Friedrich Engels

Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului

II. Familia

1. Familia înrudită prin sînge
2. Familia punalua
3. Familia-pereche
4. Familia monogamă

Morganⁱ⁾ şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă în mijlocul irochezilor, care mai vieţuiesc şi acum în statul New York, fiind adoptat într-unul din triburileⁱ⁾ lor (tribul seneca), la care a găsit în vigoare un sistem de înrudire aflat în contradicţie cu adevăratele lor relaţii familiale. La ei există acea căsătorie monogamă care poate fi foarte uşor desfăcută de oricare dintre cele două părţi şi pe care Morgan o numeşte „familia-pereche“ (Paarungsfamilie). Descendenţii unei astfel de perechi conjugale erau deci ştiuţi şi recunoscuţi de toată lumea; nu putea fi nici o îndoială faţă de cine trebuie să se folosească denumirea de tată, mamă, fiu, fiică, frate, soră. Dar folosirea curentă a acestor denumiri contrazice realitatea relaţiilor, deoarece irochezul spune fiu şi fiică nu numai propriilor săi copii, ci şi celor ai fraţilor săi, iar aceştia îi spun tată. Copiilor surorilor sale însă le spune nepoţi şi nepoate, iar ei îi spun unchi. Invers, irocheza numeşte fii şi fiice, în afară de propriii ei copii, şi pe cei ai surorilor ei, iar aceştia o numesc mamă. În schimb, copiilor fraţilor ei ea le spune nepoţi şi nepoate, iar ei o numesc mătuşă. Tot astfel copiii fraţilor şi cei ai surorilor îşi spun între ei fraţi şi surori. În schimb, copiii unei femei şi cei ai fratelui ei îşi spun unii altora veri şi verişoare. Şi acestea nu sînt simple denumiri, ci expresia unor concepţii care domină realmente în ceea ce priveşte gradul de apropiere sau depărtare, şi gradul de egalitate şi inegalitate a rudeniei de sînge; iar aceste concepţii formează baza unui sistem de înrudire complet elaborat, capabil să exprime cîteva sute de legături diferite de rudenie ale unui singur individ. Mai mult. Sistemul acesta este pe deplin în vigoare nu numai la toţi indienii din America (pînă acum nu s-a descoperit nici o excepţie), dar îl găsim aproape neschimbat şi la vechii locuitori ai Indiei, la triburile dravidiene din Dekanⁱ⁾ şi la triburile gaura din Hindustanⁱ⁾. Denumirile de înrudire ale tamililor din India de sud şi cele ale irochezilor seneca din statul New York sînt identice şi astăzi pentru mai bine de 200 de legături de rudenie diferite. Şi la aceste triburi din India, ca şi la toţi indienii din America, legăturile de rudenie izvorîte din forma de familie existentă sînt în contradicţie cu sistemul de înrudire.

Cum se explică aceasta? Dat fiind rolul hotărîtor pe care înrudirea îl joacă în orînduirea socială a tuturor popoarelor sălbatice şi barbare, nu putem să ne mulţumim cu fraze goale şi să ignorăm importanţa acestui sistem atît de răspîndit. Un sistem care e în vigoare pretutindeni în America, care există şi în Asia, la popoare de rasă cu totul diferită, un sistem care poate fi întîlnit adesea, în forme mai mult sau mai puţin modificate, pretutindeni în Africa şi în Australia, cere o explicaţie istorică; nu se poate face abstracţie de el, aşa cum a încercat să facă, bunăoară, McLennan^{i) [N139]}. Denumirile de tată, copil, frate, soră nu sînt simple titluri onorifice, ci ele implică îndatoriri reciproce foarte serioase şi absolut precise, a căror totalitate constituie o parte esenţială a orînduirii sociale a acestor popoare. Şi s-a găsit explicaţia. În insulele Sandwich (Hawaiⁱ⁾) mai exista încă în prima jumătate a secolului nostru o formă de familie cu exact astfel de taţi şi mame, fraţi şi surori, fii şi fiice, unchi şi mătuşi, nepoţi şi nepoate cum le cerea sistemul de înrudire din America şi din India. Şi, ciudat, sistemul de înrudire în vigoare în Hawai nu corespundea nici el formei de familie care exista în fapt acolo. Şi anume toţi copiii fraţilor şi surorilor sînt acolo, fără excepţie, fraţi şi surori şi sînt consideraţi drept copii comuni nu numai ai mamei lor şi ai surorilor acesteia sau ai tatălui lor şi ai fraţilor acestuia, ci ai tuturor fraţilor şi surorilor părinţilor, fără nici o deosebire. Dacă, prin urmare, sistemul de înrudire american presupune o formă mai primitivă a familiei, care nu mai există în America, dar pe care o mai găsim efectiv în Hawai, acest sistem de înrudire hawaian ne indică, pe de altă parte, o formă şi mai primitivă a familiei, a cărei existenţă, ce-i drept, nu o mai putem dovedi nicăieri, dar care trebuie să fi existat, căci altfel nu s-ar fi putut naşte sistemul de înrudire corespunzător.

„Familia — spune Morgan — este un element activ; ea nu este niciodată staţionară, ci progresează de la o formă inferioară la alta superioară, în aceeaşi măsură în care societatea se dezvoltă de la o treaptă inferioară la una superioară. Sistemele de înrudire sînt, dimpotrivă, pasive; numai la intervale mari de timp ele înregistrează progresele făcute de familie în decursul vremii şi nu suferă o prefacere radicală decît atunci cînd familia s-a schimbat radical“^[N140].

„Acelaşi lucru — adaugă Marx^[d] — se întîmplă în genere şi cu sistemele politice, juridice, religioase, filozofice“. În timp ce familia continuă să trăiască, sistemul de înrudire se osifică şi, în timp ce acesta se menţine în virtutea obişnuinţei, familia îl depăşeşte. Dar cu aceeaşi certitudine cu care Cuvierⁱ⁾ a putut deduce pe baza unui os dintr-un schelet de marsupial, găsit în apropierea Parisului, că el aparţinea unui animal din specia marsupialelor şi că odinioară prin acele locuri au trăit animale astăzi dispărute din specia marsupialelor, putem trage şi noi concluzia, după sistemul de înrudire care ni s-a transmis din trecut prin istorie, că forma de familie corespunzătoare lui, formă azi dispărută, a existat cîndva.

Sistemele de înrudire şi formele de familie aimintite mai sus se deosebesc de cele existente în prezent prin faptul că fiecare copil are mai mulţi taţi şi mai multe mame. În sistemul de înrudire american, căruia îi corespunde familia hawaiană, fratele şi sora nu pot fi tatăl şi mama aceluiaşi copil; sistemul hawaian de înrudire însă presupune o familie în care, dimpotrivă, acest lucru constituia regula. Ne aflăm aici în faţa unei serii de forme de familie direct opuse acelora care pînă acum erau de obicei socotite ca fiind singurele valabile. Concepţia tradiţională nu cunoaşte decît monogamia şi, paralel cu ea, poligamia la bărbat şi, poate, poliandria la femeie, dar trece sub tăcere, aşa cum îi şade bine filistinului moralizator, faptul că practica încalcă pe tăcute, fără să se sinchisească prea mult, aceste îngrădiri impuse de societatea oficială. Studiul preistoriei ne înfăţişează însă situaţii în care bărbaţii trăiesc în poligamie, iar în acelaşi timp femeile lor trăiesc în poliandrie, şi din acest motiv copiii lor sînt priviţi ca fiind copiii comuni ai tuturora; aceste stări trec, la rîndul lor, printr-un şir întreg de transformări, pînă ce ajung în cele din urmă la căsătoria monogamă. Aceste transformări sînt de aşa natură, încît cercul de oameni pe care îl cuprinde legătura conjugală comună şi care la origine era foarte larg se restrînge tot mai mult, pînă cînd în cele din urmă nu mai rămîne dintr-însul decît perechea monogamă care predomină astăzi.

Reconstituind astfel în sens invers istoria familiei, Morgan, de acord cu majoritatea colegilor săi, ajunge la concluzia că a existat o stare primitivă în care relaţiile sexuale erau practicate neîngrădit în sînul unui trib, astfel încît fiecare femeie aparţinea fiecărui bărbat şi, la fel, fiecare bărbat aparţinea fiecărei femei. Despre această stare primitivă s-a vorbit încă din secolul trecut, dar numai la modul general; abia Bachofenⁱ⁾ — şi acesta este unul dintre marile lui merite — a privit problema cu seriozitate şi a căutat urme ale acestei stări în legendele istorice şi religioase^[N141]. Ştim acum că aceste urme găsite de dînsul nu duc nicidecum la o treaptă socială cu relaţii sexuale nereglementate, ci la o formă apărută mult mai tîrziu, la căsătoria pe grupe. Treapta socială primitivă despre care am vorbit, dacă a existat într-adevăr, aparţine unei epoci atît de îndepărtate, încît e greu de presupus că vom putea găsi la fosilele sociale, sălbaticii înapoiaţi, dovezi directe despre existenţa ei în trecut. Tocmai acesta şi este meritul lui Bachofen, de a fi pus această problemă pe primul plan al cercetărilor⁽¹⁾.

