Pregătirile pentru conferinţă se desfăşurau intens. Vladimir Ilici se înţelese printr-un schimb de scrisori cu Němec, reprezentantul social-democraţiei cehe în Biroul socialist internaţional, în privinţa organizării conferinţei la Praga. Praga prezenta avantajul că acolo nu exista o colonie rusă, iar Vladimir Ilici cunoştea acest oraş încă din prima emigraţie, cînd locuise cîtva timp acolo, la Modrăcek.
Mi-au rămas vii în minte două momente legate de conferinţa de la Praga (la această conferinţă n-am participat). Prima este discuţia în contradictoriu a lui Savva (Zevin), delegat din partea Ekaterinoslavului, fost cursant al şcolii de la Longjumeau, cu David (Schwarzman), delegatul Kievului şi, mi se pare, cu Sergo. Nu-mi amintesc exact amănuntele discuţiei, dar parcă văd şi acum faţa înfierbîntată a lui Savva, care era plehanovist. Plehanov n-a venit la conferinţă. „Compoziţia conferinţei voastre — a scris el în răspunsul la invitaţie — este atît de unilaterală, încît este mai bine pentru mine, adică pentru interesele unităţii partidului, să nu particip la ea“. El l-a instruit în modul corespunzător pe Savva, şi în timpul conferinţei acesta a emis mereu proteste în spiritul lui Plehanov. Ulterior, după cum se ştie, Savva a devenit bolşevic. David, şi el plehanovist, ţinea cu bolşevicii. În timpul discuţiei despre care am vorbit s-a pus problema dacă e cazul ca Savva să plece sau nu la conferinţă. La Longjumeau, Savva era întotdeauna vesel, foarte echilibrat şi de aceea m-a uimit atît de mult aprinderea sa.
Cealaltă amintire e legată de vremea cînd Vladimir Ilici plecase la Praga. În acest timp veniseră la Paris Filipp (Goloşcekin) împreună cu Brendinski, urmînd ca de aici să plece la conferinţa de partid. Pe Brendinski îl cunoşteam numai după nume ; el lucra în domeniul transportului. Locuia la Dvinsk. Principala sa funcţie era să transmită diferitelor organizaţii, mai ales celei din Moscova, literatura primită. Filipp începuse să-l suspecteze pe Brendinski. La Dvinsk locuiau tatăl şi sora lui Filipp. Înainte de a pleca în străinătate Filipp a trecut pe la tatăl său. Brendinski locuia într-o cameră închiriată la sora lui Filipp. Bătrînul l-a avertizat pe Filipp : nu te încrede în acest om, fiindcă are o purtare ciudată, trăieşte mai larg decît i-ar permite mijloacele şi aruncă cu banii. Cu două săptămîni înaintea conferinţei, Brendinski a fost arestat, dar după cîteva zile i s-a dat drumul. În timp ce era reţinut a fost vizitat de cîţiva oameni care apoi au fost arestaţi ; nu se aflase însă cine anume a fost arestat. Lui Filipp i-a trezit suspiciuni şi felul cum au trecut împreună frontiera. Filipp a venit la noi împreună cu Brendinski. M-am bucurat cînd i-am văzut, dar Filipp mi-a strîns cu înţeles mina, mi-a aruncat o privire semnificativă şi mi-am dat seama că vrea să-mi spună ceva despre Brendinski. Apoi, pe coridor, mi-a împărtăşit bănuielile sale. Ne-am înţeles ca el să plece şi să ne întîlnim mai tîrziu, iar intre timp să stau de vorbă cu Brendinski, să tatonez terenul şi pe urmă să decidem ce avem de făcut.
