Nicolai Dubov: La capătul pământului

Nicolai Dubov

La capătul pământului

18. PRIMA ZI DE ŞCOALĂ

Oare de ce se întâmplă totdeauna aşa ? Cu cât se apropie sfârşitul anului şcolar, cu atâta te gândeşti mai des să se isprăvească odată, să laşi mai repede cărţile, să uiţi de lecţii, de temele de acasă şi să te plimbi cât îţi pofteşte inima ! Dar, după vreo două-trei săptămâni, cu toate că nu ţi-a pierit dorul de plimbare, începe totuşi să-ţi fie dor de şcoală, de lecţii, de recreaţiile sgomotoase, de clopoţel, de banca sgâriată şi mâzgălită, dar în care ţi-e aşa de bine, de adunările vesele ale pionierilor şi de liniştea încordată din timpul tezelor. Uite, şi acum simţeam că mă cuprinde o nerăbdare tot mai mare, şi tot mai des răsfoiam calendarul din perete, numărând zilele care mai rămăseseră ; iar când veni şi ziua de 1 Septembrie, am plecat aproape cu noaptea'n cap la Coltubî.

Până una alta, am tras o fugă la uzina electrică, să-l vedem pe Anton.

Soarele lucea în oglinda eleşteului de te dureau ochii. Abia de câteva zile încetaseră ploile şi apa ajunsese până aproape de creasta stăvilarului. Ceva mai departe, apa părea neclintită, fără valuri, nici unduiri, ca şi cum ar fi fost de sticlă, dar era totuşi, toată în mişcare. Lângă stăvilar curentul se făcea mereu mai iute, oglinda se prefăcea într'o cascadă lină, netedă, care se frângea deodată şi apa, clocotind şi spumegând, se năpustea vuind spre Tîja.

Pe Anton sgomotul nu-l supăra deloc. Fluiera liniştit şi desfăcea nişte lăzi : sosise generatorul şi a doua turbină.

— Aha, uite şi voinicii ! zise el când ne văzu. Ei, cum mai merg treburile ? Aţi pornit-o la şcoală ?

Am vorbit despre câte'n lună şi 'n soare şi-am aşteptat până a apărut din ladă învelişul de protecţie al turbinei şi generatorul de aramă roşie, cu benzi strălucitoare de lac negru. Apoi am alergat la şcoală.

La intrare, deasupra uşii, scria pe o pânză roşie : „Bine-aţi venit!“ Desigur că asta o făcuse Maria Sergheevna ; numai ea scria lozincile aşa de îngrijit şi de frumos. A, dar uite-o şi pe Maria Sergheevna ! Ne făcea semn, prietenoasă, cu mâna, dela fereastra clasei !

— Bună ziua, copii ! Felicitările mele ! Veniţi încoace... Vai, cât aţi crescut ! ne spuse ea făcând ochii mari şi zâmbindu-ne. Ia, să vă văd...

Ea însă nu se schimbase deloc. Purta acelaşi sarafan¹⁾ negru cu bluză albă, avea aceeaşi coadă groasă, bălană, încolăcită pe cap ca o cunună, aceiaşi ochi veseli, aceleaşi gropiţe drăgălaşe în obraji. Era la fel de slăbuţă şi de vioaie ca mai înainte.

Maria Sergheevna ne mângâie şi ne întrebă voioasă despre toate. În timp ce vorbea, continua să aşeze florile pe prichiciul ferestrei şi pe masa învăţătorului, ajutată de îngrijitoarea Pelaghia Luchianovna, cea mai aprigă asupritoare a noastră (nimeni nu ne certa mai mult ca ea pentru năzbâtiile pe care le făceam), dar şi marea noastră salvatoare (cine alta ne-ar mai coase cămaşa ruptă în recreaţie?). Am ajutat-o şi noi pe Maria Sergheevna trecând împreună cu ea din clasă în clasă, şi bineînţeles, aşa, povestirile noastre n'au mai avut nici cap, nici coadă.

