Perioada de emigraţie pe care am petrecut-o la Cracovia nu semăna nici cu cea de la Paris şi nici cu cea din Elveţia. De fapt era o semiemigraţie. La Cracovia eram absorbiţi aproape exclusiv de activitatea din Rusia. Foarte curînd s-au stabilit cele mai strînse legături cu Rusia. Ziarele din Petersburg soseau a treia zi. În Rusia începuse să apară pe atunci „Pravda“. „În Rusia are loc un avînt revoluţionar, nu vreun alt fel de avînt, ci tocmai unul revoluţionar — scria Vladimir Ilici lui Gorki. — Am reuşit să asigurăm apariţia cotidianului «Pravda» tocmai datorită, între altele, conferinţei (din ianuarie), la care latră proştii“[1]. S-au stabilit cele mai strînse relaţii cu „Pravda“. Ilici scria aproape în fiecare zi articole pentru acest ziar, trimitea scrisori, urmărea munca ziarului, recruta colaboratori pentru acesta. El a insistat foarte mult ca şi Gorki să colaboreze la „Pravda“. Zinoviev şi Lilina scriau de asemenea cu regularitate în „Pravda“. Lilina strîngea materiale interesante din străinătate. Nici din Paris şi nici din Elveţia nu ar fi fost posibil să se stabilească o colaborare atît de sistematică. S-a organizat de asemenea repede corespondenţa cu Rusia. Tovarăşii din Cracovia ne-au învăţat cum să facem acest lucru în mod cît mai conspirativ. Important era ca pe scrisori să nu fie ştampile din străinătate, căci atunci poliţia rusească le dădea mai puţină atenţie. Ţărăncile care veneau din Rusia la tîrg luau scrisorile noastre contra unei mici sume de bani şi le puneau la cutie în Rusia.
La Cracovia locuiau aproximativ 4.000 de emigranţi polonezi.
Cînd am sosit la Cracovia, ne-a întîmpinat tovarăşul Bagoţki, un emigrant polonez, fost condamnat politic la muncă silnică. El ne-a luat de la început sub aripa lui ocrotitoare şi ne-a ajutat să ne descurcăm în viaţa de toate zilele şi în problemele conspirative. El ne-a învăţat cum să ne folosim de „polupaski“ (aşa se numeau permisele pe baza cărora locuitorii din zona de frontieră puteau trece din Rusia în Galiţia şi invers). „Polupaski“ costau o nimica toată şi, ceea ce este mai important, înlesneau foarte mult trecerea clandestină peste frontieră a tovarăşilor noştri. Am trecut mulţi tovarăşi peste frontieră cu ajutorul acestor documente. Printre alţii, pe Varvara Nikoiaevna Iakovleva. Cu cîtva timp înainte ea fugise din deportare, unde se îmbolnăvise de tuberculoză, şi venise în străinătate pentru a-şi căuta sănătatea şi a se întîlni cu fratele ei, care locuia în Germania. La întoarcere trecuse prin Cracovia. Trebuia să ne înţelegem cu ea în privinţa corespondenţei şi a reluării activităţii. A trecut cu bine graniţa. Abia de curînd am aflat că, atunci cînd trecuse frontiera, jandarmii, observînd că are un geamantan mare, au vrut să afle dacă într-adevăr călătoreşte spre localitatea indicată pe bilet. Dar conductorul de tren a avertizat-o şi, în schimbul unei anumite sume de bani, s-a oferit să-i cumpere un bilet pînă la Varşovia. Cu acest bilet ea şi-a continuat cu bine drumul. Cu un „polupasok“ l-am trecut o dată şi pe Stalin. La frontieră, cînd era strigat titularul acestui document, trebuia să răspundă imediat în limba poloneză „jestem“ („aici“). Îmi amintesc cum mă străduiam să-i învăţ pe tovarăşi acest „complicat“ procedeu ! Foarte curînd s-a organizat şi trecerea ilegală peste frontieră. În zona rusească a frontierei, locuinţele conspirative au fost organizate de tov. Krîlenko, care locuia pe atunci la Lublin, nu departe de frontieră. În felul acesta putea fi trecută şi literatura ilegală. Trebuie să spun că la Cracovia poliţia nu organizase nici un fel de urmărire, nu controla scrisorile şi, în general, nu avea nici o legătură cu poliţia rusească. Într-o zi ne-am convins de acest lucru. A sosit la noi tov. Şumkin, muncitor din Moscova. Venise să ia literatura pe care voia să o treacă într-o „platoşe“ — o vestă special cusută în care literatura se introducea între stofă şi căptuşeală. Se credea foarte priceput în ale conspiraţiei. Umbla pe stradă cu şapca trasă pe ochi. Am vrut să-l luăm cu noi la un miting la care ne duceam. Dar n-a vrut să meargă alături de noi, considerînd că prin aceasta încalcă regulile conspiraţiei, şi ne-a urmat la oarecare distanţă. Înfăţişarea sa a atras atenţia poliţiei din Cracovia. A doua zi a venit la noi un funcţionar de la poliţie şi ne-a întrebat dacă cunoaştem pe omul sosit la noi şi dacă garantăm pentru el. I-am răspuns că garantăm. Şumkin a insistat să treacă totuşi literatura peste graniţă ; noi am încercat să-l facem să renunţe, dar el a stăruit şi, în cele din urmă, a reuşit să treacă cu bine graniţa.
Întrucît venisem vara, tov. Bagoţki ne-a sfătuit să ne stabilim într-o suburbie a Cracoviei, aşa-numita Zwierzyniec, unde ne-am mutat în aceeaşi casă în care stătea şi familia Zinoviev. Pe acolo era un noroi fără seamăn, dar în apropiere se afla Vistula, în care puteai să te scalzi în voie, iar la vreo cinci kilometri se întindea „Volski las“ — o pădure mare şi frumoasă, unde împreună cu Ilici ne duceam dese ori cu bicicleta. Toamna ne-am mutat în celălalt capăt al oraşului, într-un cartier nou, unde şi-au găsit casă şi Bagoţki, şi familia Zinoviev.
Cracovia îi plăcea foarte mult lui Ilici pentru că îi amintea de Rusia. Schimbarea mediului, lipsa agitaţiei specifice emigraţiei i-au calmat puţin nervii. Ilici observa cu atenţie felul de viaţă al populaţiei oraşului, al sărăcimii, al muncitorimii. Cracovia îmi plăcea şi mie. În fragedă copilărie, între doi şi cinci ani, locuisem în Polonia şi-mi mai aduceam aminte de cîte ceva. Mă încîntau cerdacurile deschise de lemn din curţi, îmi aminteau de cerdacurile pe ale căror trepte mă jucam odinioară cu copiii polonezi şi evrei ; îmi plăceau „ogródki“ (grădiniţele) în care se vindea „kwásne mleko z ziemniakami“ (lapte bătut cu cartofi). Cracovia i-a reamintit şi mamei mele de tinereţea ei, iar Ilici se bucura că scăpasem din captivitatea pariziană ; glumea, lăuda „kwásne mleko“ şi „mocna starka“ (votca tare poloneză).
Dintre noi toţi, cel mai bine cunoştea limba poloneză Lilina ; eu ştiam destul de puţin, îmi aminteam cîte ceva din copilărie. Studiasem puţin această limbă şi în Siberia, şi la Ufa, dar chiar de la început a trebuit să mă descurc în poloneză în chestiuni gospodăreşti. Cu gospodăria lucrurile mergeau mult mai greu decît la Paris. Nu existau gaze, trebuia să găteşti cu lemne. Am încercat, după obiceiul deprins la Paris, să cer la măcelărie carne fără oase. Măcelarul s-a holbat la mine şi mi-a spus : „Dumnezeu a făcut vaca cu oase, cum aş putea eu să vînd carnea fără oase ?“. Pîinea pentru luni trebuia cumpărată dinainte, pentru că luni brutarii abia se trezeau din beţie şi brutăriile erau închise etc. etc. Trebuia să ştii să te tocmeşti. Existau prăvălii poloneze şi prăvălii evreieşti. În prăvăliile evreieşti puteai să cumperi totul de două ori mai ieftin, dar trebuia să te pricepi la tocmeală, să pleci din prăvălie, să te întorci şi aşa mai departe, într-un cuvînt să pierzi o grămadă de vreme.
Evreii locuiau într-un cartier aparte şi purtau o îmbrăcăminte deosebită. La spital, în aşteptarea rîndului la medic, bolnavii discutau foarte serios dacă copiii evrei sînt la fel cu cei polonezi, dacă sînt blestemaţi sau nu. Alături şedea tăcut un băieţaş evreu şi asculta această discuţie. La Cracovia puterea clerului catolic era nelimitată. Preoţii acordau ajutor material sinistraţilor, bătrînelor, orfanilor, mănăstirile de călugăriţe găseau locuri pentru servitoare şi apărau drepturile lor în faţa stăpînilor, iar slujbele bisericeşti erau singura distracţie a populaţiei ignorante şi oprimate. În Galiţia mai erau încă în floare obiceiurile feudale pe care biserica catolică le sprijinea. De exemplu, dacă o cucoană cu pălărie venea în piaţă să-şi angajeze o servitoare, în jurul ei se strîngeau vreo zece ţărănci dornice să încheie tîrgul şi toate îi sărutau mîna cucoanei. Pentru orice trebuia să dai bacşiş. După ce primea bacşişul, tîmplarul sau vizitiul cădea în genunchi şi-ţi făcea o plecăciune pînă la pămînt. În rîndurile maselor era însă foarte puternică ura faţă de boieri. Dădaca pe care soţii Zinoviev o luaseră la copilul lor mergea în fiecare dimineaţă la biserică şi era aproape străvezie de atîtea posturi şi rugăciuni. Şi totuşi odată, cînd am stat de vorbă mai mult cu ea, mi-a povestit cît de tare îi urăşte pe boieri ; stătuse trei ani la o ofiţereasă care, ca toţi boierii, dormea pînă la ora 11, îşi bea cafeaua în pat şi silea servitoarea s-o îmbrace, să-i tragă ciorapii. Această dădacă fanatic de religioasă spunea că, dacă va fi revoluţie, va merge prima, cu furca în mînă, împotriva boierilor. Mizeria, asuprirea ţăranilor şi a sărăcimii răzbăteau în toate lucrurile mărunte şi erau chiar mai puternice decît pe atunci la noi în Rusia.
La Cracovia, Vladimir Ilici s-a întîlnit cu tovarăşul Ganeţki, care fusese la timpul său delegat al social-democraţiei din Polonia şi Lituania la Congresul ai II-lea, iar apoi trimis de către Conducerea centrală[2] la congresele de la Stockholm şi Londra ale partidului nostru. Vladimir Ilici a aflat de la Ganeţki şi de la alţi tovarăşi polonezi amănunte în legătură cu sciziunea care se produsese în rîndurile social-democraţiei poloneze. Conducerea centrală pornise o campanie împotriva comitetului din Varşovia, care se bucura de sprijinul întregii organizaţii din acest oraş. Comitetul din Varşovia cerea Conducerii centrale să aplice o linie mai principială, să adopte o poziţie precisă în problemele interne de partid ale P.M.S.D.R. Conducerea centrală a dizolvat comitetul din Varşovia şi a început să răspîndească zvonul că acesta are legături cu ohrana. Vladimir Ilici s-a situat de partea comitetului din Varşovia („rozlamoviştii“), a scris în apărarea lui un articol, a adresat Biroului socialist internaţional un protest împotriva acţiunilor Conducerii centrale. Comitetul din Varşovia avea strînse legături cu masele din capitală şi din alte centre muncitoreşti (Lodz etc.). După părerea lui Vladimir Ilici, cazul „rozlamoviştilor“ nu era ceva străin, fiind indisolubil legat de lupta internă de partid, atît de înverşunată în momentul acela, şi de aceea Vladimir Ilici nu putea rămîne nepăsător. El era însă absorbit aproape în întregime de problemele ruseşti.