Convorbirea cu Brendinski a fost foarte ciudată. Peatniţa[1] ne anunţase că literatura a fost trecută cu bine peste graniţă şi adusă la Moscova, iar tovarăşii din Moscova se plîngeau că nu primesc nimic. L-am întrebat pe Brendinski cui, la ce adresă trimite literatura. Fîstîcindu-se, mi-a răspuns că nu o predă organizaţiei, căci acum acest lucru este periculos, ci unor cunoscuţi de-ai săi, nişte muncitori. I-am cerut nume. Mi-a dat la întîmplare cîteva nume, susţinînd că nu mai ţine minte adresele. Se vedea că minte. Am vrut să aflu de la el pe unde a călătorit, l-am întrebat ceva despre un oraş, mi se pare Iaroslavl ; mi-a răspuns că nu se poate arăta în acest oraş, deoarece a fost odată arestat acolo. L-am întrebat : „În ce chestiune ?“. Mi-a răspuns : „De drept comun“. Am rămas uluită. Răspunsurile lui erau din ce în ce mai confuze. I-am spus că conferinţa se va ţine în Bretania, că Ilici şi Zinoviev au şi plecat acolo, iar apoi m-am înţeles cu Filipp ca el să plece noaptea împreună cu Grigori la Praga şi să-i lase lui Brendinski un bileţel prin care să-l anunţe că se duce în Bretania. Aşa a şi făcut. Apoi m-am dus la Burţev, care pe atunci se specializase în demascarea agenţilor provocatori. I-am spus că Brendinski este evident un provocator. După ce m-a ascultat, Burţev mi-a spus : „Trimite-l la mine“. Dar nu avea nici un rost să-l mai trimit pe acest provocator la Burţev. Între timp sosise o telegramă de la Peatniţki, care începuse şi el să aibă bănuieli ; scria să nu-l lăsăm pe Brendinski să plece la conferinţă ; mai tîrziu a trimis o scrisoare amănunţită. Astfel Brendinski n-a ajuns la conferinţă. El nu s-a mai întors în Rusia. Guvernul ţarist i-a cumpărat cu 40.000 de franci o vilă lingă Paris.
Eram foarte mîndră că am scăpat conferinţa de un provocator. Nu ştiam însă că la conferinţa de la Praga au participat totuşi alţi doi provocatori : Roman Malinovski şi Romanov (Alea Aleksinski), fost cursant la şcoala de la Capri.
Conferinţa de la Praga a fost prima conferinţă de partid cu activişti din Rusia care a putut fi convocată după 1908 şi la care s-au discutat în mod concret problemele muncii în Rusia şi s-a elaborat o linie clară a acestei munci. S-au adoptat rezoluţii cu privire la momentul actual şi sarcinile partidului, la alegerile pentru Duma a IV-a de stat, la fracţiunea social-democrată din Dumă, la caracterul şi formele organizatorice ale muncii de partid, la sarcinile social-democraţilor în lupta împotriva foametei, la atitudinea faţă de proiectul de lege pentru asigurarea muncitorilor de către stat, adoptat de Dumă, la campania de petiţii.
Stabilirea liniei clare a partidului în problemele muncii în Rusia, o conducere efectivă a activităţii practice — iată care au fost principalele rezultate ale conferinţei de la Praga.
În aceasta a constat uriaşa ei importanţă. La conferinţă a fost ales Comitetul Central, în care au intrat Lenin, Zinoviev, Ordjonikidze (Sergo), Schwarzman (David), Goloşcekin (Filipp), Spandarian1), Malinovski. Au fost indicaţi supleanţii în cazul unor eventuale arestări. Curînd după conferinţă au fost cooptaţi în C.C. Stalin şi Belostoţki (cursant la şcoala de la Longjumeau). În cadrul C.C. a fost creată unitatea fără care, în această perioadă grea, munca era cu neputinţă. Conferinţa a constituit, fără îndoială, un important pas înainte : ea a pus capăt dezorganizării muncii în Rusia. Deşi atacurile veninoase ale lichidatorilor şi ale lui Troţki, manevrele diplomatice ale lui Plehanov şi ale bundiştiior etc. trebuiau respinse categoric şi demascate, importanţa acestor dispute totuşi scădea, centrul atenţiei deplasîndu-se acum asupra activităţii din Rusia. Şi nu era chiar atît de grav că din C.C. făcea parte Malinovski, nici că ceea ce s-a discutat la consfătuirea organizată la Leipzig, după conferinţă, cu Poletaev şi Şurkanov, reprezentanţi ai Dumei a III-a, a devenit de asemenea cunoscut poliţiei pînă în cele mai mici amănunte, deoarece Şurkanov s-a dovedit a fi şi el un agent provocator. Fără îndoială, activitatea provocatorilor avea ca urmare arestarea unor activişti, slăbea organizaţia, dar poliţia nu era în stare să stăvilească avîntul mişcării muncitoreşti, iar linia just trasată îndruma mişcarea pe făgaşul cel mai indicat şi făcea să apară mereu forţe noi.
