Trecem acum la o altă descoperire a lui Morgani), care prezintă cel puţin tot atîta importanţă ca şi reconstituirea formei primitive a familiei pe baza sistemelor de înrudire. Morgan a dovedit că uniunile de gintă din cadrul unui trib de indieni americani, desemnate cu nume de animale, sînt în esenţă identice cu ceea ce erau genea la greci şi ceea ce erau gentes la romani; că forma iniţială este cea americană, cea greco-romană fiind o formă mai tîrzie, derivată; că întreaga organizare socială a grecilor şi a romanilor din vremurile primitive în ginţii), fratrii şi triburii) îşi găseşte o paralelă fidelă în organizarea indienilor americani, că ginta este o instituţie comună tuturor barbarilor pînă la intrarea lor în civilizaţie şi chiar după aceea (după cîte putem stabili pe baza izvoarelor de care dispunem în prezent). Dovedind toate acestea, Morgan a lămurit dintr-o dată punctele cele mai dificile din istoria antică — greacă şi romană — şi, în acelaşi timp, ne-a adus lămuriri nebănuite în legătură cu trăsăturile fundamentale ale orînduirii sociale din epoca primitivă dinainte de apariţia statului. Oricît de simplă ar părea chestiunea acum cînd este cunoscută, Morgan nu a descoperit-o totuşi decît în ultimul timp; în lucrarea sa anterioară, apărută în 1871, el nu a pătruns încă această taină, a cărei dezvăluire a redus pentru un timp1) la tăcere pe cercetătorii englezi ai preistoriei, de obicei atît de siguri de ei.
Cuvintul latin gens, pe care Morgan îl întrebuinţează în mod general pentru această uniune de gintă, derivă — ca şi cuvîntul grecesc cu acelaşi înţeles, genos — de la rădăcina comună ariană gan (kan în limba germană, în care, conform unei legi fonetice, sunetul arian g trebuie înlocuit prin k), care înseamnă „a procrea“. Gens, genos, în limba sanscrită dschanas, în limba gotică (după legea fonetică de mai sus) kuni, în vechea limbă nordică şi în cea anglo-saxonă kyn, în engleză kin, în limba germană medie de sus künne, înseamnă de asemenea gintă, obîrşie. Dar la latini gens şi la greci genos sînt folosite în mod special pentru uniunea de gintă care se mîndreşte cu o obîrşie comună (în cazul acesta un strămoş comun) şi care, prin anumite instituţii sociale şi religioase, formează o anumită grupare comună, a cărei origine şi natură au rămas totuşi nelămurite pînă acum tuturor istoricilor noştri.
Am văzut mai sus, cînd am vorbit despre familia punalua, care este compoziţia unei ginţi în forma ei iniţială. Ea este alcătuită din toate persoanele care, prin căsătoria punalua şi potrivit ideilor care domneau în mod necesar în cadrul ei, constituie urmaşii recunoscuţi ai aceluiaşi strămoş feminin, întemeietoarea ginţii. Întrucît în această formă de familie paternitatea este incertă, se ţine seama numai de linia feminină. Întrucît fraţii nu se pot căsători cu surorile lor, ci numai cu femei de altă origine, copiii procreaţi cu aceste străine rămîn, potrivit matriarhatului, în afara ginţii. Aşadar, în cadrul uniunii de gintă rămîn numai urmaşii fiicelor din fiecare generaţie; urmaşii fiilor trec în ginţile mamelor lor. Ce devine această grupă înrudită prin sînge după ce s-a constituit ca o grupă separată faţă de grupele asemănătoare din cadrul tribului?
Ca formă clasică a acestei ginţi primitive, Morgan ia ginta irochezilor, în special ginta tribului seneca. În acest trib sînt opt ginţi, care poartă nume de animale: 1) lup, 2) urs, 3) broască ţestoasă, 4) castor, 5) cerb, 6) sitar, 7) bîtlan, 8) şoim. În fiecare gintă domnesc următoarele obiceiuri:
1. Ginta îşi alege „sahemul“ (conducătorul în timp de pace) şi şeful (căpetenia militară). Sahemul trebuia să fie ales chiar din rîndurile membrilor ginţii şi funcţia lui era ereditară în cadrul acesteia, întrucît, atunci cind locul rămînea vacant, el trebuia ocupat imediat de un altul; căpetenia militară însă nu trebuia să fie aleasă numai dintre membrii ginţii, şi uneori această funcţie putea să rămînă vremelnic neocupată. Ca sahem nu era ales niciodată fiul ultimului sahem, căci la irochezi domnea matriarhatul şi, deci, fiul făcea parte din altă gintă; adesea însă era ales fratele sahemului sau fiul surorii sale. La alegere votau toţi: bărbaţi şi femei. Alegerea trebuia să fie însă confirmată de celelalte şapte ginţi şi abia atunci alesul era instalat în mod solemn, şi anume de către sfatul comun al întregii uniuni a irochezilor. Semnificaţia acestui act se va vedea din cele ce vor urma. Autoritatea sahemului în cadrul ginţii era o autoritate părintească, de natură pur morală; el nu dispunea de mijloace de constrîngere. Pe lîngă aceasta, el era din oficiu membru în sfatul tribului seneca, precum şi în sfatul comun al uniunii irochezilor. Căpetenia militară putea da ordine numai în timpul expediţiilor războinice.
