Deşi războiul plutea de mult în aer, cînd a izbucnit, toată lumea a fost uluită. Trebuia să plecăm din Poronin, dar nu ne dădeam încă bine seama unde am putea să ne ducem. Lilina era grav bolnavă, şi Zinoviev oricum nu putea să pornească la drum. Ei locuiau pe atunci la Zakopane, unde se găseau medici. De aceea am hotărît să rămînem deocamdată la Poronin. Ilici i-a scris lui Kobecki la Copenhaga, rugîndu-l să-l informeze ce se petrece acolo, să stabilească legătura cu Stockholmul etc. Cînd s-a aflat de mobilizare, huralii (populaţia de la munte) de prin partea locului au fost cu totul deprimaţi. Nimeni nu înţelegea cu cine se poartă războiul, din ce motive, nu se vedea nici un entuziasm, oamenii mergeau la război ca vitele la tăiere. Proprietara vilei în care stăteam noi, o ţărancă, era dezolată pentru că îi fusese mobilizat bărbatul. Preotul încerca din amvon să trezească sentimentele patriotice. Circulau tot felul de zvonuri. Un băieţaş de şase ani dintr-o familie săracă, care locuia în apropierea noastră şi care venea mereu pe la noi, mi-a spus cu un aer misterios că, după cum afirmase preotul, rușii otrăvesc fîntînile.
La 7 august a venit la vila noastră şeful postului de jandarmi din Poronin însoţit de un martor — un ţăran din localitate, înarmat cu o puşcă — să facă o percheziţie. Jandarmul nu ştia prea bine ce trebuie să caute. A scotocit prin dulap, a găsit un browning neîncărcat, a luat cîteva caiete despre problema agrară pline de tot felul de cifre şi ne-a pus nişte întrebări fără importanţă. Martorul şedea stînjenit pe marginea scaunului şi privea în jur nedumerit, iar jandarmul îşi bătea joc de el. I-a arătat un borcan cu clei şi i-a spus că este o bombă. Apoi ne-a spus că există un denunţ împotriva lui Vladimir Ilici şi că trebuie să-l aresteze, dar cum tot abia a doua zi dimineaţă putea să-l ducă la Nowy Targ (cea mai apropiată localitate unde existau autorităţi militare), a propus ca Vladimir Ilici să se prezinte singur în dimineaţa următoare la trenul de la ora şase. Situaţia era clară : îl pîndea primejdia arestării, iar în timp de război, şi mai ales în primele zile ale războiului, nu era mare lucru să fii împuşcat fără nici un fel de cercetări. Vladimir Ilici s-a dus la Ganeţki, care locuia pe atunci la Poronin şi i-a povestit cele întîmplate. Ganeţki a trimis imediat o telegramă deputatului social-democrat Marek, iar Vladimir Ilici a telegrafiat poliţiei din Cracovia, care-l cunoştea ca emigrant. Ilici era foarte îngrijorat, gîndindu-se că voi rămîne cu mama la Poronin, singure într-o casă mare, şi s-a înţeles cu tov. Tihomirnov ca acesta să se mute deocamdată în camera noastră de sus. Tihomirnov se întorsese de curînd din deportare, din Oloneţ, şi redacţia ziarului „Pravda“ îl trimisese la Poronin să se odihnească, să-şi calmeze nervii zdruncinaţi în perioada deportării şi, în afară de aceasta, să-l ajute pe Ilici la întocmirea statisticilor privind campaniile de strîngere de fonduri pentru presa muncitorească etc., pe baza materialelor publicate în „Pravda“.