De la Leipzig, unde plecase să se întîlnească cu Poletaev şi Şurkanov, Ilici s-a dus la Berlin pentru a se înţelege acolo cu „deţinătorii“ în privinţa restituirii banilor de care era acum absolută nevoie pentru desfăşurarea activităţii partidului. Între timp, la Paris a sosit Şotman. El activase în ultimul timp în Finlanda. Conferinţa de la Praga adoptase o rezoluţie care condamna cu asprime politica ţarismului şi a Dumei a III-a faţă de Finlanda şi sublinia că muncitorii din Finlanda şi din Rusia au sarcini comune în lupta împotriva ţarismului şi a burgheziei contrarevoluţionare ruse. În această perioadă, în Finlanda exista o organizaţie ilegală bolşevică. Ea desfăşura o activitate intensă printre matrozii din Flota Baltică, şi Şotman venise să anunţe că în Finlanda totul este pregătit pentru insurecţie, că organizaţia ilegală care activa în rîndurile trupelor noastre este gata de luptă (se proiecta ocuparea fortăreţelor Sveaborg şi Kronstadt). Ilici nu se întorsese încă. După sosirea sa, el a început să-i ceară lui Şotman tot felul de amănunte despre organizaţie, care prezenta un interes deosebit (în cadrul ei activau Rahia, S. V. Vorobiov, Kokko), dar a arătat că în momentul de faţă asemenea acţiuni nu sînt oportune. Era îndoielnic că în acel moment muncitorii din Petersburg ar fi sprijinit insurecţia. După cum s-a văzut curînd, nu s-a ajuns să se treacă la acţiune : organizaţia a fost repede descoperită, au început arestări în masă şi 52 de persoane au fost deferite justiţiei pentru pregătirea insurecţiei. Pînă la insurecţie mai era, desigur, mult, dar evenimentele de la Lena, petrecute pe la jumătatea lunii aprilie, grevele de protest care au izbucnit pretutindeni au arătat limpede cît de mult crescuse în aceşti ani proletariatul, au dovedit că el nu a uitat nimic, că mişcarea se ridică acum pe o treaptă mai înaltă şi că se creează cu totul alte condiţii de activitate.
Ilici se schimbase : era mai puţin nervos, mai concentrat, se gîndea mai mult la sarcinile care stăteau în faţa mişcării muncitoreşti din Rusia. Starea de spirit a lui Ilici s-a oglindit, poate, în modul cel mai deplin în articolul despre Herţen, pe care l-a scris la începutul lunii mai. Acest articol este foarte caracteristic pentru Ilici, fiind străbătut de patosul lui înflăcărat, care îi captiva, îi cucerea atît de mult pe oameni. „Comemorînd pe Herţen, distingem limpede trei generaţii, trei clase, care au acţionat în revoluţia rusă — scria el —. Mai întîi nobilii şi moşierii, decembriştii şi Herţen. Cercul acestor revoluţionari era restrîns. Ei sînt foarte departe de popor. Dar opera lor nu s-a irosit în zadar. Decembriştii l-au trezit pe Herţen, iar Herţen a desfăşurat o agitaţie revoluţionară.
Aceasta a fost preluată, extinsă, întărită şi călită de revoluţionarii-raznocinţi, începînd cu Cernîşevski şi terminînd cu eroii din organizaţia „Narodnaia Volea“. Cercul de luptători s-a lărgit, legăturile lor cu poporul au devenit mai strînse. Herţen i-a numit «tinerii cîrmaci ai furtunii, viitoare». Dar aceasta n-a fost încă furtuna propriu-zisă.
Furtuna este mişcarea maselor înseşi. Proletariatul, singura clasă revoluţionară pînă la capăt, s-a situat în fruntea acestora, ridicînd pentru prima oară milioane de ţărani la lupta revoluţionară făţişă. Primul val al furtunii s-a dezlănţuit în 1905. Valul următor începe să crească sub ochii noştri“[2].