2. Ginta are latitudinea de a destitui pe sahem şi căpetenia militară. Această destituire se face tot prin hotărîrea comună a bărbaţilor şi femeilor. Destituiţii devin după aceea oşteni de rînd ca şi ceilalţi, persoane particulare. De altfel, sfatul tribului poate destitui şi pe sahemi, chiar împotriva voinţei ginţii.
3. Nici un membru al ginţii nu are voie să-şi ia soţie din cadrul ginţii. Aceasta este regula fundamentală a ginţii, legătura care îi dă coeziunea; ea este expresia negativă a foarte pozitivei înrudiri de sînge, singura în virtutea căreia indivizii pe care această înrudire îi uneşte devin o gintă. Prin descoperirea acestui fapt simplu, Morgan a dezvăluit pentru prima oară esenţa ginţii. Cît de puţin a fost înţeleasă pînă atunci esenţa ginţii o dovedesc vechile relatări despre sălbatici şi barbari, în care diferitele grupări ce alcătuiesc orînduirea gentilică sînt amestecate de-a valma, fără a fi fost înţelese şi fără a se face vreo distincţie intre ele, sub denumirea de trib, clan, thum etc., susţinîndu-se adesea că în cadrul unei asemenea grupări căsătoria este interzisă. Aceasta a şi dus la confuzia iremediabilă în care d-l McLennani) a putut să apară ca un al doilea Napoleoni) şi să facă ordine printr-o sentinţă supremă: toate triburile se împart în triburi înăuntrul cărora căsătoria este interzisă (exogame) şi în altele înăuntrul cărora ea este îngăduită (endogame). Şi după ce a încurcat astfel şi mai rău lucrurile, el s-a putut lansa în cele mai profunde cercetări pentru a afla care dintre cele două categorii absurde ale sale este mai veche: exogamia sau endogamia. Această absurditate a căzut de la sine o dată cu descoperirea ginţii întemeiate pe înrudirea de sînge şi pe imposibilitatea de a se încheia căsătorii între membrii ginţii, imposibilitate care rezultă din această înrudire. Bineînţeles că, pe treapta pe care îi găsim pe irochezi, interzicerea căsătoriei în cadrul ginţii este respectată cu stricteţe.
4. Averea defuncţilor trecea în posesiunea celorlalţi membri ai ginţii; ea trebuia să rămînă în gintă. Avînd în vedere că obiectele pe care putea să le lase moştenire un irochez erau neînsemnate, ele erau împărţite între rudele de gintă cele mai apropiate; dacă murea un bărbat, între fraţii şi surorile lui bune şi fratele mamei; dacă murea o femeie, între copii şi surorile ei bune, dar nu şi fraţii ei. Din acelaşi motiv, soţul şi soţia nu puteau să se moştenească unul pe altul, nici copiii nu puteau moşteni pe tatăl lor.
5. Membrii ginţii erau datori să-şi acorde unul altuia ajutor şi ocrotire şi mai ales să se sprijine în răzbunarea ofenselor aduse de un străin. În ceea ce priveşte securitatea sa personală, individul se baza pe protecţia ginţii şi putea să se bizuie pe ea, căci cine îl ofensa pe el ofensa întreaga gintă. Aici, în legăturile de sînge ale ginţii, îşi are obîrşia obligaţia răzbunării sîngelui, recunoscută în mod necondiţionat de către irochezi. Dacă un străin de gintă ucidea pe un membru al ginţii, întreaga gintă a celui ucis era datoare să răzbune sîngele vărsat. Mai întîi se încerca să se ajungă la o înţelegere; ginta ucigaşului se aduna la sfat şi făcea sfatului ginţii celui ucis propuneri pentru a lichida chestiunea în chip paşnic, exprimîndu-şi de obicei părerea de rău şi oferind daruri însemnate. Dacă propunerile erau acceptate, chestiunea se socotea aplanată. În caz contrar, ginta ofensată desemna unul sau mai mulţi răzbunători, care erau datori să-l urmărească pe ucigaş şi să-l ucidă. Dacă acest lucru se întîmpla, ginta celui ucis nu avea nici un drept să se plîngă: cazul era lichidat.
6. Ginta are anumite nume sau o serie de nume, pe care, din tot tribul, numai ea le poate folosi, astfel că numele unui individ arată totodată şi cărei ginţi îi aparţine. De numele gentilic erau inseparabil legate şi drepturile gentilice.
7. Ginta poate adopta străini şi astfel să-i primească ca membri ai întregului trib. Prizonierii de război care nu erau ucişi deveneau, aşadar, prin adopţie în una din ginţi, membri ai tribului seneca şi dobîndeau prin aceasta drepturi depline în gintă şi în trib. Adopţia se făcea la propunerea unor membri ai ginţii: la propunerea bărbaţilor care îl adoptau pe străin ca frate sau soră sau la propunerea femeilor care îl adoptau ca fiu; pentru confirmarea unei astfel de adopţii era necesară primirea solemnă în gintă. Adeseori unele ginţi deosebit de slăbite din punct de vedere numeric erau reîntărite prin adoptări în masă dintr-o altă gintă, cu asentimentul acesteia. La irochezi, primirea solemnă în gintă avea loc într-o şedinţă publică a sfatului tribului, această solemnitate transformîndu-se în fapt într-o ceremonie religioasă.
