismului.
Rezultă că în domeniul fizicii teoretice şi al ştiinţei în general (fizica fiind astăzi domeniul de referinţă cu cele mai largi implicaţii filozofice şi, de aceea, într-o mare măsură, spiritul ei este simptomatic pentru fizionomia metodologică şi teoretică a întregii ştiinţe) asistăm la un proces în care lupta de idei în problema mecanismului comportării fenomenelor se mută tot mai mult de pe terenul unor controverse între determinism şi indeterminism, pe terenul controverselor între diverse soluţii deterministe. Trecerea problematicii teoriei ştiinţei cu precădere pe terenul determinismului se repercutează pozitiv şi asupra problematicii filozofice. Între altele, după cum am văzut, dezvoltării fizicii teoretice, progresului mecanicii cuantice, îi datorează filozofia puncte preţioase de sprijin pentru îmbogăţirea teoriei determinismului, pe linia includerii în sfera sa de cuprindere a conceptului de cauzalitate statistică, întemeiat pe convergenţa dintre cauzalitate şi probabilitate. Prin intermediul determinismului statistic, capătă consistenţă teza universalităţii legii cauzalităţii şi se aduc corectări de fond determinismului mecanicist, care făcea vulnerabil materialismul faţă de infiltrările finaliste şi pozitivist-agnostice.
b. Definirea materialist-dialectică a determinismului
Controversele actuale în problema determinismului dau tot mai mult cîştig de cauză poziţiilor deterministe, în defavoarea indeterminismului, despre care se poate afirma că a suferit un eşec în ştiinţa contemporană ; se constată chiar că multe din discuţii izvorăsc, nu atît din apărarea unor poziţii contrare, cît mai ales din modul diferit în care sînt utilizaţi termenii de determinism şi indeterminism.
La o analiză mai atentă se constată, de pildă, că înşişi creatorii mecanicii cuantice, care au apărat poziţiile indeterministe în ştiinţă, nu au avut în vedere o excludere totală a cauzalităţii din microcosmos. Ei au repudiat, de fapt, doar cauzalitatea mecanică. Încă în 1927, Niels Bohr aprecia că punctul de vedere al complementarităţii poate fi privit ca generalizare raţională a însăşi ideii de cauzalitate54. Dealtfel, Bohr afirmă şi faptul că mecanica cuantică nu exclude pe cea clasică, mecanica cuantică putînd fi considerată ca o generalizare a modului de descriere mecanico-determinist, pe care-l conţine ca o limită asimptotică. La fel Heisenberg, în 1930, în introducerea unei lucrări cu privire la principiile mecanicii cuantice, consideră că orice ştiinţă, deoarece construieşte teorii pe baza descrierii de experienţe, procedează cauzal la producerea acestora55. Nemaivorbind de faptul — după cum am arătat — că în 1959, în lucrarea Fizică şi Filozofie, afirma că nu se poate dezvolta fizica azi, fără a avea ca postulat ideea de cauzalitate56. Se păstrează deci o confuzie de termeni. Ceea ce respingeau fizicienii amintiţi era determinismul mecanicist, ei păstrînd cu anumite rezerve cauzalitatea, pe care însă n-au reuşit s-o definească, subordonînd-o oarecum unei concepţii indeterministe, care — la rîndul ei — nu este pur şi simplu indeterminism, ci mai degrabă un sistem probabilist de determinare.
Idei asemănătoare întîlnim şi la alţi mari fizicieni. Dirac, de exemplu, considera în 1963 că e posibilă în viitor o descriere a microfenomenelor în termenii determinismului, ai unui determinism diferit însă de cel din fizica clasică57. În acelaşi mod, Max Born, unul din partizanii indeterminismului cuantic, considera, în 1950, că este absurdă o filozofie care respinge determinismul şi odată cu acesta cauzalitatea. Optînd pentru o variantă probabilistă a determinismului, el ajunge la o compatibilitate între cauzalitate şi indeterminism în mecanica cuantică58. Deci, indeterminismul său este de fapt un determinism probabilist şi nu are sensul de absenţă totală a cauzalităţii în domeniul cuantic. Indeterminismul său este mai curînd un determinism neriguros. În acest sens, este edificatoare şi poziţia lui Karl Popper59, care se declară deschis adept al indeterminismului, deşi consideră că indeterminismul său include cauzalitatea. Respinge determinismul riguros mecanic, după modelul mişcării exacte a ceasornicului, pentru a accepta în fond pe cel probabilist, de tipul mişcării dezordonate a norilor. Această dezordine probabilistă ia însă în consideraţie relaţia dintre necesitate şi întîmplare şi deci nu se reduce la hazard. Indeterminismul lui Popper este deci diferit de cel clasic, este mai bine-zis un determinism statistic.
Faţă de controversele actuale şi de dificultăţile ivite în legătură cu semnificaţia conceptului de determinism, este — aşadar — necesară o definire a termenilor, astfel încît să rezulte o înţelegere clară a concepţiei materialist-dialectice despre determinism, concepţie care să includă achiziţiile contemporane cu privire la structura relaţiilor de determinare, dar care să nu se reducă la ele, antrenîndu-se pe făgaşul unui nou mecanicism.
În concepţia materialismului dialectic, determinismul semnifică o concepţie care se fundamentează pe admiterea caracterului obiectiv şi dialectic al conexiunii, din care rezultă corelaţia dintre cauzalitate şi condiţionare, necesitate şi întîmplare, posibilitate şi realitate. Conceptul de cauzalitate, considerat ca premisă fundamentală a principiului determinismului, include atît legăturile cauzale univoce cît şi legăturile cauzale neunivoce, determinismul putîndu-se manifesta atît ca un determinism univoc (mecanic) cît şi ca un determinism neunivoc (statistic). Interacţiunea dintre toate categoriile conexiunii se realizează în cadrul categoriei de legitate, categorie care intervine la nivelul cel mai general în construirea tabloului determinist asupra lumii. Legile dinamice mijlocesc întemeierea determinismului mecanic, iar legile statistice, întemeierea determinismului statistic — unul din tipurile de manifestare ale acestuia (dar nu singurul) fiind determinismul cuantic.
În cadrul determinismului statistic, transformarea posibilităţii în realitate se realizează prin intermediul probabilităţii. Interacţiunea cauzalităţii şi condiţionării, necesităţii şi întîmplării, a factorilor constanţi şi aleatori în mijlocirea realizării fenomenelor, a concretizării potentelor, dă probabilităţii caracter de obiectivitate şi, prin aceasta, predicţia probabilistică este incompatibilă cu „liberul arbitru“, cu alegerea subiectivă, ceea ce conferă determinismului statistic temei şi structură obiectivă.
Viziunea dialectică asupra determinismului oferă şi posibilitatea unei sinteze între universal şi specific, între abstract şi concret în structura şi aplicabilitatea acestuia.
Determinismul abstract include doar cauzalitatea mecanică şi exclude contingentul, întîmplarea ; aici cauzalitatea exclude probabilitatea. Un astfel de determinism este real doar în mod mijlocit, un model adecvat oferindu-l, în acest sens, determinismul laplacean. Determinismul real, nemijlocit al fenomenelor este totdeauna concret, include întîmplătorul, contingentul.
Determinismul concret, subsumînd contingentul, include totodată probabilitatea ; modelul său adecvat este determinismul statistic, în care cauzalitatea se împleteşte cu probabilitatea. Rodul acestei întrepătrunderi dialectice este cauzalitatea statistică, o specie a conceptului de cauzalitate pe care se întemeiază determinismul statistic — un model particular de concretizare a determinismului dialectic general.
Acestor teze principale cu privire la esenţa concepţiei materialist-dialectice despre determinism le alăturăm şi observaţia că determinismul dialectic nu este reductibil la nici unul din modelele deterministe cu care a operat sau cu care operează în prezent ştiinţa. Există din punct de vedere ontic un determinism unic, universal, în concordanţă cu teza infinităţii şi unităţii lumii materiale, în care reţeaua de legături între fenomene prezintă o infinitate cantitativă şi calitativă de interacţiuni, din mişcarea (dinamica) cărora se structurează spaţio-temporal fenomenele, printr-o multitudine de raporturi de determinare. Cunoaşterea omenească se apropie treptat de esenţa acestor determinări, niciodată însă nu le va epuiza. În drumul asimptotic către absolut, cunoaşterea omenească se realizează prin trepte cu caracter de adevăr relativ, aproximativ. Una din aceste trepte este determinismul mecanic, alta determinismul statistic contemporan. Evoluţia cunoaşterii poate evidenţia în continuare alte puncte nodale în acest proces, fapt ce concordă pe deplin cu esenţa concepţiei materialist-dialectice despre determinism. Filozofii şi oamenii de ştiinţă sînt unanim de părere că modelul statistic actual al determinismului comportă o continuă adîncire, un aport de seamă în acest sens aducîndu-l dezvoltarea teoriei probabilităţilor, a teoriei informaţiei, statistica matematică, progresele ciberneticii, ale mecanicii cuantice, biologiei, sociologiei, ştiinţei în general. Toate acestea vor conduce indiscutabil la îmbogăţirea conceptului general actual de determinism.