În ultimul timp¹⁾, tăgăduirea acestei trepte iniţiale a vieţii sexuale a omului a devenit o modă. E o încercare de a cruţa omenirea de această „ruşine“, invocîndu-se, în afară de lipsa oricărei dovezi directe, mai ales pilda celorlalte animale; Letourneauⁱ⁾ a adunat („Evoluţia căsătoriei şi a familiei“, 1888) o serie de fapte din viaţa animalelor din care reiese că relaţiile sexuale complet nereglementate ar corespunde şi aici unei trepte inferioare de dezvoltare. Dar din toate aceste fapte eu nu pot trage altă concluzie decît că ele nu dovedesc absolut nimic cu privire la om şi la condiţiile preistorice ale vieţii lui. Împerecherile pe perioade mai lungi la vertebrate îşi găsesc o explicaţie suficientă în cauzele fiziologice, de pildă la păsări, prin ajutorul de care are nevoie femela în timpul clocitului; exemplele de monogamie riguroasă pe care le întîlnim la păsări nu demonstrează nimic în ceea ce priveşte oamenii, deoarece aceştia nu se trag din păsări. Şi dacă o monogamie riguroasă este culmea tuturor virtuţilor, laurii se cuvin teniei, care posedă în fiecare dintre cele 50—200 de inele sau segmente ale trupului său cîte un organ sexual feminin şi masculin complet şi care îşi petrece toată viaţa împerechindu-se cu sine însăşi în fiecare dintre aceste segmente. Dacă ne limităm însă la mamifere, găsim aici toate formele vieţii sexuale: relaţii nereglementate, forme care aduc cu căsătoria pe grupe, cu poligamia, cu monogamia; nu lipseşte decît poliandria, la care numai oamenii au putut ajunge. Pînă şi rudele noastre cele mai apropiate, cvadrumanii, prezintă toate varietăţile posibile în gruparea masculilor şi a femelelor; şi dacă restrîngem şi mai mult cercul şi luăm în considerare numai cele patru specii de maimuţe antropomorfe, în privinţa aceasta Letourneau nu poate să ne spună altceva decît că sînt cînd monogame, cînd poligame, pe cînd Saussureⁱ⁾, după cum afirmă Giraud-Teulonⁱ⁾, susţine că sînt monogame^[N142]. La fel şi afirmaţiile mai recente ale lui Westermarckⁱ⁾ („Istoria căsătoriei oamenilor“, Londra, 1891) cu privire la monogamia maimuţelor antropomorfe sînt departe de a constitui dovezi. Într-un cuvînt, informaţiile sînt de aşa natură, încît Letoumeau recunoaşte cinstit că

„de altfel la mamifere nu există nici o legătură riguroasă între gradul de dezvoltare intelectuală şi forma relaţiilor sexuale“^[N143].

Iar Espinasⁱ⁾ („Despre societăţile animale“, 1877) spune de-a dreptul:

„Hoarda este cea mai înaltă grupă socială pe care o putem observa la animale. Ea este, pare-se, compusă din familii, dar chiar de la început între familie şi hoardă există un antagonism, ele dezvoltîndu-se în raport invers“^[N144].

După cum se vede şi din cele expuse mai sus, despre grupele familiale sau alte grupe sociale ale maimuţelor antropomorfe nu ştim aproape nimic precis; în această problemă datele sînt de-a dreptul contradictorii. Lucrul acesta nu este de mirare, căci şi datele de care dispunem cu privire la triburile sălbatice sînt pline de contradicţii şi au nevoie de o verificare şi selecţionare critică. Iar societăţile maimuţelor sînt şi mai greu de observat decît cele ale oamenilor. Deocamdată trebuie deci să respingem orice concluzie bazată pe asemenea relatări absolut nesigure.

În schimb, fraza citată din Espinas ne oferă un punct de sprijin mai solid. La animalele superioare, hoarda şi familia nu se completează una pe alta, ci între ele există un antagonism. Espinas arată foarte frumos cum gelozia masculilor din timpul rutului duce la slăbirea oricărei legături de asociere în cadrul hoardei sau la dizolvarea ei vremelnică.

„Acolo unde familia este strîns închegată, hoardele se constituie numai ca o rară excepţie. Dimpotrivă, acolo unde domnesc raporturi sexuade libere sau poligamia, hoarda se formează aproape de la sine... Ca să se poată forma o hoardă, legăturile de familie trebuie să fi slăbit, iar individul să fi devenit iarăşi liber. De aceea întîlnim atît de rar la păsări cîrduri organizate... În schimb, la mamifere găsim societăţi întrucîtva organizate, tocmai pentru că aici individul nu este absorbit de familie... De aceea la apariţia sa simţul colectiv al hoardei nu poate avea un duşman mai mare decît simţul colectiv al familiei. S-o spunem fără înconjur: dacă s-a dezvoltat o formă socială superioară familiei, aceasta s-a putut întîmpla numai pentru că ea a înglobat familii care suferiseră o schimbare fundamentală; ceea ce nu exclude ca aceste familii să fi găsit mai tîrziu, tocmai datorită acestui fapt, posibilitatea de a se constitui din nou, în împrejurări infinit mai favorabile“. (Espinas, cap. I; citat de Giraud-Teulon: „Originile căsătoriei şi ale familiei“, 1884, p. 518—520.)

De aici se vede că, în ceea ce priveşte concluziile pe care le tragem în legătură cu societăţile umane, societăţile animale au o anumită valoare, dar numai una negativă. La vertebratele superioare se cunosc, după cîte ştim, numai două forme de familie: poligamia şi împerecherea monogamă; în ambele cazuri se admite numai un singur mascul adult, un singur soţ. Gelozia masculului, care leagă şi îngrădeşte în acelaşi timp familia animală, o pune în contradicţie cu hoarda; hoarda, formă superioară a asocierii, devine în unele cazuri cu neputinţă, în alte cazuri slăbeşte sau se dizolvă în timpul rutului; în cel mai bun caz, ea este stînjenită în dezvoltarea ei de gelozia masculilor. Chiar şi numai acest fapt e suficient pentru a dovedi că familia animală şi societatea omenească primitivă sînt două lucruri incompatibile; că oamenii primitivi care se smulgeau din animalitate ori nu cunoşteau de loc familia, ori cel mult cunoşteau o familie care nu se întîlneşte la animale. Un animal atît de dezarmat cum era omul în procesul devenirii sale a izbutit să se menţină în număr redus chiar şi în starea de izolare a cărei formă supremă de asociere este împerecherea monogamă, pe care Westermarck, întemeindu-se pe relatările făcute de vînători, o atribuie gorilei şi cimpanzeului. Dar pentru a ieşi din animalitate, pentru a realiza cel mai mare progres cunoscut în natură, era nevoie de un element în plus: incapacitatea de apărare a individului izolat trebuia înlocuită prin puterea unită şi acţiunea comună a hoardei. Pornind de la condiţiile în care trăiesc astăzi maimuţele antropomorfe, trecerea de la starea de animal la aceea de om ar fi pur şi simplu inexplicabilă; aceste maimuţe par mai curînd ramificaţii colaterale, deviate, sortite unei dispariţii treptate şi, în orice caz, sînt în stare de declin. Chiar numai acest fapt este suficient pentru a renunţa la orice paralelism între formele lor familiale şi acelea ale oamenilor primitivi. Toleranţa reciprocă a masculilor adulţi, lipsa oricărei gelozii au constituit însă prima condiţie pentru formarea unor astfel de grupe mai mari şi durabile, singurele în cadrul cărora se putea săvîrşi transformarea animalului în om. Şi, într-adevăr, care este forma cea mai veche şi mai primitivă a familiei a cărei existenţă o putem dovedi în mod incontestabil în istorie şi pe care o mai putem studia şi astăzi pe alocuri? Căsătoria pe grupe, forma în care grupe întregi de bărbaţi şi grupe întregi de femei aparţin una alteia şi în cadrul căreia rămîne prea puţin loc pentru gelozie. Apoi, pe o treaptă ulterioară a dezvoltării, găsim forma poliandriei, care exclude toate celelalte forme şi este într-o contradicţie flagrantă cu orice sentiment de gelozie, fiind de aceea necunoscută animalelor. Deoarece însă formele căsătoriei pe grupe pe care le cunoaştem sînt însoţite de condiţii complicate atît de specifice, încît ne trimit în mod necesar înapoi la forme mai vechi şi mai simple de legături sexuale şi totodată, în ultimă instanţă, la o perioadă de raporturi sexuale nereglementate, corespunzătoare trecerii din faza animalităţii în aceea de om, indicaţiile asupra împerecherilor la animale ne duc înapoi tocmai la punctul de la care ar fi trebuit să ne îndepărteze o dată pentru totdeauna.

Căci ce înseamnă raporturi sexuale nereglementate? Înseamnă că îngrădirile existente în prezent sau în vreo epocă anterioară nu erau pe atunci în vigoare. Am văzut cum a căzut stavila determinată de gelozie. Dacă există un fapt stabilit cu precizie, acesta este faptul că gelozia e un sentiment care s-a dezvoltat relativ tîrziu. Acelaşi lucru e valabil şi în ceea ce priveşte noţiunea de incest. Nu numai că la început fratele şi sora erau soţi, dar la multe popoare mai sînt şi astăzi îngăduite raporturi sexuale între părinţi şi copii. Bancroftⁱ⁾ („Rasele indigene ale statelor de pe coasta Oceanului Pacific a Americii de Nord“, 1875. vol. I) confirmă acest fapt cu privire la caviaţii care trăiesc lîngă strîmtoarea Bering, la cadiacii din Alaska, la tinnehii din interiorul Americii de Nord britanice; Letourneau relatează aceleaşi fapte la indienii chippeway, la cucuşii din Chile, la caraibi şi la carenii din Indochina; nu vom mai vorbi de povestirile vechilor greci şi romani despre parţi, perşi, sciţi, huni etc. Pînă a nu se fi descoperit incestul (şi aceasta este o descoperire, şi încă una cît se poate de valoroasă), raporturile sexuale dintre părinţi şi copii nu puteau fi mai odioase decît acelea dintre orice alte persoane aparţinînd unor generaţii diferite; or, acest lucru se întîmplă şi astăzi chiar în ţările cele mai filistine, fără să stîrnească prea multă indignare; chiar şi „fecioare“ bătrîne de peste 60 de ani se mărită uneori, dacă sînt destul de bogate, cu tineri de 30 de ani. Dacă însă nu mai legăm ideea de incest — idee care diferă cu totul de a noastră şi adesea de-a dreptul o contrazice — de cele mai primitive forme de familie pe care le cunoaştem, ajungem la o formă de raporturi sexuale care nu se pot defini altfel decît ca fiind nereglementate; nereglementate în măsura în care nu existau încă îngrădirile impuse mai tîrziu de obiceiuri. Dar de aici nu rezultă nicidecum în mod inevitabil un talmeş-balmeş în practica de toate zilele. Împerecherile monogamevremelnice, care şi azi constituie majoritatea cazurilor, chiar în căsătoriile pe grupe, nu sînt nicidecum excluse. Şi dacă Westermarck, unul dintre ultimii cercetători care au negat o asemenea stare primitivă, numeşte căsătorie orice situaţie în care cei doi indivizi de sex diferit rămîn împreună pînă la naşterea pruncului, trebuie să spunem că acest fel de căsătorie putea prea bine să apară şi în stadiul raporturilor nereglementate, fără a fi în contradicţie cu lipsa de reglementare, adică cu lipsa unor îngrădiri, stabilite prin obicei, ale raporturilor sexuale. Westermarck porneşte, ce-i drept, de la ideea că

„nereglementarea include înăbuşirea înclinaţiilor individuale“, astfel încît „prostituţia este forma ei cea mai autentică“^[N145].