— Ştiţi ce ? ne spuse Maria Sergheevna. Lăsaţi c'o să-mi povestiţi totul după lecţii. Acum nici nu mai aveţi când. Uite, au şi început să se adune copiii...

Într'adevăr, curtea vuia de glasurile lor, iar mingea de volei pocnea sgomotos de pământ.

Câte flori aduseseră ! Mai toate fetele veniseră cu braţele pline. Florile albastre şi roşii de toamnă înviorau acum mesele şi ferestrele, ba chiar şi băncile din clase !

Veniseră în ziua aceea la şcoală nu numai elevi, ci şi oameni mari, părinţi, care-şi însoţeau copiii ce aveau să stea pentru prima dată în viaţa lor în bancă. Cei mici, sfioşi, încercau să pară serioşi, numai că nu izbuteau deloc, fiindcă le luceau ochii şi râdeau cu gura până la urechi de bucurie şi mândrie că sunt şi ei şcolari !

Pelaghia Luchianovna ieşi în prag, ridică mâna şi în curtea şcolii răsună prelung binecunoscutul şi mult aşteptatul sunet al clopoţelului. Tropăind sgomotos, toată droaia de copţi se strânse grămadă în faţa uşii.

— Ei, mai încet, ştrengarilor ! zise Luchianovna repezită, dar se vedea pe faţa ei că nu e supărată deloc şi că dacă se încruntase, de vină era soarele şi zâmbetul blând pe care căuta să şi-l înnăbuşe. Doar îi fusese dor şi ei de ştrengarii aceştia !

— Copii, copii ! răsună glasul Măriei Sergheevna. Lăsaţi-i pe cei din clasa întâia să treacă înainte ! Astăzi e marea lor sărbătoare...

Sfioşi şi turburaţi, cei mici urcau în grup scările, iar noi rămaserăm tăcuţi în urmă, ca o gardă de onoare. După ei am urcat şi noi şi-am intrat în clasă.

Clasa fusese proaspăt văruită, iar tabla şi băncile miroseau a vopsea proaspătă, aşa că la început încăperea ni se păru străină. Totuşi era aceeaşi clasă ! Uite, pe tablă răzbea chiar prin stratul proaspăt de vopsea o sgârietură cât toate zilele, pe care o făcusem odată, când, voind să trag o linie, nimerisem o cretă prea tare şi apăsasem prea mult. Pe banca noastră, lângă gaura călimării, Ghenca scrijelise cu briceagul, încă din clasa a cincea, un avion şi, deşi banca fusese vopsită, avionul cu botul în vânt sbura şi acum undeva departe, într'o călătorie fără de sfârşit.

Se făcu linişte. Pe sală se auziră paşii învăţătorilor care se îndreptau spre clasele lor. Am fost cam neliniştiţi la început, dar până la urmă ne-am potolit şi am aşteptat încordaţi ora întâia, pe care o aveam cu Savelii Maximovici.

El intră, se uită la noi mijind ochii şi apoi zise încetişor :

— Bună dimineaţa, copii !

— Bună dimineaţa ! răsună puternic răspunsul nostru.

— Staţi jos. Cine lipseşte ?

Ce întrebare ! Cine să lipsească într'o zi ca asta ?

— N'aveţi încă şef de clasă ?... Frolov, după lecţie să treci prezenţii în registru... Ei, şi acum, să începem...

Netezindu-şi barbuţa căruntă şi ascuţită, se uită câteva clipe gânditor, prin fereastra deschisă, la taiga şi la munţi, apoi se întoarse spre noi :

— Anul acesta vom învăţa geografia U.R.S.S. Ştiţi ce-i geografia, în general, nu-i aşa ? Este ştiinţa care se ocupă cu studiul pământului. Aşa a fost şi aşa a rămas ea în ţările capitaliste. Geografia patriei noastre însă este o geografie cu totul deosebită... Ei, dar ia spuneţi-mi — ne întrebă el cu totul pe neaşteptate — poveştile vă plac ?

Ridicarăm cu toţii din umeri, zâmbind sfioşi. Doar nu mai eram copii mici...