În sfera conceptului materialist-dialectic de determinism intră şi noţiunile de finalitate şi scop. Eliberat de încărcătura teleologică tradiţională, conceptul de finalitate oferă un criteriu de bază în descifrarea mecanismului şi sensului mişcării şi dezvoltării şi, implicit, pentru caracterizarea statutului ontic imanent al ideii de progres, realizîndu-se astfel o apropiere intimă între teoria determinismului şi teoria dezvoltării, aflate multă vreme într-un divorţ logic. Interpretarea determinist-materialistă a conceptelor de finalitate şi scop nu elimină total teleologia din determinismul universal, ci îi limitează sfera la nivelul universului social, scopul reprezentînd o modalitate de particularizare a finalităţii (în dinamica relaţiilor sociale).
În concluzie, numai materialismul şi gîndirea dialectică oferă suficiente garanţii pentru construirea unui determinism consecvent în ştiinţa contemporană, pot călăuzi gîndirea teoretică în labirintul controverselor actuale în problema determinismului.
În istoria discursului filozofic, reprezentanţii filozofiei naturii, autorii unor sisteme filozofice concepute ca schematică a universului au fost preocupaţi îndeosebi de aspectul teoretic, explicativ al determinismului sau cauzalităţii, în timp ce gînditorii specializaţi în probleme gnoseologice, de teorie şi logică a ştiinţei au avut în vedere cu precădere funcţia metodologică a determinismului, rolul cauzalităţii sau al legităţii în mecanismul cunoaşterii postdictice şi predictice.
Un asemenea transfer al conceptelor din sfera ontologiei în cea a gnoseologiei (care a avut ca urmare geneza metodologiei ca disciplină filozofică distinctă) se realizează cu precădere începînd cu empirismul englez (Bacon, Hobbes, Locke — întregit de logica lui Stuart Mill) şi raţionalismul francez (Descartes). Prin Leibniz, metodologia îşi perfectează logica analitică, adăugîndu-se la tabelul axiomelor tradiţionale ale cunoaşterii şi principiul raţiunii suficiente (întrevăzut încă de Platon), care nu este altceva decît o transpunere cu mijloace logice a principiului cauzalităţii.
Prin expunerea metodei sale critice60, Kant aduce o contribuţie importantă la punerea în valoare a explicaţiei cauzale în corpul metodologiei generale a cunoaşterii. În ansamblul principiilor raţiunii (care mijlocesc puterea de pătrundere a intelectului în sfera inteligibilului), el acordă o mare importanţă „principiului succesiunii în timp după legea cauzalităţii“, pe care îl consideră ca o regulă universală de cunoaştere61. În perspectiva acestui rol cognitiv al conceptului de cauzalitate, Kant acordă omului o funcţie reglatoare, normativă în raport cu lumea sensibilă, a fenomenelor naturale, funcţie prin care el se raportează activ la realitate, cauzalitatea servindu-i ca premisă a unor reguli ale activităţii sale practice62. Înrîurirea lui Kant asupra filozofiei contemporane este aşa de mare, încît atît marxismul, cît şi principalele direcţii actuale de interpretare filozofică nemarxiste îl revendică pe Kant ca precursor al metodologiei şi logicii cunoaşterii.
a. Determinism şi cunoaştere
Relevînd importanţa principiului cauzalităţii în cunoaşterea esenţei fenomenelor, Lenin — în conspectul său asupra cărţii lui Hegel Ştiinţa Logicii, pe marginea afirmaţiei acestuia că „substanţa posedă... realitate... numai sub formă de cauză“ — notează că „...trebuie să adîncim cunoaşterea materiei pînă la cunoaşterea (pînă la conceptul) substanţei, pentru a găsi cauzele fenomenelor... Adevărata cunoaştere a cauzei este adîncirea cunoaşterii de la exteriorul fenomenelor la substanţă“63. Este o invitaţie directă la folosirea principiului cauzalităţii în cercetarea esenţei, a substanţei, drumul cunoaşterii omeneşti parcurgînd traiectoria de la fenomen la esenţă, prin intermediul studiului cauzelor. Apare formulată astfel funcţia postdictică a principiului cauzalităţii, pe baza căreia Lenin — referindu-se de această dată la Heraclit — evidenţiază aportul cunoaşterii cauzelor la constituirea teoriei moderne a cunoaşterii : „compararea diferitelor moduri în care au fost înţelese aceste cauze în istoria gîndirii omeneşti ne-ar da o teorie a cunoaşterii incontestabil concludentă“64.
Operînd postdictic, cunoaşterea parcurge — după cum remarcă Lenin — drumul de la coexistenţă (conexiune) la cauzalitate, de la aceasta la lege şi prin lege se apropie treptat de esenţă. Cunoaşterea esenţei, la rîndul ei, este o premisă metodologică pentru operaţia predicţiei, în baza căreia se pot formula previziuni asupra mersului evenimentelor, sau asupra drumului evolutiv ulterior al cunoaşterii.
În discuţiile actuale asupra mecanismului cunoaşterii ştiinţifice, tot mai mulţi oameni de ştiinţă, logicieni şi epistemologi, optează pentru soluţii deterministe, apropiindu-se mult în acest domeniu de interpretările materialismului dialectic. Este interesant de relevat în această privinţă poziţia lui Bertrand Russell. În primele lui lucrări afirma că o ştiinţă modernă poate fi complet elaborată fără implicarea conceptului „metafizic“ de cauză. Ulterior afirmă însă că „puterea ştiinţei trebuie să vină de la descoperirea legilor cauzale“65. Ocupîndu-se de „postulatele inferenţei ştiinţifice“, ajunge la .clasificarea a cinci mai importante, din care trei în mod explicit şi două implicit se referă la legea cauzalităţii : 1) postulatul cvasi-permanenţei ; 2) postulatul separabilităţii legăturilor cauzale ; 3) postulatul continuităţii spaţio-temporale în legăturile cauzale ; 4) postulatul originii cauzale comune a structurilor similare aranjate către un centru sau, mai simplu, postulatul structural ; 5) postulatul analogiei66. Din explicarea acestor postulate, rezultă că inferenţa ştiinţifică operează cu principiul cauzalităţii, indiferent dacă procedează deductiv sau inductiv, sau dacă acţionează separat sau în corelaţie cu coexistenţa, spaţio-temporalitatea, structura, analogia, probabilitatea.
În structura ei, orice explicaţie ştiinţifică — după cum remarcă Hempel şi Oppenheim67 — include două componente principale : explanans (grupul de propoziţii care explică fenomenul — propoziţii explicative) şi explanandum (propoziţia care descrie fenomenul explicat — propoziţie descriptivă). Explanans este alcătuit la rîndul său din două tipuri de propoziţii : unele care cuprind condiţiile specifice antecedente şi altele care exprimă legile generale ale fenomenului de explicat. Propoziţiile explicative (explanans) cuprind aşadar o analiză cauzală (antecedentul întemeiază cauzal consecventul) şi o analiză legică. Acestor două modalităţi de analiză li se alătură (sînt precedate de) un grup de propoziţii constatatoare, experimentale.
Sintetizînd aceste elemente, ar rezulta că drumul cunoaşterii esenţei, al construirii unei explicaţii ştiinţifice este compus din mai multe etape : 1) descrierea faptelor de realitate (a datului obiectiv), la acest nivel circumscriindu-se domeniul de cercetare ; 2) cercetarea cauzelor iniţiale şi condiţiilor care au generat structura domeniului de obiecte considerat; 3) desprinderea legilor generale ale acestui domeniu. Pe baza acestor momente, care structurează explanansul, este mijlocită pătrunderea esenţei obiectului cunoaşterii, respectiv se trece la explanandum.
Rezultă că analiza cauzală şi inferenţa întemeiată pe relaţii legice sînt momente necesare, definitorii ale explicaţiei ştiinţifice, fapt care atestă pe deplin valoarea metodologică a principiului determinismului în cunoaştere.
Relaţia de corespondenţă dintre explanans şi explanandum este aplicabilă nu numai într-un demers explicativ, ci şi într-unui previzional. Dacă fenomenele cuprinse în explanandum sînt date şi explanans urmează, deci dacă se reconstituie postdictic geneza şi structura obiectului de cercetat, avem de-a face cu o explicaţie. Dacă se porneşte însă de la explanans, din care se deduce fenomenul care urmează să se întîmple, deci dacă se operează predicție, avem de-a face cu o previziune. Dealtfel, după cum opinează autorii citaţi, ceea ce conferă importanţă explicaţiei este tocmai forţa sa potenţială de previziune68.
Funcţia metodologică a principiului determinismului poate fi pusă în valoare şi prin cercetarea rolului inducţiei şi deducţiei în cunoaştere. Raţionamentul inductiv este prezent într-un demers cauzal, iar cel deductiv într-o inferenţă nomologică care asertează pe temelia unor grupuri de legi. Şi într-un caz şi în celălalt, explicaţia operează cu relaţii de determinare, proprii atît obiectului cunoaşterii (cauzalitate şi legi obiective), cît şi mecanismului cunoaşterii (relaţia dintre antecedent şi consecvent), la care se adaugă legea raţiunii suficiente, corespondentul logic al legii cauzalităţii din planul ontic.