Am stat cu Ilici toată noaptea., n-am putut închide ochii de nelinişte. Dimineaţa l-am condus la gară şi după aceea m-am întors în camera pustie. În aceeaşi zi Ganeţki a închiriat o căruţă, s-a dus cu ea pînă la Nowy Targ, a reuşit să fie primit de şeful districtului, a făcut acolo scandal, a spus că Ilici este membru al Biroului Socialist Internaţional, un om pentru eliberarea căruia se vor face intervenţii în întreaga lume, de a cărui viaţă va trebui să se răspundă. A reuşit să pătrundă la judecătorul de instrucţie, căruia i-a povestit cine este Ilici, şi a obţinut pentru mine autorizaţia de a-l vedea pe Ilici chiar a doua zi. După ce s-a întors Ganeţki din Nowy Targ, am întocmit împreună cu el o scrisoare către deputatul social-democrat austriac Victor Adler, membru al Biroului Internaţional care se afla la Viena. La Nowy Targ am stat de vorbă cu Ilici. Am fost lăsaţi singuri, dar Ilici n-avea chef de vorbă (situaţia era încă cu totul confuză). Poliţia din Cracovia a telegrafiat că nu există nici un temei pentru a-i bănui pe Ulianov de spionaj, o telegramă similară a trimis şi Marek din Zakopane, iar un cunoscut scriitor polonez a venit la Nowy Targ pentru a interveni în favoarea lui Ilici. Aflînd de arestarea lui Ilici, Zinoviev, care locuia la Zakopane, a plecat numaidecît cu bicicleta, deşi ploua cu găleata, la doctorul Dlusski, un vechi membru polonez al organizaţiei „Narodnaia Volea“, care îşi avea casa la vreo 10 verste de Zakopane. Dlusski a luat imediat o birjă şi s-a dus la Zakopane, de unde a trimis o serie de telegrame şi scrisori. În afară de aceasta a mai intervenit nu ştiu la cine. Mi s-a aprobat să-l văd pe Ilici în fiecare zi. Dis-de-dimineaţă cu trenul de şase plecam la Nowy Targ. Drumul dura cam o oră. Apoi mă învîrteam pînă la orele 11 în gară, la poştă, în piaţă. După aceea aveam o întrevedere de o oră cu Vladimir Ilici. Acesta îmi povestea despre deţinuţii cu care stătea închis. Se aflau acolo mulţi ţărani localnici, unii pentru că le expirase buletinul de identitate, alţii pentru că nu-şi plătiseră impozitele, alţii fiindcă nu se supuseseră ordinelor autorităţilor locale ; se mai aflau printre deţinuţi un francez, un funcţionar polonez care, din motive de economie, călătorise cu un „polupasok“ străin, un ţigan care stătea de vorbă peste zidul închisorii cu soţia sa, care venea tot timpul la el. Ilici şi-a adus aminte de practica sa juridică de la Şuşenskoe, unde salvase o mulţime de ţărani din diferite situaţii încurcate, şi a organizat în închisoare un fel de birou de consultaţii juridice, scria cereri etc. Ceilalţi deţinuţi îl numeau pe Ilici „byczy chłop“, adică „ţăran zdravăn“. „Byczy chłop“ se aclimatiza treptat în închisoarea de la Nowy Targ şi venea la întrevederile cu mine mai calm şi mai vioi. În această închisoare de drept comun, noaptea, cînd toţi ceilalţi dormeau, el se gîndea la ceea ce trebuie să facă acum partidul, ce acţiuni trebuie să întreprindă pentru a transforma războiul mondial într-o ciocnire mondială între proletariat şi burghezie. Eu îi comunicam lui Ilici toate noutăţile pe care reuşeam să le aflu despre desfăşurarea războiului.
Nu i-am spus însă nimic despre următoarea întîmplare. Într-o zi, pe cînd mă întorceam de la gară, am auzit nişte ţărănci care veneau de la biserică spunînd cu glas tare — pesemne ca să aud eu — că ele vor şti să se răfuiască singure cu spionii. Chiar dacă autorităţile vor pune cumva în libertate spionul arestat, ele îi vor scoate ochii, îi vor tăia limba etc. Era clar că, după ce Vladimir Ilici va fi eliberat, nu vom mai putea rămîne la Poronin. Am început să împachetez, să aleg ceea ce trebuia să luăm neapărat cu noi şi ceea ce urma să lăsăm la Poronin. Gospodăria noastră se dezorganizase de tot. Pe femeia de serviciu, pe care fusesem nevoiţi s-o angajăm în timpul verii, deoarece mama se îmbolnăvise, şi care povestea vecinilor vrute şi nevrute despre noi, despre legăturile noastre cu Rusia, am căutat s-o expediez cît mai repede la Cracovia, unde dorea foarte mult să plece, dîndu-i bani de drum şi salariul pe o lună înainte. Acum ne ajuta fetiţa unei vecine să facem foc în soba uriaşă şi la cumpărături. Mama mea, care avea pe atunci 72 de ani, se simţea foarte prost, îşi dădea seama că se întîmplase ceva, dar nu prea înţelegea ce anume. Deşi îi spusesem că Vladimir Ilici este arestat, ea spunea uneori că a fost mobilizat ; era îngrijorată cînd plecam de acasă, credea mereu ca voi dispărea undeva, aşa cum dispăruse Vladimir Ilici. Vecinul nostru de casă, Tihomirnov, fuma dus pe gînduri, alegea cărţile şi le împacheta. Într-o zi a trebuit să obţin o adeverinţă de la ţăranul martor de care îşi bătuse joc jandarmul în timpul percheziţiei. M-am dus la el, undeva la capătul satului, şi am stat îndelung de vorbă cu el în casă, o casă tipică de ţăran sărac ; am discutat ce fel de război este acesta, pentru ce luptă fiecare, cine este interesat să ducă război, după care el m-a condus prieteneşte pînă la poartă.
