Nicolai Dubov: La capătul pământului

Nicolai Dubov

La capătul pământului

17. LINIA VIEŢII

Caterinca ne otrăvi şi mai mult sufletele. Începu să ne povestească ce multă lumină era în oraşul de unde se refugiaseră ei, cum îşi găteau oamenii mâncarea pe plite electrice, cum pe la prăvălii sunt firme electrice cu becuri şi tuburi roşii sau albastre...

— Ei, dar mai dă-le încolo de tuburi, se supără Ghenca. Uzină să avem noi, că tuburi...

Ne-am dus la Daşa să mai stăm cu ea de vorbă despre câte văzusem în ajun, dar n'am găsit-o acasă ; plecase cu noaptea'n cap la Coltubî, cu Feodor Elizarovici.

Se întoarseră cam pe la amiază, dar nu veniră singuri, ci cu Corjov şi cu tehnicianul. Cum ajunseră în sat, Daşa şi tehnicianul porniră spre Tîja, şi când ajunseră la cotitură se întoarseră înapoi şi coboriră de-a-lungul râului, cale de vreo cinci kilometri sau poate mai mult, tot oprindu-se şi tot cercetând malurile.

Caterinca pricepu prima despre ce e vorba şi ne strigă :

— Măi, băieţi, ştiţi ceva ? Cred că s'au dus să aleagă locul pentru uzină !

Se vede că Daşa s'a certat pe drum cu tehnicianul, fiindcă la întoarcere era tristă şi amărîtă ! De întrebat n'am îndrăznit s'o întrebăm nimic, dar ne-am luat după ei şi ne-am furişat şi noi în biroul administraţiei.

— Ei, Vasilii Feodorovici, cum stau lucrurile ? îi întrebă Corjov pe tehnician. Noi ne-am dat seama care-i situaţia şi ne-am înţeles. Rămâne numai să-ţi spui şi dumneata părerea...

Tehnicianul începu atunci să-i vorbească, şi cu fiecare dintre cuvintele lui se stingeau, una după alta, toate luminiţele pe care închipuirea noastră le şi aprinsese pe uliţele satului...

— Malurile şi terenul din jurul Tîjei sunt şubrede şi s'ar cere să ridicăm un dig puternic, cam de cincisprezece metri înălţime şi de cincizeci lungime. Dar colhozul nu-l poate face. Singurul loc potrivit pentru stăvilar e cam la cinci kilometri mai jos de sat, dar, dacă-l facem acolo, apa s'ar putea revărsa pe câmpii — ba chiar pe-o parte din sat. Degeaba am ridica o uzină puternică, nici măcar o cincime din puterea ei n'ar putea fi folosită de colhoz ! Pe de altă parte, n'ar avea niciun rost să clădim uzina şi pentru alte colhozuri, fiindcă ar trebui să tragem o legătură prea lungă !

Corjov îi mai puse câteva întrebări, dar răspunsurile lui nu ne liniştiră deloc. Eram cu toţii tare amărîţi !

— Uite ce s'a ales din nădejdea noastră — oftă Zahar Vasilievici. — Ne-a ademenit şi atâta tot !

— Nu-i nimic, tovarăşi — răspunse Corjov ridicându-se în picioare. Nu vă pierdeţi încrederea; dacă nu putem folosi calea asta, vom găsi noi alta, şi tot o să facem uzina !

Dar spunea aşa numai ca să ne mângâie. Cel puţin aşa am crezut noi...

La câteva zile după aceea, Feodor Elizarovîci şi Daşa plecară din nou la Coltubî, de unde trimiseră mai târziu pe cineva să-l aducă şi pe tata şi pe Ivan Potapovici, care erau chemaţi pentru nu ştiu ce treabă la sovietul sătesc. Se întoarseră de-acolo cu Corjov şi cu tehnicianul. În urma lor sosiră călări Lapşin, preşedintele colhozului „Zarea“, şi Anton. Ivan Potapovici ne trimise prin sat să chemăm îndată oamenii la o adunare foarte însemnată.

Oaspeţii şi cei din administraţia noastră se aşezară la masa prezidiului.

— Tovarăşi colhoznici! începu Ivan Potapovici. Am tras cu toţii nădejde să construim şi la noi în sat o centrală hidroelectrică ca cea din Coltubî, dar lucrul acesta s'a dovedit a fi peste puterile noastre. Totuşi, în urma iniţiativei tovarăşilor comunişti şi comsomolişti, vecinii noştri din colhozul „Zarea“ şi sovietul sătesc s'au hotărît să ne ajute ca să putem aprinde şi în Tîja noastră lampa lui Ilici !...