Dintre cei aflaţi în străinătate au plecat de la Paris la Petersburg, pentru a pregăti campania electorală, tovarăşii noştri apropiaţi Safarov şi Inessa. Ei călătoreau cu paşapoarte false. Inessa s-a oprit la Cracovia încă pe cînd locuiam la Zwierzyniec. A stat la noi două zile. Ne-am înţeles cu ea asupra tuturor problemelor, i-am dat tot felul de adrese şi legături, a discutat cu Ilici întregul plan de muncă. Pe drum Inessa urma să se oprească la Nikolai Vasilievici Krîlenko, care locuia în Polonia, în apropiere de frontiera galiţiană, la Lublin, ca să organizeze cu ajutorul lui trecerea peste frontieră a celor care veneau la Cracovia. Prin Inessa şi Safarov aflam destul de amănunţit ce se petrece la Petersburg. După ce au stabilit legăturile necesare, ei au desfăşurat acolo o vastă activitate în sînul maselor pentru a aduce la cunoştinţa muncitorilor rezoluţiile conferinţei de la Praga şi sarcinile care stăteau acum în faţa partidului. Baza lor a devenit cartierul Narva. A fost reconstituit Comitetul din Petersburg, iar apoi a fost înfiinţat Biroul regional din nord, din care făceau parte, în afară de Inessa şi Safarov, Şotman şi tovarăşii săi Rahia şi Pravdin. La Petersburg se desfăşura o luptă înverşunată împotriva lichidatorilor. Munca Biroului regional din nord a pregătit terenul pentru alegerea muncitorului feroviar bolşevic Badaev ca deputat din partea Petersburgului. Lichidatorii îşi pierdeau influenţa în rîndurile maselor muncitoreşti din Petersburg ; muncitorii vedeau că în locul luptei revoluţionare lichidatorii păşeau pe calea reformelor, că începuseră de fapt să promoveze o politică muncitorească liberală. Trebuia dusă o luptă intransigentă împotriva lichidatorilor. Iată de ce îl supăra atît de mult pe Vladimir Ilici faptul că la început „Pravda“ tăia mereu din articolele sale pasajele polemice îndreptate împotriva lichidatorilor. El trimitea „Pravdei“ scrisori în care îşi arăta nemulţumirea. „Pravda“ s-a încadrat numai treptat în această luptă.
La Petersburg alegerile delegaţilor din partea colegiului muncitoresc au fost fixate pentru duminică 16 septembrie. Poliţia se pregătea şi ea în vederea alegerilor. În ziua de 14 septembrie au fost arestaţi Inessa şi Safarov. Dar poliţia încă nu ştia că în ziua de 12 sosise Stalin, care evadase din deportare. Alegerile în colegiul muncitoresc s-au desfăşurat cu mult succes, n-a trecut nici un candidat de dreapta, pretutindeni au fost adoptate rezoluţii cu caracter politic.
În tot cursul lunii octombrie, întreaga atenţie a fost concentrată asupra alegerilor. În virtutea tradiţiei şi a stării sale de înapoiere, într-o serie întreagă de localităţi masa muncitorilor continua să privească cu indiferenţă alegerile, nu le acorda importanţă ; de aceea era necesară o intensă agitaţie. Cu toate acestea, pretutindeni muncitorii au ales deputaţi din rîndurile social-democraţilor. În toate colegiile muncitoreşti din marile centre industriale, alegerile au adus victoria bolşevicilor. Au fost aleşi muncitori membri de partid care se bucurau de un mare prestigiu. În Dumă au intrat 6 deputaţi bolşevici şi 7 menşevici, dar deputaţii muncitori bolşevici reprezentau 1.000.000 de muncitori, pe cînd menşevicii mai puţin de 250.000. În afară de aceasta, de la bun început s-a simţit înaltul spirit de organizare şi coeziunea puternică a deputaţilor bolşevici. Cu prilejui descinderii Dumei, la 18 octombrie, au avut loc demonstraţii muncitoreşti şi greve. Deputaţii bolşevici erau însă nevoiţi să acţioneze în Dumă laolaltă cu menşevicii. Or, în ultimul timp, relaţiile din sînul partidului se înăspriseră.
În ianuarie avusese loc conferinţa de la Praga, care jucase un rol important în organizarea forţelor bolşevice.
La sfîrşitul lunii august 1912, din iniţiativa şi cu participarea activă a lui Troţki se ţinuse la Viena o aşa-zisă conferinţă de partid. Ea fusese convocată sub lozinca unificării tuturor forţelor social-dernocrate. Nu se ţinea seama de loc de faptul că drumurile lichidatorilor şi bolşevicilor se despărţiseră foarte mult, că atitudinea lichidatorilor era cu totul opusă liniei partidului. La conferinţă au fost invitaţi şi vperediştii. După cum era de prevăzut, conferinţa a avut un caracter ultralichidatorist. Nu au participat bolşevicii grupaţi în jurul Comitetului Central ; au refuzat să participe chiar menşevicii-plehanovişti şi bolşevicii-împăciuitorişti, grupaţi în jurul revistei plehanoviste, „Za partiiu“, editată în străinătate. Nu au participat nici polonezii, iar Aleksinski, care venise la conferinţă din partea grupului „Vpered“, a criticat slaba componenţă a conferinţei. Marea majoritate a participanţilor la conferinţă o formau persoane care locuiau în străinătate ; Biroul regional caucazian trimisese doi delegaţi şi în general toţi delegaţii erau aleşi de colective foarte restrînse. Rezoluţiile conferinţei au avut un caracter net lichidatorist. Din platforma electorală a fost exclusă lozinca republicii democratice, iar lozinca confiscării pămînturilor moşiereşti a fost înlocuită prin lozinca „revizuirii legislaţiei agrare a Dumei a III-a de stat“.
Boris Goldman (Gorev), care a prezentat unul dintre principalele rapoarte, a spus că vechiul partid nu mai există, că această conferinţă trebuie să devină „o conferinţă constitutivă“. Pînă şi Aleksinski a protestat împotriva acestei propuneri. Uniunea din august, sau blocul din august, cum a început să fie denumită această conferinţă, se opunea Comitetului Central, căuta să discrediteze hotărîrile conferinţei de la Praga. Sub pretextul unificării forţelor social-democrate, s-a procedat la unificarea forţelor care erau împotriva bolşevicilor.
Între timp, în Rusia mişcarea muncitorească se afla în plin avînt. Acest lucru l-au demonstrat alegerile.
Imediat după alegeri, trecînd graniţa clandestin, a venit la noi tov. Muranov. Ilici a rămas uluit. „Ce scandal ar fi ieşit — îi spuse el lui Muranov — dacă ai fi fost prins ! Eşti deputat, te bucuri de imunitate, nu ţi se putea întîmpla nimic dacă ai fi venit în mod legal. Aşa însă putea să iasă un scandal mare“. Muranov a povestit multe lucruri interesante despre desfăşurarea alegerilor la Harkov, despre munca sa de partid, despre felul cum a difuzat manifeste prin intermediul soţiei sale, care le împărţea în piaţă etc. Lui Muranov conspiraţia îi intrase în sînge şi nu se împăca de loc cu noţiunea de „imunitate parlamentară“. După ce a discutat cu el despre viitoarea muncă în cadrul Dumei, Ilici a început să-l zorească să se întoarcă în Rusia. După această întîmplare, deputaţii au început să vină la noi în mod legal.
Prima consfătuire cu deputaţii a avut loc la sfîrşitul lunii decembrie — începutul lunii ianuarie.
Primul a sosit Malinovski. Era foarte agitat. Nu mi-a plăcut de loc, de la bun început, în special privirea lui şi dezinvoltura sa căutată, dar această impresie s-a irosit după prima discuţie serioasă. Au mai sosit apoi Petrovski şi Badaev. Deputaţii au povestit cum s-a desfăşurat activitatea lor în prima lună, cum lucrează cu masele. Mi-aduc aminte că Badaev, stînd în uşă şi făcînd gesturi largi cu mîna în care ţinea şapca, spunea : „Masele au mai crescut în aceşti ani“. Malinovski făcea impresia unui muncitor foarte ridicat, care se bucură de influenţă. Badaev şi Petrovski erau vizibil stînjeniţi, dar se vedea dintr-o privire că erau proletari adevăraţi, de nădejde, pe care te puteai bizui. La această consfătuire a fost stabilit planul de lucru, s-a discutat orientarea cuvîntărilor, caracterul muncii cu masele, necesitatea legăturii celei mai strînse cu munca partidului, cu activitatea lui ilegală. Lui Badaev i s-a dat sarcina de a se ocupa de „Pravda“. Împreună cu deputaţii a venit atunci şi tov. Medvedev, care a arătat cum lucrează el la tipărirea manifestelor etc. Ilici era cît se poate de mulţumit. „Malinovski, Petrovski şi Badaev — i-a scris el lui Gorki la 1 ianuarie 1913 — îţi trimit salutări călduroase şi cele mai bune urări“. Şi a adăugat : „Baza de la Cracovia s-a dovedit utilă : venirea noastră la Cracovia a fost pe deplin «recuperată» (din punctul de vedere al cauzei)“[3].
Toamna, o dată cu intervenţia „marilor puteri“ în problemele balcanice, se ivi o primejdie serioasă de război. Biroul internaţional organiza pretutindeni mitinguri de protest. Un asemenea miting a avut loc şi la Cracovia. Dar aici el a avut un caracter destul de straniu, fiind mai curînd un miting menit să stîrnească ura maselor împotriva Rusiei decît un miting de protest împotriva războiului.
Biroul socialist internaţional a convocat la Basel, pentru 11-12 noiembrie, un congres extraordinar al Internaţionalei Socialiste. Reprezentantul C.C. al P.M.S.D.R. la Congresul de la Basel a fost Kamenev.
Pe Vladimir Ilici l-a indignat articolul publicat de Kautsky în ziarul „Neue Zeit“, un articol pe de-a-ntregul oportunist, în care se spunea că ar fi o greşeală dacă muncitorii ar începe să organizeze insurecţii armate sau greve împotriva războiului. Pînă atunci Vladimir Ilici scrisese mai multe materiale despre rolul organizator al grevelor în revoluţia din 1905. După articolul lui Kautsky, el a tratat această problemă în mod şi mai amănunţit într-o serie întreagă de articole. El atribuia o importanţă uriaşă grevelor, ca oricărei acţiuni directe a maselor muncitoreşti.
În 1907, la Congresul de la Stuttgart, cu cinci ani înaintea Congresului de la Basel, se mai discutase problema războiului şi atunci ea fusese rezolvată în spiritul marxismului revoluţionar. În aceşti cinci ani, oportunismul cîştigase însă mult teren. Articolul lui Kautsky constituia o vie ilustraţie a acestui fapt. Totuşi, la Congresul de la Basel a fost adoptat în unanimitate un manifest împotriva războiului şi a fost organizată o mare demonstraţie antirăzboinică. Abia în 1914 s-a văzut cît de puternic pătrunsese oportunismul în Internaţionala a II-a.
În perioada cît am stat la Cracovia, în anii care au precedat războiul imperialist, Vladimir Ilici a acordat o foarte mare atenţie problemei naţionale. Din adolescenţă el se obişnuise să urască orice asuprire naţională. El înţelegea şi aprecia foarte mult cuvintele lui Marx că nu există o nenorocire mai mare pentru o naţiune decît să subjuge o altă naţiune.
Războiul se apropia, creşteau tendinţele naţionaliste ale burgheziei, care aţîţa în fel şi chip vrajba naţională. Războiul iminent nu putea să aducă decît asuprirea naţionalităţilor slabe, înnăbuşirea independenţei lor. Dar Ilici era ferm convins că războiul se va transforma inevitabil într-o insurecţie, că naţionalităţile asuprite vor lupta pentru independenţă. Acesta era un drept al lor. Încă în 1896, Congresul internaţional de la Londra confirmase acest drept. În perioada aceea de la sfîrşitul anului 1912 şi începutul anului 1913, cînd războiul bătea la uşă, subaprecierea dreptului naţiunilor la autodeterminare îl indigna pe Vladimir Ilici. Blocul din august nu numai că nu se ridicase pînă la înălţimea pe care o impunea momentul politic, nu numai că nu pusese accentul pe această problemă, dar adoptase o hotărîre în sensul că autonomia cultural-naţională1), în jurul căreia se purtaseră dispute încă în 1903, la Congresul al II-lea al partidului, şi care fusese atunci respinsă, ar fi compatibilă cu punctul din program care vorbeşte despre dreptul naţiunilor la autodeterminare. Aceasta însemna capitularea în problema naţională, limitarea întregii lupte doar la lupta pentru cultură, ca şi cum nu ar fi fost limpede că cultura este indisolubil legată, prin mii de fire, de întreaga orînduire politică. Ilici vedea în aceasta o manifestare flagrantă a oportunismului. Dar principalele dispute în problema dreptului naţiunilor la autodeterminare aveau loc cu polonezii. Aceştia afirmau, inclusiv Rosa Luxemburg şi „rozlamoviştii“, că dreptul naţiunilor la autodeterminare nu înseamnă dreptul la separare. Ilici înţelegea de unde provine prudenţa polonezilor în problema dreptului la autodeterminare. Ura faţă de ţarism era vie în rîndurile maselor poloneze. Acest lucru îl observam zi de zi la Cracovia : unul îşi amintea prin ce a trecut tatăl său, care în timpul răscoalei poloneze abia a scăpat de spînzurătoare ; altul îşi aducea aminte cum autorităţile ţariste au profanat mormintele unor rude ale sale, dînd drumul porcilor în cimitir etc. etc. Ţarismul rus nu se mulţumea să asuprească popoarele subjugate, ci le şi batjocorea în fel şi chip.
