În perspectiva ştiinţei contemporane, dispare din cîmpul metodologiei cunoaşterii ideea de esenţă ultimă, de atom indivizibil, de particulă elementară, de element conceput ca singularitate, ca individualitate punctuală. Orice domeniu al existenţei se prezintă ca un ansamblu de totalităţi, de entităţi care au o structură, de sisteme cărora le sînt subordonate subsisteme etic. Se conturează astfel ideea că structuralitatea este o proprietate universală a existenţei, care rezultă din capacitatea tuturor sistemelor de a se constitui succesiv unele din altele, de a se organiza în niveluri de structuri omogene şi relativ stabile. Din postularea structuralităţii ca proprietate universală a existenţei se deduce teza universalităţii conceptelor de sistem şi structură.
Prin sistem se înţelege, în mod curent, un ansamblu de elemente aflate în legătură între ele în cadrul unei formaţiuni mai complexe şi relativ stabile, formaţiune care se comportă ca întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile elementelor componente. Sub acest aspect, se poate spune că toate obiectele sînt sisteme, deoarece nu există obiecte simple, elementare în înţelesul propriu al cuvîntului. Elementele se comportă ca părţi în raport cu sistemul în care se integrează şi ca sisteme în raport cu propria lor structură, cărora le sînt subordonate — la rîndul lor — alte sisteme. Relaţia dintre elemente şi sistem, dintre părţi şi întreg este în fond o relaţie între sistem şi subsisteme.
Ordinea lăuntrică a sistemului, dispoziţia şi aranjarea părţilor sau a elementelor în întreg, precum şi interacţiunile specifice ale acestora în configurarea sistemului formează structura acestuia. În raport cu sistemul, structura ne apare, aşadar, într-o primă aproximaţie, ca un complex unitar de interacţiuni care integrează elementele în întreg; ea conferă sistemului caracter omogen şi continuu, determină stabilitatea calitativă si identitatea acestuia.
Universul se prezintă ca un eşafodaj ordonat de niveluri de organizare, ca ierarhie de sisteme şi subsisteme, dispuse etajat unele faţă de altele, conform criteriului complicării structurale. În acest sens, Engels formula constatarea că „...oricare ar fi concepţia noastră asupra structurii materiei, este în orice caz cert că ea este dezmembrată într-un şir de grupuri mari, bine delimitate după masa lor relativă...“, enumerînd — în această perspectivă — cîteva niveluri de organizare a materiei cunoscute la acea vreme : „sistemul stelar vizibil, sistemul solar, masele terestre, moleculele şi atomii“1.
La nivelul de astăzi al cunoştinţelor, putem schiţa un tablou destul de complex al ordinii ierarhice a sistemelor materiale, începînd cu Metagalaxia şi terminînd cu quarcul, prima subdiviziune identificată la nivel electronic.
Din cîte se ştie pînă în prezent, Metagalaxia este constituită dintr-un ansamblu de macroformaţiuni cosmice subordonate — Galaxia noastră fiind una din acestea. Despre Galaxie avem cunoştinţe mai consistente. Ştim că ea prezintă o distribuţie neuniformă a materiei, că este constituită dintr-un număr imens de formaţiuni materiale. Dintre acestea fac parte norii de stele, roiurile şi asociaţiile stelare, precum şi materia difuză (gaze, pulberi) din interiorul Galaxiei. Principalele formaţiuni componente ale Galaxiei sînt alcătuite din sisteme stelare sau planetare, asemănătoare cu sistemul nostru solar ; la rîndul lor, acestea cuprind una sau mai multe stele (sori), cu un centru de greutate comun şi un număr oarecare de corpuri care gravitează în jurul aceluiaşi centru.
Sistemul nostru solar cuprinde, după cum ştim, un astru central (Soarele) şi un număr de 9 planete care gravitează în jurul său ; majoritatea planetelor au unul sau mai mulţi sateliţi naturali (în total 32), aşa încît sistemul nostru solar cuprinde în total un număr de 42 de corpuri cereşti, care apar ca elemente componente în raport cu sistemul solar, fiecare, la rîndul său, fiind un sistem de corpuri.
Fără îndoială, formele structurale ale mulţimilor de sisteme şi subsisteme care alcătuiesc Metagalaxia sînt, în amănunt, mult mai variate şi mai complexe. Aceasta este însă, numai în linii generale, structura materiei la scara megacosmică. Megacosmosului îi este subordonat, la nivelul fiecărui subsistem stelar sau planetar, un complex de niveluri macrocosmice de dimensiunea macrocorpurilor terestre. Scara acestor macrocorpuri prezintă o structură şi o ierarhie de sisteme bine cunoscută : structuri geologice, corpuri şi sisteme fizice, la rîndul lor divizate progresiv în molecule, atomi. Odată cu nivelul atomic se realizează trecerea de la macrocosmos la microcosmos, acesta, la rîndul său, fiind terenul unor complicate tipuri de interacţiuni şi structuri, cuprin-zînd ca elemente constitutive particulele „elementare“ şi microcîmpurile.
La nivel terestru, materia prezintă şi alte niveluri de structurare decît cele fizice. Constituite din structuri fizice, sînt etajate : materia anorganică, materia organică, natura vie, societatea.
Lumea vie prezintă în sine o ierarhie complexă de sisteme deosebite, dispuse structural şi genetic : molecula organică, celula, ţesutul, organul, organismul, specia, genul, familia, populaţia, mediul ecologic etc. În raport cu procesul de evoluţie a speciilor, natura vie s-a desfăşurat de la organismele subcelulare şi monocelulare pînă la antropoidele superioare, din rîndul cărora s-au desprins hominienii ; odată cu acest nivel de organizare a materiei vii se desăvîrşeşte biologicul şi avem de-a face cu geneza unui nou domeniu al existenţei materiale — viaţa socială.
În viaţa socială se poate, de asemenea, desprinde un eşafodaj de niveluri structurale care alcătuiesc sistemul social global, caracterizat de Marx prin intermediul conceptului de formaţiune socială. Sistemul social integrează un domeniu al relaţiilor de producţie care formează structura (baza) economică a societăţii, a cărei natură depinde de nivelul dezvoltării forţelor de producţie (infrastructura) şi pe care se etajează o suprastructură corespunzătoare, la rîndul ei constituită din-tr-un ansamblu de forme ideologice ale conştiinţei sociale şi instituţiile lor corespunzătoare.
Structurilor economice le corespund anumite structuri politice şi juridice, manifestate prin intermediul unor raporturi de clasă, de comunitate naţională, de stat, internaţionale etc. În funcţie de dinamica raporturilor economice şi politice, precum şi a raporturilor oamenilor cu natura (infrastructurale), se dezvoltă ansamblul structurilor ideale, care au caracter obiectiv ca şi lumea structurilor materiale din care au emers (genetic şi reflectoriu).
Punctul de intersecţie al domeniilor materiale de structurare a existenţei (naturale şi sociale) cu domeniul ideal al existenţei este omul (definit el însuşi de Marx ca sistem de raporturi), moment al desăvîrşirii materiei în evoluţia sa ascendentă şi — totodată — demiurg în raport cu lumea ideilor.
Această ierarhie a sistemelor naturale, sociale şi ideale coincide cu ierarhia formelor de mişcare, a căror clasificare se înscrie în concepţia materialist-dialectică despre infinitatea şi unitatea lumii. În raport cu această concepţie, seria formelor de organizare a materiei este deschisă la ambele dimensiuni : micro- şi megacosmică. În această lumină trebuie apreciată, de exemplu, valoarea metodologică a ipotezei mediului subcuantic, sugerată de teoria cuantică a cîmpului, mediu care ar fi sediul unor structuri ce alcătuiesc domeniul cuantic al microparticulelor şi al microcimpurilor. Se cunoaşte astăzi, de exemplu, că multe particule nucleonice, particulele grele în general, sînt particule compuse. De asemenea, anumite porţiuni de cîmp nuclear, mezonic, sînt sediul unor particule virtuale ce pot căpăta individualitate pe seama acestui mediu subcuantic subordonat microcîmpurilor, fapt atestat de oscilaţiile vidului în jurul valorii zero.
Şi mai elocventă în această privinţă ni se pare recenta descoperire a quarcului, particulă considerată a fi o componentă a electronului, ates-tîndu-se abia după mai bine de şase decenii nu numai principiul, ci şi litera previziunii formulate de V. I. Lenin, în spiritul infinităţii în adîncime a materiei, că „...electronul este tot atît de inepuizabil ca şi atomul“2.
Asemănător stau lucrurile şi în ceea ce priveşte posibilitatea depistării unor structuri supermetagalactice, garantată de faptul că asistăm treptat la un proces de creştere considerabilă a dimensiunii razei universului cunoscut, pe măsura perfecţionării tehnicii şi tehnologiei de investigare astrofizică, atestîndu-se astfel că, într-adevăr, structuralitatea este o proprietate universală a materiei.
Ideea de structură constituie terenul unor aprinse controverse în literatura filozofică şi în domeniile teoretice ale multor ştiinţe particulare. Maniera structuralistă, născută din întrepătrunderea metodelor de cercetare ale unor importante domenii ale ştiinţei cu filozofia, a acreditat ideea, aproape unanim acceptată, că ceea ce interesează în conceptul de structură este interacţiunea, „legătura necesară între anumite elemente care alcătuiesc un întreg“3.
Analiza structurală, punînd în valoare complexul de relaţii în definirea sistemelor („prin sistem — scrie Michel Foucault — trebuie să înţelegem un ansamblu de relaţii care se menţin, se transformă independent de lucrurile pe care le leagă“4), aduce o corectură de fond metodelor „cuantice“ tradiţionale, în care elementul central în analiză îl constituia lucrul, partea, elementul constitutiv. În ipoteza admiterii universalităţii conceptului de structură, în cîmpul cunoaşterii vor intra permanent structuri, sisteme de relaţii şi complexităţi.
Acest fapt îndreptăţeşte concluzia unanimă a teoreticienilor contemporani, adepţi ai metodei structurale, că legile sistemului nu sînt identice cu legile elementelor componente. Astfel, Jean Piaget defineşte structura „în sensul cel mai larg ca un sistem prezentînd legi sau proprietăţi ale ansamblului, privite în sistemul lor. Aceste legi ale totalităţii sînt, prin urmare, diferite de legile sau proprietăţile elementelor înseşi ale sistemului“5.
Acceptarea de către structuraliştii contemporani a termenului de structură în sens de interacţiune, complex de relaţii, nu atrage după sine stingerea unor controverse în legătură cu definirea acestui termen. Se constată chiar o amplificare a dezbaterilor, pe terenul cărora se disting astăzi mai multe direcţii de interpretare. Alături de structuralismul propriu-zis şi de holism (care are în vedere îndeosebi conceptul de sistem), s-a constituit o direcţie mai nouă, structuralismul genetic, care se apropie în multe privinţe de interpretarea materialist-dialectică a conceptului de structură. Dar diversificarea părerilor nu se opreşte aici ; şi în cadrul acestor mari direcţii apar subdiviziuni. Deosebirile apar în cea mai mare parte în funcţie de preocupările de specialitate ale fiecărui cercetător care operează structuralist. Un punct de vedere este formulat de antropologi sau etnologi şi altul de matematicieni (care construiesc conceptul de structură pe alte premise). Nu mai vorbim de nuanţele pe care structuralismul le îmbracă astăzi în lingvistică, în teoria şi critica literară, sau de aspectele pe care le prezintă în sociologie — domeniu în care structuralismul a evoluat către funcţionalism.
Ceea ce este comun majorităţii orientărilor structuraliste nemarxiste contemporane constă în definirea structurii doar ca un complex de relaţii decupate din istoria reală a fenomenelor. După modelul structuralismului lingvistic (întemeiat de F. de Saussure), preluat şi în antropologie sau etnologie (de exemplu, de Claude Lévi-Strauss), în măsura în care structura este privită exclusiv ca o proiecţie sincronică a gîndirii asupra obiectului cunoaşterii, metoda de analiză structurală ar consta în punerea în evidenţă a unor relaţii, prin mijloace formale, fără a li se desprinde geneza şi semnificaţiile lor obiective. Aproximativ aceeaşi înţelegere a conceptului de structură şi a metodologiei structurale s-a constituit în matematică (grupul Bourbaki), psihologie (în spiritul concepţiilor gestaltiste), sociologice (de exemplu, în funcţionalismul lui Parsons şi Merton).
Materialismul dialectic, detaşîndu-se de limitările de ordin metodologic sau ideologic ale interpretărilor structuraliste amintite, formulează criterii proprii de definire a conceptelor cu care operează, conferindu-le o perspectivă teoretică şi metodologică adecvată spiritului ştiinţific şi umanist care animă ştiinţa contemporană.
a. Conceptul de structură
Pentru structuralişti, în accepţia curentă a termenului, structura este mai mult o construcţie logică, un operator, o matrice de cercetare, o metodă de analiză ştiinţific-pozitivă şi nu un concept cu semnificaţie reală, independentă de subiect, o schemă, un model al obiectului. În acest sens, Roland Barthes apreciază structuralismul ca pe un constructivism în care compunerea structurii, realul este îmbogăţit cu un adaos de inteligibilitate provocat de cercetător. Din acest motiv, structura apare ca un simulacru dirijat al obiectului, care nu are, în parte, un corespondent obiectiv, ci este mai degrabă un ansamblu de reguli de cercetare a obiectului, codificate de cercetător. De aceea, structuralismul este nu atît o concepţie despre structurile reale, ci, cu precădere, o tehnică de cercetare, o activitate operaţională6.
Într-o concepţie materialist-dialectică asupra structurii, concepţie care exclude extrapolările, funcţia metodologică a unui concept nu exclude pe cea explicativă. Conceptul de structură exprimă deopotrivă : a) un complex de relaţii (care conferă integrativitate şi omogenitate sistemului în raport cu elementele sale componente), precum şi o schemă, un model al realului ; b) o metodă de cercetare, de analiză şi sinteză, de integrare a domeniilor de obiecte (din natură, societate, gîndire) care fac obiectul cercetării, în vederea sesizării comunului, a generalului, a unităţii în diversitate, a esenţelor.
Prin corelarea conceptului de structură cu structurile reale, care — la rîndul lor — corelează elementele în sisteme, materialismul dialectic aduce o corectură de fond structuralismului, conferind conceptului de structură şi o dimensiune diacronică. În această direcţie este apreciată de marxism sinteza dintre sincronic şi diacronic, dintre cauzalitate (geneză) şi structură, pe care o propune structuralismul genetic.
Introducînd o perspectivă determinist-cauzală în definirea structurilor, materialismul dialectic înlătură elementele de formalism pe care le-au generat în metodologia structurală interpretările structuraliste constituite pe temelia teoretică a psihologiei gestaltiste şi, ulterior, structuralismul lingvistic, iniţiat de F. de Saussure.
Coroborînd sincronicul cu diacronicul, explicaţia materialist-dialectică a conceptului de structură valorifică una din semnificaţiile mai vechi date termenului de structură, şi anume aspectul de organizare (aranjare a elementelor în întreg). Acest aspect apropie termenul de structură de cel de structuralitate. Structuralitatea exprimă capacitatea obiectelor şi fenomenelor de a se organiza succesiv şi nelimitat în sisteme din ce în ce mai complexe, prin relaţii de coordonare şi subordonare ; iar termenul de structură corespunde termenului de formă de organizare (o anumită modalitate concretă de structurare, de obiectivare a structuralităţii). Putem vorbi astfel de forme de organizare a materiei, structurile fiind în acest caz secţiuni spaţio-temporale, momente (stări) de stabilitate, determinări calitative, puncte nodale în procesualitatea infinită a structurării universului.
Conceptul de structură reflectă astfel sintetic proprietăţile structurilor obiective. Metodologic, ca imagine a obiectului, acest concept poate face abstracţie de istoricitatea structurilor reale, de geneza şi dezvoltarea lor (oferind doar o perspectivă sincronică, atemporală asupra lucrurilor), dar din punct de vedere teoretic nu ne putem dispensa de diacronie (temporalitate, cauzalitate), fără a se afecta semnificaţia obiectivă pe care o exprimă şi a cărei transformare o mijloceşte din punct de vedere metodologic.
Rezultă o fructuoasă modalitate de analiză structurală, în care echilibrul structurilor este integrat în procesualitatea lor, fapt care oferă o perspectivă dialectică în analiza conceptului de structură, reclamată şi de mulţi cercetători contemporani nemarxişti, printre care reprezentanţi de seamă ai holismului şi structuralismului genetic. Desăvîrşirea acestei perspective dialectice în abordarea structurilor se realizează însă în marxism, în primul rînd în cadrul materialismului istoric.
Într-adevăr, întreaga concepţie marxist-leninistă asupra istoriei se întemeiază pe o metodă de analiză structural-dialectică. Totalitatea laturilor vieţii sociale, etajate de Marx în cadrul formaţiunii sociale, este concepută ca un ansamblu (sistem) de structuri materiale şi ideale, din rîndul cărora hotărîtoare în determinarea fizionomiei şi procesualităţii fiecărei orînduiri sociale sînt structurile economice (definite ca relaţii, raporturi de producţie). În funcţie de natura structurilor economice, se constituie şi se dezvoltă structurile grupale, politice şi ideologice, astfel încît sistemul social în ansamblu este un eşafodaj complex de structuri care se constituie şi se dezvoltă, influenţîndu-se unele pe altele, în baza acţiunii principiului determinismului materialist-dialectic7.
Se justifică astfel, pe deplin, de ce concepţia marxistă despre societate este invocată de mulţi teoreticieni contemporani (între alţii şi de Claude Levi-Strauss) ca premisă teoretică şi metodologică a structuralismului, a unui structuralism însă neunilateral, dialectic. Modelul structuralist dialectic marxist include în sfera conceptelor analizei structurale şi conceptele de istoricitate şi cauzalitate. Pe acest schelet teoretic se întemeiază principiul unităţii dintre sincronic şi diacronic în determinarea structurilor, promovat astăzi de numeroşi apărători ai dialecticii (marxişti şi nemarxişti) în domeniile filozofiei naturii, filozofiei sociale, epistemologiei şi antropologiei.
b. Conceptul de sistem
Definirea materialist-dialectică a conceptului de sistem a beneficiat de contribuţiile holismului, ale teoriei generale a sistemelor şi, deopotrivă, de sugestiile date de înseşi interpretările structuraliste mai vechi şi mai noi. Dacă în definirea conceptului de structură se insistă îndeosebi asupra relaţiilor, conceptul de sistem reţine îndeosebi imaginea de totalitate, de integrativitate pe care o conferă relaţiile unui complex de elemente.
În viziunea holistă asupra structurii, termenul de structură este asociat intim cu cel de sistem (conceput ca întreg în strînsă dependenţă cu părţile). De aceea, gîndirea holistă nu este doar o metodologie, ci şi o concepţie ; iar efortul către sinteză pe plan teoretic nu este numai o operaţie gramaticală, sintactică, un ansamblu operaţional de procedee, de calcule abstracte, matematice, ci îndeosebi o problemă epistemologică, o modalitate de cunoaştere a realului.
Ceea ce s-ar putea reproşa holismului este tendinţa de a căuta neapărat o structură unică a universului (luîndu-se ca model de sinteză construcţiile panholiste, empirice şi în bună măsură speculative, cum ar fi cele ale lui Teilhard de Chardin sau chiar ale lui Jan Smuts şi O. Spann). De aceea, nu către un asemenea panholism evoluează gîndirea ştiinţifică actuală în efortul ei de sinteză ; conceptul de sistem, corelat cu cel de structură, poate oferi un fundament pentru elaborarea unei metode generale de cunoaştere şi nu pentru construirea speculativă a unei schematici a universului. Tocmai în acest sens au evoluat cercetările în domeniul teoriei generale a sistemelor (Bertalanffy) sau al teoriei generale a integrării (Jones).
În perspectiva acestor interpretări, sistemul trebuie conceput ca o totalitate omogenă, în care elementele se întrepătrund atît între ele, cît şi cu întregul. Spre deosebire de concepţiile mecaniciste, care reduceau sistemul la un agregat mecanic de elemente, în care acestea îşi păstrează integralitatea calitativă, întregul fiind doar o alcătuire sumativă, viziunea dialectică insistă asupra integrativităţii în caracterizarea sistemelor. Într-un sistem integrativ, elementele îşi pierd individualitatea, fiecare parte căpătînd însuşiri noi, conferite de raporturile cu celelalte elemente ale întregului ; individualitatea este atributul întregului şi nu al elementelor componente.
Concepţia dialectică asupra sistemelor respinge atît interpretările holiste extreme, care dizolvă total părţile în întreg, cît şi interpretările mecanicist-atomiste, care reduc întregul la elemente. Ştiinţa contemporană a dovedit necesitatea unei sinteze între parte şi întreg, element şi sistem, suporturi (lucruri) şi raporturi (interacţiuni). Accentuarea elementelor facilitează absolutizarea discontinuităţii (= atomism), iar accentuarea interacţiunii împinge către o imagine exclusiv de continuitate (= energetism, fenomenologism) asupra structurilor materiale. Cunoaşterea ştiinţifică a ajuns astăzi la o imagine unitar-contradictorie asupra structurii materiei, orice obiect sau sistem material fiind considerat ca avînd o natură dublă, continuu-discontinuă. Totalitatea nu se reduce deci la element, dar nu poate face abstracţie de determinările acestuia. Aspectul de continuitate în descrierea structurală nu poate elimina discretul, discontinuul.
Evaluarea părţilor în caracterizarea întregului sugerează existenţa a două tipuri de relaţii în configurarea sistemelor : a) relaţii de subordonare, care privesc raportul dintre întreg şi parte, dintre sistem şi elementele componente ; b) relaţii de coordonare, care privesc, fie raporturile dintre elemente în cadrul sistemului (acestea solicitînd o analiză structurală), fie raporturile dintre sisteme în context, sau dintre elemente ale unor sisteme diferite (acestea solicitînd o analiză funcţională).
Din împletirea acestor două tipuri de relaţii rezultă atît relativitatea conceptelor de întreg şi parte (fiecare parte fiind, simultan, întreg în raport cu sisteme de referinţă subiacente şi, invers, fiecare întreg fiind totodată parte în raport cu sisteme de referinţă suprapuse), cît şi sinteza dintre raporturi structurale şi raporturi funcţionale în caracterizarea sistemelor. La care, dacă adăugăm imaginea dialectică asupra structurilor, rezultă că într-o teorie generală a sistemelor cu valoare gnoseologică principial exhaustivă sînt deopotrivă de necesare operaţional conceptele de structură, funcţie şi cauzalitate.
În perspectiva unităţii relaţiilor de subordonare şi de coordonare dintre întreg şi parte este proiectată, de asemenea, o semnificaţie dialectică asupra sistemelor, în concordanţă cu teza infinităţii lumii. Orice parte fiind întreg (datorită subordonării altor elemente) şi orice întreg fiind parte (datorită integrării sale unui context supraordonat) sau aflat în relaţii de dependenţă funcţională cu alte întreguri, rezultă că, contrar înţelegerii mecaniciste, orice sistem este deschis. În consecinţă, existenţa însăşi ne apare ca un ansamblu ordonat de universuri deschise, din care se încheagă imaginea universului ca un tot omogen şi totodată eterogen. Prin evidenţierea acestei deschideri a sistemelor se creează premisa sintezei a patru principii şi totodată atribute ale existenţei, în fundamentarea cărora conceptul dialectic de sistem ocupă un loc central : principiul structuralităţii, principiul infinităţii, principiul conexiunii universale şi principiul unităţii lumii.
Notăm că, la fel ca şi în cazul metodologiei structurale de analiză, marxismul are meritul istoric de a fi pus premisele unei viziuni dialectice asupra sistemelor, aplicată magistral îndeosebi la studiul vieţii sociale. Aşa, de exemplu, Marx a aplicat dialectica sistemelor nu numai la cercetarea de ansamblu a fizionomiei vieţii sociale, în speţă — după cum am arătat — prin utilizarea conceptului de formaţiune socială, ci şi la cercetarea naturii umane. Prin definirea omului ca raport social (deci omul este conceput ca sistem) şi nu ca o pură entitate individuală8, Marx exclude atît biologismul, care izolează omul ca entitate naturală de contextul de interacţiuni în şi prin care se structurează, cît şi sociologismul (relaţionism extrem), care, în analiza fenomenelor sociale, rupe raporturile de suporturi, relaţiile sociale de oamenii reali, vii. În acest sens, Marx şi Engels întemeiază o antropologie ştiinţifică în care esenţa umană este explicată atît prin premise sociale („activitatea productivă a oamenilor“), cît şi prin premise biologice („existenţa indivizilor umani vii“)9.