— Sau poate vă credeţi prea mari pentru poveşti? întrebă Savelii Maximovici cu un zâmbet în priviri. Uite, eu sunt ceva mai bătrân decât voi, şi tot îmi plac poveştile ! Nu mi-e ruşine să v'o mărturisesc... Copiilor le plac foarte mult poveştile, dar la început ele nu au fost scrise de copii şi nici pentru copii, ci de oameni mari, pentru cei mari. Odinioară, în vremuri foarte îndepărtate, omul era slab şi neputincios şi nu putea ţine piept puternicelor forţe ale naturii. De aceea a născocit basme şi legende despre voinici, despre eroi, despre tot felul de vitejii şi minuni nemaiauzite. Basmele şi poveştile astea le-aţi auzit şi voi ! „Vasilisa cea înţeleaptă“, „Covorul fermecat“, „Urşii care despart munţii şi înghit marea“, „Ziditorii şi secerătorii fermecaţi“... Dar toate acestea nu erau numai născociri cu care omul voia să se mângâie sau să-şi treacă vremea ! În basme, omul îşi punea visele, vorbea despre toate câte nu putea el să îndeplinească, despre năzuinţele lui... Visul îl purta înainte, îl făcea să muncească, să cerceteze şi să înveţe, pentru a-şi putea înfăptui gândurile.

Geografia o să vă ajute să vă cunoaşteţi şi să vă iubiţi patria. S'o iubiţi nu numai pentrucă trăiţi şi v'aţi obişnuit cu ea, nu numai pentrucă ţara noastră-i frumoasă şi bogată, iar poporul nostru-i bun, muncitor şi priceput, ci pentrucă în patria noastră se înfăptuesc visurile întregii omeniri !

În poveşti, oamenii au zugrăvit cosaşi care au cosit toată recolta într'o singură noapte. Astăzi, colhoznicii noştri nu rămân mai prejos ; leagă câte douăzeci de mii de snopi pe zi, iar combinele strâng recolta şi o şi treeră din zori şi până'n amurg.

În poveşti, meşterii înălţau palate într'o singură noapte. Azi trăeşte în Ucraina zidarul Ivan Rahmanin, care ridică cu brigada lui o clădire uriaşă într'un singur schimb. Şi nu uitaţi că în ţara noastră sunt mulţi zidari ca Ivan Rahmanin...

Vasilisa cea înţeleaptă nici prin vis nu visa câta pânză sunt în stare să ţeasă muncitoarele noastre stahanoviste !

Altădată siberienii făceau haz de necaz, spunând că mărul siberianului e castravetele. Într'adevăr, aşa era, fiindcă merele nu creşteau pe aici. Castravetele era singura noastră trufanda. Astăzi însă se sădesc livezi în toată Siberia. La noi în Altai sunt livezi cum n'au fost niciodată. Pomicultorul Babin, la Ongudai, şi pomicultorul Voroncov, la Anos, din colhozul Chirov, cultivă meri, peri şi vişini. Dar de ce să vorbim numai de noi ! Dincolo de Cercul Polar, unde n'a crescut niciodată nimic în afară de muşchi şi licheni, se cultivă astăzi legume !

Uriaşii din poveşti mutau munţii din loc, dar inginerii noştri îi aruncă în aer, prin explozii puternice, iar pământul împroşcat se aşează apoi singur la loc în forme şi mărimi cerute.

Uriaşii din poveste strângeau piatra în pumn şi storceau din ea apă. Dar cum s'ar putea ei oare asemui nouă ! În Uzbechistan, oamenii sovietici nu numai c'au adus apă în pustiul acela căruia i se spunea Stepa Flămândă, dar l-au şi prefăcut într'o grădină înfloritoare.

Aşa s'a întâmplat în toate şi pretutindeni. Omul s'a schimbat. Devenind om liber, sovietic, el schimbă la rândul său faţa pământului.

Iată de ce geografia U.R.S.S. este o geografie cu totul neobişnuită : e ştiinţa care ne arată ce minunat transforma omul sovietic pământul...