8. La ginţile indiene este greu de dovedit existenţa unor sărbători religioase speciale, dar ceremoniile religioase ale indienilor sînt mai mult sau mai puţin legate de ginţi. În timpul celor şase sărbători religioase anuale ale irochezilor, sahemii şi căpeteniile militare ale fiecărei ginţi erau socotite ca făcînd din oficiu parte dintre „păzitorii credinţei“ şi îndeplineau funcţii de preot.
9. Ginta are un loc de înmormîntare comun. La irochezii din statul New York, înghesuiţi din toate părţile de către albi, acest loc a dispărut acum, dar înainte vreme a existat. La alţi indieni el mai există şi astăzi, ca, de pildă, la tribul tuscarora, înrudit îndeaproape cu irochezii, care, deşi este un trib creştin, are în cimitir un rînd anumit pentru fiecare gintă, astfel că mama este îngropată în acelaşi rînd cu copiii, dar tatăl nu. Şi la irochezi întreaga gintă a celui decedat asistă la înmormîntare, se îngrijeşte de mormînt, de discursurile funebre etc.
10. Ginta are un sfat, adunarea democratică a tuturor membrilor ei adulţi, bărbaţi şi femei, care se bucură cu toţii de drept egal de vot. Acest sfat alegea şi destituia pe sahemi şi pe căpeteniile militare, precum şi pe ceilalţi „păzitori ai credinţei“; el decidea dacă trebuie să primească drept ispăşire pentru uciderea unor membri ai ginţii o sumă de bani (Wergeld) sau dacă aceştia trebuie răzbunaţi prin sînge; el adopta străini în gintă. Într-un cuvînt, el era puterea supremă în ginta.
Acestea sînt atributele unei ginţi indiene tipice.
„Toţi membrii ei sînt oameni liberi, datori să-şi apere reciproc libertatea; ei se bucură de drepturi personale egale: nici sahemii, nici căpeteniile militare nu au nici o pretenţie la vreun privilegiu; ei alcătuiesc o frăţie unită prin legături de sînge. Deşi nu au fost niciodată formulate, principiile de bază ale ginţii au fost libertatea, egalitatea, fraternitatea, iar ginta, la rîndul ei, a fost unitatea de bază a unui întreg sistem social, temelia societăţii indiene organizate. Prin aceasta se explică inflexibilul spirit de independenţă şi demnitatea personală a indienilor, pe care nimeni nu le poate contesta“[N182].
În perioada descoperirii Americii, indienii din întreaga Americă de Nord erau organizaţi în ginţi după principiile matriarhatului. Normai în unele triburi, ca, de pildă, în cel numit dakota, ginţile se aflau în descompunere, iar în altele — ojibways şi omaha — ele erau organizate după principiile patriarhatului.
La foante multe triburi indiene numărînd mai mult de cinci sau şase ginţi, găsim cîte trei, patru sau mai multe ginţi unite într-o grupă deosebită, pe care Morgan o denumeşte fratrie (frăţie), redînd în mod fidel denumirea indiană prin forma corespunzătoare greacă. Astfel tribul seneca are două fratrii: prima cuprinde ginţile 1—4, cea de-a doua ginţile 5—8. O cercetare mai amănunţită arată că aceste fratrii reprezintă de obicei ginţile iniţiale în care s-a scindat tribul la început; căsătoria fiind interzisă în cadrul ginţii, fiecare trib trebuia să cuprindă cel puţin două ginţi ca să poată exista de sine stătător. Pe măsură ce tribul creştea, fiecare gintă, la rîndul ei, se scinda în alte două sau mai multe ginţi, care apar, fiecare în parte, ca o gintă distinctă, pe cînd ginta iniţială, care cuprinde toate ginţile-fiice, continuă să existe ca fratrie. La tribul seneca şi la majoritatea celorlalţi indieni ginţile unei fratrii sînt considerate ginţi-surori, în timp ce ginţile celeilalte fratrii sînt ginţi-vere, denumiri care, după cum am văzut, au în sistemul de înrudire american o semnificaţie cît se poate de reală şi de limpede. La început, nici un membru al tribului seneca nu avea voie să se însoare înăuntrul fratriei sale, dar obiceiul acesta s-a pierdut de mult, mărginindu-se numai la gintă. Conform tradiţiei existente la tribul seneca, ginţile originare din care s-au desprins celelalte au fost „ursul“ şi „cerbul“. După ce această nouă împărţire s-a încetăţenit, ea a fost modificată după trebuinţă; dacă se stingea vreo gintă dintr-o fratrie, ea era adeseori completată cu ginţi întregi, strămutate din alte fratrii. De aceea găsim, la triburi diferite, ginţi cu acelaşi nume, grupate în mod diferit în fratrii.