Sînt deci suficiente raţiuni pentru aprecierea marxismului ca o premisă teoretică şi metodologică a teoriei generale actuale a sistemelor, teorie în care efortul către sinteză se întemeiază pe conceperea structurilor ca întreg. Ceea ce înseamnă că o metodologie structurală, cuprinzătoare trebuie să coreleze conceptele de structură şi sistem, singura modalitate de a înlătura atît limitele structuralismului, cît şi ale holismului din metodologia ştiinţei.
c. Conceptul de funcţie. Unitatea dintre structură şi funcţie
Teoria dialectică a sistemelor operează cu două tipuri de interacţiuni : structurale şi funcţionale. Relaţiile structurale conferă omogenitate şi integrativitate sistemului, iar relaţiile funcţionale sînt raporturi de condiţionare reciprocă a elementelor în sistem sau a sistemelor în context. În această perspectivă, funcţia ne apare ca un atribut (sau complex de proprietăţi) esenţial al unui sistem (sau subsistem), care se exercită, în condiţiile raportării sale la alte sisteme (sau elemente ale acestora).
Distincţia dintre structură şi funcţie şi, respectiv, dintre relaţiile funcţionale şi cele structurale este relativă, deoarece ambele sînt raporturi ale determinismului sistemelor, care se împletesc reciproc. Astfel, întrucît structura se constituie prin intermediul raporturilor funcţionale, funcţia are rolul de a integra (coordona) elementele în sistem sau sistemul în context, exprimă relaţii de acţiune (prin intermediul cărora se realizează trecerea de la potentă la act) în diacronia structurală.
Definit ca modalitate a determinismului sistemelor, determinismul structural (în viziune dialectică) include atît raporturi de simultaneitate condiţională, cît şi raporturi de succesiune cauzală între stările unui eveniment (determinism în care se realizează o unitate între sincronic şi diacronic). Această dublă, dar totodată unitară, determinare (structurală şi funcţională) a fenomenelor a fost pusă în evidenţă de nenumăraţi structuralişti, chiar dacă, în ce priveşte diacronia structurilor şi implicit temeiul cauzal al acestora, sînt încă aprinse controverse. De aceea, adesea, analiza structurală este însoţită de o analiză funcţională. Dacă primul tip de analiză (structurală), îndeosebi în perspectivă diacronică, pe lîngă implicaţii metodologice prezintă şi aspecte fundamental-teoretice (are o valoare explicativă în privinţa dezvăluirii esenţei şi calităţii fenomenelor), cel de-al doilea tip de analiză (cel funcţional), folosind cu precădere relaţii matematice, care în multe cazuri fac abstracţie de structurile reale, prezintă o sporită capacitate operaţională şi, corespunzător, conferă cunoaşterii ştiinţifice o pronunţată finalitate practică nemijlocită. Aşa se şi explică înclinaţia multor structuralişti pentru funcţionalism.
Explicaţia funcţională, tocmai pentru că face abstracţie de cîmpul fenomenal al realităţii, deşi are o mai mare putere de investigare decît explicaţia structurală şi cuprinde un cerc larg de fenomene, nu poate întemeia în sine un raţionament postdictic şi predictic şi, în consecinţă, nu-i sînt accesibile esenţa şi perspectiva fenomenelor. În schimb, explicaţia structurală (avem în vedere o explicaţie structural-dialectică), operînd cu relaţii cauzale, vizează nemijlocit esenţa şi oferă posibilitatea postdicţiei şi predicţiei. Chiar şi în ipostaza conceptualistă (exclusiv sincronică), explicaţia structurală este superioară celei funcţionale, întrucît mijloceşte cunoaşterea formei, aspect fără de care conţinutul rămîne totdeauna inaccesibil. Iată de ce, a pierde din vedere unul sau altul din cele două tipuri de explicaţie (structural-cauzal sau funcţional) înseamnă a prejudicia cunoaşterea umană aprehensiv sau comprehensiv.
De aceea, contrar funcţionalismului sociologic (în sociologia americană promovat îndeosebi de către Parsons şi Merton), într-o explicaţie deterministă asupra societăţii, atît pe plan teoretic, cît şi metodologic, pentru a se evita unilateralitatea, trebuie să se ia în consideraţie deopotrivă, atît relaţiile cauzale, cît şi cele funcţionale ; ambele oferă modele explicative ale aceluiaşi mecanism unic de determinare a fenomenelor sociale.
Din controversele actuale în problemele structuralismului rezultă conturarea a două accepţii ale termenului de structură :
a) prima are în vedere structuri reale, care se pot defini drept secţiuni spaţio-temporale în devenirea existenţei, stări de echilibru în procesualitatea fenomenelor, modalităţi concrete de manifestare a structuralităţii (proprietate generală a universului natural şi social) ;
b) a doua are în vedere conceptul, ideea de structură, considerată ca dimensiune logică a istoricului, simbol, model, schemă raţională (la nivelul intelectului) a structurilor reale (obiective).
Evidenţierea acestor două accepţii reclamă, din punct de vedere metodologic, următoarele consecinţe pentru cercetarea ştiinţifică :
1. În analiza calitativă a structurilor reale nu ne putem dispensa de principiul cauzalităţii, prin intermediul căruia se descifrează geneza şi istoricitatea fenomenelor, trecerea structurilor succesiv una într-alta, de la simplu la complex, de la inferior la superior. În ordinea istorică, structurile se află în raporturi de subordonare, fiecare nivel de structuri manifestîndu-se ca stare discretă în procesualitatea universului, ca palier al unei arhitectonici ce se clădeşte continuu. Determinismul cauzal prezintă, în raport cu analiza structurării universului, nu numai o funcţie explicativă (evidenţiază geneza, esenţa fenomenelor), ci şi una predictică (permite anticiparea cognitivă a diacroniei viitoare a evenimentelor), oferind astfel premise metodologice pentru previziuni şi prognoze.
2. În cercetarea operaţională, cantitativă predomină metoda structural-funcţională. Ne interesează relaţiile de coordonare inter- şi intrastructuri la nivel sincronic. Dacă determinismul cauzal vizează evoluţia structurilor, analiza structurală şi determinismul funcţional pun în valoare interacţiunile care corelează elementele unei mulţimi în sistem, interacţiuni decupate din istoria reală, scoase din dimensiunea lor genetică, temporală. Aici structura poate fi concepută ca dat invariant, ca arhetip, ca schemă fără semnificaţie reală, golită de conţinut.
3. Într-o concepţie structuralistă cuprinzătoare, materialist-dialectică, care ia în consideraţie ambele accepţii ale termenului de structură (ontologic şi logic), metoda determinist-cauzală este la fel de importantă ca şi metoda structural-funcţională în analiza domeniului de obiecte cuprins în ideile şi conceptele noastre. Între aceste două metode intervin raporturi de convergenţă, similare celor dintre metodele istorică şi logică. Prima metodă mijloceşte cercetarea diacronici structurilor reale, iar a doua sincronismul acestora, realizîndu-se o sinteză spaţio-temporală, continuu-discontinuă („cuantico-ondulatorie“), structural-genetică a fenomenelor.
Avînd în vedere cele două accepţii care i se acordă, rezultă că termenul de structură, în calitate de concept, este un instrument de cunoaştere (construit de structuralism în scopul cercetării fenomenelor ca totalităţi, ca sisteme omogene) ; iar în calitate de determinare, reprezintă forma (modul) de organizare, de constituire şi aranjare a elementelor neomogene în sistem, de geneză a structurilor, de trecere a acestora din una într-alta. Ambele accepţii sînt necesare în metodologia ştiinţei, pentru a se asigura discursului atît valenţe operaţionale, cît şi explicativ-previzionale.
Unitatea dintre principiul cauzalităţii şi metoda structurală nu mai apare astfel ca o complementaritate a două metode absolut distincte de cercetare, ci ca sinteză a două specii ale aceleiaşi metodologii structural-dialectice, la fel cum structura şi geneza, sincronicul şi diacronicul nu sînt dimensiuni complementare. Conceptul de cauzalitate intervine ca un instrument în definirea (dialectică) conceptului de structură, iar principiul cauzalităţii ca un punct de sprijin în fundamentarea metodologiei structurale (structural-dialectice).
Dealtfel, mulţi structuralişti contemporani (Jacobson, Lévi-Strauss, Lacan) sau holişti (Bertalanffy, Jones), precum şi sociologi (Sorokin, Gurvitch, Toynbee, Parsons, Merton), nemaivorbind de structuralismul genetic (Piaget, Goldmann, de Gandillac), în măsura în care îşi pun probleme privitoare la perspectiva istorică a omenirii, a culturii, limbajului etc., analizate retrospectiv şi prospectiv, ajung la afirmaţii care confirmă valoarea teoretică şi metodologică a principiilor diacroniei şi determinismului cauzal.
Dacă adăugăm şi unele deschideri spre diacronie şi structuralitate pe care structuralismul matematic (Bourbaki) le implică, nemaivorbind de permanenţa ideii de cauzalitate în concepţiile despre structură ale unor teoreticieni de seamă ai filozofiei ştiinţei (ca Russell, Gonseth, Bachelard), ne apare mai clar conturată concluzia că structuralismul contemporan s-a apropiat de o sinteză dialectică, structural-cauzală. În cadrul unei teorii dialectice a sistemelor, conceptele de structură şi funcţie oferă temeiuri metodologice pentru o viziune integralist-totalizatoare a universului, prilejuind cunoaşterii o mare forţă de cuprindere (comprehensiune), iar conceptele de cauzalitate şi istoricitate, prin puterea lor de pătrundere (aprehensiune) postdictică şi predictică pe care o prilejuiesc, asigură accesul cunoaşterii către semnificaţii şi sensuri. De aceea, metodologia structural-funcţională, corelată cu cea determinist-cauzală, conferă discursului ştiinţific contemporan atît o dimensiune operaţională, cît şi una semnificatorie.
Pînă la apariţia marxismului, gîndirea sociologică era călăuzită de scheme abstracte şi speculative privind societatea, fapt care a atras după sine persistenţa unor viziuni unilaterale asupra fenomenelor sociale, fiind cercetate numai unele laturi izolate ale vieţii sociale şi nu societatea în ansamblul ei. De aceea, nu exista o concepţie unitară închegată cu privire la mecanismul de funcţionare şi dezvoltare a societăţii.
Astfel, de pildă, teoriile contractualiste asupra societăţii reduceau societatea la stat, iar în analiza acestuia — care reprezenta, evident; surprinderea unei laturi a vieţii sociale —, instituţia statală era considerată ca avîndu-şi geneza într-o convenţie interumană, menită să asigure pacea în interiorul societăţii.
Alteori s-a pornit de la o analogie exterioară între societate şi sistemele naturale, luîndu-se ca model sistemul organic ; aceasta a condus la extrapolarea ilicită a paradigmei de distribuire a funcţiilor caracteristice organismelor naturale în sfera vieţii sociale. Dincolo de faptul că o astfel de abordare organicistă a societăţii slujeşte direct unei concepţii politice care justifică permanentizarea unui statu-quo social, trebuie să facem sublinierea că ar fi în neconcordanţă cu spiritul ştiinţific şi dialectic să deducem particularităţile societăţii ca sistem, operînd pur şi simplu asupra corelaţiilor şi însuşirilor unui alt sistem, din alt domeniu.
De aceea, întruneşte — pe bună dreptate — o adeziune din ce în ce mai largă din partea sociologilor teza că un examen ştiinţific al vieţii sociale ar beneficia considerabil de pe urma folosirii conceptelor de sistem şi de structură, aplicate particularizat la domeniul social al existenţei.
Trebuie să facem însă precizarea că funcţia euristică a acestor concepte a fost instituită de teoria şi metodologia marxistă înainte ca ele, ca atare, să fi fost decantate de gîndirea matematică şi de alte modalităţi de prelucrare a materialului empiric. Această precizare, departe de a avea o semnificaţie pur istorică, evidenţiază faptul de netăgăduit al contribuţiei prioritare a concepţiei materialist-dialectice la fundamentarea analizei structurale în general şi în domeniul societăţii în special.
Analiza structurală întemeiată pe concepţia sistemică materialist-dialectică are o deosebită importanţă pentru descifrarea esenţei, mecanismului şi sensului dezvoltării sociale. Între altele, este aproape unanim acceptat de către sociologii contemporani faptul că fără o viziune structuralistă marxistă asupra vieţii sociale nu poate fi întemeiat un discurs ştiinţific autentic asupra fenomenului uman. Materialismul istoric s-a şi constituit, dealtfel, pe temeiurile unei consecvente metodologii structurale.
Spre deosebire de metodologia structuralistă izvorîtă mai tîrziu din psihologia gestaltistă sau din lingvistica structurală, în care este absolutizat aspectul sincronic al structurilor, metodologia structurală pe baza căreia Marx a întemeiat discursul său sociologic are o capacitate integratoare superioară şi, respectiv, o valoare operaţională sporită, deoarece îmbină sincronicul cu diacronicul, analiza structurală cu principiul cauzalităţii, cristalizîndu-se cu mai mult de un secol în urmă, ceea ce filozofii şi sociologii numesc astăzi în domeniul metodologiei „unitatea dintre geneză şi structură“. În această privinţă, are dreptate Lucien Goldmann, cînd spune că prima etapă în constituirea metodologiei structurale a constituit-o concepţia marxistă despre societate10.
Marx şi Engels nu şi-au propus însă nemijlocit constituirea unei metodologii structurale, dar au oferit o concepţie structuralistă aplicată la societate. Au elaborat, în această privinţă, un aparat noţional specific, în ansamblul căruia locul central îl ocupă conceptul de formaţiune socială. În virtutea acestuia, societatea este concepută ca un macrosistem, alcătuit dintr-un eşafodaj de niveluri structurale ordonate cauzal-genetic, din descifrarea corelaţiei cărora rezultă o descriere adecvată a fizionomiei şi a dinamicii orînduirilor sociale. În baza acestei explicaţii, marxismul a reuşit — pentru prima dată în istoria doctrinelor sociologice — să formuleze un demers ştiinţific asupra tuturor straturilor vieţii sociale.
Analiza conţinutului, a diferitelor niveluri de structurare a sistemului social global ne va înlesni nu numai surprinderea funcţiei operaţionale a metodologiei structural-dialectice, pe care marxismul a aplicat-o magistral în cadrul explicaţiei sale sociologice, ci şi descifrarea conţinutului concepţiei generale materialist-dialectice despre societate — materialismul istoric.
Conceptul de formaţiune socială este cel mai larg cu care operează teoria despre societate ; el desemnează — în concepţia filozofică marxistă — ansamblul vieţii sociale considerat ca sistem unitar, totalitatea elementelor şi raporturilor, laturilor şi aspectelor care alcătuiesc societatea omenească pe o anumită treaptă de dezvoltare a ei.
Toate componentele formaţiunii sociale sînt, la rîndul lor, sisteme relativ delimitate şi corelate între ele. Principalele niveluri structurale care alcătuiesc formaţiunea socială sînt : relaţiile dintre oameni şi natură (prin intermediul cărora se constituie forţele de producţie ale societăţii), relaţiile de producţie (care formează baza economică a unei societăţi), alte relaţii materiale (legate de familie, comunitate, clase etc.), suprastructura instituţională şi ideologică (prin intermediul căreia se instituie un ansamblu de relaţii spirituale, precum şi formele conştiinţei sociale care mediază aceste relaţii dintre oameni).
Conceptul de formaţiune socială conduce gîndirea sociologică la o viziune relaţională şi integratoare asupra societăţii, în care indivizii îşi păstrează autonomia din punct de vedere existenţial şi acţionai. Marx considera societatea nu ca pe un agregat mecanic de indivizi, ci ca o totalitate a relaţiilor dintre aceştia şi a împrejurărilor care impun cooperarea interumană, ca „produs al interacţiunii indivizilor şi grupurilor“. Aceste interacţiuni nu se stabilesc arbitrar, deşi — în cele mai multe cazuri — se stabilesc spontan, deoarece fiecare generaţie îşi înscrie activitatea în cercul condiţiilor materiale preexistente, modificîndu-le totodată potrivit resorturilor obiective interne ale sistemului social dat.
Folosind principiul determinării cauzale şi al structuralităţii, integrînd în mod firesc în caracterizarea macrostructurii sociale aspectele ei sincronic şi diacronic, Marx surprinde organizarea interioară a formaţiunii sociale şi, totodată, în liniile ei esenţiale, întreaga succesiune istorică a formaţiunilor sociale, desprinzînd cu o remarcabilă concizie legile obiective generale ale mecanismului schimbării modurilor de producţie şi, implicit, ale progresului istoric.
„În producţia socială a vieţii lor, oamenii intră în relaţii determinate, necesare, independente de voinţa lor — relaţii de producţie —, care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor de producţie materiale. Totalitatea acestor relaţii de producţie constituie structura economică a societăţii, baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale. Modul de producţie al vieţii materiale determină în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa. Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, forţele de producţie materiale ale societăţii intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente, sau, ceea ce nu este decît expresia juridică a acestora din urmă, cu relaţiile de proprietate în cadrul cărora ele s-au dezvoltat pînă atunci. Din forme ale dezvoltării forţelor de producţie, aceste relaţii se transformă în cătuşe ale lor. Atunci începe o epocă de revoluţie socială. Odată cu schimbarea bazei economice are loc, mai încet sau mai repede, o revoluţionare a întregii uriaşe suprastructuri“11.
Marx surprinde aici nu numai aspectul sincronic, ierarhia structurilor sociale la un moment dat, determinarea funcţională a diferitelor niveluri structurale, ci surprinde şi aspectul diacronic, evoluţia structurilor sociale şi dependenţele cauzale în procesul devenirii lor.
În această perspectivă, formaţiunile sociale se nasc una din alta, ordinea lor are un caracter cauzal genetic, iar succesiunea lor ne apare ca un proces istoric determinat. După cum arăta Marx, „în linii generale, modurile de producţie asiatic, antic, feudal şi burghez-modern reprezentau respectiv epoci de progres ale formaţiunii economice a societăţii. Relaţiile de producţie burgheze reprezintă ultima formă antagonistă a procesului de producţie social, antagonistă nu în sensul unui antagonism individual, ci al unui antagonism care ia naştere din condiţiile sociale de trai ale indivizilor ; dar forţele de producţie care se dezvoltă în sînul societăţii burgheze creează totodată condiţiile materiale ale rezolvării acestui antagonism. De aceea, cu formaţiunea socială burgheză se încheie preistoria* societăţii omeneşti“12.
Caracterizarea de către Marx a formaţiunii sociale oferă nu numai un model cuprinzător de analiză structural-dialectică a vieţii sociale, ci constituie, totodată, modelul explicativ general al esenţei concepţiei materialiste asupra istoriei, în baza căreia, pentru prima dată, s-a putut construi un demers ştiinţific asupra structurii şi determinismului societăţii omeneşti. Odată cu aceasta, discursul sociologic a căpătat criterii ştiinţifice de întemeiere, iar sociologia se instituie ca disciplină ştiinţifică independentă.
Pentru concepţia materialistă şi dialectică asupra societăţii este esenţială înţelegerea determinărilor cauzale şi a dependenţelor funcţionale dintre subsistemele ei. Marx releva, în acest sens, continuitatea determinărilor pe tot întinsul realităţii sociale : „Luaţi un anumit stadiu de dezvoltare a forţelor de producţie ale oamenilor şi veţi avea o formă corespunzătoare de schimb (commerce) şi de consum. Luaţi anumite trepte de dezvoltare a producţiei, a schimbului, a consumului şi veţi avea o formă corespunzătoare de orînduire socială, de organizare a familiei, a stărilor sau claselor, într-un cuvînt o societate civilă corespunzătoare. Luaţi o anumită societate civilă şi veţi avea un regim politic corespunzător...“13. După cum se vede, Marx operează consecvent cu principiul dialectic al deducerii (potrivit „vecinătăţilor“) unor compartimente ale vieţii sociale din altele. Aceasta ne fereşte de o viziune simplificatoare, care ar proveni din considerarea subsistemelor sociale în relaţii de alăturare exterioară.
Aici ne apare şi o altă virtute remarcabilă a gîndirii dialectice marxiste, şi anume „viziunea integrală“ asupra cîmpului vieţii sociale. Corespondenţele dintre diferite tipuri de relaţii umane îşi au temeiul în sistemul social global. Aşadar, chiar acolo unde determinarea genetică este mai îndepărtată, dependenţa funcţională — ca expresie a integralităţii şi finalităţii sistemului social — asigură coerenţa verigilor existenţei umane.
Dezvăluirea de către Marx a modului în care finalitatea istorică îşi croieşte drum prin devenirea laturilor vieţii sociale permite, totodată, înţelegerea statutului şi a rolului acţiunii umane, ca suport activ al corelaţiilor dintre toate nivelurile de structurare ale macrosistemului social. O asemenea abordare a dispunerii ierarhizate a „palierelor“ şi compartimentelor sistemului social, în funcţie de acţiunea indivizilor care cooperează între ei în procesul de obiectivare a vieţii lor, permite sesizarea mecanismului prin care se realizează necesitatea socială : unitatea obiectivului şi a subiectivului în devenirea social-istorică. Apare astfel limpede că determinările unui domeniu al vieţii sociale produc modificări în cadrul altui domeniu numai prin acţiunea practică a oamenilor. Interrelaţiile dintre oameni se stabilesc, astfel, în condiţiile acţiunii transformatoare a acestora asupra naturii sau asupra propriilor raporturi, ceea ce înseamnă, de fapt, că interacţiunea socială se află într-o corelaţie funcţională cu acţiunea (umană), realizîndu-se în fiecare moment unitatea dialectică a obiectivului şi subiectivului. Dinamica factorilor care constituie, în ansamblul lor, latura subiectivă a socialului, păstrînd tot timpul o relaţie de subordonare faţă de condiţiile obiective, deschide acţiunii perspectiva unor noi modalităţi de organizare a existenţei sociale, a unor alte aşezări social-instituţionale.
Dintre subsistemele care alcătuiesc formaţiunea socială, vom analiza mai întîi modul de producţie, apoi baza şi suprastructura, precum şi raporturile dintre acestea.
a. Modul de producţie — factor determinant al vieţii sociale
Revoluţia înfăptuită de marxism în concepţia despre societate se întemeiază tocmai pe constatarea fundamentală că activitatea de producere a mijloacelor necesare traiului reprezintă condiţia primordială a oricărei istorii, că această activitate formează premisa obiectiv-genetică a structurii societăţii în ansamblul ei.
Acţiunea productivă a oamenilor reprezintă modalitatea însuşirii de către sistemul social a mediului natural, transformarea lud conştientă şi orientată, adaptarea obiectelor naturale la trebuinţele social-umane. Această complexă activitate de „însuşire“ de către societate a mediului natural se întemeiază pe dimensiunea fundamentală a omului — capacitatea lui de muncă. „Munca — scria Marx — este în primul rînd un proces între om şi natură, un proces în care omul mijloceşte, reglementează şi controlează prin propria sa activitate schimbul de substanţe dintre el şi natură“14.
Totalitatea elementelor care alcătuiesc procesul de producţie, precum şi a raporturilor materiale care se stabilesc în cadrul acestuia reprezintă subsistemul mod de producţie. Acest subsistem constituie nivelul social fundamental care determină genetic şi calitativ toate celelalte subsisteme şi niveluri ale vieţii sociale şi reprezintă, totodată, principala forţă motrice a dezvoltării societăţii. De aceea, analiza structurală a vieţii sociale trebuie să pornească totdeauna de la descifrarea acestui nivel.
Modul de producţie reprezintă — la rîndul său — un fenomen structural complex, în cadrul căruia se disting două laturi importante — ele însele cu caracter de sistem : forţele de producţie şi relaţiile de producţie.