Se apropia războiul. În aceste condiţii luau amploare naţionalismul ultrareacţionar, şovinismul burgheziei ţărilor dominante. Dar totodată creştea şi speranţa naţionalităţilor asuprite că vor reuşi să-şi cucerească libertatea. Partidul socialist polonez (P.P.S.) visa tot mai mult la independenţa Poloniei. Separatismul crescînd al P.P.S., partid pe de-a-ntregul mic-burghez, provoca temeri. în rîndurile social-democraţiei poloneze. De aceea social-democraţii polonezi se pronunţau împotriva separării. Ilici a avut întrevederi cu membri ai P.S.P., a stat de vorbă de cîteva ori cu Jodko, unul dintre fruntaşii lor, a ascultat cuvîntările lui Daszynskis, şi de aceea înţelegea ce anume provoacă temerile polonezilor. „Dar nu se poate aborda problema dreptului naţiunilor la autodeterminare — spunea el — exclusiv de pe poziţiile polonezilor !“
Discuţiile în problema naţională, care începuseră încă la Congresul al II-lea al partidului nostru, au devenit deosebit de aprige în preajma războiului, în anii 1913-1914, iar apoi au continuat în 1916, în toiul războiului imperialist. Ilici a avut rolul principal în aceste discuţii ; el punea problemele în mod precis şi ferm şi aceste discuţii au dat roade. Ele au oferit partidului nostru posibilitatea de a rezolva în mod just problema naţională în cadrul Statului sovietic, creînd Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, în care toate naţionalităţile sînt egale în drepturi, în care nu sînt ştirbite drepturile nici uneia dintre ele. Vedem cît de repede se dezvoltă sub raport cultural în ţara noastră naţionalităţile care în trecut sufereau de pe urma unei asupriri fără seamăn, cît de mult se întăreşte prietenia tuturor naţionalităţilor din U.R.S.S., unite prin construcţia socialistă comună.
Ar fi însă greşit să credem că în timpul şederii la Cracovia problema naţională l-ar fi făcut pe Ilici să treacă pe planul al doilea alte probleme, ca de pildă cea ţărănească, căreia el i-a atribuit întotdeauna o importanţă uriaşă. În această perioadă, Vladimir Ilici a scris peste 40 de articole în problema ţărănească. El a întocmit pentru deputatul Şagov un amplu raport, intitulat „În legătură cu politica agrară (generală) a actualului guvern“, iar pentru G. I. Petrovski raportul „Cu privire la bugetul ministerului agriculturii“. El a început la Cracovia un vast studiu, pe baza datelor americane, intitulat „Date noi despre legile dezvoltării capitalismului în agricultură“. America era cunoscută pentru exactitatea şi bogăţia statisticii sale. Această lucrare a lui Ilici urmărea să infirme concepţiile lui Himmer (Himmer este numele de familie al lui Suhanov, bine cunoscut astăzi ca sabotor). „...Himmer — scrie Vladimir Ilici — nu este primul venit, autor ocazional al unui articolaş ocazional de revistă, ci unul dintre cei mai de vază economişti, care reprezintă curentul burghez cel mai democratic, de extremă stîngă al gîndirii sociale ruse şi europene. Tocmai de aceea vederile d-lui Himmer pot avea — iar în mijlocul păturilor neproletare ale populaţiei ele au deja în parte — o răspîndire şi o influenţă deosebit de largă. Căci acestea nu sînt vederile sale personale, nu sînt greşelile sale individuale, ci doar expresia — deosebit de democratizată, deosebit de sulemenită printr-o frazeologie pretins socialistă a unor concepţii general-bugheze, la care în condiţiile societăţii capitaliste ajunge cît se poate de uşor atît profesorul cu spirit rutinar care merge pe cărarea bătătorită, cît şi micul agricultor care prin nivelul conştiinţei sale se distinge între milioanele de semeni ai săi.
Teoria evoluţiei necapitaliste a agriculturii în societatea capitalistă, teorie susţinută de d-l Himmer, este în fond teoria marii majorităţi a profesorilor burghezi, a democraţilor burghezi şi a oportuniştilor din mişcarea muncitorească din lumea întreagă...“[4]
Începută la Cracovia, broşura despre agricultura americană a fost terminată în 1915 şi publicată abia în 1917.
Opt ani mai tîrziu, în 1923, bolnav fiind, Ilici a răsfoit însemnările lui Suhanov asupra revoluţiei şi a dictat pe marginea lor un articol (intitulat de „Pravda“ „Despre revoluţia noastră“). În acest articol el spunea : „Şi în momentul de faţă nu mai încape îndoială că, în linii generale, am repurtat victoria“[5]. Suhanov nu înţelesese aceasta. Ilici a mai spus : „Zilele trecute am răsfoit însemnările lui Suhanov asupra revoluţiei. Ceea ce te izbeşte cu deosebire este pedantismul tuturor democraţilor noştri mic-burghezi, ca şi al tuturor eroilor Internaţionalei a II-a. Fără a mai vorbi de nemaipomenita lor laşitate... Îţi sare în ochi faptul că ei imită în mod servil trecutul.
Cu toţii îşi zic marxişti, dar ei înţeleg marxismul într-un mod nespus de pedant. Ei n-au înţeles de loc ceea ce este hotărîtor în marxism, anume dialectica, lui revoluţionară...
În toată comportarea lor, ei se dovedesc a fi nişte reformişti laşi, care se tem să se îndepărteze de burghezie şi cu atît mai mult s-o rupă cu ea...“[6] Mai departe Ilici spunea că războiul imperialist mondial a creat condiţiile „în care puteam să înfăptuim tocmai acea unire a «războiului ţărănesc» cu mişcarea muncitorească pe care un «marxist» ca Marx o considera, în 1856, ca una dintre perspectivele posibile pentru Prusia“[7].
Au mai trecut opt ani. Ilici nu se mai află printre cei vii. Suhanov tot nu înţelege ce premise pentru construirea socialismului a creat Revoluţia din Octombrie ; el caută din răsputeri să împiedice smulgerea din rădăcini a rămăşiţelor capitalismului, nu vede cum s-a schimbat faţa ţării noastre. Se întăresc colhozurile şi sovhozurile, tractoarele desţelenesc pămîntul, micile petece rămase nearate sînt astăzi de domeniul trecutului depărtat, munca se organizează într-un chip nou, s-a schimbat întreaga înfăţişare a agriculturii.
În numeroasele articole scrise în timpul petrecut la Cracovia, Ilici cuprinde o serie întreagă de probleme deosebit de importante, care oferă un tablou clar al situaţiei gospodăriei ţărăneşti şi moşiereşti, prezintă programul agrar al diferitelor partide, dezvăluie caracterul măsurilor luate de guvern, atrag atenţia asupra unor aspecte de cea mai mare importanţă, ca, de pildă, colonizarea ţăranilor în alte regiuni, munca salariată în agricultură, munca copiilor, comerţul cu pămînt, problema circulaţiei pămînturilor ţărăneşti, etc. Ilici cunoştea foarte bine satul şi nevoile ţăranilor, şi acest lucru îl vedeau, îl simţeau întotdeauna atît muncitorii cît şi ţăranii.
Avîntul mişcării muncitoreşti revoluţionare de la sfîrşitul anului 1912 şi rolul pe care „Pravda“ l-a jucat în declanşarea acestui avînt erau evidente pentru toată lumea, inclusiv pentru vperedişti.
În noiembrie 1912, în numele grupului de vperedişti de la Paris, Aleksinski şi-a oferit colaborarea redacţiei ziarului „Pravda“. El a scris o serie de articole pentru „Pravda“, iar în culegerea vperediştilor „Pe temele zilei“ nr. 3 a arătat chiar că este necesar să se pună capăt luptei dintre bolşevici şi să se realizeze un bloc al tuturor bolşevicilor în vederea luptei împotriva lichidatorilor. Redacţia „Pravdei“ a inclus în lista colaboratorilor nu numai pe membrii grupului de la Paris, din care făcea parte Aleksinski, ci şi pe Bogdanov. Ilici a aflat aceasta numai din ziare. O caracteristică a lui Ilici era că ştia să nu confunde disputele principiale cu intrigile, cu jignirile personale, ştia să pună mai presus de orice interesele cauzei. Chiar dacă Plehanov îl făcea de două parale, în cazul cînd ar fi fost important pentru cauză să se unească cu el, Ilici era gata s-o facă. Chiar dacă Aleksinski tulbura în mod violent şedinţele grupului, chiar dacă provoca scandaluri, Ilici s-a bucurat sincer cînd acesta a înţeles că trebuie să colaboreze fără rezerve la „Pravda“, să lupte împotriva lichidatorilor, să apere partidul. Se pot da zeci de asemenea exemple. Dacă un adversar îl ataca pe Ilici, acesta fierbea, lupta din răsputeri apărîndu-şi punctul de vedere, dar cînd se puneau sarcini noi şi se constata că se poate lucra cu adversarul respectiv, Ilici ştia să se apropie de adversarul de ieri ca de un tovarăş. Şi, pentru a proceda astfel, el nu trebuia să-şi calce pe inimă. Tocmai în aceasta consta uriaşa forţă a lui Ilici. Cu toată prudenţa sa principială, el era un mare optimist în privinţa oamenilor. Cîteodată greşea, dar în general acest optimism era foarte folositor cauzei. Dacă nu se ajungea însă la o înţelegere principială, nu putea fi vorba nici de împăcare.
Ilici spunea într-o scrisoare adresată lui Gorki : „Sînt gata să împărtăşesc din toată inima bucuria d-tale în legătură cu întoarcerea vperediştilor, dacă... dacă se va dovedi justă presupunerea d-tale că «machismul, zidirea de dumnezeu şi toate chestiile astea s-au demonetizat pentru totdeauna», aşa cum scrii d-ta. Dacă este aşa, dacă vperediştii au înţeles acest lucru sau îl înţeleg acum, mă asociez din toată inima la bucuria d-tale în legătură cu întoarcerea lor. Subliniez însă : «dacă», deoarece deocamdată asta este mai mult o dorinţă decît o realitate... Nu ştiu, sînt oare în stare Bogdanov, Bazarov, Volski (care e semianarhist), Lunacearski, Aleksinski să tragă învăţăminte din amara experienţă a anilor 1908-1911 ? Au înţeles ei oare că marxismul e un lucru mai serios, mai profund decît li s-a părut lor, că nu-ţi poţi bate joc de el, aşa cum a făcut Aleksinski, ori să-l tratezi ca pe ceva mort, cum au făcut ceilalţi ? Dacă au înţeles, îi felicit călduros, şi toate fricţiunile de ordin personal (pe care le provoacă în mod inevitabil o luptă îndîrjită) vor fi uitate pe dată. Dar dacă n-au înţeles, dacă n-au tras învăţăminte, atunci să ne fie cu iertare : drujba-i drujbă şi slujba-i slujbă. Împotriva încercărilor de a denigra marxismul sau de a aduce confuzie în politica partidului muncitoresc vom duce o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Sînt foarte bucuros că s-a găsit o cale pentru reîntoarcerea treptată a vperediştilor, şi anume prin intermediul «Pravdei», care nu i-a atacat în mod direct. Sînt foarte bucuros. Dar tocmai pentru a realiza o apropiere trainică trebuie să păşim spre ea lent, cu prudenţă. Aşa i-am scris şi «Pravdei». În această direcţie trebuie să-şi îndrepte eforturile şi cei care doresc unificarea vperediştilor cu noi : o r e v e n i r e prudentă, şi verificată prin experienţă, a vperediştilor d e l a machism, de 1a otzovism, de la zidirea de dumnezeu poate să aibă urmări foarte importante. Cea mai mică imprudenţă şi o «recidivă a bolii machiste, otzoviste etc.» ar face ca lupta să izbucnească cu şi mai mare înverşunare... N-am citit noua carte a lui Bogdandv «Filozofia experienţei vii» : probabil acelaşi machism, drapat într-un veşmînt nou...“[8].