Din analiza structurii explicaţiei ştiinţifice, putem reţine următoarele idei cu privire la funcţia cognitiv-metodologică a principiului determinismului :
1) în ce priveşte principiul cauzalităţii : a) ocupă un loc central în explicaţia ştiinţifică, demersul cauzal fiind un element component al acesteia ; b) are un rol fundamental în procesul inducţiei, mijlocind trecerea de la individual la general, de la propoziţii experimentale la propoziţii universale, de la constatare la lege ; c) are o mare importanţă pentru întemeierea teoretică a previziunilor ştiinţifice, propoziţiile explicative pe care le mijloceşte fiind premise logice pentru formularea propoziţiilor predictive ;
2) în ce priveşte rolul legităţii : a) legea, alături de relaţia cauzală dintre antecedent şi consecvent, este un element constitutiv al explanansului, are deci o funcţie explicatoare ; b) mijloceşte raţionamente analogice şi deductive, de la general la individual, sau la diferite alte grade de generalitate ; c) are un rol deosebit, la fel ca şi cauzalitatea, în întemeierea propoziţiilor predictice, deci în demersul previzional ;
3) există o unitate între cauzalitate şi legitate în demersul ştiinţific, ele intervenind corelat în structurarea propoziţiilor explicative, în baza cărora gîndirea omenească ajunge la propoziţii descriptive. Această sinteză între analiza cauzală şi analiza legică, exprimată şi în unitatea dintre inductiv şi deductiv în cunoaştere, constituie cadrul întemeierii nomologice a discursului explicativ şi predictic.
b. Probabilitate şi previziune
În structura discursului previzional, aportul principiului determinismului nu se limitează la intervenţia cauzalităţii şi legităţii. În asertarea predictică intervine şi probabilitatea. Dată fiind integrativitatea sistemelor obiective, în care necesitatea se realizează ca medie a fluctuaţiilor întîmplătoare, predicţia nu poate fi redusă la, o prescripţie cauzală mecanică, de tip laplacean, ci se manifestă ca prevedere probabilistă, de tipul lanţurilor Markov. În consecinţă, previziunea ştiinţifică vizează necunoscutul sau neexistentul, aflate în prezent în stare virtuală, doar cu o anumită aproximaţie ; puterea ei de pătrundere gnoseologică este limitată la estimarea tendinţei generale de evoluţie a evenimentelor sau a cunoaşterii şi nu vizează detaliile de concretizare a acestei tendinţe.
Aproximativitatea prognozelor probabiliste nu exclude capacitatea raţiunii de a da o expresie matematică riguroasă cunoaşterii viitorului. Ea vizează însă doar o medie de comportare a elementelor unei mulţimi şi nu dinamica fiecărui element luat separat. Fapt pentru care, în cadrul predicţiei probabiliste, certitudinea absolută proprie predicţiei dinamice (mecanice) este înlocuită cu o certitudine relativă.
Coeficientul de certitudine al predicţiei în colectivele statistice este susceptibil de modelare matematică. Varianta parametrilor care intervin perturbator în dinamica obiectivă a acestor colective poate fi exprimată matematic printr-o funcţie de distribuţie a parametrilor iniţiali şi printr-o ecuaţie de frecvenţă a parametrilor aleatori. Aceasta înseamnă că predicţia probabilistă reclamă un optimism gnoseologic şi nu are nimic comun cu scepticismul şi agnosticismul. Gradul de incertitudine inclus în predicţia probabilistă nu trebuie deci interpretat ca impreciziune previzională principială, ca o cunoaştere exclusiv ipotetică a viitorului. Predicţia vizează totdeauna teticul, indiferent dacă operează dinamic sau probabilist, iar ipoteza este numai un instrument de abstragere a teticului.
Relativitatea modelelor previzionale statistice decurge nu numai din structura cunoaşterii, ci în primul rînd din structura obiectului cunoaşterii, în care trecerea de la posibil la real este obiectiv mediată de probabilitate. Rezultă că predicţia probabilistă nu este opusă predicţiei deterministe, ci se manifestă ca o specie a acesteia. La fel cum cauzalitatea se împleteşte cu probabilitatea în diacronia obiectivă a fenomenelor, asemănător, explicaţia cauzală se împleteşte cu cea probabilistă în discursul predictic asupra obiectului cunoaşterii.
★
Problema raportului dintre explicaţia probabilistă şi explicaţia cauzală, considerate ca modalităţi de prognoză, suscită încă multe controverse în domeniul logicii şi metodologiei cunoaşterii ştiinţifice. Materialismul dialectic — după cum am văzut — optează pentru soluţia unificării acestor două tipuri de explicaţii în activitatea previzională, una fiind o aproximaţie a celeilalte.
La un asemenea punct de vedere aderă şi alţi teoreticieni contemporani. Bertrand Russell, de exemplu, critică pe Reichenbach pentru faptul că respinge cauzalitatea din demersul probabilistic şi interpretează inferenţa logică probabilistă exclusiv ca incertitudine69. În explicarea conceptului de probabilitate Russell dezvoltă o concepţie deterministă în termenii cauzalităţii, din care se degajă un optimism gnoseologic şi nu agnosticism ca în teoria matematică a probabilităţilor dezvoltată de Reichenbach. De fapt, ceea ce reproşează Russell lui Reichenbach nu este teoria propriu-zisă a probabilităţilor, la care filozoful austriac a adus o originală contribuţie, ci interpretarea filozofică pozitivistă pe care acesta o dă demersului probabilist, conceput a fi motivat exclusiv de parametri cognitivi.
Cari Hempel formulează, de asemenea, un punct de vedere în teoria explicaţiei care concordă cu interpretarea deterministă a probabilităţii70. Din modelele sale asupra explicaţiei (deductiv-nomologică şi inductiv-probabilistă), rezultă că intervenţia probabilităţii în actul predictiv nu anulează, ci implică postulatul corespondenţei dintre explanandum şi explanans. În raţionamentul său inductiv, probabilitatea intervine atît ca relaţie obiectivă, cît şi ca mijlocitor în actul explicării. Faţă de „deducţia certă“ din primul tip de explicaţie (cel deductiv-nomologic), în acest din urmă model explicativ (cel inductiv-probabilist) apare teoretic o anumită incertitudine, care însă se poate califica drept o „certitudine practică“. Menţionăm, de asemenea, că în schema explicaţiei probabiliste, Hempel realizează atît o unificare a deducţiei cu inducţia, cît şi a legii (şi cauzalităţii) cu probabilitatea în trecerea de la explanans la explanandum, ceea ce oferă o imagine cuprinzătoare asupra mecanismului explicării, compatibilă cu modelul determinist-dialectic de interpretare a explicaţiei şi predicţiei probabiliste.
Pe lîngă corelarea cauzalităţii cu probabilitatea, elaborarea unor previziuni ştiinţifice care să aibă valoare operaţională în raport cu practica socială presupune respectarea următoarelor cerinţe metodologice :
1. Previziunile ştiinţifice, avînd caracterul unor predicţii probabiliste, descriu doar în linii generale starea viitoare a unui sistem. Aceasta mu pentru că principial este obiectiv şi istoriceşte limitată cunoaşterea, ci pentru că natura internă şi contextul condiţional care mijlocesc structura şi dinamica sistemelor materiale au caracter stochastic. Se degajă din această concluzie un spirit de relativitate gnoseologică (nu relativism), generatoare de luciditate şi perseverenţă în cercetare. În baza unui atare spirit, efortul de prevedere nu se încheie odată cu elaborarea primelor supoziţii asupra posibilului, oricît de cuprinzător ar părea iniţial sistemul de propoziţii futurologice ce încadrează modelul prognotic. Aceasta din două puncte de vedere : în primul rînd, pentru că numărul parametrilor iniţiali cauzali şi condiţionali luaţi în calculul prognotic sînt obiectiv limitaţi ; în al doilea rînd, pentru că cercul de factori aleatori cu care aceşti parametri iniţiali interacţionează în procesul de realizare a posibilului poate căpăta valori variabile. Din aceste motive, prognoza presupune o permanentă verificare şi recodificare a sistemului de propoziţii pe care se întemeiază şi, corespunzător, o repetată reconstrucţie teoretică.
2. Într-un demers probabilist, prognoza nu poate arunca o perspectivă nelimitată asupra fragmentului de univers natural sau social la care se referă. Probabilitatea de înfăptuire a realului fiind nelimitată spaţio-temporal, gradul de surprindere a realului este limitat, istoric. Absolutul pe plan prognotic este realizabil numai într-un raţionament cauzal-futurologic de tip laplacean, mecanic. Un asemenea model de prognoză este însă abstract (aplicabil într-un sistem absolut închis şi sumativ) şi, de aceea, inutilizabil. În activitatea lor prognotică, oamenii au nevoie să surprindă concretul, realul în multitudinea condiţionărilor lui spaţio-temporale. De aceea, prezintă valoare operaţională pe plan cognitiv şi practic modelele prognotice care sînt adecvate concretului. Asemenea funcţionalitate oferă doar prognozele probabiliste. Şi, întrucît realizarea posibilului se produce din aproape în aproape, prin succesiunea şi înfăptuirea treptată a etapelor sale, prescripţia futurologică nu e realizabilă dintr-o dată, ci treptat.
3. Datorită acestei realizări treptate a cuprinderii posibilului în plan previzional şi din necesitatea unei permanente reconstrucţii a modelului prognotic, pentru a se asigura o cît mai înaltă adecvare a previziunilor, în explicaţia sociologică se operează cu prognoze elastice. Acestea se realizează prin prognoze pe termen lung şi prognoze pe termen scurt. Prognozele pe termen lung vizează perioade mai mari, de 10—15 ani, şi au în vedere direcţiile majore ale progresului social, iar cele pe termen scurt sînt elaborate pentru o perioadă de 5—7 ani şi au în vedere domenii multiple ale procesului social, din ele izvorînd planuri de dezvoltare economică şi socială, detaliate pentru fiecare ramură de activitate. Odată cu realizarea programului izvorît din prognoza pe termen scurt se reface schema prognozei pe termen lung, funcţie de modificările survenite în plan obiectiv, astfel încît, activitatea previzională de mare perspectivă este permanentă, ea avînd valoare strategică în raport cu practica socială în ansamblul ei.