Forţele de producţie reprezintă totalitatea elementelor care participă în mod direct la procesul de producţie ; ele alcătuiesc un sistem integral, guvernat de legi proprii, care-i conferă o funcţionalitate proprie şi rolul fundamental de a asigura conservarea şi dezvoltarea sistemului social din punct de vedere energetic, substanţial şi informaţional.
În cadrul forţelor de producţie se disting — potrivit indicaţiilor lui Marx — trei componente : 1) obiectul muncii, reprezentat prin ansamblul de entităţi materiale, fragmente din cuprinsul naturii, filtrate sau nu de o activitate anterioară, spre care se îndreaptă acţiunea transformatoare a omului ; 2) forţa de muncă, desemnînd totalitatea facultăţilor fizice şi intelectuale umane, prin care se realizează „însuşirea“ practic-productivă a obiectului muncii, selecţionarea şi obiectivarea pentru subiect a unor posibilităţi pe care obiectul muncii le cuprinde ; 3) mijloacele de muncă, care cuprind totalitatea uneltelor sau instrumentelor activităţii productive, prin care oamenii, cheltuindu-şi forţa de muncă, acţionează asupra obiectelor muncii pentru a le transforma în produse necesare conservării şi dezvoltării existenţei lor materiale şi spirituale. Aceste mijloace de muncă sînt un factor de mediere între oameni şi obiectele materiale, între societate şi natură, cu ajutorul cărora universul uman îşi adecvează universul natural. Apreciind rolul uneltelor de muncă în ansamblul modului de producţie şi în general în dinamica vieţii sociale, implicit în structurarea relaţiilor de producţie, Marx arăta că „epocile economice se deosebesc nu prin ceea ce se produce, ci prin modul cum se produce, cu ce mijloace de muncă“15.
În definirea specificului forţelor de producţie ale epocii noastre intervine activ un nou element, prevăzut încă de Marx : transformarea treptată a ştiinţei într-o forţă nemijlocită de producţie. Contribuţia din ce în ce mai sensibilă a ştiinţei la dezvoltarea forţelor de producţie este condiţionată de faptul că, în prezent, datorită osmozei dintre ştiinţă şi tehnică, conceptele ştiinţelor — în calitatea lor de concentrate informaţionale ale unor structuri reale — pot fi convertite, prin mijlocirea tehnicii, în factori existenţiali. Transformarea ştiinţei în forţă nemijlocită de producţie este strîns legată de trăsăturile revoluţiei ştiinţifico-tehnice contemporane, în care confecţionarea uneltelor de producţie nu este numai o acţiune productivă, ci şi o activitate cognitiv-informaţională, iar demersul teoretic este nemijlocit legat de progresul tehnic. La această situaţie contribuie în mod hotărîtor cibernetizarea şi automatizarea cunoaşterii ştiinţifice şi dezvoltarea tehnicii calculatoarelor în metodologia şi tehnologia producţiei.
Potrivit unei alcătuiri mai complexe, pe mai multe trepte a structurii procesului de producţie, obiectul muncii şi mijloacele de muncă formează împreună mijloacele de producţie ; iar acestea, privite în unitatea lor funcţională cu forţa de muncă, alcătuiesc forţele de producţie ale societăţii.
Nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie exprimă capacitatea sistemului social de a se raporta activ la natură şi se manifestă sintetic în nivelul productivităţii muncii care, la rîndul său, depinde de gradul de perfecţionare a uneltelor de muncă şi de nivelul de calificare şi specializare a forţei de muncă.
Procesul de producţie, mişcarea şi interacţiunea elementelor sale componente generează două categorii de raporturi structurale : relaţiile dintre om şi natură, din care se structurează înseşi forţele de producţie şi care formează infrastructura societăţii; relaţiile de producţie, constituite din totalitatea relaţiilor care se stabilesc între oameni în procesul producţiei şi care alcătuiesc structura economică a societăţii.
În definirea şi caracterizarea relaţiilor de producţie, Marx relevă caracterul lor determinat (dependente — în ultimă instanţă — de nivelul atins de forţele de producţie) şi, totodată, determinant (în raport cu ideologicul şi politicul), precum şi caracterul lor necesar (în raport cu infrastructura vieţii sociale) şi obiectiv (chiar dacă se instituie uneori prin acţiunea conştientă a oamenilor).
Relaţiile de producţie constituie un sistem alcătuit dintr-un ansamblu de elemente, dintre care cele mai importante sînt :
a) Forma de proprietate, care indică modul de corelare a mijloacelor de producţie cu forţa de muncă. În condiţiile orînduirilor presocialiste, datorită caracterului privat al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, această corelare se realizează indirect : posesorii mijloacelor de producţie nefiind producători, iar producătorii fiind privaţi de mijloace de producţie. Ca urmare, proprietatea privată generează relaţii de exploatare (a producătorilor de către posesorii mijloacelor de producţie), instaurarea unor raporturi de clasă antagonice (între clasele de proprietari şi cele de producători), relaţiile de producţie pe care le generează constituind, de aceea, la un anumit moment al evoluţiei orînduirilor pe care le structurează, o frînă a progresului forţelor de producţie.
În socialism, datorită caracterului colectiv al proprietăţii, se modifică radical raportul dintre forţa de muncă şi mijloacele de producţie : producătorii înşişi sînt posesorii mijloacelor ele producţie. Prin aceasta, proprietatea socialistă generează relaţii de colaborare şi ajutor reciproc intre oameni, între clase şi categorii sociale, ceea ce constituie un factor stimulator esenţial de accelerare a ritmului progresului societăţii socialiste.
b) Schimbul de activităţi, care se instituie ca urmare a diviziunii muncii. Odată cu apariţia proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, intervenind împărţirea societăţii în clase antagoniste, se instaurează şi o diviziune corespunzătoare a muncii şi un schimb de activităţi între clase şi grupuri sociale. Schimbul de activităţi are loc şi în plan profesional, între diverse pături sau grupuri ale aceleiaşi clase, între munca fizică şi munca intelectuală, între sat şi oraş etc. Fără un asemenea schimb de activităţi, nu se poate institui un proces productiv unitar şi, cu atît mai mult, un sistem general de acţiune socială.
c) Formele de repartiţie a produselor depind şi ele, în mod direct, de natura proprietăţii. De aceea, în orînduirile bazate pe exploatare se instaurează un sistem inechitabil de repartiţie.
Socialismul modifică radical şi acest aspect al relaţiilor de producţie, prin aplicarea principiilor echitabile ale repartiţiei după cantitatea şi calitatea muncii. Aceasta se realizează printr-un sistem de retribuţie directă şi indirectă (asistenţă socială şi medicală gratuită, condiţii de instruire şi educaţie asigurate de stat etc.). Caracterul echitabil al repartiţiei în socialism nu este dictat de factori instituţionali (deşi aceştia — partidul, statul — o garantează), ci de factori economici materiali), depinzînd nemijlocit de egalitatea obiectivă dintre oameni la nivelul proprietăţii — toţi membrii societăţii fiind proprietari în comun asupra mijloacelor de producţie.
Rolul hotărîtor în cadrul relaţiilor de producţie îl au deci totdeauna formele de proprietate, raporturile oamenilor faţă de mijloacele de producţie ; ele determină atît relaţiile de schimb, cît şi pe cele de repartiţie. De aceea, schimbarea relaţiilor de producţie în ansamblul lor depinde de schimbarea modului de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Înlocuirea relaţiilor de exploatare cu cele de colaborare şi ajutor reciproc în condiţiile trecerii de la capitalism la socialism se realizează prin intermediul desfiinţării proprietăţii private şi înlocuirea ei cu proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie.
a) Forma de proprietate, care indică modul de corelare a mijloacelor de producţie cu forţa de muncă. În condiţiile orînduirilor presocialiste, datorită caracterului privat al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, această corelare se realizează indirect : posesorii mijloacelor de producţie nefiind producători, iar producătorii fiind privaţi de mijloace de producţie. Ca urmare, proprietatea privată generează relaţii de exploatare (a producătorilor de către posesorii mijloacelor de producţie), instaurarea unor raporturi de clasă antagonice (între clasele de proprietari şi cele de producători), relaţiile de producţie pe care le generează constituind, de aceea, la un anumit moment al evoluţiei orînduirilor pe care le structurează, o frînă a progresului forţelor de producţie.
În socialism, datorită caracterului colectiv al proprietăţii, se modifică radical raportul dintre forţa de muncă şi mijloacele de producţie : producătorii înşişi sînt posesorii mijloacelor ele producţie. Prin aceasta, proprietatea socialistă generează relaţii de colaborare şi ajutor reciproc intre oameni, între clase şi categorii sociale, ceea ce constituie un factor stimulator esenţial de accelerare a ritmului progresului societăţii socialiste.
b) Schimbul de activităţi, care se instituie ca urmare a diviziunii muncii. Odată cu apariţia proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, intervenind împărţirea societăţii în clase antagoniste, se instaurează şi o diviziune corespunzătoare a muncii şi un schimb de activităţi între clase şi grupuri sociale. Schimbul de activităţi are loc şi în plan profesional, între diverse pături sau grupuri ale aceleiaşi clase, între munca fizică şi munca intelectuală, între sat şi oraş etc. Fără un asemenea schimb de activităţi, nu se poate institui un proces productiv unitar şi, cu atît mai mult, un sistem general de acţiune socială.
c) Formele de repartiţie a produselor depind şi ele, în mod direct, de natura proprietăţii. De aceea, în orînduirile bazate pe exploatare se instaurează un sistem inechitabil de repartiţie.
Socialismul modifică radical şi acest aspect al relaţiilor de producţie, prin aplicarea principiilor echitabile ale repartiţiei după cantitatea şi calitatea muncii. Aceasta se realizează printr-un sistem de retribuţie directă şi indirectă (asistenţă socială şi medicală gratuită, condiţii de instruire şi educaţie asigurate de stat etc.). Caracterul echitabil al repartiţiei în socialism nu este dictat de factori instituţionali (deşi aceştia — partidul, statul — o garantează), ci de factori economici materiali), depinzînd nemijlocit de egalitatea obiectivă dintre oameni la nivelul proprietăţii — toţi membrii societăţii fiind proprietari în comun asupra mijloacelor de producţie.
Rolul hotărîtor în cadrul relaţiilor de producţie îl au deci totdeauna formele de proprietate, raporturile oamenilor faţă de mijloacele de producţie ; ele determină atît relaţiile de schimb, cît şi pe cele de repartiţie. De aceea, schimbarea relaţiilor de producţie în ansamblul lor depinde de schimbarea modului de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Înlocuirea relaţiilor de exploatare cu cele de colaborare şi ajutor reciproc în condiţiile trecerii de la capitalism la socialism se realizează prin intermediul desfiinţării proprietăţii private şi înlocuirea ei cu proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie.
Pornind de la poziţia mediană a structurii economice în ansamblul vieţii sociale, se poate înţelege şi mecanismul real al dezvoltării societăţii. Ca mod de organizare interioară a raportului activ al societăţii cu natura, sistemul relaţiilor de producţie are tendinţa de a-şi menţine invarianţa, de a rămîne în urma dezvoltării forţelor de producţie, devenind un factor frenator în dezvoltarea acestora şi a societăţii în general.
Asemenea disfuncţii apar ori de cîte ori elementul viu al forţelor de producţie — forţa de muncă, producătorul — este împiedicat de natura structurii economice, în special de forma de proprietate şi de modalitatea repartiţiei, să-şi valorifice integral şi fructuos energia fizică şi intelectuală. O astfel de stare de lucruri reclamă necesitatea punerii de acord pe cale revoluţionară a relaţiilor de producţie cu nivelul dezvoltării forţelor de producţie. Prin aceasta, se schimbă însuşi modul de producţie, iar schimbarea lui determină schimbarea tuturor componentelor formaţiunii sociale.
Dezvoltarea istorică a societăţii omeneşti, constituită din succesiunea modurilor de producţie, îşi are — aşadar — drept cauză fundamentală dialectica internă a modului de producţie, exprimată în legea concordanţei relaţiilor de producţie cu nivelul dezvoltării forţelor de producţie.
b. Baza şi suprastructura societăţii
Fiind o componentă a modului de producţie, alături de forţele de producţie de care sînt determinate, relaţiile de producţie pot fi înţelese, într-un alt raport, ca bază (economică), pe care se întemeiază toate celelalte relaţii şi structuri sociale.
Prin bază se înţelege totalitatea relaţiilor materiale de producţie, ce corespund unui anumit nivel de dezvoltare a forţelor de producţie şi determină, la rîndul lor, întreaga suprastructură prin intermediul căreia se obiectivează relaţiile ideologice*.
Datorită dependenţei sale de nivelul dezvoltării forţelor de producţie, baza oricărei societăţi are caracter obiectiv şi istoric. Relaţiile de producţie se constituie şi se schimbă în funcţie de transformările care au loc în sfera forţelor tehnico-productive ale societăţii ; acumularea treptată a acestor forţe determină cu necesitate, la un moment dat, înlăturarea vechilor relaţii de producţie (care devin un cadru prea strîmt pentru dezvoltarea mai departe a forţelor de producţie) şi crearea altora noi, care să ofere un cadru obiectiv adecvat pentru progresul forţelor de producţie.
În orînduirile presocialiste, datorită coexistenţei mai multor forme de proprietate privată (mica proprietate, proprietatea feudală, capitalistă) baza poate avea un caracter eterogen. Coexistenţa mai multor modalităţi de corelare a forţei de muncă cu mijloacele de producţie determină o varietate de forme de repartiţie şi de schimb de activităţi între clase şi grupuri sociale. Indiferent însă de deosebirile care apar între formele coexistente ale relaţiilor de producţie, ca urmare a corelării indirecte (datorită proprietăţii private) a mijloacelor de producţie cu forţa de muncă, în orînduirile bazate pe exploatare baza are un caracter antagonist. De aceea, relaţiile de producţie ajung aici în conflict inevitabil cu dezvoltarea forţelor de producţie, devenind obiectiv-necesară înlocuirea relaţiilor de producţie.
În orînduirea socialistă, datorită caracterului socialist al proprietăţii, relaţiile de producţie sînt neantagoniste, iar baza are caracter omogen. Poziţia comună a membrilor societăţii faţă de mijloacele de producţie şi, respectiv, corelarea directă a acestora cu forţa de muncă, perfecţionarea lor continuă conduc la o concordanţă tot mai deplină cu nivelul dezvoltării forţelor de producţie. De aceea, în procesul construirii socialismului şi comunismului, baza economică constituie o premisă obiectivă a stimulării progresului rapid al bazei tehnico-materiale a societăţii.
Relaţiile materiale (economice), care alcătuiesc baza societăţii, se reflectă în planul ideal sub forma unor relaţii ideologice, legate de anumite forme determinate ale conştiinţei sociale (conştiinţa politică, juridică, morală, filozofică, religioasă, artistică) ; ele reprezintă moduri de conştientizare a raporturilor materiale şi — la rîndul lor — se obiectivează în relaţii şi acţiuni practice (materiale), prin intermediul unor instituţii sociale corespunzătoare.
Ansamblul ideilor ce justifică direct sau indirect interesele de clasă, relaţiile spirituale (ideologice), precum şi instituţiile prin care acestea se obiectivează alcătuiesc suprastructura societăţii ; ea este acel etaj al alcătuirilor sociale ce provine şi se consolidează din dezvoltarea bazei, a nivelului economic al societăţii, pe care îl apără de jure şi de facto.
Prin suprastructură înţelegem aşadar sistemul ideilor, al teoriilor, al concepţiilor şi al raporturilor ideologice ale oamenilor, precum şi totalitatea instituţiilor sociale care le mijlocesc obiectivarea (stat, partid politic, instituţii juridice, de cultură, religioase etc.). Din sfera suprastructurii fac parte doar formele ideologice ale conştiinţei sociale, acele idei, teorii, concepţii care au caracter de clasă, care exprimă interesele materiale de grup şi formează baza raţională (explicativă şi teleologică), a năzuinţelor şi aspiraţiilor acestora pe plan practic (economic şi politic). Acele elemente din cadrul conştiinţei sociale care reflectă direct transformările din sfera forţelor de producţie (concepţiile ştiinţifice din domeniul ştiinţelor naturii şi tehnice) nu au caracter de clasă şi nu fac parte din suprastructură. Prin urmare, cuprinzînd formele ideologice ale conştiinţei sociale şi instituţiile corespunzătoare, sfera suprastructurii se întretaie cu cea a vieţii spirituale a societăţii.
Instituţiile suprastructurale, deşi sînt create de om în mod conştient, au caracter obiectiv (existenţial), au rolul de a obiectiva, converti concepţiile şi teoriile oamenilor în raporturi şi acţiuni practice„ fiind un (instrument) mediator între relaţiile materiale şi cele ideologice.
Fiind determinată de bază, suprastructura are un caracter istoric (fiecărei baze economice îi corespunde o suprastructură proprie) şi de clasă (în condiţiile societăţii împărţite în clase) ; iar acolo unde baza este antagonică, suprastructura are şi ea un caracter antagonic Deosebirile radicale în sfera proprietăţii şi a repartiţiei generează deosebiri radicale în fizionomia spirituală a oamenilor, în concepţiile şi atitudinile lor cu privire la structura economică şi la sistemul de organizare a vieţii sociale.
Suprastructura este totdeauna dominată de ideologia şi instituţiile clasei care deţine puterea economică ; căci „clasa care dispune de mijloacele de producţie materială dispune totodată şi de mijloacele de producţie spirituală“, iar „ideile dominante nu sînt altceva decît expresia ideală a relaţiilor materiale dominante sau, cu alte cuvinte, relaţiile materiale dominante exprimate sub formă de idei“16. Concepţiile şi instituţiile claselor şi grupurilor asuprite se opun suprastructurii oficiale a orînduirii respective.
În socialism, suprastructura are caracter unitar şi neantagonic ; ideologia şi instituţiile clasei muncitoare reprezintă deopotrivă şi interesele celorlalte clase şi pături sociale, ca urmare a poziţiei comune a acestora faţă de mijloacele de producţie. Aşadar, suprastructura socialistă, cuprinde totalitatea concepţiilor ideologice ale oamenilor muncii şi instituţiile corespunzătoare, acestea din urmă fiind instrumente de obiectivare a conştiinţei socialiste a tuturor categoriilor de oameni ai muncii.
În general, în raport cu baza, suprastructura are rol de formă de organizare a relaţiilor de producţie. Dar, ca formă a conţinutului economic, suprastructura nu este reflectare pasivă, mecanică a acestuia, ci manifestă o independenţă relativă şi — pe această bază — o influenţă activă, mai ales prin intermediul instituţiilor şi cu deosebire a celor cu caracter politic (stat, partid). Acestea din urmă exercită un rol activ nu numai asupra structurii economice (tinzînd s-o conserve sau s-o revoluţioneze), ci şi asupra înseşi forţelor de producţie, precum, şi asupra celorlalte elemente din chiar domeniul suprastructurii. Prin aceasta, suprastructura politică, legată cel mai direct de baza economică, ocupă locul central în cadrul suprastructurii, deşi — la rîndul ei — suportă influenţele celorlalte componente ale acesteia.
Aşadar, în sistemul funcţional bază-suprastructură există un raport asimetric : baza este — în ultimă instanţă — factor determinant, dar suportă influenţa suprastructurii : iar suprastructura este determinată de bază, dar exercită o influenţă asupra acesteia. Această precizare se opune oricărei tratări nenuanţate, unilaterale şi nedialectice a raportului dintre bază şi suprastructură.
În altă ordine de idei, teza marxistă potrivit căreia „odată cu schimbarea bazei economice este revoluţionată, mai încet sau mai repede, toată uriaşa suprastructură“, nu trebuie înţeleasă mecanic, în sensul că ar exista o succesiune strictă a prefacerilor din cele două sfere ale vieţii sociale. În procesul transformării lor, baza şi suprastructura coexistă şi se întrepătrund în timp, unele elemente suprastructurale anticipînd apariţia elementelor bazei. Această situaţie este valabilă şi pentru consolidarea prin revoluţia burgheză a relaţiilor de producţie capitaliste, instituite şi justificate ideologic cu mult înainte de preluarea puterii politice de către burghezie.
În cazul formaţiunii sociale socialiste, anticiparea pe plan suprastructural a bazei are o sferă de cuprindere mai largă. Din cauza incompatibilităţii totale a relaţiilor de producţie socialiste cu relaţiile de producţie de tip capitalist, baza economică a socialismului nu se poate forma în sînul orînduirii capitaliste ; de aceea, cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare este o condiţie indispensabilă a revoluţionarii bazei economice, a lichidării proprietăţii privat-capitaliste şi instituirii relaţiilor de producţie socialiste. Instaurarea statului socialist precede deci formarea bazei economice a socialismului ; iar instaurării statului socialist îi premerg alte elemente suprastructurale, cum ar fi : formarea conştiinţei de clasă a proletariatului, crearea partidului comunist, anumite forme organizatorice ale clasei muncitoare şi ale aliaţilor ei etc. Dar alte elemente suprastructurale (instituţii noi, forme organizatorice noi, conştiinţa socialistă etc.) apar după formarea bazei economice socialiste sau concomitent cu aceasta. Aşadar, unele elemente ale suprastructurii preced formarea bazei, altele îi urmează ; diferitele componente ale bazei şi ale suprastructurii se formează treptat, sprijinindu-se reciproc în cadrul unui proces revoluţionar unic.
Sistemul social global, pe care-l sugerează în viziunea structural-dialectică noţiunea de formaţiune socială, cuprinde — în afara structurilor materiale şi spirituale ale societăţii, desemnate prin conceptele de mod de producţie, bază şi suprastructură etc. — o dimensiune nemijlocit umană a organizării societăţii, un sistem de corelare a oamenilor în comuniuni grupate după criterii etnice.
În descifrarea structurii etnice a societăţii, filozofia şi sociologia operează cu conceptul de comunitate umană. Acesta desemnează, în primul rînd, existenţa oamenilor, factorul populaţie — substratul material (natural şi social) al oricărei societăţi.
Din punct de vedere filogenetic, omul şi-a putut depăşi condiţia naturală, de specie numai printr-o luptă permanentă cu natura, în luptă şi cu el însuşi, prin muncă, limbaj şi gîndire — acestea fiind mijloace de umanizare pe care omul nu le-ar fi dobîndit în afara convieţuirii în colectivitate cu semeni ai săi.
Se desprinde astfel concluzia că omul a apărut ca subiect istoric în cadrul unei anumite comunităţi, aceasta oferindu-i condiţiile de socializare şi de transformare în agent conştient al acţiunii de modelare a propriei personalităţi.
a. Conceptul de comunitate umană
Conceptul de comunitate are diferite accepţiuni în diferite ştiinţe sociale particulare (nemaivorbind de diferitele accepţiuni ce i le dau cercetătorii dintr-o aceeaşi ştiinţă). Fără să se reducă la acestea, filozofia foloseşte totuşi contribuţia sociologiei, antropologiei, etnografiei, istoriei şi oferă o perspectivă teoretică generală asupra conceptului de comunitate umană. În abordarea acestui concept, gîndirea filozofică marxistă operează structuralist-genetic şi încearcă o definire întemeiată pe teoria generală a sistemelor.
Comunitatea umană este o grupare socială organizată, în care oamenii, pe baza unor interese comune, au scopuri fundamentale identice. Aceste interese şi scopuri comune izvorăsc din convieţuirea membrilor comunităţii în acelaşi cadru cosmico-geografic, din faptul că aceştia desfăşoară o activitate comună, vorbesc aceeaşi limbă (sau dialecte, sau limbi înrudite), au o afinitate sau o spiritualitate comună, anumite trăsături psiho-sociale comune, tradiţii şi obiceiuri comune.
Concepută ca subsistem al sistemului social global şi avînd în vedere istoricitatea acestuia din urmă, comunitatea ne apare, de asemenea, ca un tip de grupare socială în continuă devenire, trecînd prin mai multe forme în evoluţia ei istorică. Pînă în prezent, istoria omenirii a cunoscut următoarele tipuri principale de comunitate : ceata (primitivă), ginta, tribul, poporul şi naţiunea.
Menţionăm că, în afara sensului arătat (restrîns), conceptul de comunitate umană are şi un alt sens (mai larg), în care includem, pe lîngă tipurile enumerate, şi familia, obştea, satul, oraşul, comunitatea zonală, comunitatea statală (a unui popor sau a mai multor popoare).