Încă cu cîteva luni în urmă, Vladimir Ilici îi spusese cu tristeţe Annei Ilinicina, care venise la Paris : „Nu ştiu dacă voi mai apuca să trăiesc pînă la următorul avînt“. Acum însă el simţea cu întreaga sa fiinţă furtuna care se deslănţuia : mişcarea maselor.
Cînd a apărut primul număr al ziarului „Pravda“, am început pregătirile pentru a ne muta la Cracovia. Acest oraş era, în multe privinţe, mai comod decît Parisul, mai ales în ceea ce priveşte supravegherea poliţienească. Poliţia franceză dădea tot concursul poliţiei ruse. Poliţia poloneză însă avea faţă de cea rusă, ca şi faţă de guvernul rus, o atitudine ostilă. La Cracovia n-aveai să te temi că scrisorile vor fi deschise, că cei veniţi să te vadă vor fi urmăriţi. În afară de aceasta, graniţa rusească era aproape. Puteau veni des tovarăşi din Rusia. Expedierea scrisorilor şi pachetelor în Rusia se făcea destul de uşor. Dădeam zor cu pregătirile. Vladimir Ilici devenise mai vesel şi era foarte amabil cu tovarăşii care rămîneau la Paris. În locuinţa noastră era un continuu du-te-vino.
Îmi amintesc că o dată a venit şi Kurnatovski, pe care îl cunoşteam încă de pe timpul deportării la Şuşenskoe. Era a treia lui deportare ; absolvise Universitatea din Zürich, era inginer chimist şi lucra la o fabrică de zahăr de lîngă Minusinsk. La puţin timp după ce s-a întors în Rusia a fost din nou arestat la Tiflis, a stat doi ani închis în fortăreaţa Meteh, apoi a fost trimis în Iakuţia ; pe drum a fost implicat în „Cazul Romanov“2) şi condamnat în 1904 la 12 ani muncă silnică. În 1905 a fost amnistiat, a organizat „Republica Cita“3), a fost prins de Meller-Zakomelski4) şi apoi predat lui Rennenkampf. A fost condamnat la moarte şi dus cu trenul să asiste la execuţii. Pedeapsa cu moartea i-a fost comutată apoi în deportare pe viaţă în Siberia. În 1906 Kurnatovski a reuşit să fugă din Nercinsk în Japonia. De aici a ajuns în Australia, unde a trăit în mizerie. O vreme a fost tăietor de lemne, a răcit, a căpătat o otită, şi-a ruinat complet sănătatea. Cu chiu, cu vai a ajuns pînă la Paris.
Încercările cumplite prin care a trecut l-au doborît definitiv. În toamna anului 1910, după sosirea sa, l-am vizitat împreună cu Ilici la spital ; avea dureri de cap îngrozitoare, se chinuia rău de tot. Venea la ei regulat Ekaterina Ivanovna Okulova împreună cu fiica sa Irina. Cu litere stîngace de copil, fetiţa îi scria ceea ce voia să-i spună lui Kurnatovski, care era aproape surd. După un timp şi-a revenit puţin. A ajuns în tabăra împăciuitoriştilor şi, într-o zi, cînd stăteam de vorbă, a repetat şi el unele teze ale lor. După aceasta relaţiile noastre s-au cam răcit : cu toţii aveam nervii zdruncinaţi. Dar în toamna anului 1911 am trecut într-o zi pe la el — locuia într-o cameră pe bulevardul Montparnasse —, i-am adus ziarele noastre, i-am povestit despre şcoala de la Longjumeau şi am stat mult de vorbă cu el în mod absolut deschis. De data aceasta era întru totul de acord cu linia Comitetului Central. Acest lucru l-a bucurat pe Ilici, şi în ultimul timp el îl vizita des pe Kurnatovski. Acesta a asistat la pregătirile noastre de plecare şi, văzînd cu cîtă voioşie făcea mama mea bagajele, a spus : „Cîtă energie au unii oameni“. Kurnatovski a murit în toamna anului 1912, pe cînd ne aflam la Cracovia.