Cînd citeşti acum aceste rînduri, îţi revine în minte întreaga luptă împotriva vperediştilor din perioada de cea mai cumplită derută dintre anii 1908 şi 1911. După ce acea perioadă a rămas în urmă, atunci cînd Ilici era preocupat în întregime de activitatea din Rusia, cînd era absorbit de avîntul în continuă creştere, el vorbea cu mai mult calm despre vperedişti, numai că nu prea credea sau, mai bine zis, nu credea de loc că Aleksinski este în stare să înveţe din experienţa vieţii şi că Bogdanov va înceta să fie machist. Temerile lui Ilici s-au adeverit. Curînd a izbucnit un conflict acut cu Bogdanov : sub pretextul explicării populare a cuvîntului „ideologie“, el a încercat să strecoare în „Pravda“ filozofia sa. Pînă la urmă Bogdanov a încetat să mai figureze printre colaboratorii „Pravdei“.
În timpul cît a stat la Cracovia, Vladimir Ilici începuse să se preocupe direct de construcţia socialistă. Fireşte, în principiu vorbind, căci pe atunci nu era clară nici măcar calea pe care o va urma revoluţia socialistă în Rusia ; şi totuşi, fără perioada semiemigraţiei de la Cracovia, cînd conducerea luptei politice a fracţiunii din Dumă punea pe tapet toate problemele vieţii economice şi culturale în modul cel mai concret, ar fi fost greu îndată după Revoluţia din Octombrie să prinzi dintr-o dată toate verigile necesare ale construcţiei sovietice. Perioada de la Cracovia a fost un fel de „grupă zero“ (clasă preparatoare) a construcţiei socialiste. Desigur, în acea perioadă, aceste probleme erau doar schiţate, însă schiţate în mod atît de concret, încît îşi păstrează importanţa pînă în zilele noastre.
În acea perioadă, Vladimir Ilici a acordat foarte multă atenţie problemelor culturii. La sfîrşitul lunii decembrie au avut loc la Petersburg arestări şi percheziţii în rîndurile elevilor de la liceul Vitmer. Acest liceu nu semăna, desigur, cu celelalte. Directoarea liceului şi soţul ei activaseră intens în ultimul deceniu al secolului trecut în primele cercuri marxiste, iar în 1905-1907 făcuseră diferite servicii bolşevicilor. La liceul Vitmer nimeni nu interzicea elevilor să se ocupe de politică, să organizeze cercuri etc. De aceea şi luase măsuri poliţia împotriva acestui liceu. În legătură cu arestarea elevilor s-a făcut o interpelare în Dumă. Ministrul Kasso a dat explicaţii care, cu majoritate de voturi, au fost declarate nesatisfăcătoare.
În paragraful 10 al articolului „O discordanţă crescîndă“, scris pentru numerele 3 şi 4 din 1913 ale revistei „Prosveşcenie“, în care menţionează că Duma de stat şi-a exprimat în legătură cu arestarea elevilor de la liceul Vitmer neîncrederea faţă de Kasso, ministrul învăţămîntului public, Vladimir Ilici scrie că poporul nu trebuie să ştie numai acest lucru. „Poporul şi democraţia trebuie să cunoască motivele neîncrederii, pentru a putea înţelege cauzele unui fenomen considerat anormal în politică şi pentru a putea găsi ieşirea spre o situaţie normală“[9]. Şi Ilici analizează formulele de trecere la ordinea de zi prezentate de diferite partide. Analizînd formula de trecere propusă de social-democraţi, Vladimir Ilici scrie :
„Cu greu ar putea fi considerată ireproşabilă şi această formulă. Nu putem să nu dorim ca expunerea unor asemenea formule să fie mai populară şi mai amănunţită, nu putem să nu regretăm omisiunea de a sublinia dreptul fiecăruia de a se ocupa de politică etc. etc.
Critica făcută de noi tuturor formulelor nu priveşte cîtuşi de puţin amănuntele redactării, ci exclusiv ideile politice fundamentale ale autorilor. Democratul ar fi trebuit să spună lucrul principal : cercurile şi convorbirile sînt fireşti şi îmbucurătoare. Acesta este esenţialul. Orice condamnare a atragerii în politică, chiar a atragerii «timpurii», este ipocrizie şi obscurantism. Democratul ar fi trebuit să ridice dezbaterea la un nivel superior, de la problema «întregului guvern» la problema orînduirii de stat. Democratul ar fi trebuit să releve «legătura indisolubilă», în primul rînd, cu «dominaţia ohranei», iar în al doilea rînd cu dominaţia clasei marilor moşieri de tip feudal în viaţa economică“[10]. Aşa ne învăţa Vladimir Ilici să legăm problemele concrete ale culturii de marile probleme politice.
Vorbind despre cultură, Ilici a subliniat întotdeauna legătura dintre cultură şi orînduirea politică şi economică generală. Ridicîndu-se cu hotărîre împotriva lozincii autonomiei naţional-culturale, Ilici a scris : „Atîta timp cît diferite naţiuni trăiesc în cadrul aceluiaşi stat, aceste naţiuni sînt legate între ele prin milioane şi miliarde de fire cu caracter economic, juridic şi social. Cum ar putea fi smuls învăţămîntul din reţeaua acestor legături ? Poate fi el «scos din atribuţia» statului, cum glăsuiește formularea bundistă, clasică prin sublinierea pregnantă a unei absurdităţi ? Din faptul că economicul uneşte strîns între ele naţiunile care locuiesc în cadrul aceluiaşi stat rezultă că încercarea de a le separa odată pentru totdeauna în domeniul problemelor «culturale», şi mai ales ale învăţămîntului, este absurdă şi reacţionară. Dimpotrivă, trebuie să urmărim unirea naţiunilor în domeniul învăţămîntului, pentru a pregăti în şcoală ceea ce se înfăptuieşte în viaţă. În momentul de faţă constatăm că există o stare de inegalitate în drepturi între naţiuni şi deosebiri în ceea ce priveşte nivelul dezvoltării lor ; în asemenea condiţii, împărţirea învăţămîntului pe naţionalităţi ar însemna de fapt o înrăutăţire inevitabilă pentru naţiunile mai înapoiate. În America, în statele din sud, odinioară sclavagiste, există pentru copiii negrilor şcoli speciale, în timp ce în nord negrii învaţă împreună cu albii“[11].
În februarie 1913 Vladimir Ilici a scris un articol special pe această temă, intitulat „Ruşii şi negrii“, în care căuta să arate că lipsa de cultură, înapoierea culturală a unei naţionalităţi influenţează cultura altei naţionalităţi, că înapoierea culturală a unei clase îşi pune pecetea asupra culturii întregii ţări.
Deosebit de interesant este ceea ce spunea pe atunci Vladimir Ilici despre politica proletară în problema învăţămîntului. Ridicîndu-se împotriva autonomiei naţional-culturale, a „scoaterii învăţămîntului din competenţa statului“, el scria : „Interesele democraţiei în general şi interesele clasei muncitoare în special cer exact contrarul : trebuie să luptăm pentru contopirea copiilor de toate naţionalităţile în şcolile unice ale localităţii respective ; trebuie ca în problema şcolii, muncitorii de toate naţionalităţile să ducă laolaltă politica proletară, pe care deputatul muncitorilor din Vladimir, Samoilov, a expus-o atît de bine în numele fracţiunii muncitoreşti social-democrate ruse din Duma de stat“[12]. Samoilov a cerut separarea bisericii de stat şi a şcolii de biserică, a cerut completa laicizare a şcolii. Vladimir Ilici spunea de asemenea că studierea de către elevii aparţinînd minorităţilor naţionale a culturii acestor minorităţi va putea fi uşor organizată în condiţiile unei democraţii adevărate, în cazul cînd vor fi complet înlăturate din şcoală birocratismul şi „peredonovismul“2).
În vara anului 1913, Ilici a scris pentru tov. Badaev proiectul unei cuvîntări, „Cu privire la politica ministerului învăţămîntului public“, pe care acesta urma s-o ţină în Dumă. Badaev a început s-o rostească, dar a fost întrerupt de preşedinte, care i-a retras cuvîntul.
În acest proiect Ilici cita o serie de cifre, care zugrăveau îngrozitoarea înapoiere culturală a ţării, arătau ce fonduri infime sînt alocate pentru învăţămîntul public, demonstrau că politica guvernului ţarist împiedică accesul la învăţătură a nouă zecimi din populaţie. În acest proiect Ilici a scris despre „cea mai deşănţată, cea mai neruşinată şi mai dezgustătoare samavolnicie în comportarea guvernului faţă de învăţători“. El a făcut aici din nou comparaţie cu America. În America, numărul neştiutorilor de carte este de 11%, în rîndurile negrilor el fiind de 44%. „Şi totuşi, în ceea ce priveşte «învăţămîntul public», negrii americani stau de peste două ori mai bine decît ţăranii ruşi“[13]. În 1900, în rîndurile negrilor erau mai mulţi ştiutori de carte decît printre ţăranii ruşi datorită faptului că, cu o jumătate de veac în urmă, poporul american zdrobise definitiv pe sclavagiştii americani. Poporul rus ar trebui şi el să alunge guvernul pentru a deveni un popor ştiutor de carte, cult.
Într-o cuvîntare scrisă pentru tov. Şagov, Ilici spunea că numai trecerea pămînturilor moşiereşti în mîinile ţăranilor poate ajuta Rusia să devină o ţară fără analfabeţi. În articolul „Ce se poate face pentru cultura poporului“, scris în aceeaşi perioadă, Ilici descria amănunţit cum este organizată reţeaua de biblioteci în America şi opina că tot aşa trebuie organizată şi la noi. În luna iunie, el a scris articolul „Clasa muncitoare şi neomalthusianismul“, în care spunea : „Noi luptăm mai bine decît părinţii noştri. Copiii noştri vor lupta şi mai bine, şi vor învinge.
Clasa muncitoare nu piere, ci creşte, se întăreşte, se maturizează, îşi strînge rîndurile, se luminează şi se căleşte în luptă. Noi sîntem pesimişti în ceea ce priveşte feudalismul, capitalismul şi mica producţie, dar sîntern optimişti înflăcăraţi în ceea ce priveşte mişcarea muncitorească şi ţelurile ei. Noi punem de pe acum temelia noului edificiu, iar copiii noştri îl vor termina“[14].
Ilici a atras atenţia nu numai asupra problemelor construcţiei culturale, ci şi asupra unei serii întregi de alte probleme avînd importanţă practică în opera de construire a socialismului.
Perioada petrecută la Cracovia se caracterizează tocmai prin articole ca „Una dintre marile victorii ale tehnicii“, în care Vladimir Ilici compară rolul marilor invenţii în capitalism şi în socialism. În capitalism, invenţiile duc la îmbogăţirea unui mănunchi de milionari, în timp ce pentru muncitori ele înseamnă înrăutăţirea situaţiei lor generale, creşterea şomajului. „În orînduirea socialistă, aplicarea metodei lui Ramsay, «eliberînd» munca a milioane de mineri etc., va permite să se reducă dintr-o dată ziua de lucru pentru toţi muncitorii de la 8 ore, să zicem, la 7 ore, dacă nu şi la mai puţin. «Electrificarea» tuturor fabricilor şi căilor ferate va crea condiţii de muncă mai igienice, va face ca milioane de muncitori să scape de fum, praf şi murdărie, va grăbi transformarea atelierelor respingătoare şi murdare în laboratoare curate, luminoase, demne de om. Luminatul electric şi încălzitul electric al fiecărei case va scuti milioane de «sclave casnice» de necesitatea de a-şi pierde trei sferturi din viaţă într-o bucătărie infectă.