Fără să ne oprim asupra tuturor formelor de comunitate, vom reţine atenţia în continuare numai asupra celor care aparţin termenului de comunitate în sens restrîns, insistînd în mod deosebit asupra comunităţii naţionale — formă de comunitate de o mare importanţă în zilele noastre.
★
În raport cu sistemul social global, subsistemul comunitate umană are o devenire proprie, dar nu autonomă. Devenirea ei este determinată de devenirea sistemului social integral, depinde de devenirea celorlalte subsisteme (forţe de producţie, relaţii de producţie, suprastructură etc.), rolul hotărîtor avîndu-l, în ultimă instanţă, modul de producţie. La rîndul lui, subsistemul comunitate influenţează atît sistemul şi devenirea acestuia, cît şi devenirea celorlalte subsisteme.
Devenirea şi succesiunea istorică a formaţiunilor sociale determină şi devenirea tipurilor sau formelor de comunitate. Corespondenţa generală dintre tipul de societate şi formele de comunitate nu se realizează însă mecanic ; există o independenţă relativă în structurarea şi dezvoltarea comunităţilor umane. Aceleiaşi formaţiuni sociale, în stadii diferite, îi pot corespunde comunităţi diferite, sau un acelaşi tip fundamental de comunitate poate să corespundă cîtorva formaţiuni sociale succesive, cu o serie de trăsături specifice de la o formaţiune socială la alta. Ceata este proprie perioadei de antropogeneză şi sociogeneză ; ginta şi tribul sînt proprii formaţiunii sociale a comunei primitive cu oameni formaţi ; poporul este propriu formaţiunilor sociale sclavagistă şi feudală ; iar capitalismului şi socialismului le corespunde naţiunea (în cadrul acesteia continuînd să fiinţeze şi să înflorească comunitatea popor).
Din devenirea tipurilor de comunitate, putem surprinde tendinţa, de integralizare, de universalizare, tendinţă ce se manifestă în primul rînd la nivelul sistemului social global. Există chiar un raport de corespondenţă între creşterea capacităţii integratoare a sistemului social şi coeficientul de manifestare a integrativităţii la nivelul comunităţii ; pe lîngă creşterea numărului populaţiei, constatăm şi o amplificare, o intensificare a relaţiilor sociale (complexare a societăţii, socializare între membrii comunităţii). Astfel, trecerea de la ceată la gintă, la trib, de la acestea la popor şi, în epoca modernă şi contemporană, la naţiune marchează momente ale tendinţei structurilor comuni tare spre universalitate. Dacă ceata putea fiinţa fără legături cu alte cete, iar feuda sau obştea aveau legături relativ restrînse cu restul lumii, treptat devine o necesitate stabilirea de legături între comunităţi, astfel încît astăzi, şi cu atît mai mult în perspectivă, relaţiile dintre comunităţile naţionale constituie o necesitate imperioasă, nu numai pentru, existenţa şi prosperitatea fiecărei naţiuni, ci şi pentru progresul în ansamblu al societăţii.
Întrucîtva, sporirea gradului de integrativitate a naţiunilor în cadrul sistemului social global, pe măsura progresului societăţii, reproduce modelul raportului dintre element şi subsistem, respectiv între individ şi comunitate. Dacă individul nu se integrează în comunitate, nu se poate realiza pe sine, nu poate aspira la universalitate.
Unitatea dialectică dintre sistem şi subsistem se aplică şi în raporturile dintre fiecare comunitate în parte şi comunitatea general-umană. Fiecare comunitate istorică concretă participă la realizarea comunităţii general-umane. Bogăţia de conţinut a comunităţii universal-umane nu poate fi epuizată prin manifestările uneia sau ale alteia dintre comunităţile concrete sau ale cîtorva. De aici rezultă cerinţa obiectivă de a se crea posibilităţi de manifestare liberă şi deplină a tuturor comunităţilor (astăzi : naţiunilor) mari şi mici. Fiecare dintre naţiunile mici şi mijlocii au astăzi un cuvînt de spus în problemele majore ale omenirii, poartă — faţă de destinele acesteia — aceeaşi răspundere ca şi naţiunile mari.
La fel stau lucrurile şi cu fiecare comunitate istorică în parte. Bogăţia de conţinut a comunităţii se poate dobîndi numai prin acţiunile conjugate ale tuturor membrilor ei. La destinele naţiunii sînt chemaţi să contribuie toţi membrii ei. Nerealizarea unei personalităţi individuale, din cauze obiective sau subiective, înseamnă, în ultimă instanţă, o posibilitate de realizare pierdută a comunităţii.
Ca atare, în teoria generală a sistemelor găsim preţioase premise metodologice pentru surprinderea funcţionalităţii comunităţilor umane în cadrul formaţiunii sociale, precum şi a rolului comunităţilor umane actuale (naţionale) în dezvoltarea lumii contemporane în general.
b. Forme istorice de comunitate umană
Comunităţile umane s-au constituit într-un îndelungat răstimp, ca parte integrantă a procesului de antropogeneză şi sociogeneză.
Prima formă de agregare socială poartă denumirea de ceată, tip de comunitate caracteristică perioadei de hominizare, procesului de sociogeneză. Datele de care dispunem fac dificilă reconstituirea trăsăturilor acestei forme de comunitate ; trăsăturile ei ar putea fi cam următoarele : grup mic, ce desfăşoară o activitate comună pentru lucrarea uneltelor, procurarea hranei, pentru apărarea împotriva altor specii, nefixat pe un anumit teritoriu, oricînd posibil a fi destrămat ; toate acestea presupun însă o anumită comunicare între membrii grupului.
Procesul de constituire a comunităţii continuă cu trecerea de la ceată, la gintă, prima organizare socială a oamenilor formaţi. Membrii ginţii desfăşoară o activitate economică comună, concretizată în făurirea uneltelor şi obţinerea hranei, sînt legaţi prin înrudire de sînge ca urmaşi ai unui strămoş comun, pe o linie maternă sau paternă. De aici rezultă clasificarea în : gintă matriliniară şi gintă patriliniară. Tot mai mulţi istorici marxişti de azi nu mai admit ideea matriarhatului, ci a descendenţei matriliniare, rolul hotărîtor în gintă neavîndu-l nicicînd femeia, ci tot un bărbat, fratele mamei pe linia căreia se stabilea descendenţa.
Din punct de vedere economic şi al înrudirii de sînge, ginta este o comunitate solidară şi închisă. Unitatea, solidaritatea comunităţii din cadrul ginţii, este dată în primul rînd de comuniunea de proprietate, de cooperare a tuturor membrilor ginţii pentru obţinerea hranei (şi de aci, distribuirea hranei în mod egal) şi de înrudirea de sînge, de descendenţă. Acestea determină identitatea de interese, de scopuri. Conştiinţa comunităţii gentilice, a solidarităţii de grup se manifestă în totemism. Membrii comunităţii gentilice se consideră înrudiţi ca descendenţi dintr-un animal, dintr-o plantă sau o forţă a naturii.
O trăsătură proprie comunităţii gentilice o reprezintă exogamia ; orice membru al gintei trebuia să se căsătorească cu un partener din altă gintă, încălcarea principiului fiind pedepsită cu moartea. Cel căsătorit era în continuare membru al ginţii sale, participa la viaţa ei economică şi spirituală. Exogamia semnifică astfel structurarea în germene a relaţiilor dintre comunităţi umane (iniţial între ginţi).
În neolitic, ginta ca tip de comunitate slăbeşte şi se dezvoltă tribul, ale cărui elemente începuseră să apară încă în mezolitic. Tribul apare ca o uniune de ginţi, cu relaţii de căsătorie între ele. O serie de funcţii ale ginţii trec în seama tribului. Acesta poate interveni în treburile ginţii şi lua măsuri chiar împotriva voinţei ei.
Tribul se caracterizează prin activitatea economică comună, accentuarea stabilizării pe un anumit teritoriu, ceea ce duce la un alt criteriu pentru constituirea comunităţii, anume cel teritorial, de vecinătate. Tribul are nume propriu, are dialect propriu, iar ca organizare socială cunoaşte adunarea obştească, sfatul tribului, conducători şi căpetenii militare. Sentimentul descendenţei comune e mai puternic. Mai multe triburi alcătuiesc o uniune de triburi, cu relaţii de natură economică, militară sau spirituală între ele.
Între triburi au loc adeseori ciocniri războinice, fie datorită încălcării teritoriului, fie pentru aplicarea legii „răzbunării sîngelui“.
Fazei democraţiei militare îi este caracteristică obştea sătească. Aceasta reprezintă o formă de organizare economică în care, alături de proprietatea comună, apar pentru prima oară elemente ale proprietăţii individuale, ceea ce semnifică un proces de descompunere a societăţii primitive. Membrii obştii au o proprietate comună (asupra păşunilor, pădurilor, iazurilor) şi o proprietate individuală (asupra locului de casă, grădinii). Obştea a îmbrăcat diverse forme, variind de la popor la popor, de la o etapă istorică la alta. Ea se menţine la unele popoare pînă în societatea capitalistă.
Din amestecul uniunilor de triburi, înrudite sau nu între ele, al diferitelor grupuri etnice, amestec datorat unor multiple cauze (convieţuirea pe un acelaşi teritoriu, dezvoltarea legăturilor economice, de schimb, militare, spirituale), ca urmare a dezvoltării în ultimă instanţă a forţelor de producţie, ia naştere poporul*.
Constituirea, formarea popoarelor a îmbrăcat, de asemenea, o serie de particularităţi de la un popor la altul, de la o zonă geografică la alta, sau de la o etapă istorică la alta, particularităţi datorate stadiului dezvoltării sociale a uniunilor de triburi de pe teritoriul respectiv sau relaţiilor (adeseori războinice) uniunilor de triburi respective cu alte uniuni de triburi sau cu popoare deja constituite.
O trăsătură proprie comunităţii popor o constituie legătura teritorială, care înlocuieşte treptat legătura de sînge. Dezvoltarea relaţiilor economice dintre comunităţi, dintre indivizi, amestecul de triburi fac ca convieţuirea comună pe un acelaşi teritoriu să devină o trăsătură mai esenţială pentru progresul societăţii, al însăşi comunităţii, decît rudenia, legătura de sînge.
O altă trăsătură caracteristică poporului o reprezintă comunitatea de limbă. Activitatea economică din ce în ce mai comună, schimburile economice, comerţul, lupta în comun de apărare sau de cucerire a noi teritorii, unele afinităţi spirituale fac necesare mijloace de comunicare şi de înţelegere, un limbaj comun pentru diferitele uniuni de triburi.
Comuniunea culturală constituie, de asemenea, o trăsătură specifică a poporului. Ea joacă un rol de seamă în făurirea conştiinţei de sine a unui popor şi deci în asigurarea trăiniciei acestuia în condiţiile unor mari vicisitudini care s-au abătut asupra popoarelor în sclavagism şi feudalism.
Statul a avut un rol important în constituirea poporului, fiind un instrument principal în organizarea socială, în apărarea popoarelor de atacurile altor popoare. Fără îndoială, statul a servit totdeauna interesele clasei dominante (pe plan economic, politic şi spiritual), dar a influenţat în mare măsură şi fiinţarea istorică a poporului respectiv. Au existat şi state care au mijlocit cucerirea altor popoare, uneori creîndu-se conglomerate de popoare. Mai devreme sau mai tîrziu însă, prin lupta popoarelor respective sau a altora, conglomeratele de popoare create prin războaie de cucerire s-au destrămat, poporul dovedindu-se, în cele din urmă, o comunitate viabilă şi în condiţiile de grea cumpănă.
Deşi, ca tip de comunitate, poporul este specific deopotrivă atît formaţiunii sclavagiste, cît şi celei feudale, prezintă totuşi particularităţi în cadrul fiecăreia dintre cele două orînduiri sociale. Astfel, în procesul trecerii de la sclavagism la feudalism, asistăm la o relativă restrîngere a legăturilor economice, comerciale faţă de cele de la sfîrşitul sclavagismului, necesităţile membrilor comunităţii în feudalism fiind aproape integral satisfăcute pe baza activităţii proprii. Dar au continuat să se amplifice alte trăsături ale comunităţii popor : comunitatea teritorială, de limbă, culturală. Cel puţin astfel se prezintă realitatea socială în lumea europeană occidentală.
Unele uniuni de triburi au trecut direct la comunitatea popor specifică epocii feudale (de exemplu, popoarele germanice). O serie de alte popoare se formează pe baza destrămării unui conglomerat de popoare (de exemplu, cele ce s-au născut din destrămarea Imperiului roman).
O notă aparte în istoria formării popoarelor din epoca feudală o aduce persistenţa obştii săteşti, moştenită din comuna primitivă, de pe vremea uniunilor de triburi. Obştea s-a păstrat mai ales la popoarele care n-au trecut propriu-zis prin formaţiunea sclavagistă şi care au cunoscut mai degrabă un tip de organizare economică şi socială asemănătoare cu ceea ce Marx denumea „modul de producţie asiatic“.
Într-adevăr, mai multe popoare, în special cele de provenienţă indo-europeană, au cunoscut obştea, caracterizată în principal prin proprietatea comună asupra pămîntului. Astfel, la indieni era din vremuri străvechi un „sistem social specific, aşa-numitul sistem de comunităţi săteşti“ (Marx), comunitate deloc interesată de treburile mari ale statului şi care îşi organiza de-sine-stătător întreg sistemul de relaţii între membrii comunităţii, cu o conducere şi o administraţie proprie. Referindu-se la relaţiile sociale ale obştii, Engels spunea că un membru al acesteia „trăieşte şi se mişcă numai în cadrul obştii sale ; tot restul lumii nu există pentru el, decît în măsura în care se contopeşte cu obştea sa“17.
Acolo unde s-au păstrat comunităţi săteşti bazate pe obşte, popoarele au cunoscut o istorie specifică. La aceste popoare, statul a avut o capacitate de integrare mai scăzută asupra membrilor comunităţii, ceea ce a determinat vulnerabilitatea lor faţă de statele sclavagiste puternice. Raportul de forţe s-a schimbat însă în feudalism, în condiţiile în care comunitatea sătească are un rol din ce în ce mai mare pe plan economic, oraşele cunoscînd o relativă scădere. Aşa se explică, între altele, şi faptul că formaţiunile politico-militare în care predomină obştea sătească, în condiţiile genezei relaţiilor feudale, au contribuit substanţial la distrugerea statelor sclavagiste şi, odată cu aceasta, la grăbirea procesului de formare a formaţiunii sociale feudale. În Europa, acest fenomen este ilustrat de aşa-numita „migraţie a popoarelor“, care a dat lovituri puternice Imperiului roman, contribuind la formarea, pe terenul conglomeratului de popoare pe care acest imperiu îl alcătuise, a unor popoare noi de tip feudal.
Descoperirea obştii şi în satele româneşti a deschis o nouă perspectivă înţelegerii istoriei României, a trecutului ei feudal, chiar şi a problemei formării poporului român şi a limbii române.
Formarea poporului român a avut loc în sec. VII—IX de o parte şi de alta a Carpaţilor, din populaţia dacă romanizată ce a asimilat elemente din şi de la popoarele migratoare, trecătoare peste aceste meleaguri. Tot atunci s-a format şi limba română din limba latină, asimilînd elemente de lexic dac, unele păstrate pînă azi, iar mai apoi elemente din limbile popoarelor migratoare, în special elemente slave.
Poporul român s-a format odată cu zorile feudalismului ; s-a născut pe baza destrămării conglomeratului roman de popoare (din care a făcut parte populaţia de pe meleagurile patriei noastre), zguduit de repetate lovituri date de popoarele migratoare.
Obştea ţărănească, avînd o importanţă economică şi militară deosebită încă în cadrul statului sclavagist dac, a dăinuit în toată perioada îndelungată a migraţiei popoarelor pe teritoriul patriei noastre. Faptul că pe teritoriul patriei noastre populaţia autohtonă n-a dispărut ca unitate etnică în timpul ocupaţiei romane şi în perioada migraţiei popoarelor se datoreşte în mare măsură existenţei obştii, care a avut capacitatea de a se conserva — prin relativa sa izolare — şi deci de a păstra elementul dac autohton, înnobilat prin fuziunea cu viaţa economică şi civilizaţia romană.
Obştea a fost dealtfel şi cadrul social care a generat condiţii pentru renaşterea tendinţelor populaţiei autohtone de a se închega din nou într-o comunitate proprie. Ca expresie a acestor tendinţe, din unirea unor comunităţi săteşti bazate pe obşte au apărut primele voievodate româneşti în toate provinciile vechii Dacii. Din exercitarea puterii acestora s-au „descălecat“ ţările româneşti, acest eveniment istoric marcînd un moment important în dezvoltarea poporului român.
Important de reţinut este continuitatea dintre comunităţile existente pe teritoriul vechii Dacii şi poporul român, elementul de legătură dintre aceste comunităţi şi poporul român fiind obştea sătească. Ca o particularitate, pe teritoriul patriei noastre prezenţa obştii n-a exclus total existenţa unor rînduieli sclavagiste.
Se dovedeşte astfel că în problema genezei comunităţii popor trebuie să se procedeze analitic, fiecare dintre popoarele actuale avînd o istorie proprie şi, totodată, rădăcini istorice îndepărtate, în comunităţile orînduirilor sociale anterioare.
c. Naţiunea şi rolul ei în societatea contemporană
Economia naturală, sistemul îngust al breslelor, fărîmiţarea puterii politice, închistarea spirituală şi ideologică care confereau orînduirii feudale un caracter relativ închis au fost treptat subminate de progresul forţelor de producţie, de consolidarea economică a burgheziei. Din necesităţi în primul rînd economice, burghezia aspiră la o viaţă economică descătuşată de barierele vamale tradiţionale, de piedici extraeconomice, este interesată în formarea unei largi pieţe de desfacere, are nevoie de forme instituţionale unice. În locul unei populaţii fărîmiţate, ea reclama o comunitate unitară cu un guvern centralizat. În spiritul acestor aspiraţii integratoare, se cristalizează în planul luptei politice ideea de unitate naţională, care în domeniul evoluţiei tipurilor de comunitate umană semnifică apariţia naţiunii.
Marx şi Engels arătau în această privinţă că „burghezia suprimă din ce în ce mai mult fărîmiţarea mijloacelor de producţie, a proprietăţii şi a populaţiei. ...Provincii independente, aproape numai confederate, avînd interese, legi, guverne şi vămi diferite, au fost înglobate într-o singură naţiune, cu un singur guvern, o singură lege, un singur interes naţional de clasă, o singură frontieră vamală“18.
Conceptul de naţiune a căpătat interpretări dintre cele mai diverse. Unele dintre ele se bazau pe o concepţie spiritualistă şi explicau naţiunea doar ca o comunitate civilizată, un produs cultural, cu o voinţă morală, cu conştiinţă de sine unitară (B. Disraeli, E. Renan19). Conştiinţa de sine comună este, într-adevăr, un element al formării naţiunii, dar nu cel hotărîtor, deoarece conştiinţa naţională nu-i decît o reflectare a existenţei sociale naţionale. Alte teorii pun la baza naţiunii elemente spirituale ca religia. Desigur, în anumite împrejurări, religia (conştiinţa religioasă) a jucat un rol activ în conservarea unor comunităţi (spre exemplu, opunerea faţă de imperiul otoman a poporului nostru şi-a găsit multă vreme o platformă ideologică importantă în concepţiile religioase). Religia nu este însă factorul hotărîtor, întrucît aceeaşi religie (ortodoxismul, de exemplu) poate fi comună mai multor naţiuni (rusă, română, bulgară, sîrbă, greacă). Pe de altă parte, membrii aceleiaşi naţiuni pot împărtăşi diferite credinţe, convingeri religioase (de exemplu, la francezi, germana, englezi) sau pot să nu fie credincioşi.
Tot astfel, limba joacă şi ea un anumit rol, ajută la crearea unei conştiinţe comune, a unei comuniuni sufleteşti, dar nu poate fi factor hotărîtor. Limba este un mijloc, nu un factor cauzal în formarea naţiunii.
Au fost elaborate teorii ce susţineau că rasa sau comunitatea de sînge ar fi forţa ce dă naştere naţiunii. Or, rase pure sau naţiuni cu elemente ce vin numai din ele însele nu există în lumea civilizată ; în fiecare naţiune sînt integrate elemente din alte naţiuni, şi din aceeaşi rasă (sau grupare etnică) s-au format naţiuni distincte. Esenţial pentru o naţiune nu este deci comunitatea de sînge, de origine etnică sau de rasă, deşi aceste elemente joacă un anumit rol.
Toate aceste interpretări sînt lipsite de consistenţă teoretică, deoarece nu se întemeiază pe o concepţie determinist-materialistă asupra istoriei ; în consecinţă, nu dezvăluie cauzele obiective principale ale constituirii comunităţilor naţionale — în speţă nu caută rădăcinile structurilor comunitare în structurile economice ale societăţii, care au rol determinant în configurarea tuturor celorlalte niveluri ale sistemului social.
În teoria marxist-leninistă, definirea clasică a conceptului de naţiune a fost dată pentru prima oară de I. V. Stalin. Naţiunea, arăta el, este „o comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită şi care a luat fiinţă pe baza comunităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică ce se manifestă în comunitatea culturii“20. Îmbogăţită prin lărgirea unora din sensurile pe care le sugerează, această definiţie indică următoarele atribute ce caracterizează comunitatea naţională : 1) comunitate de viaţă economică ; 2) convieţuire pe un teritoriu comun ; 3) limbă unică ; 4) trăsături spirituale comune, conştiinţa apartenenţei la o aceeaşi naţiune (conştiinţa naţională), o cultură ce diferă de la o naţiune la alta (cultura naţională). Din împletirea acestor elemente se constituie interesul naţional, care, îndeosebi în epoca noastră, se manifestă ca un puternic factor de integrare a membrilor comunităţilor naţionale.
Definirea marxistă a naţiunii se deosebeşte de diferite alte modalităţi de definire (spiritualizante sau biologizante) prin evidenţierea, în primul rînd, a comunităţii de viaţă economică, ca factor determinant în structura şi geneza naţiunii, prin faptul că propune o abordare unitară a tuturor elementelor (trăsăturilor) ei caracteristice. Gîndirea marxistă actuală precizează, totodată, că unul sau altul dintre aceste elemente pot fi comune (datorită unor împrejurări istorice) la două sau mai multe naţiuni distincte, sau pot lipsi pentru o anumită perioadă de timp. De exemplu, naţionalităţile conlocuitoare care convieţuiesc cu o anumită naţiune pot desfăşura o activitate economică comună cu aceasta ; tot astfel, uneori mai multe naţiuni desfăşoară o activitate economică comună în interiorul unor state federative (U.R.S.S., Iugoslavia, Cehoslovacia).
Se constată, în acelaşi sens, că nici limba comună nu este suficientă pentru definirea naţiunii. Există naţiuni diferite ce vorbesc aceeaşi limbă (de exemplu, Anglia şi S.U.A.), naţiuni ce n-au ajuns la o limbă proprie (Belgia), sau cazuri în care, în cadrul aceleiaşi naţiuni, se vorbesc două sau mai multe limbi (Elveţia).
Lucrurile stau asemănător şi în ce priveşte comunitatea de teritoriu — o altă trăsătură importantă a naţiunii. Cele mai multe naţiuni au un teritoriu comun pe care îşi desfăşoară existenţa ; dar unitatea de teritoriu nu poate fi un criteriu unic de definire a unei naţiuni. De asemenea, nu totdeauna teritoriul este comun pentru o naţiune. De exemplu, înainte de Unirea de la 1859 sau înainte de desăvîrşirea formării statului naţional român unitar (1918), românii locuiau pe un teritoriu fragmentat, avînd totuşi strînse legături economice, o limbă unică, aceeaşi factură spirituală, aceeaşi aspiraţie fundamentală de a alcătui o unică şi unitară naţiune.
Se observă deci că gîndiirea sociologică şi filozofică marxistă procedează la o tratare nuanţată a conceptului de naţiune, aceasta neanulînd însă valabilitatea principiului materialist-dialectic al determinismului şi integralismului izvorînd din teoria generală (dialectică) a sistemelor ; o trăsătură sau alta pot lipsi, fără a se afecta existenţa sau viabilitatea unei naţiuni, tot aşa cum o singură trăsătură nu poate explica geneza şi fiinţarea unei naţiuni.