Mie, dimpotrivă, mi se pare că este cu neputinţă să înţelegi stările primitive atîta timp cît le priveşti prin prisma bordeielor. Vom reveni asupra acestei probleme cînd vom vorbi despre căsătoria pe grupe.

După părerea lui Morgan, din această stare primitivă de raporturi nereglementate s-a dezvoltat, probabil, foarte de timpuriu:

1. Familia înrudită prin sînge, cea dintîi treaptă a familiei. Aici grupele conjugale sînt împărţite pe generaţii: toţi bunicii şi toate bunicile din familie sînt soţi între ei, tot astfel copiii lor, adică taţii şi mamele, după cum şi copiii acestora vor constitui, la rîndul lor, un al treilea cerc de soţi comuni, iar copiii acestora, strănepoţii celor dintîi, un al patrulea. Aşadar, în această formă a familiei numai între înaintaşi şi urmaşi, între părinţi şi copii, sînt excluse drepturile şi datoriile conjugale (cum s-ar spune în limbaj contemporan). Fraţii şi surorile, verii şi verişoarele de gradul întîi, al doilea şi de grad mai depărtat sînt toţi fraţi şi surori între ei, şi tocmai de aceea toţi sînt între ei soţi şi soţii. Pe această treaptă, relaţia dintre frate şi soră implică raporturi sexuale între ei ca un lucru de la sine înţeles⁽²⁾. Un exemplu tipic de familie de acest fel l-ar constitui urmaşii unei singure perechi, care în fiecare din generaţiile ulterioare sînt între ei fraţi şi surori şi tocmai de aceea soţi şi soţii.

Familia înrudită prin sînge s-a stins. Nici măcar la popoarele cele mai sălbatice despre care pomeneşte istoria nu găsim vreun exemplu incontestabil de asemenea familie. Dar sistemul de înrudire hawaian, care este şi acum în vigoare în întreaga Polinezie şi care exprimă grade de rudenie de sînge ce nu pot lua naştere decît în această formă de familie, ne determină să recunoaştem că ea trebuie să fi existat; de asemenea ne determină să recunoaştem acest lucru şi întreaga dezvoltare ulterioară a familiei, care presupune această formă ca treaptă anterioară necesară.

2. Familia punalua. Dacă primul pas înainte în organizarea familiei a constat în excluderea de la raporturi sexuale reciproce a părinţilor şi a copiilor, cel de-al doilea a constat în excluderea surorilor şi fraţilor. Acest pas, avînd în vedere egalitatea de vîrstă mai pronunţată a celor în cauză, a fost infinit mai important, dar şi mai greu de realizat decît primul. El s-a realizat treptat, începînd, probabil³⁾, cu excluderea de la raporturile sexuale a surorilor şi fraţilor buni (adică în linie maternă), la început în cazuri izolate, devenind apoi treptat o regulă generală (în insulele Hawai au mai existat excepţii şi în secolul nostru) şi sfîrşind prin interzicerea căsătoriei chiar între surori şi fraţi colaterali, adică între ceea ce noi numim copii, nepoţi şi strănepoţi de soră şi de frate; aceasta constituie, după Morgan,

„o minunată ilustrare a felului în care acţionează principiul selecţiei naturale“^[N150].

Fără îndoială că triburile la care împerecherea rudelor prea apropiate a fost îngrădită prin acest progres trebuie să se fi dezvoltat mai repede şi mai deplin decît acelea în care căsătoria între fraţi şi surori a rămas regulă şi lege. Cît de puternic a fost resimţit efectul acestui progres ne-o dovedeşte instituţia ginţiiⁱ⁾, care a rezultat direct din acest progres şi care a depăşit cu mult scopul iniţial, ea fiind temelia orînduirii sociale a majorităţii, dacă nu chiar a tuturor popoarelor barbare din lume, şi de la care în Grecia şi la Roma trecem de-a dreptul în epoca civilizaţiei.

Fiecare familie primitivă trebuia să se scindeze cel mai tîrziu după cîteva generaţii. Gospodăria comunistă primitivă, care domină fără excepţie pînă tîrziu pe treapta de mijloc a barbariei, determina proporţiile maxime ale comunităţii familiale, aceasta variind în funcţie de condiţii, dar era mai mult sau mai puţin precis determinată pentru fiecare ţinut. De îndată ce s-a ivit ideea despre necuviinţa raporturilor sexuale între copiii aceleiaşi mame, ea trebuie să fi avut un rol activ în scindarea vechilor comunităţi casnice (Hausgemeinden) şi în întemeierea unora noi (care însă nu coincideau neapărat cu grupele familiale). Unul sau mai multe şiruri de surori au format nucleul unei comunităţi, fraţii lor buni nucleul alteia. În felul acesta sau într-un fel asemănător, din familia întemeiată pe înrudirea de sînge a luat naştere forma de familie denumită de Morgan punalua. După obiceiul hawaian, un număr de surori bune sau îndepărtate (adică verişoare de primul sau de-al doilea grad sau de grade mai îndepărtate) erau soţiile comune ale soţilor lor comuni, din numărul cărora erau însă excluşi fraţii lor; aceşti soţi nu se mai numeau între ei fraţi şi nici nu mai trebuia să fie fraţi, ci „punalua“, adică tovarăş intim, sau, ca să spunem aşa, associé. Tot astfel un şir de fraţi buni sau de grade mai îndepărtate ţineau în căsătorie comună un număr de femei, nu însă pe surorile lor, iar aceste femei se numeau între ele „punalua“. Acesta este aspectul clasic al unei forme de familie (Familienformation) care a suferit ulterior o serie de schimbări şi a cărei trăsătură distinctivă era comunitatea reciprocă atît a bărbaţilor, cît şi a femeilor înăuntrul unui anumit cerc familial, din care însă erau excluşi, pe de o parte, fraţii femeilor, la început cei buni, mai tîrziu şi cei de grade mai îndepărtate, iar pe de altă parte şi surorile bărbaţilor.

Această formă de familie prezintă astfel cu cea mai mare exactitate, gradele de rudenie care şi-au găsit expresia în sistemul american. Copiii surorilor mamei mele continuă să fie copiii ei şi tot astfel copiii fraţilor tatălui meu sînt şi copiii lui şi ei toţi sînt fraţii şi surorile mele; dar copiii fraţilor mamei mele sînt acum nepoţii şi nepoatele ei, copiii surorilor tatălui meu sînt nepoţii şi nepoatele lui, iar ei toţi sînt verii şi verişoarele mele. Şi, într-adevăr, în timp ce soţii surorilor mamei mele mai sînt încă soţii ei şi tot astfel soţiile fraţilor tatălui meu mai sînt încă soţiile lui — de drept, dacă nu întotdeauna de fapt —, proscrierea de către societate a raporturilor sexuale între fraţi şi surori a împărţit pe copiii de frate şi de soră, consideraţi pînă acum fără deosebire fraţi şi surori, în două categorii: unii rămîn, ca şi pînă acum, fraţi şi surori (mai îndepărtaţi); ceilalţi — într-un caz copiii fratelui, în al doilea cei ai surorii — nu mai pot fi fraţi şi surori, nu mai pot avea părinţi comuni, nici tată comun, nici mamă comună, nici ambii părinţi comuni; şi de aceea aici devine pentru prima oară necesară categoria nepoţilor şi nepoatelor, a verilor şi verişoarelor, care ar fi fost lipsită de sens în orînduirea familială anterioară. Sistemul american de înrudire, care apare ca o pură absurditate în oricare formă de familie bazată pe orice fel de căsătorie monogamă, îşi găseşte explicaţia raţională şi justificarea firească, pînă în cele mai mici amănunte, în familia punalua. Familia punalua sau o formă asemănătoare ei trebuie să fi existat în orice caz, cel puţin în măsura în care a fost răspîndit acest sistem de înrudire⁴⁾.

Despre această formă de familie, a cărei existenţă efectivă în insulele Hawai a fost dovedită, am fi primit, probabil, date din toată Polineziaⁱ⁾ dacă cucernicii misionari, ca şi odinioară călugării spanioli din America, ar fi putut vedea în astfel de relaţii anticreştineşti ceva mai mult decît o simplă „oroare“⁽³⁾. Cînd Cezarⁱ⁾ ne spune despre britanici, care se aflau pe atunci pe treapta de mijloc a barbariei, că „grupe de cîte 10 sau 12 bărbaţi au femeile în comun, de cele mai multe ori fraţi cu fraţi şi părinţi cu copii“^[N152], aceasta se explică cel mai bine prin căsătoria pe grupe⁵⁾. La barbari, mamele nu au cîte 10—12 fii destul de vîrstnici pentru a putea avea soţii în comun, dar în sistemul american de înrudire, care corespunde familiei punalua, există un număr mare de fraţi, fiindcă toţi verii apropiaţi sau îndepărtaţi ai unui bărbat sînt fraţii lui. Cît despre faptul că Cezar spune „părinţi cu copii“, aceasta poate fi o interpretare greşită a lui; este drept că în acest sistem nu este cu totul exclusă posibilitatea ca tatăl şi fiul sau mama şi fiica să fi făcut parte din aceeaşi grupă conjugală, dar în nici un caz tatăl şi fiica sau mama şi fiul. În această formă de căsătorie pe grupe sau în una asemănătoare⁶⁾ găsim de asemenea explicaţia cea mai simplă pentru relatările lui Herodotⁱ⁾ şi ale altor scriitori din antichitate despre deţinerea în comun a femeilor la popoare sălbatice şi barbare. Aceasta e valabil şi pentru cele povestite de Watsonⁱ⁾ şi Kayeⁱ⁾ („Populaţia Indiei“) despre tikurii din Audh (la nord de fluviul Gange):

„Ei convieţuiesc“ (adică au relaţii sexuale) „aproape de-a valma, în comunităţi mari, şi, dacă doi indivizi se consideră soţ şi soţie, legătura matrimonială dintre ei este doar nominală“.

În marea majoritate a cazurilor, instituţia ginţii pare să fi izvorît direct din familia punalua. E drept că şi sistemul de clase australian^[N153] putea servi ca punct de plecare pentru această instituţie: australienii au ginţi, dar n-au o familie punalua, ci o formă mai rudimentară de căsătorie pe grupe⁷⁾.