La irochezi, funcţiile fratriei sînt în parte sociale, în parte religioase. 1) La jocul cu mingea, fratriile joacă una împotriva celeilalte; fiecare fratrie trimite pe cei mai buni jucători ai ei, ceilalţi urmăresc jocul grupaţi pe fratrii şi pariază pe jucătorii lor. — 2) În sfatul tribului, sahemii şi căpeteniile militare ale fiecărei fratrii şed laolaltă — cele două grupe fiind aşezate faţă în faţă —, iar fiecare orator, cînd vorbeşte, se adresează reprezentanţilor fiecărei fratrii ca unei grupări deosebite. — 3) Dacă se întîmpla un omor în trib şi dacă ucigaşul şi victima nu făceau parte din aceeaşi fratrie, ginta lezată apela adesea la ginţile-surori; acestea convocau sfatul fratriei şi se adresau celeilalte fratrii ca unui tot întreg, cerînd să convoace şi ea un sfat pentru aplanarea conflictului. Aici fratria apare deci din nou în calitatea de gintă iniţială şi are mai mulţi sorţi de izbîndă decît ginta separată, mai slabă, provenită din ea. — 4) În caz de deces al unor persoane de vază, fratria opusă lua asupra ei organizarea înmormîntării şi a ceremoniilor funebre, în timp ce fratria mortului forma cortegiul îndoliat. Cînd murea un sahem, fratria opusă aducea la cunoştinţa sfatului uniunii irochezilor că locul a devenit vacant — 5) La alegerea sahemului intra din nou în scenă sfatul fratriei. Confirmarea alegerii de către ginţile-surori era considerată ca ceva de la sine înţeles, dar ginţile celorlalte fratrii puteau ridica obiecţii. Într-un asemenea caz se întrunea sfatul acestei fratrii; dacă el persista în obiecţia lui, se invalida alegerea. — 6) Înainte vreune irochezii aveau mistere religioase speciale, numite de albi medicine-lodges2). Aceste mistere erau celebrate în tribul seneca de către două frăţii religioase, în care iniţierea noilor membri avea loc în cadrul unui ceremonial deosebit; fiecăreia dintre cele două fratrii îi revenea cîte o astfel de frăţie religioasă. — 7) Dacă, aşa cum este aproape sigur, cele patru „linages“ (spiţe), care în perioada cuceririi[N183] locuiau în cele patru cartiere ale Tlascalei, constituiau patru fratrii, aceasta dovedeşte că fratriile contau şi ca unităţi militare, ca şi fratriile grecilor şi uniunile de gintă asemănătoare ale germanilor; aceste patru „linages“ porneau la luptă fiecare ca o ceată deosebită, cu uniformă şi drapel propriu şi sub comanda propriului lor conducător.
După cum mai multe ginţi alcătuiesc o fratrie, tot aşa, în forma clasică a orînduirii gentilice, mai multe fratrii alcătuiesc un trib; în unele cazuri, la triburile foarte slăbite lipseşte veriga intermediară, fratria. Care sînt deci caracteristicile unui trib de indieni din America?
1. Un teritoriu propriu şi un nume propriu. Fiecare trib posedă, în afară de locul pe care se stabilise în fapt, şi un teritoriu considerabil pentru vînat şi pescuit. Dincolo de acesta se găsea o vastă zonă neutră, care se întindea pînă la teritoriul tribului vecin; între triburile înrudite prin limbă această zonă era mai mică, iar între triburile neînrudite prin limbă era mai mare. Această zonă este acelaşi lucru cu pădurea-hotar pe care o întîlnim la germani, cu pustiul pe care-l făceau în jurul teritoriului lor suevii lui Cezari), cu îsarnholt-ul (în limba daneză jarnved, limes Danicus) dintre danezi şi germani, cu pădurea saxonă şi branibor-ul (în limba slavă „pădure de apărare“) — de la care îşi trage numele Brandenburgul — dintre germani şi slavi. Ţinutul astfel delimitat prin graniţe neprecizate era teritoriul comun al tribului, recunoscut ca atare de triburile vecine şi apărat de trib împotriva invaziilor. Faptul că graniţele nu erau precis stabilite a devenit, de cele mai multe ori, un neajuns practic abia atunci cînd populaţia s-a înmulţit considerabil. — Numele triburilor în general se pare mai curînd că au apărut la întîmplare decît că ar fi urmarea unei alegeri intenţionate; cu timpul s-a întîmplat adesea ca un trib să fie numit de către triburile vecine cu alt nume decît cel folosit de el însuşi, aşa cum germanii au primit primul lor nume istoric generic de „germani“ de la celţi.
2. Un dialect deosebit, propriu numai acestui trib. Într-adevăr, tribul şi dialectul coincid în esenţă; în America pînă nu de mult se mai formau noi triburi şi dialecte prin scindare, şi nu cred ca acest proces să fi încetat cu desăvîrşire. Acolo unde două triburi slăbite s-au contopit într-unul singur, se întîmplă, cu titlu de excepţie, ca în unul şi acelaşi trib să se vorbească două dialecte foarte înrudite. În medie, triburile americane au mai puţin de 2.000 de suflete; cerochezi însă sînt vreo 26.000 — cel mai mare număr de indieni din Statele Unite care vorbesc acelaşi dialect.