Tehnica capitalistă depăşeşte, pe zi ce trece, tot mai mult condiţiile sociale care condamnă pe oamenii muncii la robia salariată“[15]. Ilici se gîndea încă acum 18 ani la „electrificare“, la ziua de lucru de 7 ore, la fabrici-bucătării, la eliberarea femeilor.
Articolul „O ramură industrială «la mod㻓 arată că încă acum 18 ani Ilici s-a gîndit la importanţa dezvoltării industriei de automobile în socialism. În articolul „Fierul în gospodăria ţărănească“, Ilici numea fierul „temelia de fier a culturii în ţară“. „Sîntem mari meşteri şi mari amatori de palavrageli pe tema culturii, dezvoltării forţelor de producţie, ridicării gospodăriei ţărăneşti etc. Dar cînd vine vorba de înlăturarea bolovanului care împiedică «ridicarea» milioanelor de ţărani sărăciţi, oprimaţi, înfometaţi, desculţi, înapoiaţi, milionarilor noştri li se lipeşte limba de cerul gurii...
Milionarii industriei noastre preferă să împartă cu alde Purişkevici privilegiile lor medievale şi să jinduiască după salvarea «patriei» de anticivilizaţia medievală...“[16]
Deosebit de interesant este articolul lui Ilici „Ideile capitalului progresist“. În acest articol ei analizează ideile negustorului milionar american Filena, care încerca să convingă masele că patronii trebuie să devină conducătorii, lor, deoarece ei încep să înţeleagă din ce în ce mai bine că interesele lor nu pot fi separate de ale maselor. Creşte democraţia, creşte forţa maselor, creşte costul vieţii. Parlamentarismul şi presa cotidiană, difuzată în milioane de exemplare, informează din ce în ce mai amănunţit masele poporului. A prosti masele, a le convinge că nu există contradicţie de interese între muncă şi capital, a accepta în acest scop unele cheltuieli (participarea funcţionarilor şi a muncitorilor calificaţi la profituri) — iată ideile capitalului „progresist.“ După ce analizează esenţa acestor idei, Ilici exclamă : „Nu cumva sînteţi ferm convins, stimabile domn Filena, că muncitorii din lumea întreagă sînt de-a binelea nişte prostănaci ?“[17]
Aceste articole, scrise în urmă cu 18 ani, arată ce probleme l-au preocupat atunci pe Ilici pe planul construcţiei, fapt care a făcut ca mai tîrziu, după instaurarea puterii sovietice, ele să-i fie deja cunoscute ; şi nu mai era necesar decît să se traducă în viaţă ceea ce fusese chibzuit din timp.
Încă în toamna anului 1912 am făcut cunoştinţă cu Nikolai Ivanovici Buharin. În afară de Bagoţki, cu care ne întîlneam des, pe la noi venea la început polonezul Kasimir Czapinski, care lucra la ziarul „Naprzód“ („Înainte“) din Cracovia. Czapinski ne vorbise mult de celebra staţiune balneară Zakopane din apropierea Cracoviei, ne-a lăudat munţii minunaţi, frumuseţea de nedescris a naturii şi, printre altele, ne-a spus că acolo locuieşte un social-democrat Orlov, care pictează foarte frumos peisaje înfăţişînd munţii de la Zakopane. Curînd după ce ne-am mutat din Zwierzyniec în oraş, am văzut, uitîndu-mă pe fereastră, că se îndreaptă spre casa noastră un tînăr avînd pe umăr un imens sac de pînză. Era Orlov (Buharin). El a stat atunci mult de vorbă cu Ilici. Buharin locuia la Viena. De atunci am stabilit legături strînse cu grupul de acolo. Tot la Viena locuiau şi soţii Troianovski. Cînd l-am întrebat pe Nikolai Ivanovici de desenele sale, a scos din sacul său de pînză o serie de reproduceri excelente după tablouri ale unor pictori germani. Le-am admirat îndelung. Erau lucrări de Böcklin şi de alţi pictori. Lui Vladimir Ilici îi plăcea mult pictura. Îmi amintesc cît de mirată am fost cînd Vladimir Ilici a venit o dată de la Vorovski cu un teanc întreg de monografii ilustrate despre diverşi pictori şi a început să stea serile tîrziu citind şi privind reproducerile anexate.
La Cracovia veneau acum mulţi tovarăşi. Cei care plecau în Rusia treceau pe la noi pentru a se înţelege în privinţa muncii pe care urmau s-o desfăşoare. La un moment dat a stat la noi vreo două săptămîni Nikolai Nikolaevici Iakovlev, fratele Varvarei Nikolaevna. Ei se ducea la Moscova pentru a organiza editarea ziarului bolşevic „Naş Puti“. Era un bolşevic ferm, de nădejde. Ilici a stat foarte mult de vorbă cu el. Nikolai Nikolaevici şi-a îndeplinit sarcina, dar curînd după aceea ziarul a fost suspendat, iar el — arestat. Nici nu era de mirare, pentru că la organizarea ziarului „Naş Puti“ şi-a dat „ajutorul“ Malinovski, deputat de Moscova. Malinovski povestea mult despre călătoriile sale prin gubernia Moscova, despre adunările muncitoreşti pe care le organiza. Îmi amintesc cum ne-a spus că la o adunare a asistat un sergent de stradă care a ascultat cu multă atenţie şi apoi a căutat să fie cît mai serviabil. Povestind această întîmplare, Malinovski rîdea. Îi plăcea să vorbească mult despre persoana sa. Printre altele, a povestit şi cum s-a înrolat ca voluntar în timpul războiului ruso-japonez. În perioada mobilizării, pe stradă, a avut loc o demonstraţie. El n-a rezistat şi a rostit o cuvîntare de la fereastră, fapt pentru care a fost arestat. Apoi un colonel i-a spus că, dacă nu va pleca voluntar în război, îi vor putrezi oasele în închisoare şi în batalioanele disciplinare. N-a avut, aşadar, încotro, susţinea el. Povestea, de asemenea, că soţia sa era credincioasă şi că atunci cînd a aflat că el este ateu, a fost cît pe-aci să-şi pună capăt zilelor, că şi astăzi mai are crize de nervi. Povestirile lui Malinovski erau cam ciudate. Cuprindeau, fără îndoială, şi un sîmbure de adevăr, era clar că istoriseşte lucruri trăite, dar nu spunea totul, omitea amănunte esenţiale şi multe lucruri le denatura.
Mai tîrziu mi-am spus că toată povestea din perioada mobilizării a fost poate adevărată şi că tocmai datorită ei, cînd s-a întors de pe front, a fost pus în faţa alternativei : ori devine agent provocator, ori e arestat. Soţia lui era într-adevăr foarte bolnavă de nervi, încercase să se sinucidă, dar cauza putea să fi fost cu totul alta, şi anume faptul că-l bănuia că e un provocator. În orice caz, în relatările lui Malinovski minciuna se împletea cu adevărul, şi aceasta făcea ca toate povestirile sale să pară verosimile. La început nimănui nu i-a trecut prin minte că Malinovski ar putea fi un provocator.
În afară de Malinovski, guvernul reuşise să strecoare încă un provocator chiar în redacţia „Pravdei“, şi anume pe Cernomazov. Acesta locuia la Paris şi, în drum spre Rusia, s-a oprit şi el la noi, la Cracovia ; se ducea să lucreze la „Pravda“. Cernomazov nu ne-a plăcut şi nu i-am propus nici măcar să înnopteze la noi, astfel încît a fost nevoit să se plimbe toată noaptea pe străzi. Ilici atribuia „Pravdei“ o importanţă uriaşă, trimitea aproape zilnic articole, calcula cu grijă ce fonduri s-au strîns pentru „Pravda“ şi unde anume, cîte articole s-au scris pe diferite teme etc. Se bucura extrem de mult cînd în „Pravda“ apăreau articole reuşite, cînd ziarul se orienta just. Într-o zi, pe la sfîrşitul anului 1913, Ilici a cerut redacţiei ziarului „Pravda“ listele cu numele abonaţilor, şi vreo două săptămîni am stat în fiecare seară şi am tăiat cu mama foile, grupînd abonaţii pe localităţi. Nouă zecimi dintre abonaţi erau muncitori. Cînd observam că într-un tîrguşor sînt mulţi abonaţi, mă interesam, şi aflam că acolo se află o uzină, mare, a cărei existenţa nici măcar n-o bănuiam. Am obţinut astfel o hartă extrem de interesantă a difuzării „Pravdei“. Ea n-a fost publicată, probabil că Cernomazov a aruncat-o la coş. Lui Ilici însă i-a plăcut foarte mult. Se întîmplau şi lucruri mai grave : uneori — ce-i drept, rar — dispăreau fără urmă şi articole ale lui Ilici. Alteori articolele sale nu se publicau imediat. Atunci Ilici se enerva, trimitea redacţiei scrisori mînioase, dar fără prea mare rezultat.
În afară de cei care plecau în Rusia, mai veneau la Cracovia şi tovarăşi din Rusia ca să se sfătuiască în diferite probleme. Mi-amintesc de vizita pe care ne-a făcut-o Nikolai Vasilievici Krîlenko, curîlnd după ce fusese la el Inessa. Krîlenko venise pentru a stabili relaţii mai strîlnse. Ilici s-a bucurat mult cînd l-a văzut. În vara anului 1913 au venit Gnevici şi Danski pentru a se înţelege în privinţa editării unei publicaţii, intitulate „Probleme de asigurare“ în editura „Priboi“. Ilici acorda o deosebită importanţă campaniei legate de problema asigurărilor, considerînd că ea va întări legăturile cu masele.
Pe la jumătatea lunii februarie 1913 s-a ţinut la Cracovia o consfătuire a membrilor C.C. ; au participat deputaţii noştri, precum şi Stalin. Ilici îl cunoştea pe Stalin de la Conferinţa din Tammerfors, de la congresele din Stockholm şi Londra. De data aceasta Ilici a discutat mult cu Stalin despre problema naţională şi a fost bucuros că a întîlnit un om care se interesează serios de această problemă şi care ştie să se descurce în ea.
Înainte, Stalin stătuse vreo două lumi la Viena ; studiase problema naţională şi făcuse cunoştinţă îndeaproape cu tovarăşii noştri de acolo, cu Buharin, cu soţii Troianovski. După consfătuire, Ilici i-a scris următoarele lui Gorki despre Stalin : „La noi se află un gruzin minunat care scrie pentru «Prosveşcenie» un articol amplu, folosind toate materialele austriece şi altele“[18]. Ilici era pe atunci nervos din cauza atitudinii „Pravdei“, care îl supăra şi pe Stalin. Au discutat cum să organizeze lucrurile. La această consfătuire mi se pare că fusese invitat şi tov. Troianovski. S-a vorbit despre revista „Prosveşcenie“ ; Vladimir Ilici îşi punea mari speranţe în soţii Troianovski. Elena Fedorovna Troianovskaia (Rozmirovici) se pregătea tocmai să plece în Rusia. S-a stabilit că este necesar ca „Pravda“' să publice şi o serie întreagă de broşuri. Se făceau planuri mari.
Cu puţin înainte ne venise de acasă un colet cu pescărie de tot felul : somon, icre, batog. Am luat cu această ocazie cartea de bucate de la mama şi am făcut nişte plăcinte. Vladimir Ilici, căruia îi plăcea să-şi trateze tovarăşii cu mîncăruri cît mai gustoase şi mai săţioase, era extrem de mulţumit. După ce s-a întors în Rusia, Stalin a fost arestat la 22 februarie, la Petersburg.