Vai ce-a mai fost atunci ! Toţi au început să strige, să bată din palme şi s'a stârnit o larmă de nedescris ! Degeaba încerca Ivan Potapovici s'o potolească, că până la urmă a început şi el să strige şi să aplaude oaspeţii.

Când se mai domoli zarva, Corjov, preşedintele sovietului sătesc, spuse că uzina colhozului a fost calculată pentru două turbine. Până acum fusese pusă în mişcare una singură, şi puterea ei era deajuns pentru nevoile actuale ale colhozului, ba mai şi prisosea. Când se va pune în funcţiune şi a doua turbină, vor avea şi mai multă energie electrică. Deci colhozul „Zarea“ va putea furniza curent electric satului Tîja fără să sufere nicio pagubă. Pentru asta însă, va trebui să muncim mult, şi investiţiile vor costa scump, dar, după toate socotelile lor, lucrul se poate înfăptui. Ei voiau acum să afle şi părerea noastră, ca să ştie dacă ne învoim să pornim la o lucrare aşa de mare.

Toţi aplaudară din nou strigând că nici nu mai încape vorbă, că primesc bucuroşi şi că trebue să începem lucrul cât mai curând, fără să mai lungim vorba... Atunci se ridică şi Ivan Potapovici şi spuse că treburile astea nu se rezolvă strigând, ci că trebuesc puse la vot, şi-i rugă pe toţi care sunt „pentru“ să ridice mâna.

Ca la un semnal, toată lumea ridică dintr'odată mâinile în sus. Ivan Potapovici numără voturile, dar când văzu că şi eu, şi Ghenca, şi ceilalţi băieţi ridicaserăm şi noi mâna, se supără :

— Dar voi ce vă băgaţi ? Oamenii au de luat o hotărîre mare şi vouă vă arde de joacă. Ia, lăsaţi mâinile jos !...

— O clipă, tovarăşe Frolov — zise Anton. Sigur, băieţii nu-s încă majori şi n'au drept de vot, dar cred că, în cazul de faţă, n'ar trebui să luăm lucrurile mecanic. Şi ei doresc cu aceeaşi putere să vadă înfăptuindu-se visul nostru, şi au să muncească şi ei pentru îndeplinirea lui. Aşa că ar trebui să ţinem searnă şi de votul lor...

— Asta, aşa e ! ne apără şi Feodor Elizarovici. Că electricitatea e o problemă care-i frământă şi pe ei !

Ivan Potapovici se uită nedumerit la Corjov.

— Tu ai face mai bine să votezi contra... zise glumind Corjov.

Când Ivan Potapovici ceru ca cei care-s împotrivă să ridice mâinile, amuţirăm cu toţii. Ne uitarăm îndărăt cu teama în suflet ! Dacă s'ar găsi vreunul...

— Aşa dar, a rămas hotărît cu unanimitate de voturi ! încheie Ivan Potapovici.

— Ei şi acum, tovarăşi, daţi-mi şi mie cuvântul—spuse Anton. Anul trecut ne-aţi ajutat să ne scăpăm grânele dela pârjol. Astăzi, fără pricină, e drept, vă pregăteaţi iar să ne săriţi într'ajutor. Noi, tovarăşi, asta n'o putem uita ! În asta stă de altfel puterea noastră ! Noi şi la bucurie, şi la durere suntem alături. Partea cea mai grea va fi ducerea conductei dela Coltubî aici, dar la munca asta vă vom ajuta şi noi cei din Coltubî. Comsomoliştii şi tineretul nostru m'au împuternicit să vă aduc la cunoştinţă propunerea lor : ca instalarea cablului să înceapă în acelaşi timp din amândouă capetele. Iar tineretul nostru chiamă tineretul din Tîja la întrecere...

Vai, Anton, Anton minte de aur, minte înflăcărată ! Stau şi mă întreb şi-acum cum de ai scăpat teafăr atunci ! Pentrucă s'a pornit o hărmălaie, cum n'am mai pomenit, şi atât l-au strâns în braţe, şi atât l-au înghesuit, şi atât de sus l-au aruncat, încât, dacă nu şi-ar fi plecat capul la timp, Anton s'ar fi lovit cu siguranţă de grinda tavanului.