★
Analiza funcţiei metodologice a principiului determinismului, sub aspectul valorii sale în raport cu activitatea de cunoaştere postdictică şi predictică (aceasta, la rîndul ei, fiind subordonată unor mobiluri şi finalităţi practice), argumentează ideea că problematica filozofică a determinismului nu este numai de ordinul unor preocupări ontologice, aşa cum uneori tradiţional a fost înţeleasă, ci este deopotrivă şi un capitol al epistemologiei şi metodologiei cunoaşterii, conceptul de determinism fiind, astfel, atît concepţie despre natură şi societate, cît şi metodă de cunoaştere, principiu al gîndirii corecte şi eficiente a oamenilor.
Problematica determinismului social s-a conturat iniţial în cadrul filozofiei istoriei ; ea s-a dezvoltat apoi odată cu preocupările exponenţilor „stării a treia“ revoluţionare franceze de a explica — pe fondul criticii la adresa societăţii feudale — posibilitatea şi modalitatea de a ajunge la o altă societate mai perfecţionată, corespunzătoare „naturii umane“. Rezolvarea acestor probleme însemna a răspunde, mai întîi, la întrebările : care sînt factorii determinanţi ai dezvoltării sociale ? Care este raportul dintre necesitate şi libertate în viaţa socială ?
Aşadar, teoria determinismului social s-a născut şi a continuat să se dezvolte, în primul rînd, din preocuparea de a interpreta istoria, iar uneori chiar cu scopul mărturisit de unii revoluţionari francezi (şi formulat ulterior în mod explicit de către Marx în teza a XI-a despre Feuerbach) de a schimba aşezarea vieţii sociale pe cale revoluţionară. Adevărata teorie deterministă asupra vieţii sociale a fost elaborată însă în cadrul materialismului dialectic şi istoric.
Se ştie că Marx concepe societatea ca un ansamblu (o totalitate) de relaţii materiale şi spirituale, în care au rol determinant procesele economice (ca factor obiectiv). El precizează că subiectivitatea (indivizilor) se manifestă în viaţa socială sub imboldul trebuinţelor şi al intereselor ; acestea iau în plan psihologic şi teoretic-ideologic forma reflectorie a motivaţiilor şi valorilor-reper, care orientează activităţile. De aceea, sfera subiectivităţii este permanent coroborată de Marx cu sfera relaţiilor economice şi a legilor obiective ; cultura spirituală, sentimentele, ideile, tradiţiile şi chiar iluziile indivizilor şi grupurilor sau claselor sociale sînt considerate de el şi din unghiul imixtiunii lor în direcţionarea (şi înţelegerea) realităţilor economice. Activitatea umană este caracterizată de Marx în complexitatea ei ca proces de obiectivare a energiei, atît fizice cît şi spirituale a fiinţei umane, care se cristalizează în produsele sale materiale şi spirituale şi, în primă instanţă, în mijloace necesare traiului. Acest proces de obiectivare a indivizilor este simultan un proces de cooperare socială şi un proces de conştientizare a activităţilor care satisfac trebuinţe şi interese. În cadrul acestui proces, determinările sociale şi individuale ale oamenilor se instituie simultan, se compun reciproc, în ele împletindu-se factorii obiectivi şi cei subiectivi. Datorită interacţiunii complexe a acestor factori, evoluează înseşi formele cooperării interumane în cadrul acţiunii sociale, astfel încît devine tot mai greu de precizat o graniţă între determinarea obiectivă şi cea subiectivă a societăţii umane.
Desigur, procesul social în ansamblu a apărut — şi se dezvoltă în continuare — ca un proces determinat, în primul rînd, de activităţile de producţie (în cadrul cărora iau naştere relaţiile de producţie) ; aceste activităţi nu se pot institui independent de subiect, de dorinţele şi năzuinţele oamenilor, care, la rîndul lor, sînt motivate de un ansamblu de trebuinţe şi interese. Celor care interpretau în mod unilateral, absolutizant rolul momentului obiectiv, al factorului economic, considerîndu-l ca singurul factor activ în determinarea uneia sau alteia din formaţiunile sociale. Engels le răspunde : „prin împrejurările economice, pe care le considerăm ca bază determinantă a istoriei societăţii, înţelegem modul în care oamenii unei societăţi date produc cele necesare traiului şi fac schimb de produse. Aici este deci inclusă întreaga tehnică a producţiei şi a transportului. Această tehnică determină în concepţia noastră şi modul în care are loc schimbul şi apoi repartiţia produselor şi implicit... diviziunea în clase... precum şi statul, politica, dreptul etc. ; apoi sînt incluse în împrejurările economice, baza geografică... şi vestigiile efectiv transmise ale trecutelor trepte de dezvoltare economică, care s-au menţinut adesea prin tradiţie sau vis inertiae (forţa inerţiei — n.n.) şi fireşte şi mediul extern al acestei forme sociale. Dacă tehnica depinde în principal de nivelul ştiinţei, apoi aceasta depinde în şi mai mare măsură de nivelul şi cerinţele tehnicii“. Iar mai departe, Engels precizează : „...dezvoltarea politică, juridică, filozofică, religioasă, literară, artistică etc. se întemeiază pe cea economică. Dar, totodată, ele reacţionează una asupra celeilalte şi asupra bazei economice. Nici vorbă ca baza economică să fie singura cauză activă, iar tot restul, efect pasiv, ci are loc o interacţiune pe fondul necesităţii economice, care în ultimă instanţă, îşi croieşte totdeauna drum“71. Necesitatea, împrejurările economice la care se referă atît Engels cît şi Marx reprezintă pentru ei cu totul altceva decît necesitatea absolută predeterminată, cu caracter de fatalitate, pe care o ia în considerare materialismul premarxist, sau decît realitatea transcendentală a ideii obiective care — în concepţia idealistă a lui Hegel — se întruchipează în istorie, utilizînd oamenii ca mijloace, mai mult sau mai puţin conştiente. Din punctul de vedere al lui Marx, sintetic formulat în cea de-a 3-a dintre Tezele despre Feuerbach şi dezvoltat în numeroase lucrări, în particular în Ideologia germană şi în Capitalul, oamenii sînt atît produsul determinat al împrejurărilor, cît şi subiecţi care modifică aceste împrejurări, iar coincidenţa dintre modificarea împrejurărilor şi activitatea omenească „poate fi privită şi înţeleasă în mod raţional numai ca practică revoluţionară“72. Împrejurările (natural-sociale) sînt deci, în fiecare etapă, atît rezultanta activităţilor anterioare, cît şi punct de plecare al altor activităţi, care conturează autocreaţia existenţei sociale — aceasta din urmă fiind determinată necesar de trebuinţe (individuale şi colective, spontane şi conştientizate), de satisfacerea unor nevoi vitale ale oamenilor la un nivel tot mai înalt şi în forme tot mai complexe.
Din perspectiva gîndirii social-filozofice marxiste, ambii factori sînt activi, dar cel obiectiv este primordial şi-l determină pe cel subiectiv, iar manifestările acestuia în cadrul activităţii sociale se desfăşoară pe fondul legilor economice obiective.
Lenin aprecia că materialismul a oferit un criteriu cu adevărat obiectiv de explicare a societăţii, prin faptul că a pus în evidenţă „relaţiile de producţie“, în calitatea lor de structură a societăţii, demonstrînd că acestor relaţii le poate fi aplicat criteriul ştiinţific al repetabilităţii, a cărui „aplicare în sociologie era negată de subiectivişti“. Pornind de la acest criteriu ştiinţific şi de la acţiunea legilor obiective, Marx a elaborat noţiunea de formaţiune socială ca noţiune fundamentală pentru înţelegerea determinismului social ; succesiunea formaţiunilor sociale este înţeleasă de el ca un proces istoric natural. Prin aceasta, s-au pus bazele unei concepţii sociologice deterministe, ştiinţifice. Marx a făcut acest lucru „desprinzînd din diferitele domenii ale vieţii sociale domeniul economic, desprinzînd din totalitatea relaţiilor sociale relaţiile de producţie, ca fiind relaţiile fundamentale, primordiale, care determină toate celelalte relaţii“73.
În afara relaţiilor de producţie — principalul domeniu al relaţiilor materiale din societate —, în structura şi mecanismul determinării sociale un rol deosebit revine relaţiilor ideologice. Aceste relaţii, înainte de a se constitui, trec însă prin conştiinţa oamenilor, reflectă fizionomia vieţii lor spirituale. Constituindu-se ca un proces de conştientizare a relaţiilor sociale (după cum sublinia Lenin), relaţiile ideologice au o mare influenţă asupra structurării relaţiilor materiale, constituind un instrument de potenţare a eficienţei acestora în raport cu interesele şi năzuinţele care le motivează. Deci relaţiile materiale — ca domeniu de obiectivitate în viaţa socială — sînt determinate şi potenţate nu numai de cauze de ordin obiectiv (interese şi trebuinţe), ci şi de factori subiectivi (ideile şi mentalităţile oamenilor), intervenţia acestora în mecanismul determinării vieţii sociale realizîndu-se prin intermediul relaţiilor ideologice.