Cînd nu veneau tovarăşi să ne viziteze, viaţa noastră la Cracovia era destul de monotonă. „Trăim ca la Şuşa — îi scriam mamei lui Vladimir Ilici —, mereu în aşteptarea poştei. Pînă la ora 11 ne străduim să ne petrecem cumva timpul, la 11 trece prima cursă poştală, iar apoi stăm şi aşteptăm să se facă ora 6, cînd trece a doua cursă“[19]. Vladimir Ilici nu se prea împăca cu bibliotecile din Cracovia. Începuse să patineze, dar în acel an primăvara a fost timpurie. În preajma paştelui ne-am dus împreună în „Volski Las“. În general, la Cracovia primăvara era minunată. În acel început de primăvară era o plăcere să te plimbi în pădure, tufele se acoperiseră cu flori galbene, mugurii arborilor erau umflaţi de sevă. Primăvara ne îmbăta. Dar la întoarcere drumul parcă nu se mai termina. Ca să ajungem acasă, trebuia să străbatem tot oraşul, tramvaiele nu circulau pentru că era sîmbăta paştelui, iar eu nu mă mai puteam ţine pe picioare. În timpul iernii din 1913 fusesem bolnavă, n-o duceam bine cu inima, îmi tremurau mîinile şi mai ales simţeam un fel de slăbiciune în tot corpul. Ilici a insistat să mă duc la doctor. Acesta a spus că sînt grav bolnavă, că mi-au slăbit nervii, că inima lasă de dorit, că sufăr de basedow şi trebuie să plec în munţi, la Zakopane. Am povestit acasă ce a spus doctorul. Soţia unui cizmar care venea pe la noi să facă focul şi cumpărăturile s-a revoltat : „Dv. sînteţi nervoasă ? Sînt nervoase cucoanele care aruncă cu farfuriile !“ Eu nu aruncam cu farfuriile, dar nici nu prea puteam să lucrez în starea în care mă aflam.
Pe timpul verii am plecat împreună cu soţii Zinoviev şi Bagoţki, cu vestitul lor cîine Julik la Poronin, localitate situată la 7 km de Zakopane. La Zakopane era foarte multă lume, şi viaţa era prea scumpă, pe cînd la Poronin totul era mai simplu şi mai ieftin. Am închiriat o vilă mare. Localitatea se afla la o altitudine de 700 de metri, în regiunea premontană a Tatrei. Aerul era minunat, deşi în permanenţă era ceaţă şi de obicei ploua mărunt. Cînd se făcea frumos, însă, se deschidea o privelişte încîntătoare spre munţi. Ne urcam pe un platou de lîngă vila noastră şi priveam culmile înzăpezite ale Munţilor Tatra. Cît de frumoase erau ! Uneori, Ilici pleca cu Bagoţki la Zakopane şi împreună cu tovarăşii noştri de acolo (de pildă Wigelew) făcea excursii mai lungi pe munte. Lui Ilici îi plăcea foarte mult să facă excursii. Mie vilegiatura la munte nu prea mi-a ajutat. Mă simţeam din ce în ce mai prost şi, după ce s-a sfătuit cu Bagoţki (care era medic neuropatolog), Ilici a insistat să plecăm la Berna ca să mă opereze Kocher. Am plecat pe la mijlocul lunii iunie şi pe drum ne-am oprit la Viena, am trecut şi pe la Buharin. Nadejda Mihailovna, soţia lui Buharin, era bolnavă, şi Nikolai Ivanovici se ocupa de gospodărie ; punea în supă zahăr în loc de sare şi discuta însufleţit cu Ilici probleme care-l interesau pe acesta, povestea despre tovarăşii din Viena. Am vizitat pe cîţiva dintre ei, am hoinărit prin oraş. Viena are multă culoare locală — e într-adevăr o capitală mare — şi ne-a plăcut foarte mult după Cracovia. La Berna ne-au luat sub aripa lor ocrotitoare soţii Şklovski, care s-au ocupat mult de noi. Locuiam singuri într-o casă cu grădină. Ilici glumea cu fetiţele, o tachina pe Jeniurka. Eu am zăcut aproape trei săptămîni la spital ; jumătate de zi Ilici stătea cu mine, iar în restul timpului se ducea la biblioteci. Citea mult, făcea extrase în problemele ce-l interesau. A răsfoit chiar şi o serie întreagă de cărţi medicale despre boala lui Basedow. Cît timp am stat la spital, Ilici a ţinut referate în problema naţională la Zürich, Geneva şi Lausanne. A prezentat un referat pe această temă şi la Berna. Aici, după ieşirea mea din spital, a avut loc o conferinţă a grupurilor din străinătate la care s-a discutat situaţia din partid. După operaţie ar fi trebuit să mai stau două săptămîni mai mult culcată, într-o localitate muntoasă, la Beatenberg, unde mă trimisese Kocher, dar ni s-a comunicat din Poronin că ne aşteaptă multe chestiuni urgente. În urma unei telegrame a lui Zinoviev am pornit înapoi, spre Cracovia.
Pe drum ne-am oprit la München. Aici locuia Boris Knipovici, nepot al Unchiului (Lidia Mihailovna Knipovici), pe care îl cunoşteam de pe cînd era copil şi căruia îi povestisem cîndva basme. Uneori, Boriska, un băieţaş de patru ani, cu ochii albaştri, mi se aşeza pe genunchi, mă îmbrăţişa şi-mi poruncea : „Spune-mi te rog basmul cu soldatul de plumb“. În 1905-1907 Boris fusese un organizator activ al cercurilor social-democrate din licee. În vara anului 1907, după Congresul de la Londra, Ilici a locuit la familia Knipovici, într-o vilă închiriată de ei la Styrs Udde, în Finlanda. Boris era pe atunci încă licean, dar deja se interesa de marxism, asculta cu atenţie tot ce spunea Ilici, ştia cît respect şi cîtă dragoste îi poartă lui Ilici Unchiul.
În 1911 Boris a fost arestat şi apoi expulzat în străinătate. A studiat la Universitatea din München. În 1912 a apărut prima sa lucrare „Contribuţii la problema diferenţierii ţărănimii ruse“. El a trimis această lucrare lui Ilici. S-a păstrat scrisoarea lui Ilici către Boris, din care reies atenţia şi grija deosebită a acestuia faţă de tînărul autor. „Am citit cu multă plăcere cartea dumitale şi mă bucură nespus că te-ai apucat de o muncă importantă şi serioasă. Într-o asemenea muncă poţi să-ţi verifici, să-ţi aprofundezi şi să-ţi întăreşti pe deplin convingerile marxiste“. În continuare, Ilici face cu foarte multă prudenţă unele observaţii şi dă cîteva indicaţii de ordin metodologic.
Recitind această scrisoare, mi-aduc aminte de atitudinea lui Ilici faţă de autorii lipsiţi de experienţă. El analiza esenţa, elementele fundamentale şi se gîndea cum să ajute la îndreptarea lipsurilor. Făcea acest lucru cu foarte multă grijă, astfel încît unii autori nici nu băgau de seamă că el caută să-i corijeze. Ilici se pricepea extrem de bine să dea ajutor în muncă. De pildă, cînd voia să ceară cuiva să scrie un articol, dar nu era sigur dacă acesta îl va scrie aşa cum ar fi dorit el, începea întîi o discuţie amănunţită cu persoana respectivă pe această temă, îşi dezvolta ideile, trezea interesul interlocutorului, tatona posibilităţile acestuia şi apoi îi propunea : „Nu vrei să scrii un articol pe această temă ?“. Şi autorul nici nu-şi dădea seama cît de mult îl ajutase convorbirea preliminară cu Ilici, nu observa cum foloseşte în articol cuvintele şi chiar întorsăturile de frază ale lui Ilici.
Am vrut să rămînem la München vreo două zile, ca să vedem în ce măsură s-a schimbat oraşul din 1902, cînd locuisem acolo, dar, pentru că ne grăbeam foarte mult, ne-am oprit numai cîteva ore — între două trenuri. Boris a venit cu soţia sa să ne întîmpine la gară. Am stat la restaurantul „Hofbräuhaus“, vestit prin berea pe care o servea. Pe pereţi, pe cănile de bere, pretutindeni întîlneai literele „H.B.“[20] („Narodnaia Volea“ am spus eu rîzînd). La această „Narodnaia Volea“ am petrecut toată seara împreună cu Borea. Ilici lăuda berea müncheneză cu un aer de cunoscător şi de mare amator ; a discutat cu Boris despre diferenţierea ţărănimii şi ne-am adus aminte cu toţii de Unchiul — Lidia Mihailovna Knipovici —, care pe atunci era şi ea grav bolnavă de basedow. Ilici i-a scris pe loc o scrisoare, prin care căuta să o convingă să plece în străinătate şi să se opereze la Kocher. Am sosit la Poronin la începutul lunii august, mi se pare pe data de 6. Aici ne-a întîmpinat obişnuita ploaie. Lev Borisovici Kamenev ne-a comunicat o mulţime de noutăţi despre Rusia.
Pentru ziua de 9 august era fixată o consfătuire a membrilor Comitetului Central. „Pravda“ fusese suspendată. Începuse să apară ziarul „Raboceaia Pravda“, dar aproape fiecare număr era confiscat. Se dezlănţuise un val de greve — la Petersburg, Riga, Nikolaev, Baku.
Kamenev s-a mutat în aceeaşi casă cu noi, la etaj, şi seara, după cină, stătea tîrziu de vorbă cu Ilici în bucătăria noastră spaţioasă, discutînd ştirile care soseau din Rusia.
Erau în toi pregătirile pentru conferinţa de partid, aşa-numita „conferinţă de vară“. Ea a avut loc la Poronin între 22 septembrie şi 1 octombrie. Au sosit la această conferinţă toţi deputaţii, în afară de Samoilov, doi electori din Moscova — Novojilov şi Balaşov —, Rozmirovici din Kiev, Sima Dereabina din Ural, Şotman din Petersburg şi alţii. Din partea revistei „Prosveşcenie“ au participat Troianovski, iar din partea polonezilor — Ganeţki, Domski şi alţi doi „rozlamovişti“ (sub influenţa „rozlamoviştilor“ se găseau atunci patru mari regiuni industriale — Varşovia, Lódź, Dombrova şi Kalisz).
Dintre deputaţi mi-aduc aminte numai de Malinovski. S-a discutat despre publicaţii — „Raboceaia Pravda“, ziarul din Moscova, „Prosveşcenie“, editura „Priboi“ —, despre tactica ce trebuie adoptată la apropiatele congrese ale cooperaţiei şi ale funcţionarilor comerciali, despre sarcinile curente.
Pe la mijlocul lucrărilor conferinţei a sosit şi Inessa Armand. După ce fusese arestată în septembrie 1912, Inessa trăise cu acte false în condiţii foarte grele, care-i zdruncinaseră destul de serios sănătatea (avea simptome de tuberculoză), dar energia nu-i slăbise : manifesta şi mai multă pasiune faţă de toate problemele vieţii de partid. Sosirea ei ne-a bucurat foarte mult pe toţi cei din Cracovia.
În total la conferinţă au participat 22 de persoane. S-a hotărît să se pună problema convocării congresului partidului. De la Congresul al V-lea de la Londra trecuseră şase ani şi între timp se produseseră multe schimbări. Avîntul mişcării muncitoreşti impunea convocarea congresului. La conferinţă s-au discutat probleme privind mişcarea grevistă, pregătirea grevei politice generale ; s-a vorbit despre sarcinile agitaţiei şi despre editarea unei serii de broşuri de popularizare ; s-a arătat că este inadmisibil ca în munca de agitaţie să se ciuntească lozincile prin care se cereau republica democratică, confiscarea pămînturilor moşiereşti, ziua de lucru de 8 ore. S-a discutat cum să se desfăşoare activitatea în cadrul asociaţiilor legale, cum să acţioneze fracţiunea social-democrată în Dumă. Deosebit de importante au fost hotărîrile prin care se arăta că este necesar ca grupul bolşevic şi cel menşevic să se bucure de egalitate în drepturi în cadrul fracţiunii social-democrate şi că este inadmisibil ca „cei şapte“3), care reprezentau numai părerile unei infime minorităţi a muncitorilor, să-şi poată impune bolşevicilor vederile datorită faptului că au un vot în plus. O altă rezoluţie importantă a fost adoptată în problema naţională. Ea oglindea în întregime concepţiile lui Vladimir Ilici în această problemă. Îmi amintesc discuţiile aprinse care s-au purtat în bucătăria noastră, îmi amintesc cu cîtă pasiune a fost dezbătută această problemă.
De data aceasta Malinovski era extrem de nervos, noaptea se îmbăta, plîngea şi spunea că nimeni n-are încredere în el. Îmi aduc aminte cît de revoltaţi au fost de purtarea lui electorii din Moscova — Balaşov şi Novojilov. Ei simţiseră ceva putred în explicaţiile pe care le dădea Malinovski şi aveau impresia că el joacă teatru.