3. Dreptul de a instala în mod solemn pe sahemii şi căpeteniile militare aleşi de ginţi, precum şi
4. dreptul de a-i destitui, chiar împotriva voinţei ginţii lor. Întrucît aceşti sahemi şi căpetenii militare sînt membri în sfatul tribului, aceste drepturi ale tribului faţă de ei sînt de la sine înţelese. Acolo unde s-a format o uniune de triburi şi toate triburile erau reprezentate în sfatul uniunii, drepturile menţionate mai sus treceau asupra acestui sfat.
5. Reprezentări religioase (mitologie) comune şi practicarea aceluiaşi cult.
„Indienii erau, în felul lor barbar, un popor religios“[N184].
Pînă acum mitologia lor nu a fost studiată în mod critic; ei atribuiau o înfăţişare omenească reprezentărilor lor religioase — duhuri de tot felul —, dar treapta de jos a barbariei pe care se aflau nu cunoştea încă reprezentările plastice, aşa-numiţii idoli. Era un cult al naturii şi al forţelor naturale în curs de dezvoltare spre politeism. Diferitele triburi aveau serbările lor periodice, cu anumite forme de cult, şi anumite dansuri şi jocuri; în special dansul constituia o parte esenţială a tuturor solemnităţilor religioase; fiecare trib îşi celebra sărbătorile separat.
6. Un sfat al tribului pentru treburile obşteşti. El era alcătuit din toţi sahemii şi căpeteniile militare ale diferitelor ginţi, adevăraţii reprezentanţi ai acestora, deoarece puteau fi oricînd destituiţi; el ţinea şedinţe publice, înconjurat de ceilalţi membri al tribului, care aveau dreptul să ia parte la discuţii şi să-şi expună părerea; hotărîrea o lua sfatul. De regulă, oricine dorea putea să ia cuvîntul; femeile puteau de asemenea să-şi expună punctul lor de vedere printr-un orator pe care îl împuterniceau. La irochezi, hotărîrea definitivă trebuia luată în unanimitate, la fel ca şi în mărcile germane cînd se adoptau hotărîri în unele probleme. Sfatul tribului avea în special însărcinarea să reglementeze raporturile cu triburile străine; el primea şi trimitea soli, declara război şi încheia pace. Dacă se ajungea la război, acesta era dus în cea mai mare parte de voluntari. În principiu, fiecare trib se socotea în stare de război cu oricare alt trib cu care nu a încheiat formal un tratat de pace. Expediţiile războinice împotriva unor astfel de vrăjmaşi erau organizate de cele mai multe ori de cîţiva războinici de frunte; ei organizau un dans războinic şi oricine se prindea în dans îşi manifesta prin aceasta hotărîrea de a lua parte la expediţie. Ceata se organiza imediat şi pornea la acţiune. Şi apărarea teritoriului atacat al tribului se făcea de obicei tot de către cete de voluntari. Pornirea în expediţie şi întoarcerea din expediţie a acestor cete constituiau întotdeauna un prilej de serbări publice. Aceste expediţii nu aveau nevoie de aprobarea sfatului tribului; ea nu era nici cerută, nici acordată. Ele sînt identice cu expediţiile războinice private ale cetelor germane, aşa cum ni le zugrăveşte Taciti), cu deosebirea că la germani aceste cete dobîndiseră un caracter mai statornic, constituind un nucleu stabil, organizat încă din timp de pace, în jurul căruia în caz de război se grupau ceilalţi voluntari. Aceste cete de luptă erau rareori numeroase; cele mai de seamă expediţii ale indienilor, chiar la distanţe mari, erau întreprinse cu forţe de luptă neînsemnate. Cînd mai multe cete de acest fel se uneau în vederea unei acţiuni importante, fiecare dintre ele asculta numai de propria sa căpetenie; unitatea planului de luptă era asigurată într-un fel sau altul de către sfatul căpeteniilor. Tot astfel, după cum reiese din descrierea lui Ammianusi), îşi duceau războaiele alamanii de pe Rinul de sus în secolul al IV-lea.
7. La unele triburi găsim un şef suprem (Oberhäuptling), ale cărui atribuţii sînt însă foarte limitate. El este unul dintre sahemi, care, în cazurile cînd se impunea o acţiune imediată, trebuia să ia măsuri provizorii pînă cînd se va putea aduna sfatul pentru a lua o hotărîre definitivă. Este un slab început de funcţie investită cu putere executivă, care, în dezvoltarea ulterioară, de cele mai multe ori nu a dat roade; căci, după cum vom vedea, puterea executivă s-a dezvoltat în cele mai multe cazuri, dacă nu chiar întotdeauna, din funcţia de şef suprem al armatei (obersten Heerführer).