Capitolul 18 Am întors o clipă capul : Ghenca şedea în bancă aplecat mult înainte ; Caterinca, sprijinindu-şi bărbia în pumnii strânşi, rămăsese cu ochii mari la Savelii Maximovici, iar ceilalţi copii ascultau cu sufletul la gură.

În ziua aceea am uitat şi de recreaţie şi de tot ! Două ceasuri în şir am stat şi am mai fi rămas acolo, dacă Savelii Maximovici nu ne-ar fi dat afară din clasă !

Aşa e Savelii Maximovici al nostru ! Stau acum şi mă întreb de ce ne fusese atâta teamă de el ? Doar nu-i rău deloc ! Ochii lui mici par aspri, dar poate că-i strânge dinadins, ca să nu vedem toată bunătatea ce se oglindeşte în ei !...

Pe urmă, am avut fizica şi geometria ; ca şi la geografie, totul a fost nou şi interesant. Totuşi, n'am putut să uit ziua întreagă lecţia de geografic. Dintotdeauna îmi plăcuse mie geografia, dar acum mi se părea cea mai frumoasă dintre ştiinţe şi m'am hotărît să nu iau niciodată doi la geografie, nici măcar patru, ci numai cinci !

Orele de clasă se isprăviseră, dar noi tot nu ne înduram să plecăm acasă. A trebuit să ne ia la goana Pelaghia Luchianovna, care voia să înceapă curăţenia...

Am ieşit atunci afară şi ne-am aşezat la intrare ca s'o aşteptăm pe Maria Sergheevna. Într'adevăr, n'a trecut mult şi a venit şi ea.

— De ce staţi aici ? ne întrebă. Haideţi mai bine până la iaz !... O să-mi povestiţi acolo cum aţi dus-o fără mine !

N'a fost nevoie să ne roage prea mult, pentrucă abia aşteptam să-i povestim despre expediţie, despre unchiul Mişa, despre Anton, despre Sandro Vasadze şi despre lumina electrică. Voiam să-i povestim tot.

Nu ştiu de ce în ziua aceea ne simţeam atât de bine, atât de în largul nostru alături de Maria Sergheevna — mai bine ca oricând ! Fusese numită la şcoală în anul în care am trecut noi într'a şasea. Ne preda limba şi literatura rusă şi nu după multă vreme a ajuns instructoarea noastră de pionieri. Cu ea, timpul trecea totdeauna foarte plăcut, dar niciodată nu ne-am simţit mai bine şi mai apropiaţi de ea ca atunci. Poate că altădată ni se păruse mai severă, mai în vârstă. Dar parcă acum era mai tânără... Sau poate că nu ea, ci noi ne schimbasem... Da, mai crescusem...

Caterinca o întrebă ceva despre Biisc şi am aflat atunci că Maria Sergheevna fusese de curând şi la Novosibirsc, unde copilărise şi învăţase, şi că ţine foarte mult la oraşul acela, de care se despărţea totdeauna cu inima grea.

— Atunci de ce nu plecaţi îndărăt ? se miră Ghenca.

— Îndărăt ? repetă Maria Sergheevna, cu privirile pierdute în gol. Nu, nu vreau !... Ia uitaţi-vă, copii, ce minunat e aici !...

Într'adevăr, cerul limpede de toamnă părea fără de hotare. Un abur albăstrui învăluia zarea. În mijlocul lacului apa lucea scânteind, iar lângă malurile umbrite, coamele munţilor, răsturnate în unde, îşi priveau fără să se mai sature răsfrângerea în lac. Deasupra lor, strecurându-se prin verdeaţa întunecată, aproape neagră, a brazilor şi a pinilor, fremăta amurgul de toamnă, învăluind în purpură plopii şi mestecenii.