Dezvoltînd teoria lui Marx în perioada pregătirii revoluţiei din 1917, Lenin acordă, de asemenea, o atenţie deosebită analizei interdependenţei dialectice a factorilor obiectivi şi subiectivi.
Astfel, maturizarea condiţiilor obiective nu este considerată de Lenin suficientă pentru a asigura succesul unei revoluţii şi nici chiar pentru a o declanşa : „nu orice situaţie revoluţionară generează o revoluţie, ci numai o situaţie în care schimbările de ordin obiectiv se împletesc cu schimbările de ordin subiectiv“74. Această apreciere este, dealtfel, continuarea analizei dezvoltate de Lenin, încă la începutul secolului, cu privire la raportul dialectic dintre spontan şi conştient în procesul istoric, la rolul teoriei revoluţionare în mişcarea muncitorească. În perspectiva dezvăluirii rolului conştiinţei revoluţionare în practica revoluţionară, Lenin subliniază necesitatea creării partidului clasei muncitoare, a cărui misiune constă — între altele — tocmai în introducerea conştiinţei revoluţionare în sînul mişcării muncitoreşti.
Opera de construcţie a socialismului i-a oferit nu o dată prilej lui Lenin să sublinieze nu numai importanţa teoriei, a ideologiei socialiste, ci şi rolul psihologiei sociale a maselor, ca factor subiectiv care influenţează procesul transformărilor sociale. Unul din factorii legăturii partidului cu masele, arăta Lenin îndată după revoluţia proletară, este capacitatea acestuia de a sesiza starea de spirit a acestora, pentru a o putea orienta corespunzător.
Teoria marxist-leninistă despre rolul factorului subiectiv (în complexa sa semnificaţie : ca partid al clasei muncitoare, ca teorie revoluţionară, conştiinţă socialistă) în dezvoltarea societăţii îşi găseşte un cîmp larg de aplicabilitate în condiţiile construcţiei socialismului şi comunismului, societate în care oamenii, devenind pe deplin conştienţi de posibilitatea cunoaşterii şi stăpînirii proceselor istorice, devin cu adevărat creatorii propriei lor istorii.
2. Determinism şi libertate
În aria necesităţii, în care Marx vede un aspect determinant al statutului ontologic al omului, se originează, în gîndirea marxistă, o concepţie despre libertate adînc ancorată în realitatea social-istorică. Aria libertăţii nu este însă numai aceea a înţelegerii necesităţii, în sens hegelian. Atunci cînd Engels, în Anti-Dühring, caracterizează libertatea ca înţelegere a necesităţii, el are în vedere faptul că libertatea, realizîndu-se prin acţiunea socială revoluţionară, implică şi înţelegerea legilor obiective care guvernează satisfacerea necesităţii sociale, a acelei necesităţi căreia societatea îi rămîne subordonată în mod spontan cîtă vreme legile obiective ale activităţilor economice (vitale) nu sînt descifrate, pentru a fi apoi puse în mod conştient în slujba organizării raţionale a societăţii. Înţelegerea necesităţii şi a căilor reglementării ei este deci premisa acţiunii reale de eliberare socială, pe care o realizează socialismul, în acest sens, socialismul este numit de Engels „saltul din imperiul necesităţii (spontan satisfăcute — n.n.) în imperiul libertăţii“75, ceea ce nu este însă „nicidecum visata independenţă faţă de legile naturii“.
În concepţia lui Marx, libertatea — care se constituie treptat în aria necesităţii (deci nu ca o iluzorie libertate absolută, necondiţionată) — este produsul acţiunii de reglementare socială, de restrîngere a stărilor de dependenţă şi servitute, din care rezultă o lărgire (în limitele fiecărei epoci istorice) a gradelor libertăţii concrete. Marx scria (în Capitalul), în consens cu formularea amintită a lui Engels (potrivit căreia socialismul este trecerea din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii), că : „imperiul libertăţii începe de fapt abia atunci cînd încetează munca impusă de mizerie şi de utilitatea exterioară ; el se găseşte deci, prin firea lucrurilor, dincolo de sfera producţiei materiale propriu-zise. După cum sălbaticul trebuie să lupte cu natura pentru a-şi satisface nevoile, pentru a-şi conserva şi reproduce viaţa, aşa trebuie să lupte şi omul civilizat, şi aceasta în toate formele sociale, în toate modurile de producţie posibile. Odată cu dezvoltarea lui, se lărgeşte imperiul acesta al necesităţii naturale, pentru că sporesc nevoile ; dar, în acelaşi timp, se dezvoltă şi forţele de producţie care le satisfac. În acest domeniu, libertatea nu poate consta decît în aceea că omul civilizat, producătorii asociaţi reglează în mod raţional acest schimb al lor de materie cu natura, îl supun controlului lor comun, în loc de a fi dominaţi de el ca de o forţă oarbă ; îl realizează cu cea mai mică cheltuială de energie şi în condiţiile cele mai demne şi mai potrivite cu natura lor umană. Dar el rămîne totdeauna un imperiu al necesităţii. Dincolo de graniţele acestuia începe dezvoltarea forţei omeneşti, dezvoltare care are valoare de scop în sine (pentru om), începe adevăratul imperiu al libertăţii, care însă nu poate înflori decît pe acest imperiu al necesităţii, ca bază a sa“76.
Reţinem deci că libertatea autentică este condiţionată de reglementarea raţională a necesităţii (economice). Reglementarea demnă de om a procesului economic implică însă cunoaşterea şi mînuirea corespunzătoare a legilor obiective, a tendinţelor principale ale progresului social. Deci, libertatea îşi face loc prin unitatea factorilor obiectivi şi subiectivi, ea înseamnă, deopotrivă, atît cunoaşterea necesităţii (obiective), cît şi acţiunea (subiectivă) pentru supunerea necesităţii (obiective), pentru adecvarea ei treptată la nevoile practice şi teoretice, materiale şi spirituale ale oamenilor.
În concepţia marxistă, acţiunea de reglementare raţională a necesităţii este înţeleasă îndeosebi ca acţiune practic-revoluţionară a claselor purtătoare de progres social. Pentru transformarea societăţii aceste clase sînt agentul colectiv, activ al istoriei, care înfăptuieşte gradele libertăţii concrete, în măsura în care realizează : a) dominarea (colectivă) de către oameni a naturii; b) dominarea (de către colectivitate) a propriei organizări sociale. Realizarea deplină a acestor două condiţii principale ale libertăţii are loc în comunism, societate în care determinismul obiectiv devine integral compatibil cu libertatea umană. Din această perspectivă, Programul partidului nostru arată că „libertatea este înţelegerea necesităţii participării la acţiunea comună, în vederea construirii conştiente de către masele populare a propriei lor istorii, a propriului lor viitor. În noua eră, aşa cum spunea Engels, omenirea nu se va mai lăsa condusă de legile oarbe, ci va acţiona pentru folosirea lor conştientă, în interesul ei, pentru transformarea naturii şi societăţii în strînsă concordanţă cu cerinţele progresului general. Aceasta va fi cu adevărat epoca libertăţii“77.
În consecinţă, în aria libertăţii, socialul şi individualul se compun reciproc, cucerirea libertăţii unei clase condiţionează şi lărgeşte aria libertăţii individului, ca membru al clasei sociale respective. Indivizii nu pot fi liberi în afara colectivităţii sociale, după cum nu poate fi liberă o colectivitate sau un popor care nu asigură libertatea altora. În această privinţă, Programul P.C.R. precizează că „libertatea individuală se poate realiza numai în cadrul libertăţii colective, generale, că orice încercare de a opune libertatea personală celei generale este greşită, dăunătoare“78.
Analiza compunerii reciproce a libertăţii sociale şi individuale relevă şi un alt aspect, şi anume acela că aria libertăţii individuale nu se suprapune mecanic celei a colectivităţii sau chiar a clasei sociale ; ea nu este liniară, reductibilă la aria libertăţii social-istorice, nu se dizolvă în ea, ci — în cadrul acesteia — prezintă o relativă independenţă. Libertatea individuală se cristalizează deci în raport cu tendinţele concrete ale acţiunii sociale în ansamblu (care vizează perfecţionarea sistemului social dat), dar — totodată — se conturează în raport cu cîmpul de exercitare a drepturilor individului în cadrul colectivităţilor restrînse în care trăieşte şi acţionează. În raport cu aceste condiţionări concrete, libertatea individului se manifestă ca posibilitate de a acţiona în virtutea unor opţiuni, deci ca libertate de a alege şi de a decide între diferitele posibilităţi, alternative. Fără îndoială, aceste alternative sînt totdeauna dependente de condiţii. De aceea, s-ar putea pune întrebarea : nu înseamnă oare aceasta limitarea libertăţii ? De fapt, dependenţa alternativelor de condiţiile date nu înseamnă altceva decît imposibilitatea unei libertăţi abstracte ; faptul că orice generaţie intră iniţial în viaţa socială în anumite împrejurări subliniază caracterul iluzoriu al unei libertăţi „visate“ ca autonomie totală faţă de acele împrejurări. Dealtfel, nu este greu de înţeles că, dacă o astfel de autonomie faţă de condiţii ar fi reală, dacă orice ar fi posibil, însăşi problematica libertăţii — ca alegere în vederea unei acţiuni sau a alteia — ar fi suprimată. Or, problematica libertăţii, ca alegere între alternative, între căi de acţiune, este expresia determinării sociale concrete a (gradelor) libertăţii. Şi viceversa, cînd decizia este conştient deliberată, cînd ia în considerare condiţiile obiective, atunci posibilitatea opţiunii, a deciziei este premisa libertăţii reale de acţiune.