Aşa a intrat în viaţa noastră construcţia aceea minunată ca un cântec şi avântată ca o bătălie.

Ivan Potapovici şi tata plecară a doua zi la Coltubî, să semneze contractul între cele două colhozuri. De-acolo plecară mai departe, la raion, după cablu, sârmă şi toate cele trebuincioase. Tehnicianul, Anton şi alţi trei tineri o luară înapoi spre sat pe jos, marcând linia. Am vrut să mergem şi noi dar nu ne lăsă Daşa. Zicea că treaba noastră e să ajutăm la pregătirea uneltelor.

De unde până atunci Daşa Culomzina era aşa de sfioasă că se ruşina să scoată o vorbă, acum parcă era alt om ! Rămăsese sfioasă şi tăcută ca şi înainte, se roşea toată când începea să vorbească, dar după ce-şi spunea părerea, nicio putere din lume n'o mai putea clinti, odată hotărîrea luată ! Când locuinţa lui Pestov a trebuit să fie prefăcută în casă de lectură, nu stătuse să poruncească, ci se apucase prima de munca cea mai grea, şi dacă te îmbia să faci o treabă, o ascultai fără să crâcneşti! Ea stăruise la administraţia colhozului ca Paşa cea cu ochi albaştri, care se întorsese între timp de pe lotul lui moş Nefiod, să fie trimisă la cursurile de apicultură, şi acum, de când începuse instalarea cablului electric, tot ea era mâna dreaptă a lui Feodor Elizarovici şi a lui Anton...

Noi, copiii, am adunat topoarele şi lopcţile şi, sub supravegherca lui moş Fedea, le-am ascuţit să taie firul de păr, nu alta ! Moş Fedea pregăti singur drugii de fier şi săpăligile, pentrucă pe alocuri gropile pentru stâlpi trebuiau săpate în piatră.

Paşca făcu ce făcu şi o şterse spre locul unde se marca linia, iar la întoarcere îşi dădu aere de învăţat şi nu-i mai tăcea gura vorbind despre suporturi simple şi ancorări, despre drumuri care trebuesc croite prin pădure, şi despre cotiturile care lungesc şi scumpesc instalaţia...

Cum se sfârşi munca de marcare a traseului, Anton şi tehnicianul ne propuseră să trimitem o brigadă de tineri care să taie drumurile. Pentrucă, în mod obişnuit, ne lămuri tehnicianul, o linie electrică nu trebue să meargă de-a-lungul drumului, dar la noi, nefiind circulaţie prea mare, nu era nicio primejdie. Iată de ce vom putea urmări drumul. Numai acolo unde făcea ocoluri şi cotituri, linia se va despărţi de drum, luând-o de-a-dreptul, dacă terenul nu va fi prea anevoios. Flăcăii trebuiau să taie drumuri pe locurile accidentate şi să aducă pe traseu stâlpii. În urma lor, porneam noi, băieţi şi fete, să săpăm gropile în punctele însemnate cu ţăruşi.

Ghenadii fu de părere să organizăm o brigadă a noastră, a tuturor copiilor, ca să nu se spună mai târziu că noi n'am dat decât „ajutor“ şi că singuri n'am făcut nimic! Când Daşa însă îi adună pe toţi şi le propuse asta, Vasca Scerbatîi spuse răstit ca ei nu primesc aşa ceva !

— De ce ? întrebă Daşa.

— Nu vrem să lucrăm împreună şi gata ! Lasă-i pe ei de o parte şi pe noi de alta ! Atunci, om vedea...

Nu spunea ce anume o să se vadă, dar se înţelegea dela sine că nădăjduiau să ne întreacă !

— Ei, fie şi cum vor ei ! zise Anton. Au să muncească cu maî multă râvnă !

Noi ne-am supărat din cale afară ! Ce-şi închipue Vasca, că nu mai e pe lume om care munceşte mai bine ca el ?!

Ne-am învoit să lucrăm în trei brigăzi : una a fetelor, a doua condusă de Ghenca şi a treia de Vasca Seerbatîi, cu Daşa, brigadier-şef, sau „şef de lucrări“ cum spunea Anton.

Brigada lui Scerbatîi începu să lucreze dela marginea satului; apoi venea brigada Niuşcăi Tregubova, şi pe urmă a noastră. Pâlcul de mesteceni ascundea privirilor noastre celelalte două brigăzi, din care pricină nu ştiam ce se petrece la ei — şi asta nu ne dădea pace. Şi, colac peste pupăză, nimerisem şi într'un loc pietros, aşa că până la urmă, am fost siliţi să lăsăm lopeţile şi să punem mâna pe târnăcoape.