— Desigur, rămân la Coltubî nu numai fiindcă-i frumos... dar cum aş putea lăsa şcoala şi toată munca mea de aici ? Am învăţat, am visat şi mi-am făcut tot felul de planuri de viitor. Am dorit atât de mult să termin cât mai repede institutul ca să pot şi eu învăţa pe alţii... Pentru asta am venit aici... Dar odată ajunsă în satul acesta mi-am dat seama că în viaţă totul e mult mai serios, mai greu şi mai interesant. La institut erarn încredinţată că-mi cunoşteam şi că-mi plăcea munca... Dar abia aici am început să iubesc într'adevăr şcoala şi copiii... Şi n'o să-i mai părăsesc niciodată ! Deşi lecţiile cu voi sunt grele, foarte grele. Acum vă pot mărturisi asta, fiindcă sunteţi mari ! Cât timp şi câtă energie se pierde din cauza lenii, a ştrengăriilor şi a nepăsării voastre ! Profesorul se pregăteşte pentru lecţie, se frământă, se entuziasmează şi crede că entuziasmul său va cuprinde şi pe elevi. Când colo, se găseşte numaidecât în clasă cine ştie ce leneş care se uită la tine cu ochii nevinovaţi şi senini ca cerul şi care se gândeşte... numai el ştie la ce... Un altul îşi sgârie banca, încearcă cu tot dinadinsul să se ascundă... La început îmi venea să las totul baltă, să fug, să nu mai văd în faţa mea ochii aceştia nepăsători...

De pe la jumătatea discuţiei, Pasca rămase cu privirile aţintite la o crenguţă oarecare, pe care începuse s'o cerceteze ca pe cine ştie ce minune. Deodată se înroşi tot şi zise :

— N'am să mai fac !

— Ce n'ai să mai faci ?

— N'am să mai ascut beţişoare în timpul lecţiilor...

— Bine ! îi răspunse râzând Maria Sergheevna. Numai că acum, copii, nu e deajuns să nu mă încurcaţi la lecţie. Va trebui să mă şi ajutaţi...

— Dar putem noi oare? o întrebă Caterinca. Că doar nu ne pricepem !

— Puteţi, cu siguranţă ! Sunteţi mari şi aveţi influenţă asupra celor mici... Iată, să luăm, de pildă, curtea şcolii: e curată, dar pustie, şi n'ai nici măcar pe ce să te aşezi... Savelii Maxirnovici spunea c'ar fi bine să facem câteva bănci, să sădim vreo câţiva copaci... Şi vouă o să vă pară bine dacă în jurul şcolii va fi verdeaţă şi nu loc sterp.

— S'a făcut ! se înflăcără Ghenca.

Şi, într'adevăr, s'a făcut ! La adunarea pionierilor am împărţit sarcinile fiecăruia şi într'o zi am plantat toată curtea cu puieţi ; n'a trebuit să-i aducem de departe, coamele muntelui fiind doar la o palmă de loc...

Am împărţit câte o parcela fiecărei clase şi fiecare clasă a trebuit să-şi sădească arborii şi să-i îngrijească. Cei mici s'au apucat cu atâta râvnă să-i ude, încât bălţile dela rădăcina copăceilor nu se mai uscau niciodată. Până la urmă, Savelii Maximovici i-a oprit, spunând că prea multă apă le dăunează, fiindcă nu-s trestii, ci pomi !

Ghenca îşi aduse atunci aminte că unchiul Misa ne sfătuise să facem plantaţii şi la Tija. Ne-am dus şi ne-am sfătuit cu Daşa, care de când cu conducta electrică, rămăsese „şefa noastră“ şi alergam la ea ori de câte ori aveam nevoie de sfat.

Daşa primi bucuroasă propunerea noastră şi fu de părere c'ar fi bine să sădim arbori nu numai pe uliţi, ci, să amenajăm un fel de parc de cultură dela casa de lectură până la marginea satului. Dar asta nu trebuia s'o facem singuri, ci să-i atragem şi pe ceilalţi în muncă. Vorba ceea : cine a sădit, n'o să mai rupă ! Pe scurt, a trebuit să supunem chestiunea conducerii, fiindcă problema asta privea tot colhozul.

Şi Daşa s'a dus la conducere şi a vorbit despre planul nostru de plantaţii.