Privită din punctul de vedere al unei metodologii structural-dialectice de abordare a fenomenelor sociale, naţiunea este rezultat al unui proces istoric. Diferitele ei elemente au apărut în stare embrionară şi s-au format treptat încă în orînduirile sclavagistă şi feudală ; premisele ei trebuie deci căutate în istoria poporului care a precedat-o pe linia succesiunii comunităţilor umane. Naţiunea se prezintă astfel ca rod al acumulării unor valori materiale şi spirituale create de generaţiile anterioare şi transmise din generaţie în generaţie. Membrii unei naţiuni retrăiesc conştient eforturile generaţiilor anterioare ; valorile create de acestea îşi pun pecetea asupra generaţiei actuale.
În lumea contemporană, comunităţile naţionale se află în diferite stadii de devenire. În ţările capitaliste dezvoltate, naţiunea reprezintă un fenomen deja constituit, dar cu multe potente încă nerealizate, datorită caracterului lor contradictoriu, datorită antagonismului de clasă ; în ţările ce s-au eliberat de curînd, naţiunile se află încă în stadiu de comunităţi naţionale tinere sau în curs de formare, în unele dintre acestea existînd încă rămăşiţe ce ţin de comunitatea gentilico-tribală ; iar într-o serie de ţări din Europa, Asia şi America, în care se construieşte socialismul şi comunismul, naţiunile au păşit întrjun nou stadiu, superior al devenirii lor, îmbrăcînd forma de naţiuni socialiste. Acestea, departe de a-şi fi epuizat capacitatea de a stimula progresul societăţii, constituie încă pentru multă vreme cadrul socio-uman de vitalizare a activităţii constructive a popoarelor.
Naţiunea burgheză şi naţiunea socialistă. Cu toate că între naţiunea din capitalism şi naţiunea din socialism există o continuitate şi o asemănare importantă în ceea ce priveşte trăsăturile caracteristice naţiunii ca tip de comunitate umană, naţiunea se modifică structural şi funcţional în procesul trecerii de la capitalism la socialism, apar dimensiuni noi, fapt care ne îndreptăţeşte să vorbim de un tip nou de comunitate naţională.
Cea mai importantă deosebire dintre naţiunea proprie orînduirii socialiste şi naţiunea din capitalism decurge din natura fundamental deosebită a structurii economice (a relaţiilor de producţie) ce caracterizează cele două formaţiuni sociale. Pe fondul existenţei proprietăţii privat-capitaliste asupra mijloacelor de producţie, se grefează raporturi de clasă antagonice care alterează coeziunea naţiunii, provoacă luarea unor poziţii radical diferite în abordarea intereselor naţionale. Se ajunge pînă la situaţii în care burghezia, pentru a-şi apăra interesele de clasă, trădează interesele naţionale.
Membrii naţiunii socialiste — datorită tipului de relaţii de producţie ce caracterizează această societate — au aceleaşi interese economice fundamentale, fapt care exclude antagonismele de clasă şi creează condiţii pentru instaurarea unei coeziuni sociale sporite, a unor elemente de omogenitate în structura naţiunii şi, respectiv, o unitate de vederi a tuturor membrilor societăţii în abordarea şi apărarea intereselor naţionale, o comuniune de aspiraţii ale claselor şi păturilor sociale, o unitate de acţiune şi gmdire în cadrul comunităţii ; acestea se întăresc pe măsura dezvoltării multilaterale a societăţii socialiste.
O altă deosebire de natură calitativă între naţiunea socialistă şi naţiunea burgheză, rezultată din celelalte deosebiri arătate, are în vedere fizionomia spirituală. Fizionomia spirituală contradictorie, antagonistă a naţiunii din orînduirea capitalistă se manifestă la nivelul psihologiei sociale a diferitelor clase sau grupări sociale şi la nivelul ideologiei, prin lupta dintre ideologia proletară şi ideologia burgheză. În socialism profilul ideologic al conştiinţei sociale a membrilor comunităţii cunoaşte puternice tendinţe de omogenizare. Ideologia marxist-leninistă, care este ideologia dominantă, devine ideologie a tuturor membrilor comunităţii ; acţiunea întregii comunităţi este călăuzită teoretic de ideile comunismului ştiinţific. Pentru prima dată în istorie, ideologia dominantă, a clasei conducătoare — ideologie de stat —, devine ideologie comună pentru toţi membrii societăţii, şi aceasta nu prin mijloace coercitive, ci prin forţa argumentului, a convingerii că o asemenea ideologie exprimă în mod obiectiv interesele şi aspiraţiile majore ale tuturor membrilor societăţii. Omogenizarea profilului ideologic, care reflectă cauzal unitatea de interese economice ale membrilor societăţii socialiste, conferă un caracter unitar şi raporturilor şi convingerilor moral-politice ale întregului popor în jurul conducerii de partid şi de stat, aceasta fiind o forţă matrice importantă a progresului material şi spiritual rapid al naţiunii socialiste.
Cu toate deosebirile dintre naţiunea burgheză şi naţiunea socialistă, între ele există o continuitate, trăsăturile lor generale rămînînd aceleaşi. Socialismul creează însă condiţii obiective şi subiective pentru desăvîrşirea formării şi dezvoltării naţiunii, pentru înfăptuirea. unor deziderate ale mişcării naţionale pe care capitalismul nu le-a realizat, sau pe care le-a sacrificat în funcţie de primatul intereselor de clasă. În această perspectivă, comunitatea de viaţă economică, de factură spirituală etc. capătă conţinuturi noi în condiţiile înfloririi naţiunii socialiste.
Naţiunea română, privită în perspectiva continuităţii ei istorice, are rădăcini adînci în trecutul poporului nostru, în lupta sa de veacuri pentru independenţă şi unitate naţională. Ea a început să se constituie în procesul destrămării feudalismului şi al instaurării relaţiilor de producţie capitaliste. Un rol important în formarea conştiinţei de sine a naţiunii române l-a avut ideea obîrşiei comune a tuturor românilor. Deşi istoria a fost vitregă secole de-a rîndul cu acest neam aşezat la răspîntia unor mari puteri, românii n-au încetat nici o clipă să creadă într-o unitate deplină, într-un destin comun. Populaţia românească din diferitele provincii a avut legături economice, culturale, militare din vremurile de început ale existenţei sale. Spre deosebire de alte popoare sau naţiuni, care s-au constituit şi pe alte pămînturi decît cele în care au convieţuit strămoşii lor, românii s-au născut şi s-au dezvoltat pe acest pămînt românesc, de o parte şi de alta a Carpaţilor, vatră comună de creaţie materială şi spirituală.
Evenimentele din ultimele două secole au însemnat fiecare în parte paşi importanţi în formarea şi dezvoltarea naţiunii române, în procesul realizării de sine a fiinţei noastre naţionale. Astfel, anul 1821 constituie începutul vizibil al acestui proces, iar anul 1829 marchează înlăturarea monopolului turcesc — premisă a formării pieţei naţionale unice ; anul 1859 reprezintă momentul istoric al unirii Ţării Româneşti cu Moldova ; anii 1877—1878 ne-au adus cucerirea independenţei naţionale ; anul 1918 a avut ca semnificaţie desăvîrşirea formării statului naţional unitar român. Unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat a însemnat realizarea cadrului politic şi social-economic pentru progresul naţiunii române. Iar insurecţia naţională armată antifascistă şi anti-imperialistă de la 23 August 1944 şi înfăptuirea revoluţiei populare au creat premise pentru ridicarea ţării noastre pe o treaptă superioară a procesului de dezvoltare naţională ; în procesul construirii socialismului s-a format naţiunea socialistă română, angajată astăzi, în unitate strînsă cu toate naţionalităţile conlocuitoare, pe drumul făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate.
★
Privită în perspectiva devenirii ei istorice, naţiunea va continua să joace un rol deosebit de important în evoluţia istorică a societăţii.
Pentru a-şi îndeplini menirea, pentru a se realiza edificarea socialismului şi comunismului în fiecare ţară, existenţa naţiunii este o condiţie absolut necesară. Deosebiri între naţiuni — spunea Lenin — „vor dăinui încă foarte multă vreme, chiar şi după înfăptuirea dictaturii proletariatului pe scară mondială...“21. Este cuprinsă aici o foarte preţioasă indicaţie metodologică pentru punerea problemei oportunităţii naţiunii în condiţiile socialismului : dacă naţiunile şi deosebirile dintre ele vor persista chiar şi după victoria socialismului în toate ţările lumii, atunci cu atît mai mult astăzi nu se poate pune problema dispariţiei naţiunilor ; ele pot şi trebuie să participe activ la viaţa socială contemporană.
De aceea, se impune în prezent întărirea relaţiilor dintre naţiunile socialiste. Prin aceste relaţii se contribuie direct nu numai la progresul naţiunii respective, ci şi la dezvoltarea întregului sistem socialist ; tăria acestuia depinde de tăria fiecărei ţări şi naţiuni socialiste în parte.
Ca tip de comunitate umană, naţiunea se va menţine şi în condiţiile comunismului. În acest sens, Programul P.C.R. arată că „pe parcursul dezvoltării istorice are loc un proces legic de apropiere între naţiuni — pe baza colaborării egale şi liber consimţite dintre ele. În etapa comunismului deplin se va ajunge la dispariţia treptată a statelor naţionale, a unor deosebiri esenţiale între naţiuni, dar naţiunea va continua să existe în cadrul unei organizări proprii, ca entitate distinctă, păstrîndu-şi specificul“22.
Rolul hotărîtor în emanciparea şi înflorirea unei naţiuni îl are poporul însuşi, talentul şi hărnicia, spiritul de abnegaţie şi de sacrificiu al membrilor săi. Şi cum orice naţiune trăieşte alături de alte naţiuni, dezvoltarea ei este influenţată de colaborarea, cooperarea cu celelalte naţiuni ; spre a se manifesta cît mai deplin, o naţiune socialistă trebuie deci să stabilească relaţii cît mai diverse şi mai strînse cu celelalte naţiuni. Asemenea relaţii nu pot fi însă concepute în afara respectării cu stricteţe a principiilor marxist-leniniste de colaborare între ţările socialiste, şi anume : dreptul naţiunilor de a exista şi de a se afirma ; neamestecul în treburile interne şi în relaţiile cu alte naţiuni ; respectul reciproc ; dezvoltarea colaborării reciproc-avantajoase în domenii cît mai diverse de activitate materială şi spirituală. Respectarea acestor principii este chezăşia trăiniciei sistemului socialist şi totodată condiţia finalizării şi desăvîrşirii în plan practic a concepţiei marxist-leniniste despre naţiune, despre structura comunitară a societăţii omeneşti.
În concepţia materialistă asupra istoriei, cel mai important criteriu de diferenţiere structurală a unei comunităţi umane este criteriul de clasă. Claselor sociale le sînt subordonate diverse grupuri şi categorii sociale, constituite pe baza altor criterii. De aceea, pentru a înţelege mecanismul stratificării grupale a societăţii, trebuie pornit de la conceptul de clasă socială.
Conceptul de clasă socială şi, respectiv, ideea diviziunii societăţii în clase sînt de mai multă vreme folosite în aparatul noţional şi în metodologia explicaţiei sociologice din domeniul filozofiei sociale. Marx arăta că nu lui îi revine meritul de a fi descoperit existenţa claselor în societatea modernă şi nici lupta dintre ele. Cu mult înaintea lui, istoricii burghezi au amintit despre rolul luptei de clasă, iar economiştii burghezi au prezentat anatomia economică a claselor. Ceea ce a făcut nou Marx constă în următoarele : a) a dovedit că existenţa claselor este legată numai de anumite faze istorice de dezvoltare a producţiei ; b) a arătat că lupta de clasă duce în mod necesar la dictatura proletariatului ; c) că această dictatură însăşi constituie numai trecerea la desfiinţarea tuturor claselor, deci la o societate fără clase23.
a. Clasele sociale ; originea şi caracterul istoric al claselor
În perspectiva materialismului istoric, existenţa claselor sociale este legată nemijlocit de structura modului de producţie. După cum am văzut, relaţiile de producţie constituie baza tuturor fenomenelor sociale, iar în cadrul acestora locul principal îl ocupă relaţiile de proprietate asupra mijloacelor de producţie. De aceea, relaţiile de producţie (şi în primul rînd cele de proprietate) vor ocupa un loc central şi în definiţia marxistă a claselor, formulată explicit pentru prima oară de Lenin, în anul 1919 : „Prin clase înţelegem mari grupuri de oameni care se deosebesc între ele după locul pe care-l ocupă într-un anumit sistem de producţie socială istoriceşte determinat, după raportul lor (de cele mai multe ori formulat şi consfinţit prin legi) faţă de mijloacele de producţie, după rolul lor în organizarea socială a muncii şi deci după modul de obţinere şi după mărimea acelei părţi din avuţia socială de care dispun ele“24.
Din această definiţie rezultă următoarele precizări teoretico-metodologice mai importante privind explicaţia structural-deterministă a claselor sociale :
a) Cauza obiectivă fundamentală a stratificării membrilor unei comunităţi umane în grupuri sociale distincte, în clase, o constituie poziţia diferită a oamenilor faţă de mijloacele de producţie (modul de proprietate). De-a lungul istoriei, raportarea producătorilor la mijloacele de producţie s-a înfăptuit (nemijlocit sau mijlocit) prin intermediul tipului de proprietate. Astfel, întotdeauna, existenţa proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie a determinat divizarea membri-lor societăţii în două categorii (clase) sociale fundamental opuse : o majoritate lipsită de mijloace de producţie şi, pe această bază, exploatată şi o minoritate deţinătoare a mijloacelor de producţie, care exploatează munca celor dintîi în virtutea acestei proprietăţi. În societatea în care mijloacele de producţie aparţin tuturor membrilor societăţii — proprietate comună asupra mijloacelor de producţie — dispar deosebirile de clasă dintre membrii societăţii. Pe măsura perfecţionării proprietăţii socialiste, are loc un proces de omogenizare socială; a cărei tendinţă evolutivă este comunismul — societate fără clase sociale.
b) O altă distincţie dintre grupuri şi clase sociale decurge din rolul diferit pe care acestea îl au în organizarea socială a producţiei (funcţia lor social-productivă). Această distincţie derivă din cea anterioară, se instituie în funcţie de modul de proprietate. Astfel, în orînduirile bazate pe exploatare, deţinătorilor mijloacelor de producţie li se rezervă rolul de conducători ai procesului de producţie, iar celor care sînt lipsiţi de proprietate li se rezervă rolul de producători. Relaţia dintre conducători (posesori ai mijloacelor de producţie) şi producători (neposesori ai mijloacelor de producţie) se realizează diferit în fiecare orînduire, în funcţie de natura tipului de proprietate ; ea poate fi impusă atît prin mijloace economice, cît şi prin mijloace extraeconomice. După cum arată Lenin, în funcţie de schimbarea caracterului proprietăţii se schimbă şi modul de conducere a producţiei (de exemplu, feudalismul s-a caracterizat prin disciplina bîtei, capitalismul s-a caracterizat şi se caracterizează prin disciplina foamei, iar socialismul se caracterizează prin disciplina liberă şi conştientă a oamenilor muncii, care sînt şi stăpînii mijloacelor de producţie).
c) Tot din poziţia faţă de mijloacele de producţie, derivă şi felul obţinerii venitului, precum şi mărimea lui de către fiecare clasă (modul de repartiţie) — aceasta fiind de asemenea o caracteristică principală care diferenţiază clasele sociale. În Capitalism, burghezia se deosebeşte de proletariat şi prin faptul că primeşte profitul, iar proletariatul primeşte salariul ; această diferenţă calitativă atrage după sine şi mari deosebiri cantitative. Atîta vreme cît există proprietatea privat-capitalistă asupra mijloacelor de producţie, exploatarea capitalistă nu poate fi înlăturată şi, respectiv, nu poate fi înlăturată nici marea inechitate de ordin calitativ şi cantitativ în repartizarea venitului. De unde rezultă că deosebirile între clase în domeniul repartiţiei depind tot de modul de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Ceea ce înseamnă că singura modalitate de a instaura criterii echitabile în domeniul repartiţiei între clase o reprezintă schimbarea tipului de proprietate. Astfel, numai după instaurarea relaţiilor bazate pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie, în orînduirea socialistă, întregul venit naţional poate aparţine echitabil tuturor oamenilor muncii — repartiţia realizîndu-se potrivit criteriului cantităţii şi calităţii muncii —, iar în ce priveşte repartiţia după nevoi, abia comunismul va putea oferi condiţii corespunzătoare (dealtfel, societatea nu va mai fi atunci împărţită în clase).
Definind clasele sociale prin suportul lor economic (şi, totodată, prin funcţia lor socială), materialismul dialectic şi istoric ia, de asemenea, în consideraţie şi aspectul politic al deosebirilor şi raporturilor dintre clase. Natura relaţiilor politice dintre clasele fundamentale ale unei societăţi este dependentă de natura raporturilor economice dintre clase. Împreună, raporturile economice şi cele politice dintre clase îşi pun pecetea asupra vieţii sociale şi politice din întreaga societate, asupra statului, naţiunii (pentru epoca contemporană, determinînd caracterul burghez sau socialist al acesteia), asupra felului de viaţă al oamenilor, asupra raporturilor de familie, asupra conştiinţei oamenilor, a profilului moral, a psihologiei şi idealului lor.
Datorită poziţiei ei teoretice generale, idealiste şi metafizice, în abordarea fenomenelor sociale, gîndirea sociologică burgheză nu a fost capabilă să rezolve problema originii claselor, chiar dacă a afirmat existenţa unor deosebiri de clasă între membrii societăţii.
Engels, în baza materialismului istoric, oferă pentru prima oară premisele unei explicaţii ştiinţifice, în problema originii claselor25. Cercetînd natura raporturilor de dominare şi supunere dintre clase, el arată că acestea au luat naştere pe două căi :
a) În stadiile primare ale istoriei societăţii umane, în care oamenii erau aproape total neputincioşi în faţa forţelor naturii, iar forţele de producţie ale societăţii erau rudimentare, exista o anumită egalitate între oameni în domeniul condiţiilor de trai, societatea se caracteriza prin absenţa claselor sociale. Deşi poziţia membrilor unor asemenea comunităţi faţă de mijloacele de producţie era aceeaşi, totuşi existau şi anumite diferenţieri, în funcţie de rolul social deosebit al unora dintre ei. Cu toate că rămîn sub supravegherea colectivităţii, anumite atribuţii erau încredinţate unor persoane. Acestea sînt înzestrate cu puteri speciale, care vor constitui germenii viitoarei stratificări de clasă a societăţii şi a puterii de stat.
Cu timpul, slujitorul iniţial al comunităţii se transformă treptat, dacă împrejurările îi sînt favorabile, în stăpîn. În cele din urmă, diferite persoane cărora li se încredinţează funcţii comunitare se grupează într-o clasă stăpînitoare, ale cărei atribuţii capătă caracter de putere (politică) asupra restului membrilor comunităţii.
b) Perfecţionarea uneltelor şi diviziunea naturală a muncii în sînul familiei de agricultori a permis, pe o anumită treaptă istorică, o asemenea productivitate, încît forţa de muncă omenească putea produce mai mult decît îi era necesar pentru simpla ei întreţinere, făcînd rentabilă adăugarea unei forţe de muncă străine, mai ales în ţările în care vechea posesiune în comun a pămîntului cedase locul exploatării individuale a acestuia. Dacă pînă atunci prizonierii de război erau, cel mai adesea, omorîţi, în noua „situaţie economică“, ei erau lăsaţi în viaţă, în vederea folosirii maxime a muncii lor. Sclavia „fusese născocită“ ; ea deveni în scurt timp forma dominantă de producţie la toate popoarele care depăşiseră stadiul primitiv al dezvoltării economice.
Apariţia sclaviei a constituit, în împrejurările de atunci, o necesitate istorică şi un factor de progres : „Nu se poate nega faptul — scrie Engels — că omul care se trage din animal a trebuit să recurgă la mijloace barbare, aproape animalice, pentru a se smulge din starea de barbarie“26. Această „smulgere din barbarie“ s-a făcut însă cu preţul întăririi relaţiilor de supunere dintre oameni, o supunere care s-a adîncit treptat, de la forme directe de exploatare, existente în orînduirea sclavagistă, pînă la cele mai rafinate şi indirecte, dar nu mai puţin brutale în esenţa lor, în orînduirea capitalistă. Odată cu sporirea dominaţiei economice, clasele exploatatoare îşi consolidează dominaţia politică, aceasta căpătînd — la rîndul ei — modalităţi din ce în ce mai rafinate şi mai perfecţionate de exercitare.
Deosebirilor în planul poziţiei economice şi politice le corespund şi deosebiri în planul funcţiei sociale, clasele dominante asumîndu-şi rolul de a conduce şi organiza viaţa socială. Posibilitatea acestei funcţionalităţi este determinată de condiţii materiale, obiective, şi nu se impune arbitrar. Clasele suprapuse dispun de timp pentru o asemenea îndeletnicire (cele asuprite fiind totdeauna ocupate în procesul de producere a bunurilor materiale), precum şi, înainte de toate, de mijloacele necesare. O asemenea diviziune a muncii avantajează nemijlocit clasele conducătoare, oferindu-le posibilitatea de a supune unui mecanism organizat procesul exploatării.
Dacă multă vreme, dominaţia claselor exploatatoare, cu toate urmările ei sociale negative pentru masele asuprite, se dovedea a fi un proces necesar, care condiţiona progresul forţelor de producţie, în orînduirea capitalistă contemporană această condiţionare, ca urmare a nivelului atins de dezvoltarea forţelor de producţie, devine nenecesară, ba — mai mult — devine o frînă de netrecut în calea aceluiaşi progres tehnico-material. Într-adevăr, atîta timp cît populaţia producătoare era într-atît de ocupată cu munca ei, încît nu-i rămînea timp să se îngrijească de treburile comune ale societăţii (dirijarea muncii, afaceri de stat, chestiuni juridice, artă, ştiinţă etc.), trebuia să existe o clasă deosebită care, eliberată de munca productivă, să se ocupe de aceste treburi, avînd în acelaşi timp grijă să arunce — avantajîndu-se pe sine — în spinarea maselor muncitoare povara unei munci tot mai grele. Creşterea enormă a forţelor de producţie, la care s-a ajuns în capitalism datorită marii industrii, a permis realizarea unei productivităţi a muncii incomparabil mai ridicate decît în orînduirile anterioare ; aceasta oferă posibilitatea repartizării muncii între toţi membrii societăţii, fără excepţie, şi — prin aceasta — limitarea timpului de muncă al fiecăruia în aşa fel, încît tuturor să le rămînă (destul) timp liber pentru a participa la treburile generale ale societăţii, atît la cele teoretice, cît şi la cele practice. Astfel, devine acum de prisos orice clasă dominantă şi exploatatoare (necesitatea funcţiei sociale a acestor clase, din motive obiective, încetează). Dimpotrivă, existenţa claselor exploatatoare constituie acum o piedică în calea dezvoltării sociale şi de aceea desfiinţarea lor devine o necesitate obiectivă, la fel de imperioasă ca şi necesitatea obiectivă (pentru progresul societăţii umane) care le-a generat anterior.
Odată cu apariţia claselor, în determinismul obiectiv al dezvoltării sociale intră în funcţiune forţe motrice noi. Clasele exploatatoare, deţinătoare ale puterii economice şi politice, vor avea interes în menţinerea rînduielilor sociale existente ; iar clasele asuprite, avînd de revendicat interese, vor căuta să răstoarne puterea claselor dominante, pentru a instaura propria lor dominaţie. Şi, întrucît clasele dominante în orînduirile presocialiste au fost totdeauna clase exploatatoare, lupta de clasă a constituit permanent motorul dezvoltării sociale. Pe acest temei, Marx afirmă că istoria succesiunii modurilor de producţie este şi istoria luptei de clasă, istoria înlocuirii unei structuri de clasă cu alta.