Paşca, după ce lovi cât lovi cu târnăcopul, se aşeză să se odihnească. Zicea că nu-i nimic de făcut şi că o să fie nevoie de explozibil. Dar Ghenca se răsti la el şi-i spuse că doar nu era granit, ci feldspat şi că degeaba luase parte la expediţie, dacă nu învăţase atâta lucru. Şi apoi dacă ne odihneam acum când nici nu începusem bine lucrul, au să ne întreacă cu siguranţă ceilalţi... Caterinca, îndată ce-i veni schimbul, alergă într'un suflet să vadă ce fac celelalte brigăzi, dar Ghenca o certă şi-i spuse că schimbul se face pentru odihnă, nu pentru alergat. Îi mai spuse că nu trebue să se uite mereu îndărăt, fiindcă te pomeneşti că ceilalţi au să creadă că ne temem de ei... Într'un cuvânt, Ghenca se dovedi un adevărat brigadier şi se strădui să păstreze rânduiala.

Totuşi, brigada lui Vasca ne întrecu. Şi ce aere-şi mai dădeau şi cum treceau de mândri pe lângă noi ! Fimca începu iar să se strâmbe, şi să zică c'o să ne ia la remorcă. De ruşine, îţi venea să te ascunzi în gropile acelea aşa, neisprăvite cum erau !

Norocul nostru că Daşa, văzându-ne atât de amărîţi se apropie de noi, şi ne spuse că nu aveam nicio pricină de supărare ; gropile se sapă doar mai uşor în pământ, aşa că se vor socoti trei gropi de-ale lor, pentru una de-a noastră, în piatră. Atunci ne-am apucat cu atâta râvnă de lucru, că sbura nu alta grohotişul sub târnăcoape, şi până 'n noapte, am dat gata toată parcela !

A doua zi, am întrecut brigada lui Vasca, dar n'am făcut pe grozavii ca ei, ci ne-am văzut de treaba noastră ca şi cum nu s'ar fi întâmplat decât ceea ce era firesc să se întâmple.

Acum le venise lor rândul să sape în piatră, pe câtă vreme noi nimerisem o parcelă cu pământ moale. Nu vă mai spun ce bucurie pe noi ! Numai că peste puţin, ne-am dat seama că ne bucurasem cam de vreme, fiindcă pământ era numai deasupra, cam pe trei sferturi. Dedesubt venea pietriş, iar mai jos, în fund, numai piatră ! Acum era greu de săpat şi cu târnăcopul, şi Ghenca îl trimise pe Paşca s'aducă pene şi ciocane. Băteam penele în crăpături şi spărgeam bolovanii mari de piatră. Aşa merse treaba mai repede, dar tot n'am izbutit să facem cine ştie ce ispravă !

Spre seară, ne-am adunat cu toţii în jurul focului, şi Daşa ne citi cât anume realizase fiecare brigadă. Brigada lui Vasca ne întrecuse iar cu două gropi ! Înfrângerea noastră se datora, asta e sigur, Caterincăi şi Aniuşcăi, fiindcă fetele n'aveau putere. Unde mai pui că Paşca, una două, se trăgea la o parte, la odihnă ! Pe câtă vreme la ei lucra şi Iliuşca Graciov ! Dintre toţi numai Vasca Malenchi era mai slăbuţ. Stătea la Bielocuriha, mătuşă-sa, şi abia trecuse într'a treia. Nu se potrivea deloc cu „sălbaticii“, dar se ţinea scai de Vasca Scerbatîi şi nu-i ieşea niciodată din vorbă. Vasca se purta frumos cu el şi avea grijă de el ca o dădacă. Ghenca ne spuse că, orice s'ar întâmpla, să nu plecăm de pe locul acela, fiindcă tot o să-i întrecem până la urmă, şi am găsit cu toţii că aşa se cuvenea.