Am predat locuinţa noastră unui polonez, dirijor de cor din Cracovia, care a închiriat apartamentul mobilat. El îi punea lui Ilici tot felul de întrebări în legătură cu probleme gospodăreşti. „Cît costă gîştele ? Dar carnea de viţel ?“ Ilici nu ştia ce să-i răspundă : „Gîştele ??... Carnea de viţel ??...“ El nu se prea ocupase de gospodărie, dar nici eu nu am putut să-i dau lămuriri amănunţite despre gîşte şi carnea de viţel, deoarece noi nu mîncasem la Paris aşa ceva, iar preţul cărnii de cal şi al salatei nu-l interesa pe dirijor.
În vremea aceea, dorinţa de a pleca în Rusia pusese stăpînire pe tovarăşii noştri de la Paris : se pregăteau să plece acolo Inessa, Safarov şi alţii. Deocamdată noi ne mutam numai ceva mai aproape de ţară.
1). Suren Spandarian era delegat din partea orașului Baku. Cînd Ilici s-a dus după conferință la Berlin, l-a găsit acolo şi pe Suren. Acesta i-a prezentat-o lui Ilici pe Voski-Ioanisian, o veche prietenă a familiei sale, care făcea diferite servicii partidului. Prin intermediul ei se intenționa organizarea corespondenței cu Rusia. Suren nu a putut activa multă vreme : încă la sfîrșitul lunii aprilie a sosit știrea că fusese arestat. Tatăl lui Suren trăia la Paris. Ne-am dus împreună cu Ilici la el ca să aflăm amănunte despre arestarea fiului său.
Tatăl lui Suren, un bătrîn bolnav, locuia singur, părăsit, fără bani, nu avea nici măcar cu ce să-și plătească chiria. Memoria îi era slăbită : scria o scrisoare și uita să pună adresa. Lui Ilici i s-a făcut milă de acest bătrîn. Ştirile din Baku nu erau de loc îmbucurătoare. Suren zăcea în închisoare în condiții foarte grele, nu avea cine să-i poarte de grijă. După ce am venit acasă, Ilici a scris imediat lui Voski, rugînd-o să se îngrijească de Spandarieni ; i-a spus că bătrînul se află într-o „situație foarte grea, chiar desperată. Noi i-am împrumutat ceva bani. Totuși, am hotărît să vă scriu. Aveți, probabil, cunoscuți și prieteni comuni cu Spandarian la Baku și la Paris. Nu cunoașteți pe cineva la Baku căruia să i se poată scrie despre Suren ca să se intereseze de el ? Apoi, dacă aveți cunoștințe comune, ar fi foarte important să aibă cineva grijă de tatăl lui... Sper că veți face tot ce vă va sta în putință pentru cei doi Spandarieni și-mi veți scrie cîteva rînduri despre aceasta“. — N. K.
2). „Cazul Romanov“ a fost denumit atacul armat împotriva deportaţilor din regiunea Iakută, săvîrşit în 1904 din ordinul autorităţilor, ca răspuns la protestul deportaţilor împotriva asupririi şi samavolniciei fără seamăn a administraţiei faţă de deportaţii politici. Cei care au protestat s-au baricadat la 18 februarie în casa iakutului Romanov (de aici şi denumirea „Cazul Romanov“). În timpul schimbului de focuri a fost ucis dintre deportaţi tov. Matlahov şi alţi trei au fost răniţi, iar din partea soldaţilor au fost doi morţi. La 7 martie „romanoviştii“ s-au predat. Ei au fost judecaţi de un tribunal din Iakuţia. Toţi cei 55 de inculpaţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe termen de 12 ani. — N. K.
3). Republica Cita, sau Transbaikală — regimul instituit la sfîrşitul anului 1905 la Cita de către muncitorii de la atelierele căilor ferate, care deţineau efectiv puterea şi cărora li s-au alăturat soldaţi întorşi din Manciuria după terminarea războiului ruso-japonez. La 21 ianuarie a sosit la Cita un detaşament de pedepsire, condus de generalul Rennenkampf, care a înecat în sînge această mişcare. — N. K.
4). Generalul Meller-Zakomelski şi-a căpătat faima datorită expediţiilor de pedepsire efectuate în ţinutul Balticii şi în Siberia în anii 1905-1906. — N. K.
[1]. Peatniţki. — Nota red.
[2]. V. I. Lenin, Opere, vol. 18, E.S.P.L.P. 1957, pag. 15. — Nota red.