★
În ultimul timp, ideologia burgheză încearcă să acrediteze falsa teorie a „clasei de mijloc“, după care în ţările capitaliste nu ar mai avea loc procesul diferenţierii de clasă, ci al egalizării claselor, al omogenizării societăţii ; întreaga populaţie s-ar transforma într-o singură clasă — „clasa de mijloc“ ; societatea burgheză contemporană ar deveni treptat o societate fără clase. Din punct de vedere teoretic, viciul fundamental al acestei concepţii constă în faptul că se ignoră tocmai criteriul obiectiv, nu se ţine seama de poziţia reală faţă de mijloacele de producţie a diferitelor grupuri sau clase sociale.
Cea mai bună desminţire a teoriei „clasei de mijloc“ o constituie analiza ştiinţifică a situaţiei reale din ţările capitaliste contemporane. Dezvoltarea monopolurilor a determinat, într-adevăr, modificări în structura societăţii capitaliste, dar nu i-a modificat esenţa. Proprietatea privată nu a dispărut, ci s-a diversificat. Există în prezent trei forme de proprietate privat-capitalistă strîns îmbinate : a) proprietatea particulară nemonopolistă ; b) proprietatea particulară monopolistă ; c) proprietatea burgheză de stat subordonată monopolurilor („capitalismul monopolist de stat“). În funcţie de tipologia acestor forme de proprietate privată, burghezia se diferenţiază în : burghezie nemonopolistă, burghezie monopolistă şi marea burghezie sau oligarhia financiară — cea mai reacţionară pătură a clasei capitaliste, care — deşi este inferioară numerioeşte — deţine rolul dominant în economie şi în stat. Marii burghezii îi este subordonată şi proprietatea monopolistă de stat ; ea nu participă direct la conducerea procesului de producţie, ci foloseşte pentru aceasta cadre tehnice şi economice, fapt pentru care ea este o pătură socială parazitară, practic inutilă din punct de vedere social.
La polul opus al societăţii capitaliste se află proletariatul. Ideologii burghezi pretind că în sînul proletariatului se petrec modificări care ar duce la fărîmiţarea şi dezmembrarea lui ca clasă ; proletariatul n-ar mai fi clasa care are misiunea istorică despre care vorbea Marx. De aici se trage concluzia — după cum se exprima şi H. Marcuse — că adevăratul conducător al luptei maselor pentru democraţie, pentru progres social, nu mai este proletariatul, această clasă socială tradiţională dizolvîndu-se astăzi în „clasa de mijloc“, în „clasa salariaţilor“. Asemenea interpretări n-au nici o bază reală, deoarece proletariatul din ţările capitaliste avansate este o clasă independentă şi totodată omogenă datorită poziţiei specifice şi identice a tuturor detaşamentelor sale faţă de mijloacele de producţie.
În capitalism există şi clase sau pături intermediare. În ansamblul dinamicii forţelor sociale din cadrul capitalismului contemporan, un rol important îl joacă mica burgezie de la sate şi de la oraşe, pe care clasicii marxism-leninismului o includ în rîndul păturii mijlocii, tranzitorii, instabile. În sînul micii burghezii se petrec fenomene contradictorii : pe de o parte, ca pătură burgheză, mica burghezie generează relaţii economice de exploatare ; pe de altă parte, în condiţiile concentrării şi centralizării capitalului şi a producţiei, a concurenţei capitaliste, această pătură nu poate rezista, se ruinează, îşi pierde mijloacele de producţie şi este aruncată în rîndurile proletariatului (fenomen caracteristic capitalismului din epoca contemporană). Prin urmare, nu clasele fundamentale ale capitalismului se deplasează spre mijloc, ci păturile de mijloc se deplasează spre extreme, îngroşînd în special rîndurile proletariatului.
Capitalismul contemporan adînceşte astfel contradicţiile sociale şi provoacă o ascuţire a luptei de clasă ; masele populare — tot mai largi — sie radicalizează. În condiţiile actuale se adîncesc deci principialele contradicţii ale capitalismului şi, în primul rînd, antagonismul dintre muncă şi capital, se agravează contradicţia dintre monopoluri şi întreaga naţiune, fapt care infirmă teoriile mistificatoare şi apologetice privind omogenizarea socială, „egalizarea claselor“ şi dispariţia diferenţierii lor în actuala etapă de dezvoltare a capitalismului monopolist. Singura acţiune care poate deschide perspectiva unui adevărat proces de omogenizare socială şi de construire a unei societăţi fără clase este desfiinţarea pe cale revoluţionară a proprietăţii privat-capitaliste şi construirea societăţii socialiste — soluţie pentru care militează ferm toate partidele marxist-leniniste, indiferent de formele concrete prin care ele preconizează înfăptuirea acestui uriaş proces revoluţionar.
b. Structura de clasă în socialism. Dinamica structurii de clasă în ţara noastră
În socialism, structura de clasă este radical deosebită de cea din orînduirile anterioare, întrucît se bazează pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi pe relaţii de colaborare şi ajutor reciproc. Acest fapt determină ca în socialism să existe clase (clasa muncitoare, ţărănimea cooperatistă) şi pături (intelectualitatea şi alte categorii de oameni ai muncii), ale căror interese fundamentale coincid, ceea ce duce la realizarea unei unităţi tot mai trainice între ele. La această structură s-a ajuns treptat, pe măsura naţionalizării principalelor mijloace de producţie, a industrializării socialiste, a cooperativizării agriculturii.
Principialele caracteristici ale structurii de clasă a societăţii socialiste sînt : a) procesul de omogenizare, care devine tot mai mult o tendinţă dominantă a structurii sociale la nivelul macrosocial ; b) caracterul dinamic, de permanentă schimbare şi dezvoltare a structurii sociale ; c) faptul că alături de factorii obiectivi, în socialism acţionează o serie de factori subiectivi — dintre care un rol deosebit de important revine partidului comunist şi statului socialist — în direcţia orientării procesului de dezvoltare a structurii sociale socialiste.
În etapa actuală, în procesul de dezvoltare multilaterală a socialismului, structura socială a ţării noastre cuprinde un ansamblu de clase şi categorii sociale, care acţionează în strînsă colaborare şi unitate.
Aşa cum se arată în Programul partidului, clasa muncitoare, care are un rol esenţial în societatea noastră, este o clasă nouă, avînd o dublă calitate : de proprietară a mijloacelor de producţie şi de producătoare a bunurilor materiale. În această dublă calitate, clasa muncitoare „îşi îndeplineşte cu cinste... misiunea istorică în conducerea edificării noii orînduiri sociale în România“, rolul ei deosebit fiind „determinat şi de faptul că ea este legată de mijloacele de producţie cele mai avansate, de tehnica modernă, de activitatea de aplicare în viaţă a cuceririlor revoluţiei ştiinţifice“27.
În urma procesului permanent de industrializare a ţării, a dezvoltării bazei tehnico-materiale, a mecanizării şi automatizării proceselor de producţie, a pătrunderii cuceririlor revoluţiei ştiinţifico-tehnice, clasa muncitoare a cunoscut importante schimbări cantitative (în ultimii 20 de ani numărul membrilor ei a crescut de peste trei ori) şi substanţiale transformări calitative, cum ar fi : creşterea ponderii muncitorilor din ramurile cheie ale economiei naţionale, creşterea numărului muncitorilor de înaltă calificare profesională, a acelora cu studii liceale şi post-liceale şi care lucrează în ramurile de vîrf ale economiei noastre etc. ; creşterea rolului clasei muncitoare în conducerea şi rezolvarea problemelor sociale şi politice, întrucît — după cum subliniază tovarăşul Nicolae Ceauşescu — „... noi concepem clasa muncitoare nu ca o masă chemată numai să realizeze hotărîrile, ci ca o clasă conducătoare, ca o clasă conştientă de rolul său istoric...“, capabilă „...să-şi îndeplinească într-adevăr rolul conducător şi să participe la guvernarea societăţii“28.
Ca urmare a programului de dezvoltare multilaterală a socialismului, în care se pune în continuare un accent din ce în ce mai mare pe industrializarea principalelor ramuri ale economiei naţionale, rîndurile clasei muncitoare vor creşte în mod rapid, devenind şi numericeşte principala clasă a societăţii noastre. Din punct de vedere calitativ, pe măsura aplicării pe scară largă a cuceririlor actuale ale revoluţiei ştiinţifico-tehnice, nivelul de competenţă profesională şi tipul de activitate pe care îl are de înfăptuit vor determina apropierea clasei muncitoare de nivelul intelectualităţii tehnice, creîndu-se astfel premisele desfiinţării ulterioare, în condiţiile înaintării spre comunism, a deosebirilor esenţiale dintre munca fizică şi munca intelectuală.
Ţărănimea constituie — alături de clasa muncitoare — o forţă socială de bază a societăţii noastre socialiste, ocupînd un loc important în producţia de bunuri materiale, în dezvoltarea economică a ţării, în opera de făurire a socialismului. Măsurile luate de partidul comunist şi de statul nostru socialist în direcţia transformării socialiste a agriculturii, de instaurare a relaţiilor de producţie socialist-cooperatiste (bazate pe proprietate socialistă de grup) au dus la desfiinţarea relaţiilor de exploatare în agricultură, la formarea unei clase ţărăneşti noi — ţărănimea cooperatistă — proprietară şi producătoare în acelaşi timp ; iar măsurile luate în direcţia dezvoltării bazei tehnico-materiale a agriculturii au determinat importante transformări calitative în structura internă a acestei clase, ea fiind — într-o măsură tot mai mare — o clasă socială omogenă, avînd acelaşi ideal social cu oel al clasei muncitoare (idealul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi al înaintării spre comunism) şi atingînd un nivel politico-ideologie şi cultural tot mai ridicat.
Aşa cum se subliniază în Programul partidului, deşi — ca urmare a proceselor de modernizare a forţelor de producţie, a schimbărilor de ordin calitativ în întreaga economie naţională, a mecanizării şi chimizării agriculturii, a creşterii productivităţii muncii în această ramură — ţărănimea se va restrînge din punct de vedere numeric, ea va continua să joace însă un rol de cea mai mare importanţă atît în producţia de bunuri materiale, în sporirea avuţiei naţionale, cît şi în conducerea şi înfăptuirea întregii opere de construcţie socialistă şi comunistă. „Alianţa dintre muncitorime şi ţărănime — se arată în Programul partidului nostru — a jucat un rol istoric în lupta politică pentru cucerirea puterii, în înfăptuirea revoluţiei socialiste şi în edificarea noii orînduiri, constituind temelia de granit a regimului nostru socialist. Alianţa muncitorească-ţărănească va reprezenta şi în viitor factorul esenţial al progresului economic şi social în ţara noastră, principala forţă politică care va asigura dezvoltarea continuă a cuceririlor revoluţionare ale poporului, mersul înainte al societăţii pe calea socialismului şi comunismului“29.
Partidul şi statul nostru se preocupă permanent şi iau măsuri corespunzătoare în direcţia apropierii continue între proprietatea socialistă de grup şi proprietatea de stat, în direcţia ştergerii treptate a deosebirilor esenţiale dintre munca agricolă şi cea industrială (pe calea mecanizării şi chimizării complexe a agriculturii), dintre stat şi oraş (dintre condiţiile de muncă şi modul de viaţă al oamenilor muncii din oraşe şi sate). Acest proces de omogenizare tot mai mare a nivelului general de civilizaţie a tuturor membrilor societăţii, deşi este de mare complexitate, se va încheia definitiv în comunism, societatea fără clase, în care vor dispărea orice deosebiri de ordin social între oameni.
Intelectualitatea zilelor noastre — provenită în cea mai mare parte din rîndurile clasei muncitoare şi ale ţărănimii cooperatiste — formează o categorie importantă în structura socială a ţării noastre, care participă activ la producţia de bunuri materiale, la activitatea ştiinţifică, de învăţămînt, la ridicarea nivelului de cultură al întregului popor. Aducîndu-şi un substanţial aport la făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, ea „joacă un rol tot mai însemnat în întreaga viaţă socială, în asigurarea progresului societăţii socialiste“. În condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, ale aplicării pe scară largă în toate domeniile vieţii sociale a celor mai înaintate cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, după cum se arată în Programul partidului, „vor creşte atît rolul, cît şi ponderea intelectualităţii în cadrul naţiunii, în întreaga activitate economico-socială“30.
Personalul din administraţie şi servicii reprezintă o altă categorie de oameni ai muncii, care — după cum se apreciază în Program — „îndeplineşte o funcţie socială importantă în buna desfăşurare a vieţii publice, a activităţii economice, în satisfacerea diferitelor cerinţe ale maselor largi de cetăţeni“31.
Micii meseriaşi — o altă categorie de oameni ai muncii — s-au transformat, odată cu organizarea cooperaţiei meşteşugăreşti, într-o categorie socială nouă de proprietari în comun ai mijloacelor de producţie şi de producători de bunuri materiale sau prestări de servicii utile, aducînd o contribuţie importantă la viaţa economico-socială.
În structura societăţii noastre mai există un număr restrîns de ţărani cu gospodărie individuală, îndeosebi în zonele de munte şi de deal, care (ca şi meseriaşii particulari şi liberii profesionişti) îşi întemeiază existenţa pe munca lor şi a familiilor lor, participă la producţia de bunuri materiale, desfăşurînd astfel o activitate utilă pentru societate.
Analizînd schimbările petrecute în structura socială a ţării noastre precum şi perspectivele acesteia în condiţiile perfecţionării continue a relaţiilor de producţie, în Programul partidului nostru se arată că în procesul edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate se va realiza o tot mai mare apropiere între muncitorime şi ţărănime, între toate categoriile sociale, ceea ce va determina întărirea unităţii şi coeziunii întregului popor, omogenizarea crescîndă a societăţii noastre. Pe temeiul acestui proces de omogenizare socială, „în perioada care urmează se va accelera procesul formării societăţii unitare a tuturor oamenilor muncii — avînd drept unic scop sporirea continuă a avuţiei naţionale, ridicarea nivelului de bunăstare şi cultură al întregului popor —, a societăţii oamenilor muncii proprietari ai mijloacelor de producţie şi producători ai bunurilor materiale şi spirituale, ce îşi bazează existenţa pe munca pentru sine şi pentru societate“32.
Instituţiile sînt instrumente şi structuri organizaţionale care mediază obiectivarea intereselor şi aspiraţiilor diferitelor clase sau grupuri sociale, mediază raporturile dintre clase, dintre indivizi, precum şi raporturile acestora cu natura şi cu societatea.
Instituţiile fac parte, după cum am mai văzut, din suprastructură ; specificul lor constă în aceea că, deşi sînt fenomene obiective (şi prin aceasta au statut ontic), ele sînt instituite de oameni în mod conştient şi voit, în conformitate cu scopurile pe care le au diferite Clase şi grupuri sociale de a transforma sau de a conserva existenţa socială dată.
Deosebirile de interese, accentuate — în orînduirile presocialiste — pînă la antagonism, conduc la situaţia că diferitele clase îşi organizează propriile lor instituţii, care să servească obiectivării idealurilor proprii, care se opun instituţiilor, intereselor şi acţiunilor altor clase şi grupuri sociale. În consecinţă, instituţiile au un pronunţat caracter de clasă, iar structura instituţională — alcătuită din totalitatea instituţiilor create într-o societate dată de diferitele clase şi grupuri sociale — oglindeşte structura economică şi de clasă a societăţii. Se înţelege că cele mai multe dintre aceste instituţii aparţin clasei dominante ; totodată, instituţiile acesteia exercită şi cea mai mare influenţă.
Dată fiind complexitatea şi multitudinea planurilor, domeniilor şi formelor acţiunii în care oamenii sînt interesaţi, instituţiile suprastructurale prezintă şi ele o varietate tipologică corespunzătoare. Diferitelor forme ale conştiinţei sociale care motivează teoretic anumite tipuri de acţiune umană le corespund anumite instituţii sociale ; vom distinge astfel instituţii politice, juridice, ştiinţifice, de artă şi cultură, de cult etc. Dintre acestea, cel mai mare rol în organizarea acţiunii oamenilor, în obiectivarea intereselor şi scopurilor lor îl au instituţiile politice.
Exprimînd în mod nemijlocit economicul, politicul (conceput ca unitate între conştiinţa şi activitatea politică, relaţiile şi instituţiile politice) influenţează toate celelalte domenii ale suprastructurii, atît la nivelul componentelor ideale, cît şi la nivelul componentelor instituţionale ale acesteia ; politicul joacă prin aceasta un rol integrator în cadrul sistemului social. Iar instituţiile politice constituie elementele cele mai importante ale întregului sistem de organizare a vieţii sociale.
Dintre instituţiile politice, statul şi partidele au rolul hotărîtor în organizarea politică şi în general a vieţii sociale, întrucît ele mijlocesc claselor sociale exercitarea puterii, deţinerea pîrghiilor prin care o clasă socială exercită influenţă şi îşi impune interesele şi voinţa asupra celorlalte clase şi grupuri sociale. De aceea, ne vom opri, în cele ce urmează, asupra specificului şi rolului pe care statul şi partidele politice îl au în organizarea şi conducerea politică a societăţii şi — prin intermediul acesteia — în organizarea şi conducerea întregii activităţi sociale.
a. Statul — instrument principal de organizare politică a societăţii
Statul, ca instituţie suprastructurală, este un instrument de organizare politică şi administrativă a societăţii. În concepţia materialistă asupra istoriei, statul este instrumentul principal prin care se exercită funcţionalitatea sistemului social global. Prin stat sînt reglementate relaţiile politice dintre oameni, iar acestea — la rîndul lor — contribuie în mod hotărîtor la integrarea membrilor societăţii în dispozitivul funcţional al formaţiunii sociale respective.
Originea, esenţa şi funcţiile statului. Apariţia statului coincide cu geneza relaţiilor de producţie sclavagiste şi este determinată de apariţia proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, de apariţia claselor şi a luptei de clasă.
În comuna primitivă, viaţa publică este guvernată prin intervenţia nemijlocită a membrilor tribului, prin participarea lor directă la treburile comunităţii. Într-o fază mai avansată de evoluţie a relaţiilor gentilice, în cadrul uniunilor de triburi, un rol însemnat în funcţionalitatea sistemului social îl are sfatul bătrînilor. Pentru îndeplinirea anumitor atribuţii de conducere a treburilor obşteşti, a unor activităţi (de vînătoare, întreţinere a lucrărilor de irigaţie, de război), erau desemnaţi de către colectivitate anumiţi membri ai săi, fără ca aceştia să se situeze deasupra societăţii, să dispună de un aparat de constrîngere, de armată sau justiţie. Cei care îndeplineau anumite sarcini sociale (funcţii cu caracter public) erau slujitori ai comunităţii şi nu stăpîni ai ei. Aceştia devin treptat, prin exercitarea acestor funcţii publice, proprietari de mijloace de producţie (ca răsplată pentru serviciile aduse comunităţii) şi se constituie cu timpul ca o pătură socială suprapusă. Funcţiile publice devin funcţii de clasă, capătă caracter politic. De exercitarea acestora pot beneficia doar grupările sociale posesoare de mijloace de producţie, în timp ce vechile organe create pentru îndeplinirea unor nevoi comune dispar treptat, fiind înlocuite cu organe ale puterii, puse în slujba claselor dominante. Instituirea acestor organe ale puterii marchează procesul de apariţie a statului, pe temeiul căruia voinţa clasei posesoare a principalelor mijloace de producţie se impune ca o forţă coercitivă asupra tuturor celorlalte categorii şi clase sociale. Pentru realizarea multiplelor sale funcţii (de clasă), statul îşi creează şi perfecţionează de-a lungul istoriei societăţii un larg aparat birocratic, îşi instituţionalizează diverse forme de constrîngere : armata, justiţia, poliţia, închisorile, diverse instituţii administrative etc.
Engels arăta că, spre deosebire de vechea orînduire gentilică, statul marchează delimitarea comunităţii după teritoriu, şi nu după apartenenţa tribală, după criterii de rudenie. De asemenea, prin intermediul unei forţe publice, clasa dominantă sub aspect economic devine şi clasă dominantă politic.
Clasele dominante perfecţionează treptat organele aparatului de stat, astfel încît, pe măsura dezvoltării societăţii omeneşti, statul a devenit un angrenaj politic uriaş, a cărui funcţionare contribuie la adîncirea antagonismelor dintre clasele deţinătoare ale puterii şi celelalte grupuri şi clase sociale, lupta dintre clase avînd de aceea, totdeauna, ca obiectiv răsturnarea puterii politice a clasei dominante şi instaurarea, puterii altor clase la conducerea statului, prin intermediul căreia se poate dobîndi şi conserva puterea economică.
Analiza genezei şi dezvoltării societăţilor bazate pe clase antagoniste ne demonstrează astfel că statul nu a apărut ca rezultat al unui „contract social“, al unei înţelegeri liber-consimţite intervenite intre oameni (cum susţineau adepţii teoriilor contractualiste, ai căror reprezentanţi mai de seamă sînt Th. Hobbes şi J. J. Rousseau), ci ca un produs necesar, legic al dezvoltării sociale pe o anumită treaptă istorică, şi anume, ca produs al opoziţiei ireductibile de interese (economice, în primul rînd) între proprietari (asupritori) şi producători (asupriţi).
Mulţi teoreticieni burghezi (filozofi, sociologi, politologi) se străduiesc să prezinte statul, în general, ca un instrument de organizare socială deasupra claselor, imparţial în raport cu interesele diverselor grupuri şi clase sociale. O asemenea funcţionalitate este atribuită îndeosebi statului capitalist contemporan. Statul însă, după cum afirma Lenin — referindu-se la orice perioadă istorică măcinată de antagonisme sociale —, „este o maşină de asuprire a unei clase de către alta, o maşină cu ajutorul căreia o clasă ţine în frîu clasele ce-i sînt subordonate“33. Deci, în esenţă, statul este organ al puterii de clasă, un instrument de dictatură şi de constrîngere a unei clase asupra celorlalte.
Dezvăluind caracterul de clasă şi istoric al statului, marxism-leninismul oferă totodată şi o explicaţie ştiinţifică asupra funcţiilor acestuia pe plan intern (în realizarea obiectivelor economice şi politice ale clasei conducătoare în raporturile cu ceilalţi membri ai societăţii) şi pe plan extern (realizarea obiectivelor sale în raport cu alte state).
În orînduirile bazate pe exploatare, pe plan intern statul are în principal menirea de a apăra prin toate mijloacele, prin toate formele de acţiune proprietatea privată, privilegiile clasei dominante, de a exercita simultan reprimarea oricăror încercări de împotrivire sau de schimbare a societăţii. În orînduirea capitalistă, principala funcţie a statului devine reprimarea mişcărilor revoluţionare îndreptate spre transformarea radicală a structurilor politice şi economice existente.
Continuînd în plan extern esenţa politicii interne, statele, în orînduirile bazate pe exploatare, promovează în relaţiile internaţionale tactica dictatului şi a forţei, în vederea unei politici de expansiune, de cucerire de noi teritorii şi de asuprire a altor popoare, provoacă războaie de cotropire şi amestec (brutal sau ascuns) în treburile interne ale altor state. Asemenea practici devin manifestări tipice ale statelor capitaliste în imperialism. În esenţă, în politica lor externă, aceste state continuă prin alte forme şi mijloace violenţa politică internă.
Statul exercită şi o funcţie de apărare a intereselor întregii comunităţi, a poporului sau naţiunii respective, armata îndeplinind şi o misiune patriotică, fiind instrumentul politicii de apărare a independenţei şi suveranităţii politice, de stat şi naţionale. În cazurile în care este pusă în pericol existenţa patriei, alături de armata regulată (de stat) participă la ostilităţi poporul însuşi, întreaga comunitate se înrolează în apărarea sa.
Tipuri de stat. Fiecărei orînduiri sociale îi corespund anumite modalităţi de organizare politică a societăţii, forme specifice de administrare a treburilor publice. În funcţie de structura economică şi socială, de caracterul şi formele proprietăţii asupra principalelor mijloace de producţie, de modalitatea exercitării acţiunii şi puterii politice, raportată la interesele fundamentale ale claselor sociale, de-a lungul istoriei societăţii distingem mai multe tipuri de stat.