— Ce v'a mai dat prin minte ! Auzi, să sădeşti pădure în taiga ! râse tatăl lui Paşca.

Dar în clipa aceea Zahar Vasilievici se amestecă în vorbă :

— Tu, Anisime, degeaba spui aşa !... Şi în taiga trebuesc sădiţi pomi. Că, vezi bine, ce-i taigaua ? Ia, nişte copaci doboriţi de furtună, pădure arsă, desiş şi atâta tot ! Pădurea în taiga se ridică cu chiu, cu vai ! Nu ştiu la câţi ani odată creşte câte un copăcel... Şi adică, de ce-ar fi rău să sădim mesteceni pe uliţă ? Stau casele ca nişte muşuroaie pe deal ! Iaca, vezi, n'ai de ce râde !

Feodor Elizarovici spuse şi el că, într'adevăr, nu era nimic de râs, colhozul fiind dator să sprijine iniţiativele bune.

— Şi o să plătim zile-muncă ? întrebă Ivan Potapovici.

— Nu-i nevoie de zile-muncă — îi răspunse Daşa. Totul se va face numai prin muncă voluntară şi în timpul liber ; dar va trebui numai să ne daţi cai şi să organizam totul în aşa fel, încât să ia parte toţi colhoznicii !...

— Dar ce, caii noştri se plimbă ? i-o tăie scurt Ivan Potapovici. Şi, apoi, dacă-i vorba să atragem oamenii, atrageţi voi pe cine are chef. Eu, cu asta, am isprăvit ! Aţi înţeles ? Iar tu, Daşa, nu te mai băga fără niciun rost în treburile copiilor !

— Ia, stai, Ivan Potapovici, se amestecă moş Fedea. Nu zic ba, caii într'adevăr nu se plimbă. Să nu-i dăm, că aşa spune legea ? ! Bi-i-ne ! Dar dacă stăm şi judecăm mai de aproape, vedem că dacă nu-i dăm, greşim ! Altădată, oamenii trăiau doar ca să le treacă ziua şi s'ajungă până în seară, o întindeau cu pâine goală şi cu cvas. Acum o ducem bine, n'avem de ce ne plânge, dar din pricina blestematei de vieţi din trecut, am rămas cu vederea cam scurtă ! Nu ne uităm decât în jos, când noi ar trebui să ridicăm capul şi să privim înainte ! Din pământul ăsta, scoatem, scoatem mereu, şi-i tot cerem, dar eu cred c'ar fi timpul să ne gândim să-l mai împodobim şi pe el, mai ales că, aşa, ne-am împodobi şi viaţa noastră ! Vorbeai adineaori de copii ! Desigur, ce-au trăit ei până acum e o nimica toată, dar viitorul e al lor şi-l privesc fără frică. Sunt copii, dar sunt şi mici cetăţeni, de aceea se amestecă în orice pot şi vor să ia parte la orice lucru. Aşa că eu zic că nu-i bine să-i îndepărtăm ! Dimpotrivă, ar trebui să ne bucurăm de nerăbdarea cu care aşteaptă viitorul !

Până la urmă, Ivan Potapovici se dădu bătut !

Se luă hotărirea să se înfiinţeze „Comitetul pentru plantaţii“ şi în comitetul ăsta au fost numiţi moş Fedea, Zahar Vasilievici şi, bineînţeles, Daşa.

Seara, când fetele şi flăcăii se adunară, ca de obicei, să mai petreacă, Daşa le vorbi despre „Comitetul pentru plantaţii“ şi-i îmbie să ia parte şi ei. La început o cam luară în râs, dar după ce Daşa le spuse că în apropierea casei de lectură vom sădi pomi în jurul unui teren anume pentru joc şi că în parc o să punem bănci şi că, oricum, e mai plăcut să petreci în parc decât lângă lemne, pe izlaz, Niuşca strigă cea dintâi că se învoeşte, iar după ea se luară Ivan Lepiohin şi toţi ceilalţi.

Şi iată că venise iar vremea să muncim cu toţii laolaltă pentru o cauză obştească !