Marea majoritate a indienilor americani n-au depăşit faza unirii in trib. Despărţite unele de altele prin zone largi de graniţă, slăbite prin veşnice războaie, triburile mici ocupau cu un număr redus de oameni un teritoriu imens. Alianţe între triburi înrudite se încheiau pe alocuri, în funcţie de nevoi momentane, dar se desfăceau de îndată ce nu mai existau aceste nevoi. În unele regiuni însă triburi fărimiţate, dar înrudite la origine, se reuneau, formînd uniuni de durată şi făcînd astfel primul pas spre formarea naţiunii. În Statele Unite, forma cea mai evoluată a unei asemenea uniuni o găsim la irochezi. Pornind din locurile pe care le ocupau la apus de Mississippi, unde constituiau, probabil, o ramură a marii familii dakota, după îndelungi pribegii ei s-au aşezat în statul care se numeşte azi New York, fiind împărţiţi în cinci triburi: seneca, cayuga, onondaga, oneida şi mohawk. Se ocupau cu pescuitul, vînătoarea şi grădinăritul rudimentar, locuiau în sate apărate de cele mai multe ori prin palisade. Nedepăşind niciodată numărul de 20.000 de suflete, toate cele cinci triburi aveau un număr de ginţi comune; vorbeau dialecte înrudite ale aceleiaşi limbi şi ocupau un teritoriu compact, împărţit între cele cinci triburi. Întrucît acest teritoriu nu fusese cucerit demult, era firesc ca aceste triburi să se unească, aşa cum a intrat în obicei, împotriva triburilor alungate de ei. Cel mai tîrziu la începutul secolului al XV-lea s-a dezvoltat astfel o adevărată „uniune veşnică“, o federaţie, care, fiind conştientă de noua ei putere, a devenit imediat agresivă şi, ajunsă la apogeul puterii sale, a cucerit pe la 1675 ţinuturi întinse de jur-împrejur, alungînd parte din locuitori şi obligîndu-i pe ceilalţi să-i plătească tribut. Uniunea irochezilor reprezintă cea mai înaintată organizare socială la care au ajuns indienii, în măsura în care n-au depăşit treapta de jos a barbariei (deci cu excepţia mexicanilor, a neomexicanilor şi a peruanilor). Trăsăturile fundamentale ale uniunii erau următoarele:
1. Uniunea veşnică a celor cinci triburi înrudite prin sînge, pe baza deplinei egalităţi şi independenţe în toate treburile interne ale tribului. Această rudenie de sînge forma adevărata bază a uniunii. Dintre cele cinci triburi, trei se numeau triburi-tată şi erau triburi-fraţi între ele; celelalte două se numeau triburi-fii şi erau de asemenea triburi-fraţi între ele. Trei ginţi, cele mai vechi, aveau încă reprezentanţi în viaţă în toate cele cinci triburi, alte trei ginţi aveau reprezentanţi în viaţă în trei triburi, iar membrii fiecăreia dintre aceste ginţi erau fraţi între ei în toate cele cinci triburi. Limba comună, deosebită numai dialectal, era expresia şi dovada originii lor comune.
2. Organul uniunii era sfatul ei, alcătuit din 50 de sahemi, toţi egali în rang şi bucurîndu-se de aceeaşi consideraţie; sfatul uniunii lua hotărîri definitive cu privire la toate treburile uniunii.
3. La înfiinţarea uniunii, aceşti 50 de sahemi au fost repartizaţi pe triburi şi ginţi, ca purtători ai unor funcţii noi, înfiinţate anume pentru scopurile uniunii. De cîte ori un loc devenea vacant, ginţile respective alegeau pe cel care urma să ocupe locul şi pe care îl puteau oricînd destitui; dreptul de a confirma în funcţie pe cel ales aparţinea însă statului unional.
4. Aceşti sahemi ai uniunii erau şi sahemi ai triburilor lor şi aveau dreptul de a participa şi a vota în sfatul tribului.
5. Toate hotărîrile sfatului uniunii trebuiau luate în unanimitate.
6. Votarea se efectua pe triburi, astfel că, pentru a se putea lua o hotărîre valabilă, fiecare trib şi în fiecare trib toţi membrii sfatului trebuiau să voteze în unanimitate.
7. Fiecare dintre cele cinci sfaturi ale triburilor putea să convoace sfatul unional, dar acesta nu se putea întruni din proprie iniţiativă.
8. Şedinţele se ţineau în faţa adunării întregului popor, fiecare irochez putea lua cuvîntul; hotărîrea o lua numai sfatul.
9. Uniunea nu avea drept căpetenie o persoană care să fie şef al puterii executive.
10. Avea însă doi şefi supremi militari, cu atribuţii egale şi cu puteri egale (cei doi „regi“ la spartani, cei doi consuli la Roma).
Aceasta era orînduirea socială în cadrul căreia irochezii au trăit timp de peste 400 de ani şi mai trăiesc încă şi pînă în zilele noastre. Am descris mai pe larg această orînduire, servindu-mă de datele oferite de Morgan, fiindcă ne dă prilejul să studiem organizarea unei societăţi care nu cunoaşte încă statul. Statul presupune o forţă publică deosebită, separată de totalitatea membrilor care îl compun la un moment dat. De aceea Maureri), care, condus de o intuiţie justă, consideră marca germană drept o instituţie pur socială, esenţialmente deosebită de stat — deşi mai tîrziu ea a devenit în mare parte baza acestuia —, cercetează în toate lucrările sale apariţia treptată a forţei publice din organizarea iniţială a mărcilor, a satelor, a senioriilor şi a oraşelor, şi paralel cu această organizare. La indienii din America de Nord vedem că un trib la origine unitar se împrăştie treptat pe un continent imens; că, prin scindare, triburile devin popoare, grupe întregi de triburi, că limbile se modifică, pînă ce nu numai că nu se mai aseamănă între ele, dar se pierde chiar aproape orice urmă a unităţii iniţiale; că înăuntrul triburilor diferite ginţi se scindează fiecare în mai multe ginţi, vechile ginţi-mame menţinîndu-se ca fratrii, şi că, cu toate acestea, denumirile acestor ginţi străvechi rămîn identice la triburi foarte depărtate şi de mult despărţite unele de altele: lupul şi ursul sînt şi acum nume gentilice ale majorităţii triburilor indiene. În linii generale, organizarea socială descrisă mai sus se potriveşte tuturor triburilor, numai că multe dintre ele nu au ajuns la faza uniunii dintre triburi înrudite.