O primă categorie o reprezintă statele care corespund orînduirilor sociale în care puterea politică o deţin clasele exploatatoare (statele sclavagist, feudal, capitalist), iar a doua categorie este reprezentată de statele în care puterea politică o deţin masele populare, clasele productive ale societăţii (statul socialist).
În cadrul acestor tipuri principale de stat, fiecare specific unei anumite orînduiri sociale, se pot distinge variante, în funcţie de forma de guvernămînt, de natura regimului politic, de structura internă a statului şi de relaţiile dintre organele sale, de organizarea administrativă a teritoriului. Varietatea formelor pe care le îmbracă un anumit tip de stat este dependentă de transformările care se produc în orînduirea economică, de dinamica raportului de forţe între clase şi între diferitele grupări ale claselor dominante.
Întrucît, în orînduirile bazate pe clase antagoniste, orice stat este un instrument de dominaţie a unei clase asupra altora, întotdeauna asemenea state au o funcţie dictatorială. Ponderea acestei funcţii determină caracterul regimului politic, forma de guvernămînt a statului respectiv. Indiferent însă de variaţia formelor sale, în orînduirile bazate pe exploatare, statul exprimă în esenţă dictatura clasei dominante din punct de vedere economic, politic şi ideologic, asupra claselor dominate şi asuprite, dictatura minorităţii asupra majorităţii populaţiei.
Într-o măsură mai mare sau mai mică, statele prezintă (real sau formal) şi aspecte democratice. Manifestat în grade diferite, democratismul de stat depinde de raportul de forţe social-politice, de gradul de conştiinţă de clasă şi de cultură al maselor asuprite. În principiu însă, în orînduirile bazate pe exploatare, democratismul vieţii de stat este limitat sau formal. În esenţă, dominaţia şi exploatarea exclud democraţia. Astfel, dacă în sclavagism se înregistrează deja primele „republici democratice“, realizarea democraţiei, participarea maselor la activităţile sociale se limitează la clasa stăpînitoare şi la pătura subţire a oamenilor liberi ; populaţia majoritară — sclavii — este exclusă din viaţa social-politică, ceea ce înseamnă că „democraţia“ sclavagistă priva de orice libertate şi drepturi principala clasă producătoare a societăţii.
De asemenea, nici orînduirea feudală nu realizează cadrul politic pentru participarea maselor la viaţa publică, de stat ; un început îl realizează în această privinţă un număr restrîns de oraşe-republici, care s-au dezvoltat relativ autonom faţă de puterea feudală.
Apariţia democratismului ca atribut al vieţii de stat are loc abia în condiţiile destrămării relaţiilor feudale şi afirmării modului de producţie capitalist. În lupta antifeudală, pentru realizarea sarcinilor sale de clasă, burghezia caută să-şi atragă masele în propria ei mişcare revoluţionară, promovînd în lupta politică principiile egalităţii, libertăţii şi fraternităţii, principii care pentru prima oară schiţează un model democratic în viaţa de stat.
Practica socială confirmă însă faptul că, odată cu cucerirea puterii politice, burghezia a renunţat la aceste principii ; ea s-a dovedit purtătoarea unor relaţii sociale (şi, în primul rînd, de producţie) care împiedică înfăptuirea principiilor democratice apărate iniţial în plan ideologic şi care au servit nemijlocit intereselor ei de clasă. Funcţionînd în limitele intereselor unei clase exploatatoare, democraţia burgheză — cu tot progresul ei real faţă de modalităţile anterioare de organizare a vieţii de stat — rămîne o democraţie îngustă, formală şi limitată. Decretarea unor norme democratice în viaţa politică şi juridică nu poate conduce la obiectivarea lor reală, datorită inegalităţii economice dintre clase. Adîncirea caracterului privat al proprietăţii asupra principalelor mijloace de producţie împiedică funcţionarea unui regim democratic. Se explică astfel de ce, nu de puţine ori, pentru a-şi consolida puterea economică, cercurile burgheziei monopoliste au recurs la metode politice extreme, abandonînd democraţia parlamentară burgheză în favoarea unor regimuri de dictatură militară sau fascistă care se află la antipodul oricărei democraţii.
Democraţia, ca mod de organizare a vieţii politice, capătă condiţii obiective de realizare în procesul revoluţiei şi construcţiei socialiste ; prin cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare, se creează pentru prima oară premisele schimbării raportului dintre dictatură şi democraţie în favoarea acesteia din urmă. Dictatura proletariatului — ca dictatură de clasă — exprimă dominarea minorităţii (exploatatoare) răsturnate de la putere de către majoritate (clasa muncitoare — conducătoare în societate — în alianţă cu ţărănimea muncitoare şi cu alte categorii de oameni ai muncii). Obiectivul principal al statului de dictatură a proletariatului este antrenarea la viaţa politică a tuturor categoriilor de oameni ai muncii şi crearea unor premise obiective pentru lărgirea democraţiei, pentru garantarea tuturor drepturilor şi libertăţilor politice, pentru participarea reală a maselor la rezolvarea treburilor publice, la conducerea statului.
Ca tip de stat, dictatura proletariatului generează o permanentă adîncire a democraţiei, a unei democraţii reale, socialiste, deosebită esenţial de democraţia burgheză. În acest sens, Programul P.C.R. arată că „democraţia socialistă asigură în fapt (s.n.) posibilităţile poporului de a participa la conducerea societăţii, de a-şi hotărî în mod suveran destinele, de a-şi făuri viitorul aşa cum doreşte“34.
Esenţa şi funcţiile statului socialist. Statul socialist se deosebeşte esenţial de toate tipurile de stat anterioare prin : conţinutul puterii, rolul conducător avîndu-l clasa muncitoare (prima clasă socială producătoare care deţine puterea în stat), aliată strîns cu toate celelalte categorii de oameni ai muncii ; prin natura funcţiilor sale economice şi sociale (în care prevalează covîrşitor dimensiunea constructivă a activităţii economice şi de stat) ; prin caracterul profund democratic al relaţiilor dintre membrii societăţii, dintre aceştia şi puterea de stat. Aceste elemente specifice ale esenţei statului socialist decurg din natura bazei economice, din caracterul socialist al relaţiilor de producţie, de colaborare şi ajutor reciproc.
Principalele funcţii ale statului socialist sînt : pe plan intern : funcţia economico-organizatorică, cultural-educativă, de apărare a cuceririlor revoluţionare ; pe plan extern: dezvoltarea multilaterală a relaţiilor cu toate statele socialiste, cooperarea şi organizarea de schimburi economice, tehnice, ştiinţifice, culturale cu state avînd o altă orînduire social-politică (pe baza respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, a neamestecului în treburile interne, egalităţii depline în drepturi şi avantajului reciproc), funcţia de apărare a ţării, a integrităţii sale teritoriale, funcţia de apărare a păcii în lume.
În procesul de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate în ţara noastră, aceste funcţii evoluează ; activitatea internă a statului nostru se concentrează tot mai mult în direcţia dezvoltării, organizării şi optimizării producţiei, activităţii creatoare în toate domeniile ştiinţei şi culturii. O pondere şi o însemnătate mult sporită capătă funcţia economico-organizatorică a statului nostru. Gradul înalt de concentrare a vieţii economice, legăturile tot mai complexe dintre ramurile economiei, cerinţele unei viguroase dezvoltări planice proporţionale fac ca economia socialistă să reprezinte un complex naţional unitar şi impun asigurarea unei conduceri şi cooperări pe baza unui plan unic şi indivizibil de stat. Aceasta face necesar ca statul să deţină efectiv şi integral totalitatea pîrghiilor esenţiale de conducere a vieţii economice. Creşterea rolului organizatoric al statului în activitatea economico-socială este legată şi de acţiunea permanentă „pentru perfecţionarea organizării sale, pentru crearea unei structuri cît mai simple, care să asigure legătura directă între conducerea centrală şi unităţile teritorial-administrative şi economice“35.
Dezvoltarea funcţiei cultural-educative a statului socialist implică un amplu proces educativ de formare şi dezvoltare a conştiinţei socialiste a maselor, lărgirea orizontului lor de cultură, deoarece aceasta contribuie la conştientizarea activităţii politice a oamenilor, mijloceşte integrarea lor tot mai activă în efortul constructiv al întregii societăţi. Intensificarea muncii ideologice şi politico-educative implică şi necesitatea intensificării educaţiei moral-cetăţeneşti, întemeierea relaţiilor din societatea noastră pe baza principiilor eticii şi echităţii socialiste şi comuniste, formarea omului nou, devotat orînduirii, idealurilor societăţii socialiste şi comuniste.
În etapa actuală, sarcini importante revin statului nostru socialist şi în realizarea funcţiei sale de apărare şi consolidare a cuceririlor socialiste, de asigurare a ordinii de drept, de ocrotire a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Statul manifestă intransigenţă faţă de fenomenele negative care mai persistă în comportarea unor cetăţeni, faţă de încălcarea normelor de convieţuire socială. Statul socialist are deci şi o funcţie coercitivă, aceasta deosebindu-se însă radical de represiunea exercitată de tipurile anterioare de stat; obiectul acţiunii ei nu-l constituie clase sau grupuri sociale care au interese opuse celor apărate de stat — astfel de categorii sociale neexistînd în socialism —, ci elementele antisociale, certate cu legea, cu munca, cu principiile socialiste de convieţuire cetăţenească.
Statul nostru socialist, prin esenţa sa de clasă, instaurează şi promovează, pentru prima oară în istorie, principii şi norme noi în relaţiile internaţionale ; funcţiile sale externe nu se reduc doar la apărarea integrităţii teritoriale, a suveranităţii şi independenţei naţionale, ci, în egală măsură, sînt direcţionate spre colaborarea multilaterală cu toate ţările socialiste, dezvoltarea continuă a relaţiilor economice, tehnico-ştiinţifice, culturale cu alte state, iniţierea şi susţinerea de iniţiative constructive menite să creeze un climat favorabil cooperării între popoare, întăririi păcii şi afirmării naţiunilor în lumea contemporană. În această direcţie„ statul nostru se afirmă tot mai mult printr-o bogată prezenţă creatoare pe arena internaţională, în lupta pentru dezvoltarea colaborării şi înţelegerii între popoare, pentru realizarea destinderii şi consolidării păcii în lume, a unei noi ordini economice şi politice internaţionale.
Apărarea ţării, în condiţiile existenţei imperialismului şi a pericolului de agresiune, constituie de asemenea una din funcţiile externe ale statului socialist. Pentru îndeplinirea ei, partidul şi statul nostru acordă o grijă deosebită întăririi permanente a capacităţii de apărare a ţării.
Dialectica şi dinamica funcţiilor statului nostru socialist îşi găsesc o abordare concretă în documentele Congresului al XI-lea al P.C.R. Elaborînd programul de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism, lucrările congresului au relevat că necesitatea creşterii rolului statului socialist reprezintă o legitate obiectivă, un factor hotărîtor pentru realizarea politicii ştiinţifice a Partidului Comunist Român.
În ce priveşte dinamica funcţiilor statului nostru socialist în etapa actuală, Programul precizează că „în raport cu condiţiile concrete, într-o perioadă sau alta se va pune un accent mai mare pe o anumită latură a activităţii statului, dar, în orice condiţii, va creşte rolul său în organizarea ştiinţifică a activităţii economico-sociale“36.
Pornind de la concepţia materialist-dialectică şi istorică, partidul nostru precizează că „statul este un produs al împărţirii societăţii în clase antagoniste, ce va dispare treptat, pe măsura dispariţiei claselor, a omogenizării societăţii, a creării poporului unic muncitor al societăţii comuniste“37. Dar, atît în perioada construcţiei socialiste, cît şi în condiţiile înaintării spre comunism, statul are încă de jucat un rol de mare însemnătate ; întărirea statelor naţionale independente constituie o necesitate legică, obiectivă, o condiţie primordială a făuririi cu succes a socialismului şi comunismului. După cum se precizează în Programul P.C.R., în comunism, statul — înţeles ca instrument al dominaţiei de clasă — îşi va înceta existenţa, transformîndu-se tot mai mult într-un organism de organizare şi conducere a întregii activităţi economico-sociale şi de reglementare a relaţiilor sociale. Avînd misiunea de a organiza, conduce şi planifica producţia, întreaga activitate socială — pe baza unui plan unic de dezvoltare —, de a asigura repartiţia corespunzător principiilor comunismului, acest organism va permite instituirea unei democraţii depline, pe fondul căreia îşi va exercita plenar acţiunea, la scara întregii societăţi, principiul autoconducerii comuniste38.
b. Partidele politice în viaţa societăţii
Ca urmare a adîncirii caracterului privat al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, între clasele care posedă şi cele care sînt lipsite de asemenea mijloace, se stabilesc raporturi antagonice, întreţinute cu argumente ideologice şi prin intermediul unor instituţii politice. Dintre acestea, partidele politice reprezintă instrumentele cele mai eficace (îndeplinind o funcţie de conducere) în desfăşurarea luptei dintre clase, exprimînd în formă concentrată interesele materiale şi spirituale ale acestora.
Conceptul de partid politic. Partidele politice grupează, de regulă, partea cea mai activă a unei clase sau a unei categorii sociale, ele definesc şi conştientizează scopurile şi ţelurile clasei pe care o reprezintă, în funcţie de un sistem de valori exprimat în producţiile ideologice (politice, juridice, morale, artistice, filozofice etc.) ale acesteia.
Dacă în condiţiile orînduirilor sclavagistă şi feudală partidele au îndeplinit o funcţie colaterală, deţinînd în cadrul relaţiilor politice ale acestor orînduiri doar un rol incidental, în societatea capitalistă se produce o propulsare a rolului şi a funcţiilor partidelor politice, în contextul luptei antifeudale, dar mai ales în confruntările directe cu noua clasă apărută — proletariatul. Burghezia consacră partidelor rolul de factor reglator al vieţii sociale şi le instituţionalizează în sensul lor modern, lărgindu-le participarea în luptele electorale, în elaborarea programelor politice şi în influenţarea maselor.
Sensul etimologic al termenului de partid derivă din cuvîntul latinesc „pars“ care înseamnă parte (a unei grupări sau clase sociale). În concepţia modernă, termenul de partid politic semnifică însă, în primul rînd, o comuniune conştientă a reprezentanţilor activi ai unei clase sau grupări sociale, întemeiată pe interese şi ţeluri comune, pentru promovarea cărora sînt necesare anumite norme şi reguli de activitate ; iar în al doilea rînd (şi totodată cea mai importantă notă definitorie), termenul de partid exprimă un proces de cristalizare sub raport organizatoric-instituţional a activităţii politice, care se afirmă tot mai mult ca domeniu autonom şi principal în dinamica activităţii sociale.
Pentru prima oară în istoria gîndirii social-politice teoria marxist-leninistă a dat o explicaţie ştiinţifică atît aspectelor legate de geneza partidelor politice, cît şi rolului lor în luptele sociale şi de clasă, în elaborarea strategiei şi tacticii claselor sociale, în conducerea şi înfăptuirea intereselor acestora. În concepţia marxist-leninistă, conceptul de partid politic semnifică organizaţiile ce unesc reprezentanţii uneia sau mai multor clase, sau ai unor grupări din sînul aceleiaşi clase, pe baza unor interese (îndeosebi economice) înrudite, exprimînd în mod pregnant şi activ atitudinea şi poziţia de facto a acestor clase sau grupări faţă de distribuirea puterii, a prerogativelor în sistemul instituţiilor sociale. În funcţie de aceste interese şi poziţii, exprimate printr-un ansamblu de motivări teoretico-filozofice, juridice, etice sînt elaborate obiectivele politice, se organizează şi se conduce lupta pentru realizarea lor. Prin programele pe care le elaborează, prin activitatea lor de influenţare ideologică a maselor, partidele politice au ca obiectiv fundamental lupta pentru cucerirea puterii. Cînd sînt partide de guvernămînt, ele îşi conturează şi orientează întreaga activitate pentru conservarea şi justificarea menţinerii rolului lor dominant în viaţa social-politică.
Elementul definitoriu al conceptului de partid politic şi al luptei dintre partide îl constituie deci exprimarea poziţiei claselor şi grupurilor sociale cărora le aparţine şi în raport cu care au o funcţie conducătoare. „Dealtfel, chiar analiza succintă a istoriei demonstrează că, în orice orînduire socială în care au existat partide politice, un partid a îndeplinit, la un moment dat, într-o formă sau alta, rolul de forţă conducătoare. Esenţialul a fost şi este însă pe cine reprezintă partidul care se află la conducere, ce clase şi forţe sociale slujeşte, ce program îşi propune să înfăptuiască“39. Această subliniere este cu atît mai necesară, cu cît în confruntările ideologice contemporane autorii de orientare nemarxistă sau antimarxistă încearcă să nege caracterul istoric şi de clasă al partidelor clasei exploatatoare. Acestea sînt prezentate uneori ca fiind exponentele întregii societăţi, se autointitulează partide populare, democratice, naţionale, sau îşi atribuie diferite denumiri religioase, urmărind să distragă atenţia maselor de la adevăratele lor mobiluri şi mai ales să le atragă sub influenţa lor.
Pentru lămurirea scopurilor pe care le au de îndeplinit partidele politice, îndeosebi a funcţiilor lor în sistemul de ansamblu al vieţii sociale, se impune luarea în consideraţie a raporturilor dintre mase, clase şi partide.
Partidul este expresia concentrată, nucleul clasei, ceea ce reprezintă clasa în acţiunea sa politico-ideologică şi programatică, este mijlocul instituţional de traducere în limbaj politic a intereselor claselor sau grupărilor sociale. Clasa nu se poate afirma conştient pe plan politic fără existenţa partidului, tot aşa după cum partidul nu poate fi conceput în afara claselor sau grupărilor sociale.
Ca detaşamente înaintate ale claselor, partidele au caracter organizat. Aceasta face posibilă şi, totodată, reflectă capacitatea lor de a conduce şi obiectiva acţiunile politice ale claselor. Nici un partid politic nu poate exista fără organizare, afirma Engels ; iar Lenin definea partidul revoluţionar al proletariatului ca „o colectivitate cît mai organizată“, care trebuie „să nu primească în rîndurile sale decît elemente care admit măcar un minim de organizare“40.
Sub aspectul organizării există însă mari deosebiri între partidul clasei muncitoare şi partidele burgheze. Chiar dacă unora dintre partidele politice burgheze nu le lipsesc în totalitate elementele de organizare, ele sînt apreciate de regulă ca fiind mai degrabă „cluburi de discuţii“ (M. Duverger), deosebindu-se fundamental sub acest aspect de partidul revoluţionar al proletariatului, pentru care latura organizatorică este o componentă esenţială. „Pentru a-şi îndeplini în bune condiţii rolul de forţă politică conducătoare a societăţii partidul trebuie să fie el însuşi puternic, bine organizat, unit“41.
Partidul se defineşte mai ales prin programul său politic, care cuprinde obiective imediate şi de perspectivă, stabilite în concordanţă cu ideologia clasei căreia îi aparţine. Programul şi ideologia, promovate de partid, au un rol deosebit în cîştigarea şi orientarea membrilor, simpatizanţilor şi aderenţilor săi.
Ideologia şi programul devin astfel mijloace de conştientizare a intereselor proprii clasei, mijloace şi arme de luptă politică ale acesteia. Subliniem că, de regulă, activitatea ideologică şi de propagandă a partidelor claselor exploatatoare, cu deosebire a celor reacţionare, are un caracter demagogic, urmărindu-se fetişizarea faptelor sociale şi politice, prezentarea programelor lor într-o lumină falsă, cu scopul de a camufla obiectivele lor autentice. Oferind criterii ştiinţifice de valorizare a activităţii politice, Lenin nota, în acest sens, că „pentru a te orienta în lupta dintre partide, nu trebuie să crezi pe nimeni pe cuvînt, ci să studiezi adevărata istorie a partidelor, să cercetezi nu atît ceea ce spun partidele despre ele înseşi, ci ce fac ele, cum înţeleg ele să rezolve diferitele probleme politice, cum se comportă ele în chestiunile care ating interesele vitale ale diferitelor clase sociale“42.
Caracterul şi funcţiile de clasă ale partidelor politice în orînduirile împărţite în clase antagoniste se dezvăluie cu deosebită claritate în corelaţia lor cu celelalte elemente structurale, îndeosebi cu statul. Astfel, partidele de guvernămînt în orînduirea capitalistă elaborează şi stabilesc principiile politicii interne şi externe ale statului în conformitate cu interesele claselor exploatatoare, realizindu-se astfel dictatura acestor clase. Acestea folosesc statul ca instrument pentru reprimarea mişcării muncitoreşti, pentru restrîngerea drepturilor şi libertăţilor democratice, culminînd cu instaurarea unor dictaturi de tip fascist.
Organizaţiile politice şi partidele maselor muncitoare din ţările capitaliste, în special partidele comuniste şi muncitoreşti, prin originea şi esenţa lor, se opun structurilor instituţionale burgheze, în primul rînd, statului capitalist. Activitatea unor asemenea partide devine etalon al maturităţii politice, al gradului de conştiinţă a clasei muncitoare, marchează momentul de înţelegere ştiinţifică de către aceasta a misiunii sale istorice de clasă purtătoare a unui nou mod de producţie, realizabil în mod necesar numai pe cale revoluţionară.
Partidele comuniste. Crearea partidelor comuniste, deşi s-a înfăptuit pe căi diferite, în virtutea particularităţilor naţionale din diferite ţări, exprimă în esenţă acelaşi proces de unire a mişcării muncitoreşti cu principiile socialismului ştiinţific. Partidul comunist este astfel consecinţa şi, totodată, instrumentul principal al legării momentului practic de cel teoretic al mişcării muncitoreşti, apariţia sa marcînd, după cum remarcau Marx şi Engels în Manifestul Partidului Comunist, saltul de la faza conştiinţei de sine a proletariatului la etapa conştiinţei pentru sine.
Prin ideologia ştiinţifică (marxism-leninismul) ce-i călăuzeşte activitatea, prin trăsăturile sale definitorii (detaşament de avangardă, organizat pe baza centralismului democratic, a principiului conducerii şi muncii colective, orientîndu-şi activitatea pe baza legăturii strînse cu masele), prin ţelurile şi mobilurile pe care îe urmăreşte în politica sa, partidul revoluţionar al proletariatului se distinge în mod radical de toate celelalte partide politice.
Între programul teoretic şi activitatea practică a partidului marxist-leninist, între interesele clasei muncitoare pe care le exprimă şi cerinţele legice ale dezvoltării sociale există o compatibilitate deplină. Pe baza liniei sale strategice, partidul îşi fundamentează programul în conformitate cu ţelul său suprem şi condiţiile concret-istorice ale fiecărei etape. Ţelul suprem sau obiectivul principal al programului oricărui partid marxist-leninist este înfăptuirea revoluţiei proletare, construirea socialismului şi comunismului.
În societatea socialistă sistemul relaţiilor şi activităţilor politice se schimbă radical. Fiind desfiinţate clasele exploatatoare, la conducerea vieţii sociale participă nemijlocit, pe baza comunităţii intereselor lor fundamentale (economice, politice, ideologice) toţi oamenii muncii, masele largi populare. În cadrul acestora, rolul conducător îl are clasa muncitoare — clasă consecvent revoluţionară. Exprimînd interesele fundamentale ale tuturor oamenilor muncii, ale maselor largi populare, partidul marxist-leninist al clasei muncitoare devine forţa politică reprezentativă a întregii societăţi, el devine unicul (sau principalul) partid de guvernămînt.
În condiţiile concrete ale revoluţiei şi construcţiei socialiste în România, P.C.R. este forţa politică conducătoare în sistemul statului socialist. Rolul conducător al P.C.R. se caracterizează, în primul rînd, prin existenţa unei linii politice juste, a unui program clar, realist de activitate pe plan intern şi extern. În această privinţă, apreciind valoarea teoretică şi strategică a Programului P.C.R., secretarul general al partidului arată că el „...dă o perspectivă revoluţionară clară luptei pentru edificarea noii orînduiri sociale, pentru dezvoltarea societăţii omeneşti, ...oferă o orientare limpede pentru fiecare comunist, pentru fiecare cetăţean al patriei noastre, întăreşte încrederea întregului popor în cauza socialismului, în victoria luptei pentru colaborare internaţională şi pentru pace... Programul fundamentează ştiinţific principiile de bază ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate, ca fază superioară a socialismului, în procesul trecerii treptate spre comunism“43.