Brigada pentru plantarea arborilor pe uliţe, din care făcea parte şi Vasca Scerbatîi, începu sădirea dela sediul administraţiei colhozului. Când prima groapă fu gata, Ivan Potapovici veni să vadă cum merge treaba, şi nemaiputând răbda, luă lopata din mâna lui Vasia Malenchi şi începu să sape a doua groapă. I se alătură curând şi tatăl lui Paşca ; până la urmă l-am atras şi pe taică-meu şi pe Maria Osipovna.

Munca fu împărţită egal, dar a noastră se nimeri totuşi mai grea. Pe uliţă, pământul era gol şi sterp şi, deşi bătătorit, se săpa mai uşor ; noi însă lucram în locuri cu iarbă, şi doar cu toporul de puteam răzbi.

Cu toate acestea Daşa născoci un mijloc ca să ne fie munca mai cu spor ; flăcăii o luară înainte şi făcură ,,ochiuri“ în iarbă, iar noi băieţii şi fetele pornirăm în urma lor şi săparăm gropile. Aleile le însemnasem de mai înainte, cu ţăruşi.

Fireşte că n'am isprăvit toată treaba într'o singură duminică.

Maidanul era mare şi am mai trebuit să săpăm după amiezile, după şcoală, două zile la rând.

Pe urma, brigada noastră cu Groznâi, şi brigada uliţei cu Zviozdocica, am cărat puieţi din păduricea de mesteceni şi i-am sădit.

Moş Fcdea şi Zahar Vasilievici au avut atunci multă bătaie de cap ; ei trebuiau să vadă dacă îi sădim la adâncimea cuvenită şi dacă nu îndoim rădăcinile. Altfel din toată munca noastră nu s'ar fi ales nimic.

De-a-lungul drumului ce ducea la casa de lectură, am sădit brazi tineri, cam cât mine de înalţi, şi ne-am dat îndată seama ce frumos o să fie când nu numai brazii, dar şi toţi ceilalţi copaci vor înverzi. Deşi acum pe tot locul acela nu se zăreau decât nişte nuieluşe întunecate de mesteceni, arse parcă de foc, fără nicio frunză, îi şi vedeam în gând gata înfrunziţi, auzeam freamătul voios al frunzelor şi-mi închipuiam cum se vor deschide la culoare beţele acestea până când vor ajunge nişte mesteceni albi şi mlădioşi...

Ivan Potapovici fu de părere să se treacă la gazeta de perete numele celor care lucraseră mai bine. Daşa însă îi răspunse c'ar trebui să-i trecem pe toţi, fiindcă toţi munciseră cu spor şi brigăzile înaintaseră la fel. Atunci, Ghenca nu se mai putu stăpâni şi spuse că n'am lucrat pentru gazeta de perete, dar dacă-i vorba de dreptate, apoi noi sădisem cu douăzeci şi cinci de puieţi mai mult.

— Minţi ! strigă Fimca.

— N'ai decât să-i numeri — îi răspunse liniştit Ghenadii.

De necaz Vasca se înroşise atât de tare, încât îi ardeau urechile ca două felinare !

Daşa numără puieţii şi, bineînţeles, a ieşit că Ghenca avusese dreptate : brigada noastră fusese învingătoare. Eu credeam că la sădirea pomilor muncisem la fel şi noi şi ei şi că astfel o să se isprăvească odată cu povestea asta cu „sălbaticii“, dar lucrurile ieşiseră şi mai prost. Vasca se simţi jignit, ceea ce era o mare prostie, că doar nu-l împiedicase nimeni să sădească tot atâţia copaci câţi sădisem noi ! Toată duşmănia asta începuse să mă plictisească atât de rău, că mă întrebam dacă n'ar fi mai bine ca băieţii să se bată odată zdravăn ca să se sfârşească şi cu istoria asta !

Până la urmă, tot s'au bătut, dar asta s'a întâmplat mult mai târziu.

1). Sarafan — rochie tradiţională de vară, fără mâneci, cu cordon şi bretele. (N. R.)