La toate formele de familie pe grupe nu se poate preciza cine este tatăl copilului, dar se ştie precis cine este mama lui. Deşi ea numeşte pe toţi copiii familiei comune copiii ei, avînd faţă de dînşii obligaţii de mamă, ea face totuşi deosebire între propriii ei copii şi ceilalţi. Este deci limpede că, atîta timp cît există căsătoria pe grupe, descendenţa nu se poate stabili decît după mamă, şi de aceea este recunoscută numai linia feminină. Acesta este, într-adevăr, cazul la toate popoarele sălbatice şi la cele aflate pe treapta de jos a barbariei; şi faptul de a fi fost primul care a descoperit acest lucru constituie al doilea mare merit al lui Bachofen. El numeşte matriarhat (Mutterrecht) această recunoaştere a descendenţei exclusiv după mamă şi toate relaţiile succesorale care decurg cu timpul de aici; păstrez această denumire pentru că este cea mai scurtă, dar ea nu este prea fericită, căci pe această treaptă de dezvoltare a societăţii încă nu se poate vorbi de drept în înţelesul juridic al cuvîntului.

Dacă privim acum una dintre cele două grupe tipice ale familiei punalua, şi anume pe aceea formată dintr-un şir de surori bune sau mai îndepărtate (adică descinzînd din surori bune, în gradul întîi, al doilea sau într-un grad mai îndepărtat) împreună cu copiii şi cu fraţii lor buni sau mai îndepărtaţi, descendenţi ai aceleiaşi mame (care, în ipoteza noastră, nu sînt soţii lor), vom avea tocmai cercul de persoane care mai tîrziu apar ca membri ai unei ginţi în forma iniţială a acestei instituţii. Toţi se trag dintr-o mamă comună; datorită acestui fapt, toate urmaşele de sex feminin din aceeaşi generaţie sînt surori între ele. Soţii acestor surori nu mai pot fi însă fraţii lor; ei nu se mai pot trage din aceeaşi mamă ca şi ele, prin urmare nu aparţin grupei înrudite prin sînge, adică ginţii de mai tîrziu; copiii lor însă aparţin acestei grupe, întrucît numai descendenţa după mamă este hotărîtoare, fiindcă numai ea poate fi stabilită cu certitudine. O dată cu statornicirea interdicţiei raporturilor sexuale între toţi fraţii şi surorile, chiar şi între cele mai îndepărtate rude colaterale după mamă, grupa amintită mai sus s-a transformat într-o gintă, adică s-a constituit ca un cerc bine stabilit de rude de sînge în linie feminină, care nu se pot căsători între ele, cerc care de acum încolo se va consolida din ce în ce mai mult prin alte instituţii comune cu caracter social şi religios, deosebindu-se de celelalte ginţi ale aceluiaşi trib. Despre aceasta vom vorbi mai amănunţit ulterior. Dacă vedem însă că ginta se dezvoltă nu numai în mod necesar, dar chiar ca ceva de la sine înţeles din familia punalua, este logic să admitem, ca aproape neîndoioasă existenţa in trecut a acestei forme de familie la toate popoarele la care se pot dovedi instituţii gentilice, adică la aproape toate popoarele barbare şi civilizate⁸⁾.

Cînd Morgan şi-a scris lucrarea, datele pe care le aveam despre căsătoria pe grupe erau încă foarte limitate. Se ştia cîte ceva despre căsătoriile pe grupe ale australienilor organizaţi în clase şi, în plus, încă în 1871 Morgan a publicat datele care-i parveniseră în legătură cu familia punalua din Hawai^[N154]. Pe de o parte, familia punalua lămurea în întregime sistemul de înrudire care domnea la indienii americani, sistem care i-a servit lui Morgan drept punct de plecare pentru toate studiile sale; pe de altă parte, ea a constituit un punct de plecare gata pregătit din care se putea deduce ginta matriarhală; în sfîrsit, ea înfăţişa o treaptă de dezvoltare mult superioară claselor australiene. De aceea este limpede de ce a privit-o Morgan ca pe o treaptă de dezvoltare care precedă în mod necesar căsătoria-pereche, atribuindu-i o răspîndire generală în timpurile mai vechi. De atunci am aflat despre o serie întreagă de alte forme de căsătorie pe grupe şi ştim acum că Morgan a mers prea departe în această privinţă. El a avut, totuşi, norocul să găsească în familia punalua forma cea mai înaltă, clasică, de căsătorie pe grupe, forma care explică în chipul cel mai simplu trecerea la o formă superioară.

Îmbogăţirea cunoştinţelor noastre cu privire la căsătoria pe grupe o datorăm în cea mai mare parte misionarului englez Lorimer Fisonⁱ⁾, care a studiat ani de-a rîndul această formă de familie acolo unde găsim manifestarea ei clasică, în Australia. Treapta inferioară de dezvoltare a găsit-o la negrii australieni din regiunea munţilor Gambier din Australia de sud. Aici întregul trib este împărţit în două mari clase: kroki şi kumiţi. Raporturile sexuale în cadrul fiecăreia dintre aceste clase sînt strict oprite; în schimb, fiecare bărbat dimtr-o clasă este din naştere soţul fiecărei femei din cealaltă clasă, iar aceasta îi este din naştere soţie. Nu indivizii sînt căsătoriţi între ei, ci grupe întregi, clasa cu clasa. Şi trebuie să relevăm că în afară de restricţia condiţionată de împărţirea în două clase exogame nu există nici o restricţie legată de deosebiri de vîrstă sau de gradul apropiat de rudenie de sînge. Oricare kroki are ca soţie legitimă pe oricare femeie kumită; cum însă propria lui fiică, fiind fiica unei femei kumite, este şi ea, potrivit matriarhatului, kumită, datorită acestui fapt ea este din naştere soţia oricărui kroki, prin urmare şi a tatălui ei. În orice caz, organizarea claselor, aşa cum o cunoaştem, nu constituie o piedică în acest sens. Aşadar, sau această organizare s-a născut într-o epocă în care, cu tot impulsul vag de a îngrădi împerecherea rudelor prea apropiate, oamenii nu vedeau nimic monstruos în raporturile sexuale dintre părinţi şi copii, şi în acest caz sistemul claselor se trage de-a dreptul dintr-un stadiu caracterizat prin raporturi sexuale nereglementate; sau, atunci cînd au luat fiinţă clasele, raporturile sexuale dintre părinţi şi copii erau interzise prin obicei, şi în acest caz starea actuală este un indiciu al existenţei anterioare a familiei înrudite prin sînge şi constituie primul pas pentru a ieşi dintr-însa. Ultima supoziţie este mai probabilă. După cîte ştiu, în Australia nu se întîlnesc exemple de relaţii sexuale între părinţi şi copii, iar forma ulterioară a exogamiei, ginta matriarhală, presupune şi ea, de obicei în mod tacit, ca pe un fapt existent încă la apariţia ginţii, interzicerea unor astfel de relaţii.

În afară de regiunea munţilor Gambier din Australia de sud, sistemul celor două clase poate fi întîlnit şi în regiunea fluviului Darlingⁱ⁾, mai spre răsărit, şi în Queenslandⁱ⁾, la nord-est; prin urmare este foarte răspîndit. El exclude numai căsătoriile între fraţi şi surori, între copii de fraţi şi de surori după mamă, pentru că aceştia aparţin aceleiaşi clase; copiii surorii şi cei ai fratelui pot însă să se căsătorească între ei. Un pas înainte spre împiedicarea împerecherii rudelor prea apropiate îl găsim la tribul kamilaroi de pe cursul fluviului Darling, în New South Walles, unde cele două clase iniţiale s-au împărţit în patru, fiecare dintre aceste patru clase fiind, de asemenea, căsătorită in bloc cu una din celelalte clase. Primele două clase sînt din naştere soţi între ele; după cum mama face parte din prima sau din a doua clasă, copiii intră în clasa a treia sau a patra; copiii acestor două clase, de asemenea, căsătorite între ele, fac iarăşi parte din prima şi din a doua clasă. Astfel că o generaţie aparţine întotdeauna clasei întîi şi a doua, generaţia următoare celei de-a treia şi a patra, iar generaţia imediat următoare aparţine din nou clasei întîi şi a doua. În consecinţă, verii (după mamă) nu pot fi soţ şi soţie, dar nepoţii unui frate şi ai unei surori se pot căsători între ei. Această orînduire deosebit de complicată se complică şi mai mult, în orice caz mai tîrziu, prin faptul că pe ea se grefează ginta matriarhală. Dar nu putem să mergem aici mai departe în cercetarea acestei probleme. Vedem, aşadar, că tendinţa de a împiedica împerecherea rudelor prea apropiate se manifestă în permanenţă, dar în mod instinctiv, spontan, fără a urmări în mod conştient un scop.

Privită mai de aproape, căsătoria pe grupe, care aici în Australia este încă o căsătorie pe clase, adică unirea conjugală în masă a unei clase întregi de bărbaţi, împrăştiată adesea pe tot cuprinsul continentului, cu o clasă de femei tot atît de răspîndită, nu este chiar atît de monstruoasă cum şi-o înfăţişează fantezia filistinilor, deprinsă cu prostituţia. Dimpotrivă, au trecut ani pînă s-a ajuns să se bănuiască măcar existenţa căsătoriei pe grupe şi, nu de mult a fost din nou tăgăduită. Ea apare observatorului superficial ca o căsătorie monogamă nestabilă şi pe alocurea ca poligamie, cu infidelităţi ocazionale. Trebuie să consacri ani întregi cercetărilor, cum au făcut Fison şi Howitⁱ⁾, pentru ca în aceste stări conjugale, care în practica lor amintesc europeanului de rînd de ceva existent la el în patrie, să descoperi legea care reglementează şi în virtutea căreia, cu toate că e străin şi se află la o depărtare de mii de kilometri de locul lui de baştină şi printre oameni a căror limbă n-o înţelege, negrul australian găseşte nu arareori în fiecare tabără, în fiecare trib femei care sînt dispuse să i se dea fără împotrivire şi fără a considera că fac ceva rău, legea în virtutea căreia cel ce are mai multe femei cedează pentru o noapte pe una dintre ele oaspetelui său. Acolo unde europeanul nu vede decît imoralitate şi nelegiuire, în realitate domneşte o lege riguroasă. Aceste femei aparţin clasei conjugale a oaspetelui şi sînt, de aceea, din naştere soţiile lui; aceeaşi lege morală care îi sorteşte pe unul altuia, interzice sub pedeapsa oprobriului public orice raporturi sexuale în afara claselor conjugale care îşi aparţin una alteia. Chiar şi acolo unde femeile sînt răpite, ceea ce se întimplă adeseori şi în multe regiuni constituie chiar o regulă, legea claselor este respectată cu grijă.