Aşadar, fiind condiţionată, libertatea este relativă, aria ei limitată, dar reală, se circumscrie concret şi nu abstract, ruptă de contextul obiectiv la care se raportează oamenii în acţiunea lor practică. Libertatea se poate defini astfel ca acţiune orientată, prin care oamenii, în cunoştinţă de cauză, aleg o situaţie din evantaiul de posibilităţi, în funcţie de nevoile şi aspiraţiile lor, dar nu în discordanţă cu necesitatea obiectivă. Libertatea nu se opune necesităţii, dar nu se reduce la necesitate, ea presupune cunoaşterea acesteia în vederea potenţării eficiente a acţiunii — condiţie supremă a trecerii libertăţii din sfera posibilului în sfera realului.
★
Realizarea efectivă a libertăţii este, ea însăşi, condiţionată de o situare corespunzătoare a problematicii libertăţii pe tărîmul ei social real, concret. Orice variantă a problematicii libertăţii care nu porneşte de la premise reale se condamnă singură la eşec.
Pentru a ilustra consecinţele teoretice ale modului abstract de punere a problemei libertăţii, va fi suficient să urmărim modalitatea existenţialistă de a o defini, deşi existenţialismul s-a remarcat în filozofia nemarxistă contemporană ca unul din curentele filozofice care a fost în cea mai mare măsură preocupat de problematica libertăţii.
în concepţia sa iraţionalistă (caracteristică întregului curent existenţialist, cu toate relativele deosebiri dintre reprezentanţii săi) şi total desprinsă de problematica reală (socială şi individuală) a omului contemporan, M. Heidegger îşi concentrează atenţia asupra unei fiinţe umane reduse la ansamblul anumitor stări afective (grija, angoasa), ignorînd în mod voit şi declarat altele (pe care totuşi le menţionează în treacăt, ca, de pildă, dorinţa de acţiune şi creaţie, dragostea şi prietenia care leagă oamenii între ei). În acest mod, libertatea pierde orice premisă de realizare. Angoasa e considerată de Heidegger ca stare funciară a omului, stare pe care el trebuie s-o cultive pentru a trăi neantul unei existenţe care îi scapă, alunecă de la el. Esenţa libertăţii umane este o depăşire ce s-ar realiza în afara oricărei acţiuni, ca prăbuşire în sine, într-un abis interior. Mişcîndu-se în orizontul timpului, fiinţarea umană este „fiinţare-pentru-moarte“ ; fiinţarea autentic umană este „posibilitatea privilegiată de a se săvîrşi în moarte, ca o alegere care eliberează (omul — n. n.) de posibilităţi şi libertăţi finite“. Această alegere este însingurare, dar tocmai aceasta este, după Heidegger, comprehensiunea autentică a realităţii umane. Lansînd condiţiei umane un apel de a depăşi banalitatea vieţii cotidiene şi de a realiza autenticitatea, în măsura în care concepe libertatea ca opţiune pentru nonacţiune, ca o cale de acces către moarte — o stare lipsită de posibilităţi finite —, Heidegger închide de fapt calea oricărei libertăţi umane autentice.
K. Jaspers, un alt reprezentant de seamă al existenţialismului, care vede în filozofie mimai o căutare, o mişcare gratuită a gîndului, îşi menţine aceeaşi poziţie în tratarea problemei libertăţii. El situează în prim plan libertatea politică (cea economică, religioasă etc. sînt eclectic înşiruite, fiind toate considerate secundare), al cărei temei iniţial este cunoaşterea ; iar dobîndirea libertăţii ar consta, pe de o parte, în depăşirea exteriorităţii care constrînge individul şi, pe de altă parte, în depăşirea arbitrariului propriu, ce decurge din nevoia de adevăr.
Conţinutul libertăţii se relevă prin polarizări şi antagonisme. În analiza polarităţii libertăţii, el părăseşte, de fapt, propriul său punct de plecare (fundarea libertăţii în cunoaştere), îndreptîndu-se spre iraţionalism şi scepticism. Consideră, de exemplu, că în sfera subiectivităţii, individul — izolat — dobîndeşte experienţa originară, clar el nu e liber prin sine însuşi („libertatea nu este causa sui“), ci prin darul transcendenţei. Cu alte cuvinte, certitudinea existenţei şi libertăţii e de fapt o certitudine a transcendenţei, ceea ce semnifică o plasare a problemei libertăţii în limitele iraţionalismului.
În altă ordine de idei, întrucît în sfera obiectivităţii (colectivitatea umană) libertatea unuia e întemeiată pe a tuturor celorlalţi, libertatea (politică) a individului eşuează, iar decizia (pentru ce trăiesc ?) apare ca o alegere unilaterală a unei alternative care închide altele : „nu pot alege totul“ (Jaspers nu pare a sesiza nonsensul unei alegeri care ar alege totul). Această modalitate de punere a problemei antrenează astfel ideea de libertate pe făgaşul scepticismului, iar luarea oricărei decizii (declarată totuşi de el inevitabilă) apare ca un simptom al nonlibertăţii, ceea ce fără îndoială este şi absurd.
De aceea — după părerea lui Jaspers — libertatea poate fi pusă numai în planul raţiunii (întrucît doar raţiunea leagă contrariile şi alegerea pentru o alternativă nu anulează pe celelalte) şi nu în plan practic, deoarece decizia pentru o alternativă a realului înseamnă a-ţi asuma privarea de libertate. Esenţa libertăţii rămîne astfel la Jaspers, după cum însuşi mărturiseşte, un „ghem de confuzii“, de neînţelegeri79.
Problema libertăţii ocupă un loc privilegiat şi în reflecţia filozofică a lui J. P. Sartre. Modificările succesive pe care le aduce conţinutului conceptului de libertate corespund unei evoluţii a gîndirii sale, care este ancorată în viaţa socială şi, în unele privinţe, apropiată (relativ) de marxism. În L'Étre et le néant, Sartre aborda problema libertăţii prin prisma unei concepţii iraţionaliste, indeterministe, înţelegînd prin libertate posibilitatea, puterea omului de a spune „nu“ propriului său trecut, condiţiilor lumii înconjurătoare şi de „a se alege pe sine“ (a-şi crea propria esenţă). Alegerea, adevăratul act generator de personalitate, era — după părerea sa — autonomă, arbitrară, nedeterminată, imprevizibilă.
Apropierea lui Sartre de marxism va determina înlocuirea înţelegerii subiectiviste, voluntariste a libertăţii, ca libertate absolută, cu o concepţie care caracterizează libertatea în corelaţie cu necesitatea. În Critique de la raison dialectique, defineşte libertatea ca elan al omului spre obiectivare. Acest elan se loveşte însă de structurile societăţii care conturează limitat o situaţie obiectivă pentru om, oferind o arie mărginită a cîmpului posibilităţilor lui. Alegerea se efectuează deci într-un cadru determinat, necesar, ca fiind o alegere între posibilităţile înscrise în acest cadru (limitat) — o alegere în situaţia dată. Voluntarismul vechii interpretări sartriene este astfel restrîns, dar nu total eliminat, căci condiţiile îngustează parţial alegerea. Totodată, în măsura în care alegerea conţine şi un moment de depăşire (a condiţiilor obiective), suportul ei (al acestei depăşiri) este de natură iraţională. Dar, prin emergenţa iraţională a alegerii, care depăşeşte determinismul limitat obiectiv, Sartre face de fapt o concesie indeterminismului în viaţa socială şi se depărtează de premisele deterministe iniţiale ale concepţiei sale despre libertate, apropiindu-se de iraţionalismul lui Jaspers.
Din cele de mai sus se poate trage o concluzie de importanţă majoră, atît asupra problemei libertăţii şi a naturii libertăţii reale, cît şi asupra caracterului complex şi ştiinţific al soluţionării ei marxiste. Marxismul vede în problema libertăţii atît laturile ei teoretice, cît şi pe cele practice, iar în realizarea concret-istorică a libertăţii corelează determinaţiile individuale cu cele sociale, pe cele subiective cu cele obiective. Libertatea implică, din perspectiva marxistă, atît cunoaşterea necesităţii, cît şi acţiunea practică, conştientă, în conformitate cu necesitatea, acţiune angajată cu responsabilitate în transformarea revoluţionară a societăţii.
Determinismul dialectic concepe dezvoltarea socială ca un proces imanent în care se împletesc factori obiectivi şi subiectivi. Pe fondul legităţii obiective a istoriei, care se instituie prin intermediul acţiunii oamenilor, rol cauzal în dezvoltarea socială are şi creaţia conştientă a oamenilor, capabili de opţiune liberă şi animaţi totodată în acţiunea lor de năzuinţe şi răspunderi proprii. De aceea, alături de conceptul de libertate, un rol important în descifrarea mecanismului acţiunii factorilor subiectivi în dezvoltarea societăţii îl au conceptele de scop şi responsabilitate.
Ca model (ideal) anticipativ şi proiectiv al unei acţiuni, scopul devine eficient dacă este întemeiat pe o situaţie obiectivă (fiind simultan corelat cu necesitatea şi cauzalitatea care ordonează dinamica realului). În modelul-scop se cristalizează o alegere, o decizie, în sensul depăşirii a ceea ce există. Decizia însăşi este actul care încheie (neagă şi depăşeşte) procesul alegerii, optînd — după evaluarea variantelor posibile — pentru o anumită variantă de acţiune. Decizia suprimă deci problematica, dînd curs acţiunii ; ea introduce, astfel, o certitudine orientativă cu privire la acţiune, care urmează să obiectiveze modelul-scop. Scopul adoptat în urma evaluării variantelor, în urma opţiunii şi a deciziei semnifică, prin urmare, pentru societate şi individ, dependenţă şi emancipare, angajare şi responsabilitate.