În strategia şi tactica partidului se îmbină organic activitatea curentă cu viziunea de perspectivă ; întreaga politică se fondează pe principiile marxism-leninismului aplicate creator la condiţiile ţării noastre, pe îmbinarea naţionalului şi internaţionalului în revoluţia şi construcţia socialistă. Pe aceste coordonate, P.C.R. militează pentru promovarea constantă şi permanentă a noului, pentru eliminarea a tot ceea ce nu mai corespunde mutaţiilor produse în infrastructura, structura şi suprastructura societăţii.
O trăsătură esenţială a activităţii partidului nostru este dialogul permanent cu poporul, metodă de bază în elaborarea, adoptarea şi realizarea deciziilor social-politice, stimularea unor forme ale democraţiei directe în viaţa economică şi socială. Acest fapt sudează unitatea de nezdruncinat dintre partid şi popor, stimulează efervescenţa creatoare a maselor, participarea lor integrală, pătrunsă de simţămîntul înalt al responsabilităţii sociale, la înfăptuirea neabătută a politicii interne şi internaţionale a partidului.
Ca instituţie politică, partidul are un caracter istoric. Îndeplinindu-şi pe deplin misiunea sa istorică — societatea comunistă fără clase —, pe măsura ridicării conştiinţei tuturor membrilor societăţii la nivelul conştiinţei înaintate, revoluţionare, partidul marxist-leninist al clasei muncitoare, trecînd printr-un proces dialectic de evoluţie, „va dispărea treptat, odată cu dispariţia claselor, cu omogenizarea deplină a societăţii comuniste. Procesul de dispariţie a partidului se va realiza, în mod evolutiv, prin integrarea sa în viaţa societăţii, prin participarea tot mai organică a membrilor de partid la întreaga viaţă socială în strînsă legătură cu masele populare. Acest proces, care se va încheia în societatea comunistă deplină, trece în mod obligatoriu prin întărirea şi dezvoltarea la cel mai înalt nivel a rolului conducător al partidului în societate“44.
Dezvăluirea ordinii genetice, structurale şi funcţionale a elementelor sistemului social global a pus bazele metodologice pentru înţelegerea succesiunii istorice a formaţiunilor sociale, precum şi pentru înţelegerea mecanismului dezvoltării în diferite etape a aceleiaşi formaţiuni sociale. În această perspectivă pot fi înţelese corect diferitele etape sau stadii de dezvoltare a formaţiunii socialiste şi comuniste, cu caracteristicile şi sarcinile lor specifice ; în această perspectivă trebuie înţeleasă şi actuala etapă de dezvoltare multilaterală a socialismului în ţara noastră, conţinutul şi sarcinile ei specifice.
Conceptul de societate socialistă multilateral dezvoltată reprezintă o soluţie românească originală cu privire la tendinţele obiective de progres şi dezvoltare armonioasă neîntreruptă a societăţii noastre socialiste, un model concret şi realist de analiză a posibilităţilor, a sarcinilor şi a căilor de realizare a acestora în condiţiile determinate ale ţării noastre. Acest concept are o profundă întemeiere teoretică şi metodologică.
Se porneşte de la ideea fundamentală că orice formaţiune socială, inclusiv cea socialistă, are o istorie a ei, trece prin mai multe etape de dezvoltare. Formaţiunea socială socialistă a cunoscut în România o etapă de constituire (perioada de trecere de la capitalism la socialism) şi de consolidare. Această etapă este astăzi practic încheiată ; în România socialismul a învins pentru totdeauna, fiind realizată economia socialistă unitară. Dar aceasta nu înseamnă înfăptuirea deplină a socialismului. Ţinînd seama de rezultatele dobîndite pînă acum, de tendinţele legice ale dezvoltării sociale şi de necesităţile mereu crescînde ale oamenilor muncii, se poate afirma că socialismul se află în ţara noastră la un nivel care oferă un cîmp larg de posibilităţi pentru o nouă perioadă de progres, care să permită afirmarea plenară a orînduirii socialiste, a capacităţilor creatoare ale personalităţii omului nou. Tocmai la această etapă, în care socialismul are sarcina să valorifice toate resursele sale interne — naturale, sociale şi umane — şi să obiectiveze posibilităţile ce-i sînt proprii şi nerealizate încă, se referă — în documentele partidului nostru — termenul de societate socialistă multilateral dezvoltată.
În vederea atingerii acestui ţel, Partidul Comunist Român a stabilit, în documentele sale programatice45, sarcinile şi direcţiile acestei etape de dezvoltare a formaţiunii sociale socialiste în România, oferind şi soluţiile, căile, mijloacele pentru realizarea cu maximum de eficienţă a acestui ideal autentic umanist. Specificul acestei etape nu este doar de ordin cantitativ; este vorba de un proces constructiv amplu, desfăşurat pe toate planurile, de înflorire a tuturor laturilor vieţii sociale, în vederea pregătirii condiţiilor pentru trecerea treptată la comunism.
Direcţia strategică principală o constituie în această etapă, dezvoltarea susţinută a forţelor de producţie, a bazei tehnico-materiale a societăţii. Se prevede, în acest sens, dezvoltarea în ritm înalt a industriei şi agriculturii, a celorlalte ramuri ale economiei, modernizarea structurii industriei, repartizarea armonioasă a forţelor de producţie pe întreg teritoriul ţării, pentru crearea condiţiilor în vederea dezvoltării economice şi sociale a tuturor regiunilor ţării şi apropierii treptate a satului de oraş.
Un obiectiv de asemenea fundamental al acestei etape îl constituie-perfecţionarea continuă a relaţiilor de producţie, a tuturor relaţiilor sociale socialiste. Aceasta presupune dezvoltarea proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie, intensificarea schimbului de activităţi între diferite sectoare ale economiei naţionale, între sat şi oraş, creşterea gradului de cooperare a întreprinderilor, îmbunătăţirea sistemului socialist de repartiţie prin întărirea spiritului de echitate şi dreptate socială, creşterea nivelului de trai material şi spiritual al oamenilor muncii.
Dezvoltarea simultană şi coerentă a forţelor şi a relaţiilor de producţie socialistă va atrage după sine schimbări în structura socială a ţării, atît în ceea ce priveşte ponderea populaţiei ocupate în industrie şi construcţii, cît şi sub aspect calitativ, creîndu-se astfel premisele obiective pentru apropierea tot mai strînsă dintre toate clasele şi categoriile sociale şi ştergerea — în perspectiva înaintării spre comunism — a deosebirilor esenţiale dintre clase, dintre munca fizică şi intelectuală, dintre munca industrială şi agricolă, dintre sat şi oraş.
Creşterea nivelului de pregătire teoretică, profesională şi politică, precum şi formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste a maselor, a tuturor oamenilor muncii constituie o direcţie principală a programului de dezvoltare multilaterală a societăţii noastre socialiste. Această sarcină — simultan instructivă şi educativă — vizează în mod direct omul, ca principală forţă productivă a societăţii şi ca scop al întregii activităţi economico-sociale. „Nu trebuie să uităm nici un moment că cea mai mare bogăţie o reprezintă omul ; el este făuritorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale, de el depinde înaintarea cu succes a patriei noastre pe calea societăţii comuniste“46.
Se preconizează, de asemenea, ca sarcină importantă a acestei etape perfecţionarea continuă a suprastructurii societăţii socialiste, a tuturor componentelor ei teoretico-ideologice şi instituţional-organizatorice. În această direcţie, un accent deosebit se pune pe perfecţionarea instituţiilor sociale, a sistemului şi metodelor de planificare şi conducere a proceselor economico-sociale. În acest sens, în Programul partidului se apreciază că „punerea în valoare a superiorităţii orînduirii socialiste nu se realizează de la sine, ci impune o activitate susţinută pentru studierea temeinică a realităţilor istorice din fiecare etapă în vederea conducerii societăţii (subl. ns.) în conformitate cu tendinţele şi cerinţele obiective ale dezvoltării sociale“47.
Pentru a crea un cîmp liber de acţiune mecanismului specific al determinismului social în socialism, în care factorul subiectiv are o pondere din ce în ce mai importantă, se impune cu necesitate obiectivă creşterea şi afirmarea tot mai puternică a rolului conducător al partidului. „Acest rol al partidului, recunoscut de întregul popor, este rezultatul politicii sale juste, marxist-leniniste, al identificării lui depline cu interesele vitale ale maselor populare, al capacităţii sale de a conduce cu fermitate poporul pe calea eliberării sociale şi naţionale, a făuririi societăţii socialiste, a ridicării bunăstării materiale şi spirituale“48.
Odată cu creşterea rolului conducător al partidului, se amplifică şi rolul statului în organizarea şi conducerea unitară a întregii societăţi. În exercitarea atribuţiilor şi funcţiilor sale, statul îşi desfăşoară întreaga activitate pe baza principiilor centralismului democratic, a conducerii colective, pe îmbinarea armonioasă a conducerii unitare cu lărgirea continuă a autonomiei organelor teritorial-administrative şi a unităţilor economico-sociale. Activitatea de stat se întemeiază astfel pe gîndirea şi acţiunea creatoare nemijlocită a tuturor membrilor societăţii, pe obiectivarea unitară şi eficientă a iniţiativei şi capacităţii maselor.
Realizarea deplină a tuturor potenţelor societăţii socialiste presupune, odată cu perfecţionarea funcţiei organizatorice şi administrative a statului, adîncirea continuă a democraţiei în viaţa economică şi de stat, participarea tot mai largă şi mai competentă a maselor la luarea şi înfăptuirea deciziilor privind destinele ţării, contactul nemijlocit şi consultarea permanentă între organele de conducere pe linie de partid şi de stat cu masele largi de oameni ai muncii.
Un obiectiv de seamă al programului P.C.R. de dezvoltare multilaterală a socialismului în România este intensificarea procesului de omogenizare socială, care antrenează nu numai apropierea dintre sat şi oraş, dintre munca fizică şi cea intelectuală, ci şi ridicarea pe o treaptă nouă a unităţii oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate, „care se vor integra tot mai mult în procesul de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi a comunismului, în poporul muncitor unic al societăţii comuniste“49.
Crearea cadrului corespunzător pentru participarea efectivă a maselor largi la activitatea productivă şi de conducere a societăţii se corelează în mod firesc cu preocuparea permanentă a partidului de aşezare a relaţiilor interumane pe baza principiilor eticii şi echităţii socialiste şi comuniste. Valoarea acestor principii se evidenţiază nu numai în configurarea specificului calitativ al structurii de ansamblu a relaţiilor societăţii socialiste, ci influenţează nemijlocit şi asupra modului de viaţă, asupra nivelului de trai material şi spiritual al oamenilor muncii. De aceea, unul din obiectivele centrale ale acestei etape este asigurarea în continuare a creşterii nivelului de trai material şi spiritual al întregului popor, realizarea deplină a principiului socialist „de la fiecare după capacitate, fiecăruia după muncă“.
Preocuparea partidului nostru de creare a condiţiilor obiective şi subiective pentru ridicarea continuă a nivelului de viaţă, pentru realizarea unui înalt nivel de cunoaştere, de cultură, de conştiinţă socialistă în general, pentru promovarea cu consecvenţă a principiilor socialiste de organizare a relaţiilor interumane constituie factori primordiali pentru afirmarea plenară a personalităţii, pentru realizarea socialistă a condiţiei umane. Acesta este, dealtfel, ţelul suprem al politicii P.C.R., care — prin conceptul de societate socialistă multilateral dezvoltată — oferă un model consecvent marxist-leninist de umanism socialist în acţiune, deschizînd perspectiva unei epoci noi în dezvoltarea economico-socială a României.
★
Stabilind obiectivele fundamentale ale etapei următoare a istoriei României socialiste, Programul Partidului Comunist Român dezvăluie, totodată, principiile fundamentale ale trecerii în viitor spre comunism şi trasează în această perspectivă liniile directoare corespunzătoare, pornind de la nivelul şi posibilităţile actuale. Prin înfăptuirea prevederilor cuprinse în Directivele dezvoltării economico-sociale pînă în 1990—2000 şi a principiilor de bază ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate — ca fază superioară a socialismului — potrivit prognozelor progresului economico-social, „în anul 1990 România se va afla pe o treaptă superioară a dezvoltării sale ; în linii generale va fi înfăptuită societatea socialistă multilateral dezvoltată, creîndu-se o bază trainică pentru trecerea la făurirea treptată a societăţii comuniste în patria noastră“50.
După cum se arată în Programul partidului nostru, trecerea de la socialism la comunism va constitui o perioadă mai scurtă sau mai lungă în raport cu condiţiile concrete din fiecare ţară, precum şi de situaţia existentă pe plan internaţional. Între cele două faze ale societăţii comuniste (între socialism şi comunism) nu există însă un zid despărţitor ; trăsături ale formaţiunii sociale comuniste apar încă în socialism, împletirea celor două faze ale societăţii comuniste presupune astfel înfăptuirea unor principii fundamentale ale comunismului încă în condiţiile făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate. De exemplu, concomitent cu modernizarea şi dezvoltarea forţelor de producţie, a economiei naţionale, au loc schimbări în mecanismul procesului de muncă şi, corespunzător, se petrec modificări de ordin calitativ în privinţa valorii şi finalităţii sale sociale şi umane : munca devine tot mai mult o necesitate şi o datorie de onoare. Ca urmare, are loc încă de pe acum afirmarea tot mai puternică în toate sferele vieţii sociale a principiilor superioare, comuniste de muncă şi de viaţă, fapt care va mijloci realizarea în viitor a unei repartiţii (fundamentate ştiinţific în concordanţă cu posibilităţile şi cerinţele sociale) după nevoie, asigurîndu-se utilizarea cît mai raţională a valorilor create de oameni. Dealtfel, „înfăptuirea repartiţiei comuniste va reprezenta o încununare a aspiraţiilor de secole ale omenirii, instaurarea deplină a dreptăţii şi echităţii sociale, a umanismului“51.
Comunismul presupune, în primul rînd, realizarea unui înalt nivel al forţelor de producţie pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii (în condiţiile generalizării mecanizării, automatizării şi cibernetizării tuturor ramurilor industriale, a mecanizării complete şi chimizării agriculturii). Dezvoltarea uriaşă a bazei tehnico-materiale a societăţii va provoca transformări calitative în domeniul relaţiilor de producţie, al tuturor relaţiilor sociale.
Asigurarea unei producţii de bunuri materiale care să satisfacă din plin toate necesităţile, determinate ştiinţific, ale populaţiei vor permite înfăptuirea principiului : „de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi“ — principiu care presupune încadrarea conştientă a fiecărui membru al societăţii în disciplina socială a muncii, ridicarea la o deplină înţelegere a necesităţii, a comandamentelor sociale obiective.
Realizarea unei concordanţe tot mai depline între forţele şi relaţiile de producţie şi sociale creează cadrul larg pentru perfecţionarea structurii şi a organizării sociale, pentru împlinirea multilaterală a personalităţii umane, valorificarea plenară a talentelor, aptitudinilor şi a iniţiativei creatoare a oamenilor muncii şi dezvoltarea amplă a culturii, ca expresie sintetică a nivelului civilizaţiei materiale şi spirituale generale a poporului. În aceste condiţii, statul se va transforma tot mai mult într-un organism de organizare şi reglementare a activităţii sociale şi, în acelaşi timp, a relaţiilor sociale — organism care, pe baza unui plan unic şi prin intermediul unor unităţi economico-sociale, de producţie şi teritoriale, va antrena la o participare directă în activitatea de planificare şi conducere pe toţi membrii societăţii, aceştia avînd totodată drept de control asupra organelor de conducere şi organizare alese democratic. Astfel se va înfăptui forma cea mai avansată a democraţiei socialiste, la scara întregii societăţi, în spiritul unei adevărate auto-conduceri comuniste.
Întrucît societatea comunistă se edifică pe baza unei organizări superioare a muncii, a întregii activităţi economico-sociale şi a unei conduceri ştiinţifice, este necesară făurirea unei înalte conştiinţe, a conştiinţei comuniste, la toţi oamenii muncii, valorificarea maximă a potenţialului material şi uman de care dispune societatea, cunoaşterea şi înţelegerea aprofundată a legilor obiective ale dezvoltării sociale, îndeplinirea ireproşabilă de către fiecare membru al societăţii a funcţiei ce-i revine în colectivitatea socială, creşterea responsabilităţii în exercitarea drepturilor democratice, cetăţeneşti. În această direcţie, Programul partidului precizează cu claritate că „numai pe calea ridicării conştiinţei fiecărui membru al societăţii, a perfecţionării participării şi întăririi răspunderii personale faţă de interesele generale ale colectivităţii se va ajunge la realizarea formei superioare, comuniste a conducerii societăţii, de către mase, la făurirea de către popor a istoriei, corespunzător propriei sale voinţe“52.
Trecerea de la societatea socialistă multilateral dezvoltată spre comunism nu se va realiza de la sine. Acest proces de adînci transformări revoluţionare se înfăptuieşte prin acţiunea conştientă a maselor populare sub conducerea partidului comunist, de înlăturare a vechiului, a ceea ce nu mai corespunde noilor forţe de producţie, prin aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii înaintate, prin perfecţionarea noilor relaţii sociale. Creşterea rolului conducător al partidului este deci o legitate obiectivă, o trăsătură esenţială a procesului complex de înaintare spre comunism. „Rolul partidului comunist, ca forţă politică conducătoare, este acela de a conduce în mod conştient acest proces complex, de a acţiona în strînsă concordanţă cu legităţile obiective ale dezvoltării sociale, pentru a nu permite apariţia sau adîncirea unor contradicţii, pentru a promova spiritul revoluţionar, noul, asigurînd triumful societăţii comuniste, îndeplinindu-şi astfel rolul său în societate“53.
* Prin termenul de „preistorie a societăţii“, Marx are în vedere perioada îndelungată a formaţiunilor sociale în care relaţiile interumane (îndeosebi dintre clase) aveau caracter antagonic, se întemeiau pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie.
* Sinonimia termenilor „relaţii de producţie“, „bază“ şi „structură economică“ nu presupune înlăturarea unuia sau altuia dintre ei. Termenul „relaţii de producţie“ este folosit în cadrul analizei modului de producţie ; cel de „bază“ pentru a preciza locul şi rolul relaţiilor de producţie în raport cu relaţiile şi structurile sociale derivate din economic ; termenul de „structură economică“ evidenţiază rolul relaţiilor de producţie în configurarea specificului calitativ al unei formaţiuni sociale.
* Termenul „popor“ este folosit aici în accepţiunea de tip de comunitate, şi nu în aceea de „mase populare“.
1 Fr. Engels, Dialectica naturii, în Marx-Engels, Opere, vol. 20. Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 565.
2 V. I. Lenin, Materialism şi empiriocriticism, în Opere complete, vol. 18, Bucureşti, Ed. politică, 1963, p. 273.
3 I. I. Liahov, Structuralitatea, însuşire universală şi esenţială a materiei, în „Vest. Mosk. Univ.“, Ser. Econ. Fil., 20, Nr. 1/1965, p. 61—70.
4 cf. „Secolul XX“, Nr. 5/1967, p. 72.
5 Jean Piaget, Six études de Psychologie, Genève, Editions Gauthier, 1964, p. 164.
6 cf. Roland Barthes, L'activité structuraliste, în „Les lettres nouvelles“, février, 1963, p. 73.
7 cf. K. Marx, Contribuţii la critica economiei politice, în Marx-Engels, Opere, vol. 13, Bucureşti, Ed. politică, 1962, p. 8—9.
8 cf. K. Marx, Teze despre Feuerbach, în Marx-Engels, Opere, vol. 3, Bucureşti, Ed. politică, 1958, p. 6.
9 cf. K. Marx şi Fr. Engels, Ideologia germană, în Marx-Engels, Opere, vol. 3, ed. cit., p. 21—22.
10 v. volumul Entretien sur les notions de „Génèse et de Structure“, Paris—La Haye, Mouton et co., 1965.
11 K. Marx, Contribuţii la critica economiei politice, ed. cit., p. 8.
12 K. Marx, op. cit., p. 8—9.
13 K. Marx, Scrisoare către Annenkov, 28 decembrie 1846, în Marx-Engels, Opere, vol. 27, Bucureşti, Ed. politică, 1966, p. 429.
14 K. Marx, Capitalul, vol. I, în Marx-Engels, Opere, vol. 23, Bucureşti, Ed. politică, 1966, p. 190.
15 K. Marx, Capitalul, vol. I, ed. cit., p. 192.
16 K. Marx şi Fr. Engels, Ideologia germană, ed. cit., p. 47.
17 Fr. Engels, Literatura din emigraţie — V. Cu privire la problema socială în Rusia, în Marx-Engels, Opere, vol. 18, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 561.
18 K. Marx şi Fr. Engels, Manifestul partidului comunist, în Opere, vol. 4, Bucureşti, Ed. politică, 1958, p. 470.
19 v. Ernest Renan, Qu'est-ce qu'une nation, 1882, p. 26—27.
20 I. V. Stalin, Marxismul şi problema naţională, în Opere, vol. 2, Bucureşti, ESPLP, 1953, p. 318.
21 V. I. Lenin, Stîngismul — boala copilăriei comunismului, în Opere complete, vol. 41, Bucureşti, Ed. politică, 1966, p. 77.
22 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Bucureşti, Ed. politică, 1975, p. 147.
23 cf. Karl Marx, Scrisoare către Weidemayer (din 5 martie 1852), în Marx-Engels, Opere, vol. 28, Bucureşti, Ed. politică, 1967, p. 456—457.
24 V. I. Lenin, Marea iniţiativă, în Opere complete, vol. 39, Bucureşti, Ed. politică, 1966, p. 15—16.
25 v. Fr. Engels, Anti-Dühring, capitolul „Teoria violenţei“.
26 Fr. Engels, Anti-Dühring, în Marx-Engels, Opere, vol. 20, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 176.
27 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 102—103.
28 Nicolae Ceauşescu, Expunerea la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative, în România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 6, Bucureşti, Ed. politică, 1972, p. 216.
29 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 103.
30 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 103—104.
31 Ibidem, p. 104.
32 Ibidem, p. 106.
33 V. I. Lenin, Despre stat, în Opere complete, vol. 39, Bucureşti, Ed. politică, 1966, p. 76—77.
34 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 131.
35 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 120.
36 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 118.
37 Ibidem.
38 Cf. Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 167—173.
39 Nicolae Ceauşescu, Raport la Conferinţa Naţională a P.C.R., 19—21 iulie 1972, în vol. Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, 19—21 iulie 1972, Bucureşti, Ed. politică, 1972, p. 41.
40 V. I. Lenin, Un pas înainte, doi paşi înapoi, în Opere complete, vol. 8, Bucureşti, Ed. politică, 1962, p. 243.
41 Nicolae Ceauşescu, Raport la Conferinţa Naţională a P.C.R., 19—21 iulie 1972, ed. cit., p. 58.
42 V. I. Lenin, Partidele politice din Rusia, în Opere complete, vol. 21, Bucureşti, Ed. politică, 1962, p. 289.
43 Nicolae Ceauşescu, Raport la cel de al XI-lea Congres al Partidului Comunist Român, Bucureşti, Ed. politică, 1974, p. 99—100.
44 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 111—112.
45 v. Nicolae Ceauşescu, Raport la Congresul al X-lea al P.C.R., în România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 4, Bucureşti, Ed. politică, 1970, p. 254—256 ; Raport la Conferinţa Naţională a P.C.R., 19—21 iulie 1972, în volumul Conferinţa Naţională a P.C.R., 19—21 iulie 1972, Bucureşti, Ed. politică, 1972, p. 67—69 ; Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit, p. 65—71.
46 Nicolae Ceauşescu, Raport la Conferinţa Naţională a P.C.R., 19—21 iulie 1972,. ed. cit., p. 66.
47. Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 107.
48 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 112.
49 Ibidem, p. 151.
50 Nicolae Ceauşescu, Raport la cel de al XI-lea Congres al Partidului Comunist Român, ed. cit., p. 107.
51 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 170.
52 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, ed. cit., p. 171.
53 Nicolae Ceauşescu, Raport la cel de-al XI-lea Congres al Partidului Comunist Român, ed. cit., p. 101.