De altminteri, în faptul răpirii femeii se manifestă deja un semn al trecerii la căsătoria monogamă, cel puţin sub forma căsătoriei-pereche: cînd un tînăr a răpit o fată sau a sedus-o cu ajutorul prietenilor săi, ea este posedată pe rînd de fiecare dintre ei, fiind însă considerată soţia tînărului care a pus la cale răpirea. Şi, dimpotrivă, dacă femeia răpită fuge de la bărbatul ei şi trece la alt bărbat, ea devine soţia acestuia, cel dintîi pierzîndu-şi dreptul asupra ei. Paralel şi în cadrul căsătoriei pe grupe, care în genere continuă să existe, se ivesc, aşadar, relaţii cu caracter de exclusivitate, împerecheri pe un timp mai lung sau mai scurt, şi alături de acestea şi poligamia, astfel încît şi aici căsătoria pe grupe este pe cale de a dispărea şi se pune numai întrebarea ce va dispărea mai întîi sub înrîurirea europeană: căsătoria pe grupe sau negrii australieni care o practică.

Căsătoria între clase întregi, aşa cum există în Australia, este în orice caz o formă inferioară şi foarte primitivă a căsătoriei pe grupe, pe cînd familia punalua este, după cîte ştim, treapta cea mai înaltă a dezvoltării ei. Cea dintîi pare a fi forma corespunzătoare dezvoltării sociale a sălbaticilor nomazi, cea de-a doua presupune aşezări relativ stabile de comunităţi comuniste şi face nemijlocit tranziţia spre treapta următoare, mai înaltă de dezvoltare. Între aceste două forme de căsătorie vom mai găsi, desigur, unele trepte intermediare; în această privinţă, în faţa noastră avem deocamdată un domeniu de cercetare abia deschis şi aproape de loc explorat.

3. Familia-pereche. O oarecare convieţuire a perechilor, pentru un timp mai scurt sau mai lung, a avut loc şi în căsătoria pe grupe sau chiar mai înainte; bărbatul avea, printre multele soţii, o soţie principală (nu cred că se poate spune încă o soţie favorită) şi el era, printre ceilalţi soţi, soţul ei principal. Această împrejurare a contribuit într-o mare măsură la confuzia misionarilor, care văd în căsătoria pe grupe⁹⁾ cînd o căsătorie nereglementată, în care femeile sînt comune, cînd adulter arbitrar. O astfel de convieţuire a perechilor, bazată pe obicei, trebuia să se consolideze tot mai mult pe măsură ce se dezvolta ginta şi pe măsură ce clasele de „fraţi“ şi de „surori“, între care nu mai era posibilă căsătoria, deveneau mai numeroase. Impulsul dat de gintă pentru interzicerea căsătoriei între rude de sînge a avut şi alte urmări. Astfel constatăm că la irochezi şi la majoritatea celorlalţi indieni aflaţi pe treapta de jos a barbariei, căsătoria este interzisă între toate rudele pe care le cuprinde sistemul lor, şi acestea sînt în număr de mai multe sute. Din cauza acestor complicări crescînde ale opreliştilor la căsătorie, căsătoriile pe grupe au devenit din ce în ce mai puţin posibile; ele au fost înlocuite prin familia-pereche. Pe această treaptă, un bărbat convieţuieşte cu o femeie, poligamia şi infidelitatea ocazională rămînînd totuşi un drept al bărbaţilor — deşi, din motive economice, poligamia se întîlneşte arareori —, în timp ce femeilor, în majoritatea cazurilor, li se cere fidelitatea cea mai strictă pentru toată durata convieţuirii, adulterul lor fiind crunt pedepsit. Legătura conjugală poate fi uşor desfăcută de oricare dintre părţi, iar copiii aparţin, ca şi pînă acum, numai mamei.

Şi în această excludere, împinsă tot mai departe, a rudelor de sînge de la legătura conjugală continuă să se manifeste selecţia naturală. Morgan exprimă acest lucru astfel:

„Căsătoriile între membrii ginţilor neînrudiţi prin sînge au dat naştere unei rase mai viguroase atît din punct de vedere fizic, cît şi intelectual; cînd două triburi care se aflau în progres se amestecau, craniile şi creierii generaţiilor noi se măreau în mod natural, pînă ce cuprindeau aptitudinile ambelor triburi“^[N155].

Triburile cu orînduire gentilică trebuiau deci să dobîndească supremaţia asupra celor rămase în urmă sau, prin puterea exemplului, să le atragă după ele.

Dezvoltarea familiei în epoca primitivă constă deci în continua îngustare a cercului, care iniţial cuprindea tot tribul şi în cadrul căruia domnea comunitatea conjugală între cele două sexe. Printr-o excludere perseverentă a rudelor, la început a celor mai apropiate, apoi a celor din ce în ce mai îndepărtate, îm cele din urmă chiar a rudelor prin alianţă, orice fel de căsătorie pe grupe devine în cele din urmă cu neputinţă în practica şi nu rămîne decît perechea, deocamdată încă slab unită, molecula prin a cărei descompunere încetează însăşi căsătoria. Chiar şi de aici se vede cît de puţin a avut de-a face iubirea individuală între sexe, în înţelesul modern al cuvîntului, cu apariţia căsătoriei monogame. Acest lucru este şi mai mult dovedit de practica tuturor popoarelor care se găsesc pe această treaptă de dezvoltare. În timp ce, în formele anterioare ale familiei, bărbaţii nu duceau niciodată lipsă de femei, ci mai curînd femeile prisoseau, acum femeile au început să fie rare şi trebuiau căutate. De aceea o dată cu căsătoria-pereche încep răpirea şi cumpărarea femeilor — simptome foarte răspîndite, dar totuşi numai nişte simptome ale unei schimbări mult mai adînci; dar pedantul scoţian MacLennan a transformat în mod fantezist aceste simptome, care nu reprezintă nimic altceva decît o metodă de a-şi procura soţii, în categorii speciale de familie, sub denumirea de „căsătorie prin răpire“ şi „căsătorie prin cumpărare“. Şi, în afară de aceasta, la indienii americani şi la alte triburi (aflate pe aceeaşi treaptă de dezvoltare) contractarea căsătoriei nu este treaba celor în cauză, care adesea nici nu sînt întrebaţi, ci a mamelor lor. Astfel, adeseori sînt logodiţi doi inşi care nici nu se cunosc, iar tranzacţia încheiată le este adusă la cunoştinţă abia cînd se apropie vremea căsătoriei. Înainte de nuntă, mirele aduce daruri rudelor de gintă ale miresei (adică acelora după mamă, nu tatălui ei şi rudelor lui); aceste daruri sînt considerate preţul de cumpărare a fetei cedate. Căsătoria poate să fie desfăcută după bunul plac al fiecăruia dintre cei doi soţi; dar la multe triburi, ca, de pildă, la irochezi, s-a format încetul cu încetul o opinie pubdică potrivnică unor astfel de despărţiri; în caz de neînţelegeri între soţi intervin rudele de gintă ale celor două părţi, şi numai dacă aceasta nu ajută la nimic are loc despărţirea, după care copiii rămîn femeii şi fiecare parte are dreptul să încheie o nouă căsătorie.

Familia-pereche, ca atare prea slabă şi prea nestabilă pentru a face necesară sau măcar dorită o gospodărie proprie, nu desfiinţează nicidecum gospodăria comunistă, transmisă dintr-o perioadă mai veche. Dar gospodărie comunistă înseamnă dominaţia în casă a femeilor, tot aşa cum recunoaşterea numai a mamei adevărate, dată fiind imposibilitatea de a cunoaşte în mod sigur pe adevăratul tată, înseamnă un mare respect faţă de femei, adică faţă de mame. Una dintre cele mai absurde idei moştenite de la iluminiştii din secolul al XVIII-lea este aceea că la obîrşia societăţii femeia ar fi fost roaba bărbatului. La toţi sălbaticii şi la toţi barbarii de pe treapta de jos şi de mijloc, şi în parte chiar la cei de pe treapta de sus a barbariei, femeia se bucura nu numai de libertate, dar şi de multă consideraţie. Despre poziţia ocupată de ea încă în timpuil căsătoriei-pereche ne vorbeşte Arthur Wrightⁱ⁾, care a fost mulţi ani misionar printre irochezii din tribul seneca:

„În ceea ce priveşte familiile lor pe vremea cînd mai locuiau în vechile case lungi“ (gospodării comuniste ale mai multor familii) „...acolo predomina întotdeauna un clan“ (o gintă), „astfel că femeile îşi luau bărbaţii din alte clanuri“ (ginţi). „...De obicei, partea feminină stăpînea casa; proviziile erau comune; dar vai de acel nenorocit de bărbat sau ibovnic care era prea leneş sau prea neîndemînatic şi nu aducea partea lui la proviziile comune. Oricîţi copii sau oricîtă avere personală ar fi avut el în casă, putea să primească în orice clipă ordinul să-şi ia catrafusele şi să se care. Şi el nici nu îndrăznea măcar să încerce să se împotrivească, casa devenea pentru el un iad şi nu-i mai rămînea decît să se reîntoarcă la propriul său clan“ (gintă) „sau, cum se întîmpla cel mai adesea, să caute să încheie o nouă căsătorie în alt clan. Femeile deţineau o mare putere în clanuri“ (ginţi), „ca de altfel pretutindeni. Ele nu se dădeau în lături uneori să-l destituie pe şef şi să-l degradeze, făcîndu-l războinic de rînd“^[N156].

Gospodăria comunistă, în care toate sau aproape toate femeile făceau parte din una şi aceeaşi gintă, iar bărbaţii din ginţi diferite, este baza obiectivă a acestei dominaţii a femeilor, fenomen general răspîndit în vremurile primitive, a cărui descoperire constituie al treilea merit al lui Bachofen. Mai adaug că relatările călătorilor şi misionarilor cu privire la faptul că la sălbatici şi la barbari femeile erau împovărate cu o muncă excesivă nu contrazic întru nimic cele spuse mai sus. Diviziunea muncii între cele două sexe nu este determinată de poziţia femeii în societate, ci de cu totul alte cauze. Popoarele la care femeile sînt nevoite să muncească mult mai mult decît se cuvine, potrivit ideilor noastre în această privinţă, nutresc adesea faţă de femei mult mai mult respect adevărat decît europenii noştri. Doamna din epoca civilizaţiei, înconjurată de omagii aparente şi ţinută departe de orice muncă adevărată, ocupă o poziţie socială infinit inferioară aceleia a femeii din epoca barbariei, care muncea din greu, dar care era considerată de poporul ei drept o adevărată doamnă (lady, frowa, Frau = stăpînă) şi care, prin caracterul poziţiei ocupate de ea, era într-adevăr o doamnă.