Constituirea unei societăţi fără clase, lipsită de orice exploatare şi asuprire, în care să înflorească pe deplin personalitatea umană şi să fie tot mai mult satisfăcute interesele materiale şi spirituale ale tuturor membrilor societăţii — scop fundamental al societăţii socialiste —, se realizează în cursul unui proces complex de apropriere colectivă de către producători a mijloacelor de producţie care, în societăţile bazate pe proprietatea privată, li se opun ca o forţă străină, necontrolată de ei. Acest proces social obiectiv este premisa indispensabilă, dar numai premisa afirmării libertăţii. Realizarea acesteia implică coordonarea activităţilor indivizilor, o coordonare liber consimţită, întemeiată pe o conducere centralizată, care are rolul de a conştientiza şi de a pune în valoare cu maximum de eficienţă uriaşele potente ale maselor populare eliberate de exploatare, de premisele obiective ale înstrăinării. Socialismul, în afara cadrului obiectiv de stimulare a creaţiei maselor, implică, de aceea, şi demistificarea conştiinţei oamenilor, pe măsura înţelegerii corespunzătoare de către ei a noilor relaţii şi a mînuirii lor corespunzătoare.
În cursul procesului de dezalienare pe baza proprietăţii colective, toate raporturile dintre oameni urmează să dobîndească un conţinut nou, socialist, de cooperare colectivă, care se transformă, după cum spunea Lenin, din necesitate „în deprindere“. Această deprindere de cooperare, care se cristalizează treptat, atît în aria activităţilor productive şi de autoconducere obştească, cît şi în sfera mentalităţilor, determină instituirea unei corelări corespunzătoare a acţiunilor individuale cu cele reclamate de organele de conducere ale societăţii, a drepturilor cu îndatoririle, a interesului personal cu cel general (social), în cadrul unei depline responsabilităţi sociale. Pe această cale, se realizează şi se adînceşte democraţia socialistă, care — după cum se precizează în Programul P.C.R. —, creînd condiţiile obiective şi subiective necesare ale creşterii coparticipării conştiente a maselor la creaţia istorică80, asigură totodată posibilităţi largi pentru manifestarea deplină a personalităţii umane, pentru realizarea celor mai îndrăzneţe idealuri ale oamenilor.
Eficienţa participării maselor la ansamblul activităţilor economice şi sociale, în care se formează deprinderi trainice de cooperare socialistă, este indisolubil legată de creşterea rolului conducător al partidului comunist în toate domeniile vieţii sociale, inclusiv în direcţia consolidării democratismului socialist, a asigurării exercitării drepturilor şi libertăţilor democratice ale tuturor oamenilor muncii. Eficienţa acestei participări este condiţionată, pe de altă parte, de creşterea sentimentului de responsabilitate socială a tuturor membrilor societăţii, acesta la rîndul său fiind condiţionat de un nivel cultural-ştiinţific ridicat şi de o temeinică pregătire politico-ideologică. Dealtfel, în socialism, oricît de largi ar fi structurile democratice şi cadrul lor instituţional, pentru a stimula la maximum realizarea potentelor creatoare ale maselor, ele cer competenţă şi nivel înalt de cultură, reclamă conştiinţă revoluţionară dublată de o superioară pregătire politico-ideologică.
În socialism se lărgeşte deci, simţitor, nu numai cadrul obiectiv, ci şi cadrul subiectiv pentru creşterea gradului de libertate a oamenilor muncii, concretizat atît la nivel social, cît şi la nivel individual ; iar obiectivarea acestui din urmă nivel al libertăţii este strîns legată de sporirea coeficientului de responsabilitate a fiecărui membru al societăţii pentru înfăptuirea sarcinilor economice şi social-politice ale întregii societăţi. Numai pe această bază libertatea indivizilor condiţionează libertatea întregii colectivităţi, a întregului popor.
Corelarea responsabilităţii individului cu procesul de obiectivare a potenţelor sale creatoare (în raport cu interesele generale ale colectivităţii) funcţionează în toate orînduirile sociale. Oamenii totdeauna s-au manifestat ca personalităţi, ca oameni liberi, în măsura în care au acţionat conştient şi s-au dăruit pentru binele colectivităţii, pentru armonizarea societăţii în ansamblul ei. Într-un anume sens responsabilitatea este condiţia libertăţii, a obţinerii unei libertăţi reale şi nu abstracte, atemporale şi aistorice. Nu orice individ poate aspira însă, în orînduirile presocialiste, la calitatea de om liber. Numai o detaşare de condiţiile care îngrădesc obiectiv libertatea şi, respectiv, opţiunea liberă pentru angajarea într-o activitate împotriva rînduielilor sociale oprimante, făcută nu de puţine ori cu preţul unor mari privaţiuni impuse de societatea ajunsă la un stadiu iraţional de organizare a relaţiilor sociale, constituie criteriile de obiectivare şi dovada manifestării responsabilităţii sociale. De aceea, şi datorită ariei limitate de pătrundere în mase a conştiinţei înaintate, a unui nivel ridicat de ştiinţă şi cultură, în orînduirile bazate pe exploatare, numărul de indivizi care ajung la rangul de personalităţi capabile de sacrificii pentru ideea de libertate şi pentru angajare responsabilă în direcţia progresului social este relativ limitat.
În socialism însă, date fiind caracterul esenţialmente umanizator al relaţiilor sociale, amploarea procesului istoric specific mecanismului de construcţie socială, responsabilitatea devine o condiţie a realizării umane în plan cotidian, deoarece fiecare membru al societăţii este propulsat şi, totodată, solicitat să se manifeste ca personalitate deplin responsabilă faţă de destinele colectivităţii, ca agent conştient de faptul că libertatea individuală se poate dobîndi numai prin cucerirea şi asigurarea libertăţii sociale, a întregii comunităţi.
Se conturează astfel o strînsă legătură între libertate şi responsabilitate, responsabilitatea fiind concordanţa dintre libertatea individuală şi cea socială. Prin responsabilitate se înţelege, aşadar, coparticiparea indivizilor sau microgrupurilor la asigurarea libertăţii celorlalţi indivizi sau microgrupuri şi — odată cu aceasta — a întregii colectivităţi.
În această perspectivă, devine actuală ideea centrală a lui Nicolae Bălcescu în interpretarea istoriei, potrivit căreia „nu poate fi liber un popor care asupreşte alte popoare“. Tălmăcind această idee, rezultă că nu poate fi liber un individ, dacă prin comportarea şi acţiunea sa încalcă libertatea celorlalţi, adică, în ultimă instanţă, dacă atentează la libertatea colectivităţii. Şi, reluînd cuvintele lui Bălcescu, putem ridica problema responsabilităţii de la nivel individual sau microsocial, la nivel macrosocial, respectiv la nivel naţional, vizînd raporturi între naţiuni şi popoare. În epoca contemporană, această problemă se pune cu o mare acuitate, astfel încît, în contextul politic mondial, au o mare responsabilitate toate popoarele, mari sau mici. Fără eforturile comune ale tuturor naţiunilor şi popoarelor nu pot fi garantate pacea şi libertatea popoarelor.
În aceiaşi termeni trebuie pusă ideea de responsabilitate nu numai la nivelul cerinţelor contemporaneităţii, ci şi la nivelul perspectivei istorice. În activitatea noastră actuală se impune o acţiune responsabilă faţă de generaţiile viitoare, faţă de destinul poporului nostru în etapele istorice următoare. Se evidenţiază astfel, din perspectiva unui profund umanism, responsabilitatea istorică a politicii de perspectivă a P.C.R., trasată magistral pînă în perioada anilor 1990 şi cu o largă deschidere spre etapa înaintării ţării noastre spre comunism.
Responsabilitatea conferă astfel libertăţii un temei real, îi limitează sfera, o corectează şi îi circumscrie o aplicabilitate concretă şi nu abstractă (în afara condiţionărilor sociale şi istorice). Se conturează aşadar concluzia că responsabilitatea integrează libertatea în aria necesităţii, că libertatea absolută, visată de iluminişti sau de alte orientări filozofice mai vechi şi mai noi, este total iluzorie.
Acest triptic de concepte : libertate, scop, responsabilitate, corelate strîns cu ideea de necesitate, cu care dialectica materialistă operează unitar în definirea specificului determinării fenomenelor sociale, constituie fundamentul concepţiei ştiinţifice marxiste asupra determinismului istoric şi asupra vieţii sociale în general, care elimină orice interpretări indeterministe sau fataliste, voluntariste sau sceptice şi iraţionaliste, cu care cochetează într-un fel sau altul concepţiile neotomiste şi existenţialiste contemporane. Un astfel de determinism, materialist şi dialectic, asupra fenomenelor sociale, aşa cum l-au conceput clasicii marxism-leninismului, reprezintă condiţia teoretică şi metodologică principală a luptei pentru progres social, pentru făurirea socialismului şi comunismului în epoca contemporană.
1 Fr. Engels, Dialectica naturii, în Marx-Engels, Opere, vol. 20, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 529.