Dar mai vedem că, ginta fiind dată ca unitate socială de bază, întregul sistem cu ginţi, fratrii şi triburi se dezvoltă din această unitate cu o necesitate oproape de neînlăturat, pentru că este absolut firească. Toate trei sînt grupe reprezentînd diferite grade ale înrudirii prin sînge, fiecare formînd o unitate închisă în sine şi conducîndu-şi singură treburile, dar şi completîndu-se una pe alta. Cercul treburilor care intră în competenţa lor cuprinde totalitatea treburilor publice ale omului aflat pe treapta de jos a barbariei. De aceea, atunci cînd la un popor întîlnim ginta ca unitate socială de bază, trebuie să căutăm şi o organizare a tribului asemănătoare cu cea descrisă aici; iar acolo unde avem izvoare suficiente, cum este cazul pentru greci şi romani, nu numai că o vom găsi, dar ne vom convinge că, chiar şi acolo unde nu avem izvoare, compararea cu organizarea socială din America ne ajută să înlăturăm îndoielile şi să ne explicăm enigmele cele mai dificile.
Şi ce minunată organizare este această organizare gentilică, cu toată naivitatea şi simplitatea ei! Fără soldaţi, jandarmi şi poliţişti, fără nobili, regi, guvernatori, prefecţi sau judecători, fără închisori, fără procese, totul se desfăşoară potrivit normelor stabilite. Toate litigiile şi neînţelegerile sînt rezolvate de totalitatea celor interesaţi, ginta sau tribul, sau de diferitele ginţi între ele; şi numai ca un mijloc extrem, rar folosit, ameninţă răzbunarea sîngelui, a cărei formă civilizată, cu toate avantajele şi dezavantajele civilizaţiei, nu este altceva decît pedeapsa cu moartea din zilele noastre. Deşi au mult mai multe treburi comune decît în societatea noastră — o serie întreagă de familii duc gospodărie comună, comunistă, pămîntul fiind proprietatea întregului trib şi numai micile grădini sînt atribuite în mod provizoriu gospodăriilor — totuşi nu se simte cîtuşi de puţin nevoia unui aparat administrativ vast şi complicat ca al nostru. Toate problemele sînt rezolvate de cei interesaţi şi, în majoritatea cazurilor, obiceiurile de veacuri au şi reglementat totul. Săraci şi nevoiaşi nu pot exista, gospodăria comunistă şi ginta îşi cunosc îndatoririle faţă de bătrîni, bolnavi şi invalizi de război. Toţi sînt egali şi liberi, inclusiv femeile. Sclavi încă nu există şi, de obicei, nici înrobirea unor triburi străine. Cînd, pe la 1651, irochezii au învins tribul erie şi „naţiunea neutră“[N185], ei le-au propus să intre în uniunea lor cu drepturi egale; numai atunci cînd învinşii au refuzat acest lucru, ei au fost alungaţi din ţinutul lor. Admiraţia pe care a stîrnit-o în rîndurile tuturor albilor veniţi în contact cu indienii necorupţi, demnitatea personală, cinstea, tăria de caracter şi vitejia acestor barbari dovedeşte ce fel de bărbaţi şi de femei creează o astfel de societate.
Pilde de vitejie am văzut nu de mult în Africa. Cafrii-zuluşi şi nubienii — două triburi la care instituţiile gentilice n-au dispărut încă — au făcut, primul acum cîţiva ani, iar celălalt acum cîteva luni, ceea ce nu poate face nici o armată europeană[N186]. Înarmaţi numai cu lănci şi suliţe, fără arme de foc, ei au înaintat sub ploaia de gloanţe a puştilor cu tragere rapidă ale infanteriei engleze, recunoscută ca prima în lume în lupta în rînduri strînse, ajungîndu-se pînă la lupta cu baionete şi nu o dată au provocat dezordine în rîndurile acestei armate, silind-o chiar s-o ia la fugă, cu toată enorma inegalitate în ceea ce priveşte armamentul şi cu toate că ei n-au făcut serviciul militar şi nu ştiu ce înseamnă exerciţiile militare. Cît de rezistenţi sînt şi ce sînt în stare să facă ne-o mărturisesc chiar englezii, care se plîng că un cafru parcurge în 24 de ore un drum mai lung decît parcurge un cal şi mai repede decît acesta. „Chiar şi cel mai mic muşchi al său se conturează, ferm şi oţelit, ca o coardă“, spune un pictor englez.
Aşa arătau oamenii şi societatea omenească înainte de a se fi produs împărţirea ei în clase diferite. Şi dacă comparăm starea lor cu aceea a imensei majorităţi a oamenilor civilizaţi de astăzi, între proletarii şi ţăranii de azi şi membrii liberi ai ginţilor se vădeşte o deosebire colosală.