În sfîrşit, presiunile exercitate de deputatul Victor Adler din Viena şi de deputatul Diamand din Lvov, care garantaseră pentru Vladimir Ilici, şi-au făcut efectul, şi la 19 august Vladimir Ilici a fost eliberat. De dimineaţă m-am dus, ca deobicei, la Nowy Targ şi de data aceasta am fost lăsată chiar să intru în închisoare ca să-l ajut pe Ilici să-şi strîngă lucrurile. Am tocmit o căruţă şi am plecat la Poronin. A trebuit să mai stăm acolo cam o săptămînă pînă ce am putut obţine aprobarea să ne mutăm la Cracovia. Aici ne-am dus la gazda la care stătuseră înainte Kamenev şi Inessa. Jumătate din locuinţă era ocupată de un punct sanitar, dar gazda ne-a oferit totuşi un colţişor. De altfel, nu-i ardea de noi. Recent avusese loc prima luptă de la Krasnik, la care participaseră doi fii ai ei ce plecaseră voluntari pe front şi ea nu ştia nimic de ei.
A doua zi, de la fereastra hotelului unde ne mutaserăm, am văzut un tablou înfricoşător. De la Krasnik sosise un tren cu morţi şi răniţi. Rudele celor ce participaseră la lupta de la Krasnik alergau în urma tărgilor, cercetînd chipurile morţilor şi muribunzilor, cu teama de a nu recunoaşte cumva în ei pe cei dragi. Soldaţii mai uşor răniţi, cu capetele sau mîinile bandajate, veneau încet dinspre gară. Oamenii care se duseseră să întîmpine trenul îi ajutau să-şi ducă lucrurile, le ofereau bere de la restaurantele din apropiere, le dădeau de mîncare. M-am gîndit fără voie : iată ce înseamnă războiul ! Şi aceasta nu era decît prima bătălie.
La Cracovia am reuşit să obţinem destul de repede aprobarea de a pleca în străinătate, în Elveţia neutră. Mai trebuia să rezolvăm o serie de treburi. Cu puţin timp înainte mama mea devenise „capitalistă“. Murise sora ei de la Novocerkassk, care fusese pedagogă, şi îi lăsase toată averea sa — linguri de argint, icoane, nişte rochii şi vreo 4.000 de ruble strînse în 30 de ani de activitate pedagogică. Aceşti bani erau depuşi la o bancă din Cracovia. Pentru a intra în stăpînirea lor, a trebuit să facem o tranzacţie cu un misit de la Viena, care a reuşit să ducă treaba la bun sfîrşit, oprindu-şi pentru serviciile sale exact jumătate din sumă. De fapt, în tot timpul războiului am trăit cu ceea ce ne mai rămăsese din această sumă, făcînd economii atît de stricte, încît în 1917, cînd ne-am întors în Rusia, mai aveam ceva din ei. Cînd în iulie 1917 s-a făcut la locuinţa noastră din Petersburg o percheziţie şi s-au găsit aceşti bani, faptul a fost folosit drept dovadă că Vladimir Ilici ar fi primit bani de la guvernul german pentru spionaj.
De la Cracovia pînă la graniţa elveţiană am călătorit o săptămînă întreagă. Trenul nostru se oprea mult în gări, lăsînd să treacă eşaloanele militare ; am avut prilejul să vedem agitaţia şovină pe care o desfăşurau călugăriţele şi femeile ce le sprijineau activitatea. Ele împărţeau soldaţilor în gări iconiţe, cărţi de rugăciune etc. Pe peroane mişunau numeroşi ofiţeri spilcuiţi. Vagoanele erau împodobite cu tot felul de sfaturi date soldaţilor ce să facă cu francezii, englezii şi ruşii : „Jedem Russ ein Schuss !“ („Fiecărui rus un glonte !“). Pe o linie secundară aşteptau cîteva vagoane cu praf împotriva puricilor ; aceste vagoane erau trimise undeva, pe front.
Ne-am oprit o zi la Viena, ca să obţinem actele necesare, să rezolvăm problema banilor şi să telegrafiem în Elveţia ca cineva să garanteze pentru noi, căci altfel nu am fi fost lăsaţi să intrăm în această ţară. A garantat pentru noi Greulich, unul dintre cei mai vechi membri ai Partidului social-democrat din Elveţia. La Viena, Reazanov l-a dus pe Vladimir Ilici la V. Adler, care îl ajutase să scape din închisoare. Adler le-a povestit cum a vorbit cu ministrul. Acesta l-a întrebat : „Sînteţi sigur că Ulianov este un duşman al guvernului ţarist ?“ — „O, da ! — a răspuns Adler. — Un duşman mai înrăit decît excelenţa voastră“. De la Viena am ajuns destul de repede pînă la graniţa elveţiană.