2 Fr. Engels, op. cit., p. 527.
3 V. I. Lenin, Caiete filozofice, în Opere complete, vol. 29, Bucureşti, Ed. politică, 1966, p. 188.
4 G. W. F. Hegel, Enciclopedia ştiinţelor filozofice, partea I, Logica, Bucureşti, Ed. Academiei, 1962, p. 265.
5 v. V. I. Lenin, op. cit., p. 133.
6 Nicolae Ceauşescu, Rolul conducător al partidului în etapa desăvîrşirii construcţiei socialismului, în România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste, vol. 2, Bucureşti, Ed. politică, 1968, p. 275—276.
7 Ibidem, p. 259—260.
8 v. Benedict Spinoza, Etica, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1957, p. 73—74.
9 P. H. d'Holbach, Sistemul naturii, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1957, p. 96 ; 98—99.
10 Ibidem, p. 208 ; 229.
11 Fr. Engels, Dialectica naturii, ed. cit., p. 517.
12 G. W. F. Hegel, op. cit., p. 270.
13 Ibidem, p. 266.
14 Fr. Engels, Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane, în Marx-Engels, Opere, vol. 21, Bucureşti, Ed. politică, 1965, p. 292.
15 v. Gh. Mihoc şi V. Urseanu, Legea numerelor mari, element component al legităţii statistice, în „Revista de filozofie“, nr. 6/1985.
16 K. Marx, Capitalul, vol. III, partea II, Bucureşti, E.S.P.L.P., 1955, p. 780.
17 V. I. Lenin, Materialism şi empiriocriticism, în Opere complete, vol. 18, Bucureşti, Ed. politică, 1963, p. 157.
18 v. V. I. Lenin, Caiete filozofice, ed. cit., p. 136.
19 Fr. Engels, Anti-Dühring, în Marx-Engels, Opere, vol. 20, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 23—24.
20 v. J. Hessen, Das Kausalprinzip, München-Basel, 1958.
21 v. Ph. Frank, Das Kausalgesetz und seine Grenzen, Wien, 1932.
22 cf. V. I. Lenin, Materialism şi empiriocriticism, ed. cit., p. 156.
23 Ibidem, p. 160.
24 M. Schlick, Allgemeine Erkentnislehre, Berlin, 1918, p. 259.
25 Fr. Engels, Dialectica naturii, ed. cit., p. 527.
26 cf. Sextus Empiricus, Schiţe pyrrhoniene, în Opere filozofice, vol. I, traducere de Aram M. Frenkian, Bucureşti, Ed. Academiei, 1965, cartea a III-a, Despre cauză, 14.
27 cf. Aristotel, Metafizica (traducere de St. Bezdechi). Bucureşti, Ed. Academiei, 1965, Cartea V (Δ), capit. 2, 1013 a ; Cartea IV (Γ), capit. 8, 1012 b ; Cartea I (A), capit. 2, 982 a — 983 b.
28 cf. Carlo Giacon, Causalita e finalita, în Atii del Convegno „11 valore del fine nel mondo“, a cura di Marino Gentile, Firenze, Sansoni, VII, 1959 (Quaderni di San Giorgio, Nr. 7), p. 183.
29 Idem, Les principaux problemes de Vactuelle philosophie de la nature, în Akten des XIV. Internationalen Kongresses filr Philosophie, Band 4, Wien, Verlag Herder, 1969, p. 377.
30 v. Filippo Selvaggi, Necésité et contigences dans la Nature, în Akten des XIV. Internationalen Kongresses für Philosophie, Band 4, ed. cit.
31 v. Michele Federico Sciacca, La métaphysique, în Akten des XIV. Internationalen Kongresses für Philosophie, Band 3, Wien, Verlag Herder, 1968.
32 v. Jacques Guillamaud, Cibernetica şi materialismul dialectic, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1967, p. 71—79, 155.
33 Ibidem, p. 73.
34 v. Entretien sur les notions de „Génèse et de Structure“ (sous la direction de M. de Gandillac, Lucien Goldmann, Jean Piaget), La Haye, Paris, Mouton et Co., 1965.
35 cf. Ion Tudosescu, Structura acţiunii sociale, Bucureşti, Ed. politică, 1972.
36 V. I. Lenin, Caiete filozofice, ed. cit., p. 128.
37 Ibidem, p. 129.
38 K. Marx, Capitalul, vol. III, partea a II-a, ed. cit., p. 227.
39 V. I. Lenin, Caiete filozofice, ed. cit, p. 127.
40 Fr. Engels, Dialectica naturii, ed. cit., p. 531.
41 V. I. Lenin, Caiete filozofice, ed. cit, p. 127 şi 128.
42 Fr. Engels, Dialectica naturii, ed. cit., p. 535.
43 Ibidem, p. 536.
44 V. I. Lenin, Caiete filozofice, ed. cit., p. 127.
45 Ibidem, p. 128.
46 V. I. Lenin, Caiete filozofice, ed. cit., p. 128—129.
47 V. I. Lenin, Marxism şi revizionism, în Opere complete, vol. 17, Bucureşti, Ed politică, 1963, p. 17.
48 Nicolae Ceauşescu, Expunere la deschiderea colocviului privind problemele ştiinţei conducerii societăţii, 6 martie 1972, Bucureşti, Ed. politică, 1972, p. 12—13.
49 cf. Jaques Moreau, Problèmes et pseudo-problèmes du determinisme physique, biologique, psychologique, Paris, Masson, 1964.
50 cf. Jean-Louis Destouches, Aspectes philosophiques récents liés aux théories quantiques, Bruxelles, 17, Nr. 64, fasc. 2, 1963.
51 Aşa cum procedează Heisenberg în lucrarea Physic and Philosophy, London, 1959.
52 cf. L. de Broglie, Certitudes et incertitudes dans la science, Paris, Ed. Albin Michel, 1966.
53 cf. D. Bohm, Alte noi interpretări ale teoriei cuantice, (1957), în Dialectica marxistă şi ştiinţele moderne, vol. III, Bucureşti, Ed. politică, 1962.
54 v. Niels Bohr, Fizica atomică şi cunoaşterea umană, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1969, p. 58, 98.
55 v. Werner Heisenberg, Principiile fizice ale teoriei cuantice, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1969, p. 59.
56 v. şi W. Heisenberg, Despre posibilitatea unei teorii unitare a cîmpului materiei, în „Probleme de filozofie“ (traducerea revistei „Voprosî filozofii“), nr. 12/1959.
57 v. P. A. M. Dirac, Evoluţia concepţiilor fizicienilor asupra tabloului naturii, în Materialismul dialectic şi ştiinţele naturii, vol. IX, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 15.
58 v. Max Born, Fizica în concepţia generaţiei mele, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1969, p. 134.
59 cf. Karl R. Popper, Of Clouds and Clocks, Washington University, St. Louis, Missouri, 1966.
60 În monumentala sa lucrare Critica raţiunii pure, Kant îşi propune, cu ajutorul criticismului, o reconstrucţie a unui nou „Organon“ al raţiunii pure, debarasat de balastul empiric al discursului ştiinţific anterior. O critică riguroasă şi metodică a principiilor era considerată de Kant drept o condiţie preliminară a ştiinţei. Prin această critică, concepută ca o cercetare a căilor de a ajunge la concepte, „pentru a putea determina apoi folosirea lor valabilă cu privire la obiectele oricăror cunoştinţe în genere“ (Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1969, p. 57), Kant abordează conceptele în ipostaza lor de principii ale cunoaşterii ştiinţifice, de ridicare de la sensibil la inteligibil.
61 Ibidem, p. 448.
62 Ibidem.
63 V. I. Lenin, Caiete filozofice, ed. cit., p. 134.
64 V. I. Lenin, Caiete filozofice, ed. cit., p. 291.
65 Bertrand Russell, Human knowledge, Its Scope and Limits, London, George Allen & Unwin LTD, New York, Humanitees Press Inc., 1966, p. 326.
66 Ibidem, p. 506—515.
67 cf. Cari Hempel şi Paul Oppenheim, Studies in the logic of explanantion, în Edward H. Madden, The structure of scientific thought. An introduction to philosophy of science, Boston, Routledge and Kegan Paul, 1960.
68 cf. Carl Hempel şi Paul Oppenheim, op. cit., p. 22.
69 cf. Bertrand Russell, op. cit., p. 380.
70 cf. Cari Hempel, Philosophy of Naturale Science, Fundations in Modern Science, series Prentice-Hall, Inc. Englewood Cliffs N. 1, 1966, p. 45—46.
71 Fr. Engels, Scrisoare către H. Starkenburg, 25 ian. 1894, în Marx-Engels, Opere alese, vol. II, Bucureşti, E.S.P.L.P., 1955, p. 551—552.
72 K. Marx, Teze despre Feuerbach, în Marx-Engels, Opere, vol. 3, Bucureşti, Ed. politică, 1958, p. 6.
73 V. I. Lenin, Ce sînt prietenii poporului, în Opere complete, vol. 1, Bucureşti, Ed. politică, 1960, p. 134.
74 V. I. Lenin. Falimentul Internaţionalei a II-a, în Opere complete, vol. 26, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 218.
75 Fr. Engels, Anti-Dühring, ed. cit., p. 280.
76 K. Marx, Capitalul, vol. III, partea a II-a, ed. cit., p. 722—723.
77 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 154—155.
78 Ibidem, p. 154.
79 v. K. Jaspers, Vom Ursprung und Ziel der Geschichte, Mnchen, R. Piper & Co. Verlag, 1949, p. 193—199.
80 v. Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 131—132.