În ceea ce priveşte popoarele din nord-vestul Americii, care se mai aflau pe treapta de sus a sălbăticiei, şi mai ales în ceea ce priveşte cele din sudul Americii, cercetări mai amănunţite vor trebui să lămurească dacă în America căsătoria-pereche¹⁰⁾ a înlocuit astăzi complet căsătoria pe grupe. Despre aceste popoare se dau exemple de libertate sexuală atît de variate, încît e greu de admis că vechea căsătorie pe grupe a fost aici complet înlăturată¹¹⁾. În orice caz n-au dispărut încă toate urmele ei. La cel puţin 40 de triburi din America de Nord, bărbatul care ia în căsătorie pe sora cea mai în vîrstă are dreptul să ia de soţie şi pe toate surorile ei de îndată ce ating vîrsta cerută: aceasta este o rămăşiţă din vremea cînd o serie întreagă de surori aveau bărbaţi în comun. Iar despre locuitorii peninsulei California (aflaţi pe treapta de sus a sălbăticiei), Bancroft povesteşte că au anumite sărbători la care mai multe „triburi“ se reunesc pentru a avea relaţii sexuale libere^[N157]. Acestea sînt, evident, ginţi care la asemenea serbări păstrează reminiscenţa vagă a acelei vremi în care femeile unei ginţi aveau drept soţi comuni pe toţi bărbaţii din cealaltă gintă, şi invers¹²⁾. Acest obicei mai dăinuieşte şi în Australia. La unele popoare se întîmplă ca bărbaţii mai în vîrstă, şefii şi preoţii-vrăjitori să exploateze în folosul lor faptul că soţiile sînt comune şi să monopolizeze pentru ei majoritatea femeilor; dar, în schimb, la anumite sărbători şi mari adunări populare ei trebuie să restabilească vechea comunitate şi să permită femeilor lor să petreacă cu bărbaţii tineri. La p. 28—29 a cărţii sale, Westermarck citează o serie întreagă de exemple de asemenea saturnale^[N158] periodice, cu prilejul cărora vechile raporturi sexuale libere intră din nou în vigoare pentru scurt timp: la triburile hos, santal, pandscha şi kotar în India, la unele popoare africane şi la alţii. Ceea ce este ciudat este că Westermarck trage de aici concluzia că aceasta nu ar fi o rămăşiţă a căsătoriei pe grupe, pe care el o tăgăduieşte, ci a perioadei rutului, comună omului primitiv şi celorlalte animale.

Ajungem aici la a patra mare descoperire a lui Bachofen, la descoperirea formei de trecere, foarte răspîndită, de la căsătoria pe grupe la căsătoria-pereche. Ceea ce Bachofen ne prezintă ca ispăşire pentru încălcarea vechilor porunci ale zeilor, cu preţul căreia femeia îşi răscumpără dreptul la castitate, nu este în realitate decît o expresie mistică a ispăşirii prin care femeia se răscumpără din vechea stare cînd femeile aparţineau bărbaţilor în comun şi obţine dreptul de a se da numai unui singur bărbat. Această ispăşire constă în faptul că femeia se dă mai multor bărbaţi pentru un timp limitat: femeile babilonene trebuiau să se dea bărbaţilor o dată pe an în templul Mylittei; alte popoare din Asia Mică îşi trimiteau fetele lor pentru ani întregi în templul Anaiteiⁱ⁾, unde, înainte de a avea dreptul să se căsătorească, trebuiau să practice amorul liber cu favoriţi aleşi de ele; asemenea obiceiuri, îmbrăcate într-o haină religioasă, sînt comune aproape tuturor popoarelor asiatice dintre Marea Mediterană şi Gangeⁱ⁾. Sacrificiul expiator, care are rol de răscumpărare, devine în decursul vremii din ce în ce mai uşor, după cum observă şi Bachofen:

„Sacrificiul repetat în fiecare an este înlocuit printr-un sacrificiu unic, heterismul matroanelor fiind înlocuit prin acela al fetelor; în loc să fie practicat în timpul căsătoriei, el este practicat înainte de căsătorie; în loc să se dea tuturor fără deosebire, ele se dau numai anumitor persoane“ („Matriarhatul“, p. XIX).

La alte popoare învelişul religios lipseşte, la unele — în antichitate la traci, la celţi etc., iar în zilele noastre la mulţi locuitori băştinaşi ai Indiei, la unele popoare malaeze, la locuitori ai insulelor din Oceanul Pacific, la mulţi indieni din America — fetele se bucură pînă la măritiş de cea mai mare libertate sexuală. În special în America de Sud acest fenomen este întîlnit aproape pretutindeni şi poate fi confirmat de toţi cei care au pătruns ceva mai adînc în interiorul ei. Astfel Agassizⁱ⁾ („O călătorie în Brazilia“, Boston şi New York, 1886, p. 266), povesteşte că, făcînd cunoştinţă cu o fată dintr-o familie bogată de obîrşie indiană, a întrebat-o ce face tatăl ei, crezînd că acesta este soţul mamei ei, un ofiţer care lua parte la războiul împotriva Paraguayului; mama însă i-a răspuns zîmbind: nao tem pai, é filha da fortuna — ea n-are tată, este un copil al întîmplării.

„Aşa vorbesc întotdeauna femeile indiene sau metise despre copiii lor nelegitimi, fără a se jena şi fără a considera aceasta un lucru infamant. Şi asta nu este o excepţie; o excepţie este, se pare, cazul contrar. Copiii... adeseori o cunosc numai pe mama lor, căci toată grija şi răspunderea cade în sarcina ei; despre tatăl lor ei nu ştiu nimic şi nici soţiei se pare că nu-i trece niciodată prin gînd că ea sau copiii ei ar putea să aibă vreo pretenţie de la el“.

Ceea ce aici unui om civilizat îi pare straniu, potrivit matriarhatului şi căsătoriei pe grupe este pur şi simplu o regulă.

La unele popoare, prietenii şi rudele mirelui sau nuntaşii revendică chiar în timpul nunţii dreptul moştenit din timpurile vechi asupra miresei şi rîndul mirelui vine abia la urmă; aşa se petreceau lucrurile în antichitate pe insulele Baleareⁱ⁾ şi la augilii din Africa, iar în neamul bareas din Abisinia aceasta se mai practică şi în zilele noastre. La altele, o persoană oficială — şeful tribului sau al ginţii, cacicul, şamanul, preotul, principele sau oricum s-ar numi el — reprezintă comunitatea şi beneficiază de dreptul primei nopţi. Cu toate încercările neoromanticilor de a prezenta acest fapt în culori mai puţin urîte, jus primae noctis¹³⁾ există pînă în ziua de azi, ca o rămăşiţă a căsătoriei pe grupe, la majoritatea locuitorilor din Alaska (Bancroft, „Rasele indigene“, I, 81), la tribul tahu în Mexicul de nord (op. cit., p. 584), precum şi la alte popoare, şi a existat în tot timpul evului mediu, cel puţin în ţările de origine celtică în care s-a păstrat direct din căsătoria pe grupe, de pildă în Aragonⁱ⁾. În timp ce în Castiliaⁱ⁾ ţăranul n-a fost niciodată iobag, în Aragon — pînă la decretul dat de Ferdinand Catoliculⁱ⁾ în 1486 — a existat cea mai odioasă iobăgie^[N159]. În acest document se spune:

„Noi hotărîm şi declarăm că domnii amintiţi mai sus“ (senyors, baroni) „...de asemenea nu au dreptul, atunci cînd ţăranul îşi ia o soţie, să se culce cu ea în prima noapte sau, ca semn al stăpînirii sale, să păşească în noaptea nunţii peste patul în care este culcată femeia; de asemenea domnii mai sus-amintiţi nu au dreptul să se slujească de fiica sau fiul ţăranului, cu plată sau fără plată, împotriva voinţei acestora“ (citat de Sugenheimⁱ⁾. „Iobăgia“, Petersburg, 1861, p. 35, după originalul în limba catalană).

Apoi Bachofen are, fără îndoială, dreptate cînd insistă asupra afirmaţiei că trecerea de la ceea ce el numeşte „heterism“, sau „Sumpfzeugung“, la căsătoria monogamă s-a săvîrşit mai ales datorită femeilor. Cu cît — o dată cu dezvoltarea condiţiilor economice de viaţă; deci o dată cu descompunerea comunismului primitiv şi cu creşterea densităţii populaţiei — raporturile sexuale tradiţionale îşi pierdeau caracterul primitiv naiv, cu atît ele trebuie să fi părut femeilor mai înjositoare şi mai apăsătoare, cu atît trebuie să fi căutat ele cu mai multă perseverenţă să obţină, ca o mîntuire, dreptul la castitate, la căsătoria vremelnică sau durabilă cu un singur bărbat. Acest pas înainte nici nu putea să pornească de la bărbaţi, printre altele şi pentru că lor, în general, niciodată, nici pînă în ziua de astăzi, nu le-a dat prin gînd să renunţe în fapt la plăcerile căsătoriei pe grupe. Abia după ce, datorită femeii, s-a făcut trecerea la căsătoria-pereche, bărbaţii au putut introduce monogamia strictă, bineînţeles însă numai pentru femei.

Familia-pereche s-a născut la hotarul dintre sălbăticie şi barbarie, de cele mai multe ori chiar pe treapta de sus a sălbăticiei, pe alocuri abia pe treapta de jos a barbariei. Ea este forma de familie caracteristică pentru epoca barbariei, după cum căsătoria pe grupe este caracteristică pentru epoca sălbăticiei, iar monogamia pentru aceea a civilizaţiei. Pentru ca familia-pereche să continue să se dezvolte pînă la monogamia stabilă, trebuiau să intervină alte cauze în afară de acelea care au acţionat pînă atunci. În familia-pereche, grupa a fost redusă la ultima ei unitate, la molecula cu doi atomi: un bărbat şi o femeie. Selecţia naturală şi-a îndeplinit opera prin excluderi continue şi tot mai numeroase din comunitatea conjugală; în această direcţie nu mai rămînea nimic de făcut. Şi deci dacă n-ar fi intrat în acţiune noi forţe motrice, forţele sociale, n-ar fi existat nici un motiv pentru ca din căsătoria-pereche să ia naştere o nouă formă de familie. Dar aceste forţe motrice au intrat în acţiune.