Acesta este un aspect. Să nu uităm însă că această organizare era sortită pieirii. Ea nu a depăşit faza de trib; uniunea de triburi marchează începutul subminării ei, după cum se va vedea, şi după cum s-a şi văzut în încercările de subjugare a altor triburi întreprinse de irochezi. Tot ce era în afara tribului era în afara legii. Acolo unde nu exista un tratat de pace formal, triburile se războiau între ele şi războiul era dus cu cruzimea care deosebeşte pe om de celelalte animale şi care abia mai tîrziu a fost atenuată datorită interesului material. Orînduirea gentilică în epoca ei de înflorire, aşa cum am găsit-o în America, presupunea o producţie extrem de slab dezvoltată, deci o populaţie foarte rară, împrăştiată pe o mare întindere; ea presupunea, aşadar, o supunere aproape totală a omului faţă de natura înconjurătoare şi străină, care i se contrapunea lui, fapt care se oglindeşte în naivele lui reprezentări religioase. Tribul rămînea pentru om hotarul atît în raport cu cei străini de trib, cît şi în raport cu sine însuşi; tribul, ginta şi instituţiile lor erau sacre şi inviolabile, ele constituiau o putere superioară dată de natură, căreia individul îi rămînea absolut supus în modul de a simţi, gîndi şi acţiona. Pe cît de impunători ne apar oamenii din această epocă, pe atît de puţin se deosebesc ei unii de alţii; ei nu s-au desprins, după cum spune Marx[d], de cordonul ombilical al comunităţii primitive. Puterea acestei comunităţi primitive trebuia sfărîmată şi ea a fost sfărîmată. Dar a fost sfărîmată de influenţe care ne apar din capul locului ca o degradare, ca o prăbuşire de la înălţimea moralei şi simplităţii vechii societăţi gentilice. Interesele cele mai josnice: lăcomia ordinară, setea grosolană de plăceri, rapacitatea murdară, jefuirea egoistă a averii comune — iată cum s-a inaugurat societatea nouă, civilizată, societatea împărţită în clase; mijloacele cele mai mîrşave — furtul, silnicia, perfidia, trădarea — subminează vechea societate gentilică fără clase, ducînd-o la prăbuşire. Cît despre noua societate, în tot timpul celor 2.500 de ani de cînd există, ea n-a fost niciodată altceva decît dezvoltarea unei mici minorităţi pe seama exploatării şi asupririi marii majorităţi, şi aşa este şi astăzi mai mult ca oricînd.
1). În ediţia din 1884 lipsesc cuvintele: pentru un timp. — Nota red. Editurii Politice
2). — adunarea vracilor. — Nota trad. Editurii Politice
[N182]. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 85—86. — Nota red. Editurii Politice
[N183]. Este vorba de cucerirea Mexicului de către conchistadorii spanioli în anii 1519—1521. — Nota red. Editurii Politice
[N184]. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 115. — Nota red. Editurii Politice
[N185]. „Naţiunea neutră“ — astfel era denumită în secolul al XVII-lea alianţa militară a cîtorva triburi indiene înrudite cu irokezii, care locuiau pe ţărmul nordic al lacului Eriei). Coloniştii francezi i-au dat această denumire, deoarece această alianţă păstra neutralitatea în războaiele dintre triburile irokezilor şi ale huronilor. — Nota red. Editurii Politice
[N186]. Este vorba de lupta de eliberare naţională dusă de zuluşi şi nubieni împotriva colonialiştilor englezi. Fiind atacaţi de către englezi în ianuarie 1879, zuluşii, în frunte cu conducătorul lor Ceteways, timp de o jumătate de an au opus o rezistenţă neobişnuit de înverşunată trupelor colonialiştilor englezi. Aceştia au obţinut victoria după o serie de bătălii numai datorită uriaşei superiorităţi în ceea ce priveşte armamentul. Abia după cîţiva ani, în 1887, au reuşit englezii să-i supună definitiv pe zuluşi dominaţiei lor, profitînd de războiul fratricid care se ducea între diferitele triburi ale zuluşilor, război provocat de englezi şi care s-a prelungit ani de-a rîndul.
În 1881 a izbucnit răscoala de eliberare naţională a nubienilor, arabilor şi a altor popoare din Sudan, în frunte cu predicatorul musulman Mohamed-Ahmed, care îşi zicea „mahdi“ („mîntuitorul“). Succese deosebite au fost obţinute în 1883—1884, cînd aproape întregul teritoriu al Sudanului a fost eliberat de sub ocupaţia colonialiştilor englezi, ale căror trupe începuseră să pătrundă în Sudan încă în cel de-al 8-lea deceniu al secolului al XIX-lea. În cursul răscoalei a luat fiinţă un stat centralizat independent, statul mahdi. Abia în 1899, ca urmare a şubrezirii interne a statului din cauza neîncetatelor războaie şi a vrajbei dintre triburi, precum şi a covîrşitoarei lor superiorităţi în domeniul armamentului, trupele colonialiştilor englezi au cucerit Sudanul. — Nota red. Editurii Politice