Şi chiar i-am fi întrecut dacă nu era Ivan Potapovici... A venit cu tata şi cu tânărul tehnician ducând nişte mosoare de sârmă albă şi neagră, nişte legături lungi cu izolatoare ca nişte arşice, şi nu mai ştiu ce. Puţin înainte de sosirea lor se porni o ploaie rece care ţinu o grămadă de vreme. Noi însă n'am lăsat lucrul, deşi îngheţasem bocnă şi ne învineţisem la faţă. Tehnicianul mergea drept înainte, de-a-lungul traseului, controlând cărările făcute prin pădure şi gropile. Când dădu cu ochii de noi, ridică mirat din sprâncene, se întoarse spre căruţă şi-i spuse ceva lui Ivan Potapovici, care ne privi şi se încruntă.

— Daria ! strigă el. De ce ţii copiii în frig ? Ei, voi, ascultaţi comanda : în căruţă, marş !

Noi am strigat, ne-am împotrivit, dar Ivan Poiapovici n'a vrut să ştie nimic. I-a luat cu el pe Caterinca, pe Liubuşca şi pe Vasca Malenchi, iar nouă nc-a poruncit să ne întoarcem spre seară în sat.

Acum, brigada lui Vasca avu tot timpul să ne întreacă cu încă o groapă. Şi pe lângă toate nici n'am apucat să vedem cum s'au întâlnit cele două echipe, a noastră şi a celor din Coltubî !

Pe linie rămaseră numai băieţii mai marî. Pe urmă veniră şi oamenii din sat, fiindcă începea lucrul cel mai greu: aşezarea stâlpilor şi întinderea sârmelor ; Ivan Potapovici nu mai lăsă copiii pe acolo, ca să nu-i strivească cumva vreun stâlp dacă s'o întâmpla să cadă. Toată treaba pe care o mai aveam era să săpăm gropile chiar în sat. Ce era să facem ? Ne-am uitat cu jind, de departe, cum cară oamenii stâlpii cu căngile şi cu furcile până la locul unde urmau să fie aşezaţi, cum desfăşoară sârma de pe mosoarele acelea mari ca nişte tobe de lemn şi cum o întind dela un stâlp la altul, cu ajutorul scripeţilor.

Tehnicianul trase cu creta nişte linii pe ziduri şi însemnă locurile pe unde trebuiau introduse sârmele în casă, iar ajutorul lui Anton dela uzina electrică începu să lucreze la instalaţiile interioare. Paşca se lăsase cu totul de săpat şi se ţinea scai de el. Îşi atârnase de gât colacii de sârmă şi-şi dădea nişte aere, de parc'ar fi fost cel puţin meşterul şef ! Ce mai vorbă, era instalator ! Oricum, în casă la el îşi făcuse singur toată instalaţia. Ajutorul lui Anton se uitase numai la el, să nu strice cumva ceva.

Şi într'o bună zi, pe traseu răsăriră stâlpii albi ! Erau puşi câte unul sau uniţi doi la un loc, ca un „A“. Sârmele începură să sbârnâie ! La intrarea în sat fu instalat pe un postament transformatorul negru şi prin case aşteptau, lucioase, atârnate de tavan, becurile reci şi fără viaţă.

Tehnicianul şi Anton cercetară toate instalaţiile din locuinţe şi, făgăduind să se întoarcă pe înserat, porniră pe jos, de-a-lungul traseului, ca să se încredinţeze că e totul în regulă.

Vai, ce încet se lăsa amurgul în ziua aceea !

Am împodobit cu verdeaţă casa de lectură, am atârnat portretele pe pereţi şi-am aşternut faţa de masă cea nouă, pe care o adusese Ivan Potapovici dela raion. Pe urma am alergat la mama Caterincăi, la Paşca şi la Ghenca, unde se pregăteau gustările pentru oaspeţi, şi la urmă am ieşit la hotarul satului... Dar soarele parcă se lipise pe cer şi nici gând să coboare.

Era vorba să se dea drumul la lumină la ora şapte, dar nu se făcuse bine şase, că oamenii se şi strânseseră, cu mic, cu mare, în casa de lectură, unde trebuia să aibă loc meetingul. Noi, băieţii, nu ne mai găseam locul şi alergam mereu pe afară, fie ca să vedem dacă nu se întorc ai noştri, fie ca să ascultăm cântecul sonor şi falnic al firelor electrice în bătaia vântului.

În sfârşit, sosiră : Anton cu acordeonul, Corjov, Lapşin, tehnicianul cel înalt, însoţiţi de flăcăii şi fetele din Coltubî care ne ajutaseră la construirea liniei. Se aşezară cu toţii şi, la lumina slabă a lămpii cu gaz, umbrele lor prelungi se întinseră pe pereţi ca nişte sentinele.