Părăsim acum America, tărîmul clasic al famiiiei-pereche. Nu există nici un indiciu care să ne permită să conchidem că acolo se dezvoltă o formă de familie superioară, că ar fi existat vreodată înainte de descoperirea şi cucerirea continentului o monogamie stabilă. Altfel stau lucrurile în Lumea veche.

Aici domesticirea animalelor şi creşterea turmelor au creat un nebănuit izvor de bogăţie şi au dat naştere unor relaţii sociale cu totul noi. Pînă la treapta de jos a barbariei, avuţia stabilă consta aproape numai din locuinţă, îmbrăcăminte, podoabe rudimentare şi unelte pentru dobîndirea şi pregătirea hranei: luntre, arme, obiecte casnice dintre cele mai simple. Hrana trebuia să fie procurată în fiecare zi. Acum însă popoarele de păstori care înaintau — arienii^1') în Punjabⁱ⁾ şi în regiunea Gangelui, precum şi în stepele, pe atunci mult mai bogate în ape, ale Amu-Darieiⁱ⁾ şi Sîr-Darieiⁱ⁾, şi semiţii^2') de-a lungul fluviilor Eufrat şi Tigru — au dobîndit de pe urma hergheliilor de cai şi a turmelor de cămile, măgari, vite cornute, oi, capre şi porci o avere care nu avea nevoie decît de supraveghere şi de o îngrijire dintre cele mai rudimentare pentru a se reproduce în număr din ce în ce mai mare şi a procura o foarte îmbelşugată hrană în lapte şi carne. Toate celelalte mijloace mai vechi de procurare a hranei au trecut acum pe planul al doilea; vînătoarea, care înainte vreme era o necesitate, a devenit acum un lux.

Cui îi aparţinea însă această nouă avuţie? Fără îndoială că iniţial ea aparţinea ginţii. Totuşi, proprietatea privată asupra turmelor trebuie să se fi dezvoltat de timpuriu. Este greu de spus dacă, pentru autorul aşa-zisei prime cărţi a lui Moiseⁱ⁾, patriarhul Avraamⁱ⁾ era proprietarul turmelor sale în virtutea propriului său drept în calitate de cap al unei comunităţi familiale sau a calităţii sale de fapt, de şef ereditar al unei ginţi. Un lucru e cert: că nu trebuie să ni-l închipuim ca proprietar în înţelesul modern al cuvîntului. De asemenea e cert că la începuturile istoriei scrise găsim pretutindeni turmele în proprietatea individuală¹⁴⁾ a capilor de familie, întocmai ca şi produsele de artă ale barbariei: uneltele de metal, obiectele de lux, şi, în sfîrşit, vita umană — sclavii.

Căci acum s-a descoperit şi sclavia. Pentru omul aflat pe treapta de jos a barbariei, sclavul nu era de nici un folos. De aceea indienii americani procedau faţă de duşmanii învinşi cu totul altfel decît se proceda pe o treaptă mai avansată. Bărbaţii erau ucişi sau erau primiţi ca fraţi în tribul învingătorilor; femeile erau luate în căsătorie sau primite sub o altă formă printre membrii tribului, împreună cu copiii lor rămaşi în viaţă. Pe această treaptă, forţa de muncă omenească nu produce încă un excedent vizibil peste cheltuielile ei de întreţinere. O dată cu introducerea creşterii vitelor, a prelucrării metalelor, a ţesătoriei şi, în sfîrşit, a agriculturii, situaţia s-a schimbat. Cu forţa de muncă, în special de cînd turmele au trecut definitiv în proprietatea familiei¹⁵⁾, s-a întîmplat acelaşi lucru ca şi cu soţiile care înainte puteau fi obţinute atît de uşor şi care acum au căpătat o valoare de schimb şi erau cumpărate. Familia nu se înmulţea atît de repede ca vitele. Pentru a le păzi era nevoie acum de mai mulţi oameni; în acest scop putea fi folosit duşmanul luat prizonier în război, care pe deasupra se putea înmulţi ca şi vitele.

Aceste bogăţii, odată intrate în proprietatea privată a familiilor¹⁶⁾, unde au crescut repede, au dat o puternică lovitură societăţii întemeiate pe căsătoria-pereche şi pe ginta matriarhală. Căsătoria-pereche a introdus în familie un element nou. Ea a pus alături de mama adevărată pe tatăl adevărat, autentic, mai autentic, probabil, decît mulţi „taţi“ din ziua de astăzi. Potrivit diviziunii muncii care exista atunci în familie, sarcina de a procura hrana şi uneltele de muncă necesare în acest scop îi revenea soţului, deci lui îi revenea şi proprietatea asupra acestora; în caz de despărţire le lua cu dînsul, iar soţia păstra obiectele casnice. În virtutea obiceiului societăţii de atunci, soţul era deci şi proprietarul noii surse de hrană, vitele, şi mai tîrziu al mijloacelor noi de muncă, sclavii. Dar, potrivit obiceiului aceleiaşi societăţi, copiii lui nu puteau să-l moştenească, căci în această privinţă lucrurile stăteau în felul următor.

Potrivit matriarhatului, deci atîta timp cît descendenţa era socotită numai în linie feminină, şi potrivit rînduielilor iniţiale ale succesiunii în gintă, la început moştenirea rămasă de la cei decedaţi revenea rudelor de gintă. Averea trebuia să rămînă în gintă. Dat fiind că averea era alcătuită din obiecte neînsemnate, în practică ea revenea, probabil, întotdeauna celor mai apropiate rude de gintă, deci rudelor de sînge după mamă. Copiii bărbatului decedat nu aparţineau însă ginţii acestuia, ci ginţii din care făcea parte mama lor; la început ei o moşteneau pe mama lor împreună cu celelalte rude de sînge ale ei, mai tîrziu e posibil ca ei să fi avut precădere; dar pe tatăl lor nu-l puteau moşteni, fiindcă nu făceau parte din ginta lui, iar averea lui trebuia să rămină în cadrul ginţii Deci, la moartea proprietarului turmelor, acestea trebuiau să treacă, în primul rînd, în stăpînirea fraţilor şi surorilor lui şi a copiilor surorilor lui sau a urmaşilor surorilor mamei lui. Propriii lui copii însă nu aveau dreptul la moştenire.

Aşadar, pe măsură ce bogăţiile creşteau, ele creau pe de o parte soţului, în sînul familiei, o poziţie mai însemnată decît aceea a soţiei, iar pe de altă parte dădeau naştere tendinţei de a folosi această poziţie consolidată pentru a răsturna în favoarea copiilor ordinea de succesiune tradiţională. Acest lucru nu era însă cu putinţă atîta timp cît filiaţia se stabilea în conformitate cu legile matriarhatului. De aceea matriarhatul trebuia desfiinţat şi a şi fost desfiinţat. Lucrul acesta nici nu a fost atît de greu cum ni-l închipuim noi astăzi. Căci această revoluţie — una dintre cele mai radicale pe care le-a trăit omenirea — nu trebuia să atingă pe nici unul dintre membrii în viaţă ai ginţii. Toţi cei care făceau parte din gintă puteau să rămînă ceea ce au fost şi înainte. Era de ajuns o simplă hotărîre pentru ca pe viitor urmaşii membrilor bărbaţi ai ginţii să rămînă în gintă, în timp ce urmaşii femeilor trebuiau să fie excluşi din ea, întrucît treceau în ginta tatălui lor. În felul acesta, determinarea descendenţei în linie feminină şi dreptul de moştenire după mamă au fost desfiinţate şi au fost introduse descendenţa în linie masculină şi dreptul de moştenire după tată. Despre felul în care a fost înfăptuită această revoluţie la popoarele civilizate şi cînd anume a fost înfăptuită nu ştim nimic. Ea aparţine pe de-a-ntregul timpurilor preistorice. Dar că o asemenea revoluţie a avut loc, aceasta o dovedesc cu prisosinţă numeroasele urme de matriarhat, găsite mai ales de către Bachofen; iar cu cîtă uşurinţă se înfăptuieşte ea, putem constata la un şir întreg de triburi indiene, la care a avut loc abia de curînd şi la care continuă să aibă loc şi acum, în parte sub influenţa bogăţiei crescînde şi a schimbării felului de trai (strămutarea din păduri în prerii), în parte sub influenţa morală a civilizaţiei şi a misionarilor. La şase triburi din cele opt de pe valea fluviului Missouri există descendenţa şi sistemul de moştenire în linie masculină, iar la două încă în linie feminină. La triburile shawnee, miami şi delaware s-a înrădăcinat obiceiul de a se da copiilor unul dintre numele gentilice aparţinînd ginţii tatălui lor, pentru ca ei să poată fi trecuţi în această gintă şi să-l poată moşteni pe tatăl lor. „Cazuistică proprie oamenilor să schimbe lucrurile schimbîndu-le numele şi să găsească o portiţă de scăpare pentru a călca tradiţia în cadrul tradiţiei atunci cînd interesul direct constituie un imbold destul de puternic pentru aceasta!“ (Marx). În felul acesta s-a produs o încurcătură nemaipomenită, care nu putea fi remediată decît prin trecerea la patriarhat şi care, în parte, a şi fost astfel remediată. „Aceasta pare a fi, în genere, trecerea cea mai firească“ (Marx). Cît priveşte¹⁷⁾ cele ce pot spune specialiştii în domeniul dreptului comparat despre felul în care a avut loc această trecere la popoarele civilizate ale Lumii vechi, toate acestea sînt, bineînţeles, aproape numai ipoteze; vedeţi în această privinţă lucrarea lui M. Kovalevskiⁱ⁾ „Studiu asupra originii şi evoluţiei familiei şi a proprietăţii“, Stockholm, 1890.