După conferinţă am mai stat la Poronin vreo două săptămîni, ne-am plimbat mult, ne-am dus într-o zi la „Ciornîî Stav“, un lac de munte de o rară frumuseţe, şi am mai făcut şi o altă excursie în munţi.
Toamna, tot grupul nostru din Cracovia s-a împrietenit foarte mult cu Inessa, care era o fiinţă extrem de optimistă şi înflăcărată. O cunoscusem pe Inessa încă la Paris, dar acolo era o colonie numeroasă, pe cînd la Cracovia tovarăşii formau un cerc restrîns. Inessa închiriase o cameră la aceeaşi gazdă la care stătea Kamenev. Marna mea s-a ataşat foarte mult de Inessa, care venea des pe la ea ca să stea de vorba, să fumeze o ţigară. Cînd apărea Inessa, atmosfera devenea parcă mai plăcută, mai intimă.
Viaţa noastră, cu preocupările legate de problemele de partid, semăna mai mult cu o viaţă studenţească decît cu una de familie, şi pe toţi ne bucura mult prezenţa Inessei. În această perioadă ea mi-a povestit viaţa ei, mi-a vorbit despre copiii ei, mi-a arătat scrisorile lor şi din tot ce spunea răzbătea multă căldură. Ilici, Inessa şi cu mine ne plimbam mult. Zinoviev şi Kamenev ne porecliseră „partidul plimbăreţilor“. Ne duceam la marginea oraşului, pe o pajişte (în limba poloneză pajişte se cheamă „blon“). De atunci Inessa şi-a ales chiar ca pseudonim numele de Blonina. Inessa era o bună muziciană şi ne-a convins pe toţi să mergem la concertele Beethoven ; ea însăşi interpreta bine multe bucăţi de Beethoven. Lui Ilici îi plăcea îndeosebi „Patetica“ şi o ruga mereu să i-o cînte : era şi el mare amator de muzică. Mai tîrziu, după revoluţie, s-a dus odată la Ţiurupa să asculte această sonată în execuţia unui muzician celebru. Discutam mult despre literatură. „Ceea ce ne lipseşte foarte mult aici este beletristica — îi scriam eu mamei lui Vladimir Ilici. — Volodea îi ştie aproape pe dinafară pe Nadson şi pe Nekrasov, iar un volum răzleţ din «Anna Karenina» a fost citit de el de nu ştiu cîte ori. Cărţile noastre de beletristică (o parte infimă din ceea ce aveam la Petersburg) au rămas la Paris, iar aici n-ai de unde să-ţi procuri o carte rusească. Uneori citim cu invidie anunţurile date de anticari care vînd Uspenski în 28 de volume, Puşkin în 10 volume etc. etc. Şi Volodea a devenit, parcă dinadins, un mare «amator de beletristică». E şi un naţionalist fără pereche. Cu nimic nu-l poţi atrage la o expoziţie a pictorilor polonezi, în schimb — ca să dau un exemplu — a luat de la nişte cunoscuţi un catalog al Galeriei Treteakov, pe care aceştia îl aruncaseră şi-l răsfoieşte mereu, cu mare atenţie“[21].
La început se proiecta ca Inessa să rămînă la Cracovia şi să-şi aducă aici copiii rămaşi în Rusia ; am mers chiar cu ea să căutăm casă, dar viaţa la Cracovia oferea posibilităţi foarte limitate, aducea puţin a deportare. La Cracovia Inessa n-avea cum să-şi desfăşoare energia, care în această perioadă era deosebit de clocotitoare. Ea a hotărît să viziteze mai întîi grupurile noastre din străinătate, să ţină o serie de referate, iar apoi să se stabilească la Paris, unde să organizeze activitatea comitetului organizaţiilor noastre din străinătate. Înainte de plecarea ei am discutat mult despre activitatea în rîndurile femeilor. Inessa stăruia cu înflăcărare să se desfăşoare o vastă propagandă în rîndurile muncitoarelor, să se editeze la Petersburg o revistă pentru muncitoare şi l-a determinat pe Ilici să-i scrie Annei Ilinicina că este necesar să se scoată o asemenea revistă. Şi într-adevăr, puţin timp după aceea revista a început să apară. Ulterior Inessa a făcut foarte mult pentru intensificarea muncii în rîndurile muncitoarelor, consacrînd multă energie acestei acţiuni.
În ianuarie 1914 Malinovski a sosit la Cracovia şi apoi a plecat împreună cu Vladimir Ilici la Paris, iar de acolo la Bruxelles, pentru a lua parte la Congresul al IV-lea al social-democraţiei din Letonia, care îşi începuse lucrările la 13 ianuarie.
La Paris, Malinovski a prezentat un raport foarte reuşit, după cum a povestit Ilici, despre activitatea fracţiunii din Dumă. Ilici a prezentat în cadrul unei adunări deschise un amplu raport în problema naţională, a vorbit la un miting consacrat zilei de 9 ianuarie, iar în faţa grupului bolşevicilor de la Paris a ţinut o cuvîntare în legătură cu intenţia Biroului Socialist Internaţional de a se amesteca în treburile ruşilor pentru a-i concilia şi în legătură cu discursul rostit de Kautsky la consfătuirea din decembrie a Biroului Internaţional, în care a susţinut că partidul social-democrat din Rusia n-ar mai exista. Amestecul Biroului Socialist Internaţional în problemele ruseşti îl îngrijora foarte mult pe Ilici, care îşi dădea seama că această acţiune a biroului nu ar putea decît să frîneze dezvoltarea tot mai puternică a influenţei bolşevicilor în Rusia. Ilici i-a înaintat lui Huysmans un raport asupra situaţiei din sînul partidului. La Congresul ai IV-lea al social-democraţilor din Letonia au învins bolşevicii. La acest congres au participat tov. Berzin, Laţis, Gherman, precum şi o serie de alţi bolşevici letoni. Ilici a prezentat la congres un raport prin care îi îndemna pe letoni să se alăture Comitetului Central. Într-o scrisoare către mama sa, Vladimir Ilici povestea că această călătorie la Paris l-a înviorat.
„Pentru cei cu mijloace modeste Parisul este un oraş foarte puţin convenabil şi foarte obositor. Dar nu există un oraş mai vesel şi mai potrivit pentru o vizită scurtă sau pentru o plimbare. M-am dezmorţit destul de bine“[22].
Iarna, curînd după întoarcerea lui Vladimir Ilici de la Paris, s-a hotărît trimiterea lui Kamenev în Rusia ca să conducă „Pravda“ şi activitatea fracţiunii din Dumă. Atît ziarul, cît şi fracţiunea aveau nevoie de ajutor. Pe Kamenev au venit să-l ia soţia sa cu băieţelul lor.
Băieţelul lui Kamenev şi Stiopa, fiul lui Zinoviev, discutau cu toată seriozitatea dacă Petersburgul este un oraş sau e tot Rusia. Au început să se pregătească de plecare. Am mers cu toţii la gară să-i conducem. Era o seară rece de iarnă, s-a vorbit puţin, numai băieţelul lui Kamenev sporovăia fără întrerupere. Toată lumea era îngîndurată. Fiecare se întreba cît timp va reuşi Kamenev să se menţină în libertate ? Cînd ne vom mai întilni ? Vom pleca oare şi noi vreodată în Rusia ? Fiecare visa în taină să plece în Rusia, se simţea atras de ea în mod irezistibil. Eu visam noaptea bariera Nevski. Evitam să vorbim despre asta, dar toţi eram stăpîniţi de acelaşi gînd.
La 8 martie 1914 a apărut la Petersburg primul număr al revistei populare „Rabotniţa“. Un exemplar costa patru copeici. Comitetul din Petersburg a scos manifeste consacrate Zilei femeii. Pentru revista „Rabotniţa“ scriau din Paris Inessa şi Stal, iar din Cracovia — Lilina şi cu mine. Au apărut şapte numere ale revistei. În numărul 8 urmau să fie publicate articole consacrate apropiatului Congres socialist al femeilor, care trebuia să aibă loc la Viena, dar acest număr nu a mai apărut, deoarece a izbucnit războiul.
Ne gîndeam să organizăm congresul partidului în timpul Congresului internaţional, care urma să se ţină în august la Viena. Speram că o parte din tovarăşi vor putea să treacă graniţa în mod legal. Apoi se intenţiona să se organizeze cu ajutorul muncitorilor tipografi din Cracovia o trecere în masă a frontierei sub forma unei excursii.
În luna mai ne-am mutat din nou la Poronin.
La Petersburg au fost mobilizaţi pentru campania de pregătire a congresului Kiselev, Glebov-Avilov şi Ania Nikiforova. Ei au venit la Poronin ca să se înţeleagă cu Ilici asupra tuturor amănuntelor. În prima zi am stat mult pe un deluşor din apropierea „vilei“ noastre, ascultînd veşti despre desfăşurarea activităţii în Rusia. Tovarăşii erau tineri, plini de energie şi i-au plăcut foarte mult lui Ilici. Glebov-Avilov fusese odinioară unul din cursanţii şcolii din Bologna, iar acum era un leninist ferm. Ilici i-a sfătuit să facă o excursie în munţi. El nu se simţea prea bine, şi de aceea oaspeţii s-au dus singuri. La întoarcere ne-au povestit rîzînd pe unde au fost (urcaseră pe un vîrf foarte abrupt), cum i-au stingherit rucsacurile pe care le purtau pe rînd. Cînd i-a venit rîndul Aniei, toţi excursioniştii pe care i-au întîlnit au rîs de ea, sfătuind-o să-i urce în spinare şi pe tovarăşii ei de drum. Tovarăşii s-au înţeles cu Ilici asupra caracterului muncii de agitaţie care trebuia dusă în vederea congresului. După ce au primit toate indicaţiile necesare, Kiselev a plecat în regiunea Baltică, iar Glebov-Avilov şi Ania Nikiforova — în Ucraina.
Din Moscova a sosit Alea, fost cursant al şcolii de la Capri, devenit agent provocator. Nu-mi amintesc sub ce pretext a venit la noi, în orice caz s-a discutat despre congresul proiectat : ohrana avea doar nevoie de informaţii cît mai exacte despre apropiatul congres !
Inessa şi-a adus copiii din Rusia pe timpul verii şi a plecat cu ei la mare la Triest. Pregătea raportul pentru Congresul internaţional al femeilor, care trebuia să aibă loc la Viena concomitent cu congresul Internaţionalei. Ea mai trebuia să lucreze şi pe altă linie. Biroul Socialist Internaţional proiectase să convoace la Bruxelles, la jumătatea lunii iunie, o consfătuire a reprezentanţilor a 11 organizaţii ale P.M.S.D.R., de toate orientările, pentru un schimb de păreri în vederea stabilirii unităţii. Era însă neîndoielnic că lucrurile nu se vor limita la aceasta, că lichidatorii, troţkiştii, bundiştii etc. vor profita de prilej pentru a pune beţe-n roate activităţii bolşevicilor, a-i încătuşa printr-o serie de hotărîri. În Rusia influenţa bolşevicilor creştea mereu. După cum arată tov. Badaev în cartea sa „Bolşevicii în Duma de stat“, în vara anului 1914 bolşevicii deţineau majoritatea în conducerea a 14 sindicate din totalul de 18 cîte existau la Petersburg... De partea bolşevicilor se aflau sindicatele cele mai mari, printre care sindicatul metalurgiştilor, cea mai numeroasă şi mai puternică dintre toate organizaţiile sindicale. Acelaşi raport de forţe exista şi în cadrul grupului muncitoresc din instituţiile de asigurare. În organele de asigurare din capitală au fost aleşi ca delegaţi ai muncitorilor 37 de bolşevici şi numai 7 menşevici, iar în instituţiile de asigurare pe întreaga Rusie — 47 bolşevici şi 10 menşevici.
Alegerile pentru Congresul internaţional de la Viena au fost organizate pe scară largă. Majoritatea organizaţiilor muncitoreşti au dat mandate bolşevicilor să le reprezinte la Congresul socialist internaţional.