Anton îşi scoase ceasul dela mâna şi-l puse în faţa lui:

— L-am potrivit cu cel dela uzina. Mai sunt zece minute. Hai să mai vorbim... De ce să tăcem aşa, ca muţii ?

Zâmbirăm stingheriţi, dar nu se închegă nicio discuţie, ba, dimpotrivă, liniştea păru şi mai adâncă.

Numai cei din jurul mesii puteau să urmărească mişcarea arătătoarelor, dar ochii tuturora erau aţintiţi asupra ceasului, ca şi cum de acolo trebuia să izbucnească lumina pe care-o aşteptau cu atâta încordare,

— Ei, tovarăşi... zise Corjov, ridicând uşor mâna.

Şi in clipa aceea, ţâşni din tavan o lucire orbitoare, care ne luă parcă vederea. În cameră se auzi un sunet, ceva care semăna cu un suspin sau cu un geamăt ; limbile se deslegară şi oamenii începură să râdă şi să aplaude.

Dar... pe cine aplaudau ? Aplaudau oare lumina ce se revărsa de sus, îi aplaudau pe cei din Coltubî, care — la fel de fericiţi ca noi — băteau şi ei din palme, sau îl aplaudau pe cel care nu era printre noi, dar a cărui fiinţă o simţeam aproape şi ai cărui ochi ne priveau cu blândeţe, zâmbitori, din portretul de pe perete, bucurându-se împreună cu noi ? Aşa şi era, fiindcă toată lumea se întoarse spre portret şi oamenii, mulţumind în şoaptă, aplaudară şi mai puternic...

Ivan Potapovici ridică întâi o mână, apoi o ridică pe cealaltă, iar la urmă pe amândouă deodată şi, izbuti în sfârşit să facă linişte :

— Tovarăşi! începu el. Îngăduiţi-mi să deschid meetingul nostru festiv...

Dar cine-l lăsă să isprăvească ! În spatele nostru oamenii începură să se mişte şi, deodată, se năpustiră cu toţii spre uşă împingându-se unii pe alţii şi sărind peste bănci. Fiecare se repezea la casa lui... Şi îndată, una după alta, ferestrele căsuţelor se luminară, spulberând bezna rece a nopţii de toamnă.

Numai la noi acasă era întuneric ! Am alergat într'un suflet până acolo. Cu mâini tremurânde, am dibuit întrerupătorul şi... am răsuflat uşurat !... Mama şi tata se opriră în uşă, scăldaţi în lumina albă şi Sonia ţipă de bucurie, întinzându-şi mânuţele spre micul soare atârnat în tavan...

Încetul cu încetul se adunară iar cu toţii în faţa casei de lectură, dar în zadar îi pofti Ivan Potapovici să între înăuntru, că oamenii se îngrămădiseră lângă prispă, de parcă s'ar fi temut ca nu cumva, odată cu plecarea lor, să se stingă şi luminile din case.

— Frolov — zise Corjov — hai să ţinem adunarea afară ! O să fie mai frumos !

Şi o ţinură afară. Aplaudam şi eu pe fiecare vorbitor, deşi nu înţelegeam mare lucru, ba — la drept vorbind — nici n'am auzit ce s'a spus ; ţin minte numai cuvintele lui Feodor Elizarovici care luă cuvântul ultimul :

— Dragi tovarăşi, locuim la hotarul Patriei noastre Sovietice, dar şi aici viaţa clocoteşte din plin, fiindcă oriunde am fi, avem aceeaşi ţintă şi aceleaşi năzuinţi : fericirea omului... Ce să mai vorbim ! Noi n'am construit un Dneproghes... Totuşi, uitaţi-vă la luminile astea ! Ce ne spun ele ? Ne spun că am făcut un foarte mare pas înainte. Lumina aceasta e prima rândunică, care vesteşte vremea când nu numai un singur colhoz, ci colective întregi îşi vor planifica şi-şi vor face munca în comun ! Dragi tovarăşi, acesta e drumul care ne duce spre comunism... Iar lumina ne luminează calea vieţii, drumul spre o viaţă mai bună...

Pe dealuri răsunară încă multă vreme sunetele acordeonului şi glasuri vesele ; până şi cântecele Niuşcăi Tregubova mi se părură înduioşătoare şi minunate.

...Ard luminile deasupra Tîjei şi, la lumina aceasta, pierzându-se în înălţimile reci, pălesc stelele mari ale nopţii de August.