Şi pregătirile în vederea congresului partidului se desfăşurau cu succes. Începînd din primăvară, toate lucrările pregătitoare legate de convocarea congresului s-au intensificat din ce în ce. „Sarcina noastră în perioada premergătoare congresului de a întări şi lărgi celulele locale de partid — scria Badaev — a fost îndeplinită în mare măsură datorită uriaşului avînt pe care l-a cunoscut în aceste luni mişcarea revoluţionară din ţară. În rîndurile maselor muncitoreşti a crescut atracţia spre partid, în organizaţiile de partid au intrat cadre noi de muncitori revoluționari, iar nivelul muncii colectivelor de conducere ale partidului a fost din ce în ce mai ridicat. Datorită acestui fapt s-a obţinut ca masa de muncitori membri de partid să acorde o atenţie deosebită viitorului congres şi problemelor de pe ordinea de zi“[23]. Badaev primea sume destul de mari de bani, strînse pentru fondul de organizare a congresului. El primise de asemenea o serie de mandate, rezoluţii în problemele aflate pe ordinea de zi a congresului etc.
Tov. Badaev arată în mod amănunţit cum se împletea activitatea legală cu cea ilegală. „Fiind vară — scrie el —, era mai uşor să organizăm adunări ilegale în afara oraşului, în păduri, unde eram relativ feriţi de poliţie. În cazul cînd era nevoie să convocam adunări mai mult sau mai puţin largi, le organizam sub forma unor excursii sub egida vreunei societăţi de culturalizare. Cînd ajungeam la vreo 20 de verste de Petersburg, porneam «la plimbare» în pădure şi acolo, după ce puneam oameni de pază care indicau drumul celor ce rosteau parola stabilită, începeam adunarea. Agenţii roiau în număr mare în jurul tuturor organizaţiilor muncitoreşti, acordînd o atenţie deosebită centrelor cunoscute ale activităţii de partid, ca redacţia ziarului «Pravda» şi sediul fracţiunii noastre. Dar dacă s-a intensificat activitatea ohranei, s-a îmbunătăţit şi tehnica muncii noastre conspirative. Desigur, mai aveau loc arestări de tovarăşi, dar nu s-au înregistrat căderi importante“[24].
Aşadar, linia adoptată de C.C. de a se extinde presa legală, indicaţiile pe care le-a dat în ceea ce priveşte intensificarea activităţii fracţiunii atît în Dumă cît şi în afara ei, discutarea clară a tuturor problemelor, îmbinarea muncii legale cu cea ilegală s-au dovedit a fi întru totul juste.
Încercarea de a torpila această linie cu ajutorul Biroului Socialist Internaţional, de a frîna munca îl scotea din sărite pe Ilici. El a hotărît să nu participe la Conferinţa de unificare de la Bruxelles. Urma să plece acolo Inessa. Ea cunoştea limba franceză (era limba ei maternă), nu-şi pierdea cumpătul în nici o împrejurare şi avea un caracter ferm. Puteam fi siguri că ea nu va ceda în nici o problemă. Inessa se afla atunci la Triest, şi Ilici i-a trimis acolo raportul Comitetului Central, întocmit de el, precum şi o serie întreagă de indicaţii asupra atitudinii pe care s-o adopte în diferite împrejurări. El a chibzuit toate amănuntele. Din delegaţia Comitetului Central făceau parte, în afară de Inessa, M. F. Vladimirski şi N. F. Popov. Inessa a dat citire raportului Comitetului Central în limba franceză. După cum era de aşteptat, lucrurile nu s-au limitat la un schimb de păreri. În numele Biroului Executiv, Kautsky a propus o rezoluţie care condamna sciziunea şi care susţinea că nu există divergenţe fundamentale. Această rezoluţie a fost votată de toţi participanţii, cu excepţia delegaţiei Comitetului Central şi a letonilor care au refuzat să participe la vot, cu toate că Huysmans, secretarul Biroului Internaţional, a ameninţat că va raporta Congresului de la Viena că cei ce nu participă la vot poartă răspunderea pentru zădărnicirea încercărilor de a se restabili unitatea.
Lichidatorii, troţkiştii, vperediştii, plehanoviştii şi organizaţia regională din Caucaz au încheiat la Bruxelles, în cadrul unei consfătuiri restrînse, un „bloc“ împotriva bolşevicilor, care a hotărît să profite de situaţia creată şi să exercite presiuni asupra bolşevicilor.
Paralel cu frămîntările legate de tentativa de unificare de la Bruxelles, atenţia lui Ilici a mai fost absorbită în vara anului 1914 şi de o altă chestiune extrem de gravă, de cazul Malinovski.
Cînd generalul Djunkovski a fost numit ministru-adjunct la interne şi a aflat că Malinovski e un provocator, el l-a înştiinţat pe preşedintele Dumei de stat, Rodzeanko, şi a propus ca această afacere să fie muşamalizată pentru a se evita un uriaş scandal politic.
La 8 mai Malinovski i-a înaintat lui Rodzeanko demisia sa din Dumă şi a plecat în străinătate. Organele locale şi centrale de partid au condamnat această acţiune anarhică şi dezorganizatoare a lui Malinovski şi l-au exclus din partid. Cît priveşte acuzaţia că ar fi un agent provocator, ea părea atît de neverosimilă, încît Comitetul Central a numit pentru cercetarea cazului o comisie specială prezidată de Ganeţki, din care făceau parte şi Lenin şi Zinoviev.
Zvonurile că Malinovski ar fi un provocator circulau de mult. Ele proveneau în special din cercurile menşevice. Bănuieli serioase avea şi Elena Fedorovna Rozmirovici în urma arestării ei. Ea lucrase pe lîngă fracţiunea din Dumă şi constatase că jandarmii erau informaţi asupra unor amănunte pe care nu le-ar fi putut afla decît prin agenţi provocatori. Buharin avea şi el unele informaţii. Vladimir Ilici considera că este cu totul de necrezut ca Malinovski să fie agent provocator. Numai o singură dată a avut o clipă de îndoială. Îmi amintesc că într-o zi la Poronin, pe cînd ne întorceam de la soţii Zinoviev, am vorbit despre zvonurile care circulau. Deodată Ilici s-a oprit pe un poduleţ şi a spus : „Dar dacă este adevărat ?“ Şi faţa sa exprima o îngrijorare nespusă. „Nu se poate“ — i-am răspuns eu. Ilici s-a liniştit, a început să-i înjure cu năduf pe menşevici pentru că nu pregetă să folosească nici un fel de mijloace în lupta împotriva bolşevicilor. După aceea Ilici nu a mai avut vreo îndoială în această problemă.
Deşi a cercetat toate zvonurile pe tema activităţii provocatoare a lui Malinovski, a analizat declaraţia lui Burţev care considera neverosimilă acuzaţia împotriva lui Malinovski şi i-a audiat pe Buharin şi pe Rozmirovici, comisia nu a putut totuşi să stabilească dacă Malinovski fusese sau nu provocator.
Malinovski, complet buimăcit, zăpăcit, se învîrtea fără nici un rost la Poronin. Dracul ştie ce era în sufletul lui în această perioadă. Nimeni nu a ştiut încotro a plecat. Abia după revoluţia din februarie el a fost demascat.
După Revoluţia din Octombrie s-a întors de bunăvoie în Rusia, s-a predat organelor Puterii sovietice şi a fost executat în baza unei sentinţe a Tribunalului suprem.
Între timp în Rusia lupta se înteţea. Mişcarea grevistă creştea. Ea luase o deosebită amploare la Baku. Clasa muncitoare sprijinea pe greviştii din Baku. Poliţia a tras asupra participanţilor la mitingul muncitorilor de la uzinele „Putilov“, la care au luat parte 12.000 de muncitori. Ciocnirile cu poliţia deveneau din ce în ce mai înverşunate, iar deputaţii se transformau în conducători ai proletariatului răsculat. Grevele de masă se ţineau lanţ.
La 7 iulie, la Petersburg au declarat grevă 130.000 de muncitori. Proletariatul se pregătea de luptă. Grevele nu slăbeau, ci se înteţeau tot mai mult ; pe străzile Petersburgului roşu se ridicau baricade
A izbucnit însă războiul.
La 1 august Germania a declarat război Rusiei, la 3 august — Franţei, la 4 august — Belgiei. În aceeaşi zi Anglia a declarat război Germaniei, la 6 august Austro-Ungaria a declarat război Rusiei, la 11 august Franţa şi Anglia au declarat război Austro-Ungariei.
A început războiul mondial, care a împiedicat pentru o vreme dezvoltarea mişcării revoluţionare din Rusia, a zguduit lumea întreagă, a generat o serie de crize extrem de profunde, a pus într-un mod nou, mult mai acut, cele mai importante probleme ale luptei revoluţionare, a scos în evidenţă rolul proletariatului ca conducător al tuturor oamenilor muncii, a ridicat la luptă pături noi, a făcut ca victoria proletariatului să fie pentru Rusia o problemă de viaţă şi de moarte.
1). Revendicarea autonomiei cultural-naționale fusese formulată în 1905 de Bund în felul următor : scoaterea din competența statului şi a organelor de autoadministraţie locală şi regională a funcțiilor legate de problemele culturii (învățămîntul public etc.) şi trecerea lor în mîinile națiunii respective sub forma unor instituții speciale, locale şi centrale, alese de toți membrii ei pe baza dreptului de vot universal, egal, direct şi secret. — N. K.
2). Peredonov, profesor de liceu, personaj din romanul lui Sologub „Spiriduşul“, este un filistin pînă în măduva oaselor, un om vulgar şi mîrşav, slugarnic, de o răutate meschină, care profită de orice ocazie pentru a face rău, un birocrat şi un tiran. — N. K.
3). Fracţiunea social-democrată din Duma a IV-a de stat era alcătuită din 13 membri (şi unul cu vot consultativ — Jagiello, membru al Partidului Socialist Polonez), care reprezentau ambele fracţiuni ale partidului : bolşevicii („cei şase“) şi menşevicii („cei şapte“). Deputaţii bolşevici erau exclusiv muncitori şi reprezentau masele largi ale proletariatului rus, în timp ce „cei şapte“ reprezentau mai mult interesele micii burghezii şi ale intelectualităţii radicale. Profitînd de superioritatea lor numerică formală, menşevicii îşi impuneau rezoluţiile la toate chestiunile principiale în numele fracţiunii social-democrate. „Cei şase“ au cerut să li se recunoască drepturi egale în rezolvarea tuturor problemelor privind activitatea din Dumă. Menşevicii au refuzat. „Cei şase“ au părăsit atunci fracţiunea social-democrată unică şi au constituit „fracţiunea social-democrată rusă“ independentă. — N. K.
[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 35, E.S.P.L.P. 1958, pag. 20. — Nota red.
[2]. Comitetul Central al partidului social-democrat polonez. — Nota red.
[3]. V. I. Lenin, Opere, vol. 35, E.S.P.L.P. 1958, pag. 48. — Nota red.
[4]. V. I. Lenin, Opere, vol. 22, Editura P.M.R. 1952, pag. 6. — Nota red.
[5]. V. I. Lenin, Opere, vol. 33, E.S.P.L.P. 1957, pag. 474. — Nota red.
[6]. Op. cit., pag. 470.
[7]. Op. cit., pag. 472.
[8]. V. I. Lenin, Opere, vol. 35, E.S.P.L.P. 1958, pag. 48-49. — Nota red.
[9]. V. I. Lenin, Opere, vol. 18, E.S.P.L.P. 1957, pag. 570. — Nota red.
[10]. Op. cit., pag. 574-575.
[11]. V. I. Lenin, Opere, vol. 19, E.S.P.L.P. 1957, pag. 498-499. — Nota red.
[12]. Op. cit., pag. 528.
[13]. V. I. Lenin, Opere, vol. 19, E.S.P.L.P. 1957, pag. 124. — Nota red.
[14]. Op. cit., pag. 225-226.
[15]. Op. cit., pag. 42.
[16]. Op. cit., pag. 300, 302.
[17]. Op. cit., pag. 265.
[18]. V. I. Lenin, Opere, vol. 35, E.S.P.L.P. 1958, pag. 66-67. — Nota red.
[19]. V. I. Lenin, Opere, vol. 37, Editura politică, 1958, pag. 569. — Nota red.
[20]. Literele latine majuscule H. B. corespund în alfabetul rusesc literelor N. V. — Nota trad.
[21]. V. I. Lenin, Opere, vol. 37, Editura politică, 1958, pag. 463-464. — Nota red.
[22]. Op. cit., pag. 472.
[23]. A. E. Badaev : „Bolşevicii în Duma de stat“, Editura de stat, Moscova, 1932, pag. 293-294. — Nota red.
[24]. Op. cit., pag. 294-295.