Desfiinţarea matriarhatului a însemnat înfrîngerea pe plan istoric universal a sexului feminin. Bărbatul a pus mîna pe cîrmă şi în casă femeia a fost degradată, înrobită, devenind sclava plăcerilor lui şi o simplă maşină de procreat copii. Această situaţie înjositoare a femeii, care s-a manifestat făţiş mai ales la grecii din epoca eroică şi, încă în şi mai mare măsură, la cei din epoca clasică, încetul cu încetul a început să fie prezentată în mod făţarnic în culori frumoase şi pe alocurea învăluită în forme mai blînde, dar nicidecum înlăturată.

Primul rezultat al dominaţiei exclusive a bărbaţilor astfel instaurată se manifestă în forma intermediară a familiei patriarhale, care apare acum. Ceea ce o caracterizează în special nu este poligamia, despre care vom vorbi mai jos, ci

„organizarea unui număr de indivizi, liberi şi neliberi, într-o familie, sub autoritatea părintească a capului familiei. La semiţi, capul familiei trăieşte în poligamie, oamenii neliberi au soţie şi copii, iar scopul întregii organizări este îngrijirea turmelor pe un teritoriu delimitat“^[N160].

Elementul esenţial este integrarea în cadrul familiei a oamenilor neliberi şi autoritatea părintească; de aceea tipul desăvîrşit al acestei forme de familie este familia romană. Iniţial cuvîntul „familia“ nu însemna idealul filistinului de astăzi, pentru care familia constă din sentimentalism şi certuri casnice; la început, la romani, el nu se referă la soţi şi la copiii lor, ci doar la sclavi. Famulus înseamnă sclavul casei, iar familia — totalitatea sclavilor care aparţin unui om. Încă pe vremea lui Gaiusⁱ⁾, familia, id est patrimonium (adică moştenirea), era transmisă prin testament. Expresia a fost născocită de romani pentru a desemna un nou organism social, al cărui şef era stăpîn pe soţie, pe copii şi pe un număr oarecare de sclavi, avînd drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor acestora în virtutea autorităţii paterne romane.

„Aşadar, acest cuvînt nu este mai vechi decît sistemul familial, îmbrăcat în platoşă de fier, al triburilor latine, care a apărut după introducerea agriculturii şi a sclaviei legale şi după despărţirea italicilor arieni de greci“^[N161].

Marx adaugă: „Familia modernă cuprinde în germene nu numai sclavia (servitus), ci şi iobăgia, întrucît este chiar de la început legată de obligaţia unor munci agricole. Ea cuprinde în miniatură toate contradicţiile care se vor dezvolta pe scară largă mai tîrziu în societate şi în statul ei“.

Această formă de familie indică trecerea de la familia-pereche la monogamie. Pentru a asigura fidelitatea soţiei şi deci paternitatea copiilor, femeia este aservită autorităţii necondiţionate a soţului; dacă o ucide, el nu face decît să-şi exercite un drept¹⁸⁾.

Cu familia patriarhală intrăm în domeniul istoriei scrise, aceasta într-un domeniu în care ştiinţa dreptului comparat ne poate fi de mare ajutor. Şi, într-adevăr, în această privinţă ea a înlesnit un progres esenţial. Maxim Kovalevski („Studiu asupra originii şi evoluţiei familiei şi a proprietăţii“, Stockholm, 1890, p. 60—100) este cel care a dovedit că comunitatea casnică patriarhală (patriarchalische Hausgenossenschaft), aşa cum o mai găsim şi azi la sîrbi şi la bulgari sub denumirea de „zádruga“ (care s-ar putea traduce prin împrietenire) sau „bratstvo“ (frăţie), precum şi într-o formă modificată la popoarele orientale, a constituit o treaptă de tranziţie de la familia matriarhală, izvorîtă din căsătoria pe grupe, la familia separată (Einzelfamilie) a lumii moderne. Acest lucru poate fi considerat ca dovedit cel puţin în ceea ce priveşte popoarele civilizate ale Lumii vechi, arienii şi semiţii.

Zádruga slavilor din sud ne oferă cea mai bună pildă a unei astfel de comunităţi familiale care mai fiinţează încă. Ea cuprinde mai multe generaţii de descendenţi ai aceluiaşi tată, împreună cu nevestele lor, care trăiesc toţi laolaltă într-o singură gospodărie, îşi cultivă ogoarele în comun, se hrănesc şi se îmbracă din rezervele comune şi stăpînesc în comun prisosul de venit. Comunitatea se află sub conducerea supremă a stăpînului casei (domačin), care este reprezentantul ei în relaţiile cu lumea din afară, care poate vinde obiecte mai mici, mînuieşte banii şi răspunde de ei, ca şi de bunul mers al treburilor întregii gospodării. El este ales şi nu este obligatoriu să fie cel mai în vîrstă. Femeile şi muncile lor sînt conduse de stapîna casei (domačica), care este de obicei soţia domačinului. Ea are şi un rol important, adeseori chiar hotărîtor, în alegerea soţilor pentru fete. Puterea supremă aparţine însă sfatului familiei, adunării tuturor membrilor adulţi, femei şi bărbaţi. Stăpînul casei dă socoteală în faţa acestei adunări, care ia hotărîri decisive, îi judecă pe membrii comunităţii, hotărăşte în privinţa cumpărărilor şi vînzărilor mai însemnate, în special cînd este vorba de pămînt etc.

Abia acum vreo zece ani s-a dovedit existenţa unor astfel de comunităţi familiale mari şi în Rusia^[N162]; în prezent toată lumea recunoaşte că ele sînt tot atît de adînc înrădăcinate în obiceiurile poporului rus ca şi obşcina, sau comunitatea sătească. Ele figurează în cel mai vechi cod de legi rusesc, „Pravda“ lui Iaroslav^[N163], sub acelaşi nume, vervj, ca şi în legile dalmatine^[N164], şi despre ele se vorbeşte şi în izvoarele istorice poloneze şi cehe.

După Heuslerⁱ⁾ („Instituţiile dreptului german“^[N165]), şi la germani unitatea economică o constituia la început nu familia simplă, în înţelesul modern al cuvîntului, ci comunitatea casnică („Hausgenossenschaft“), compusă din cîteva generaţii cu familiile lor, care cuprindea adeseori în cadrul ei şi oameni neliberi. Familia romană este şi ea de acelaşi tip şi de aceea autoritatea absolută a capului familiei, ca şi lipsa de drepturi a celorlalţi membri ai familiei în relaţiile cu acesta, sînt foarte contestate în ultimul timp. Se crede că şi la celţii din Irlanda ar fi existat comunităţi familiale asemănătoare; în Franţa, sub denumirea „parçonneries“, ele s-au menţinut în Nivernaisⁱ⁾ pînă la revoluţia franceză, iar în Franche-Comtéⁱ⁾ n-au dispărut încă nici astăzi cu totul. În apropiere de Louhansⁱ⁾ (Saône-et-Loireⁱ⁾) se pot vedea case mari ţărăneşti cu o sala centrală comună, înaltă pînă la acoperiş, înconjurată de camere de dormit, la care ajungi urcînd 6—8 trepte şi unde locuiesc mai multe generaţii ale aceleiaşi familii.

Comunitatea casnică din India, cu cultivarea în comun a pămîntului, este amintită încă de Nearchos^{i) [N166]}, pe vremea lui Alexandru cel Mareⁱ⁾, şi mai există şi astăzi încă în aceeaşi regiune, Punjab, şi în toată partea de nord-vest a ţării. Existenţa ei în Caucaz a fost arătată chiar de Kovalevski. În Algeria ea mai există la kabili. Ea se întîlneşte, după cum se spune, chiar şi în America; unii pretind s-o recunoască în forma „calpullis“, descrisă de Zuritaⁱ⁾ în vechiul Mexic^[N167]; Cunowⁱ⁾ („Ausland“, 1890, nr. 42—44)^[N168], dimpotrivă, a demonstrat destul de limpede că în Peru, în perioada cuceririi lui, exista un fel de marcă (care, lucru ciudat, se numea tot marcă) în cadrul căreia pămîntul lucrat era împărţit periodic, deci era cultivat individual.

În orice caz, comunitatea casnică patriarhală, în care pămîntul era proprietate comună şi se cultiva în comun, capătă acum cu totul altă însemnătate decît înainte. Nu ne mai putem îndoi de importantul rol de tranziţie de la familia matriarhală la cea separată pe care l-a jucat această comunitate la popoarele civilizate şi la alte cîteva popoare din Lumea veche. În cele ce vor urma vom reveni asupra concluziei pe care a tras-o mai departe Kovalevski, şi anume că ea a constituit de asemenea treapta de trecere din care s-a dezvoltat obştea sătească, sau marca^3'), în care pămîntul era cultivat de familii separate, iar ogoarele şi păşunile erau împărţite la început periodic, iar apoi definitiv.

În ceea ce priveşte viaţa de familie în cadrul acestor comunităţi casnice, trebuie să remarcăm că cel puţin în Rusia se ştie despre capul familiei că abuzează foarte mult de poziţia sa faţă de femeile tinere din comunitate, mai ales faţă de nurori, din care adeseori îşi alcătuieşte un harem; cîntecele populare ruseşti sînt destul de elocvente în această privinţă.

Înainte de a trece la monogamie, care se dezvoltă repede o dată cu căderea matriarhatului, vom mai spune cîteva cuvinte despre poligamie şi poliandrie. Amîndouă aceste forme de căsătorie nu pot fi decît excepţii, cum s-ar spune, produse istorice de lux, chiar şi în cazul cînd în vreo ţară ele ar apărea paralel, ceea ce, după cum se ştie, nu s-a întîmplat. Prin urmare, întrucît bărbaţii excluşi de la poligamie n-au avut posibilitatea de a se consola cu femei care ar fi prisosit în urma practicării poliandriei şi întrucît numărul bărbaţilor şi al femeilor, indiferent de instituţiile sociale, a fost pînă acum aproximativ egal, este din capul locului exclus ca una sau alta dintre aceste forme de căsătorie să fi constituit o regulă generală. În realitate, poligamia bărbatului era în mod evident un produs al sclaviei şi era accesibilă numai unor anumite persoane cu situaţii excepţionale. În familia patriarhală semită, numai patriarhul şi cel mult unii dintre fiii lui trăiesc în poligamie, ceilalţi trebuind să se mulţumească cu o singură soţie. Aşa stau lucrurile şi astăzi în tot Orientul; poligamia este un privilegiu al celor bogaţi şi nobili şi se alimentează în special prin cumpărarea de sclave; masa poporului trăieşte în monogamie. Tot o excepţie este şi poliandria din India şi din Tibet, a cărei obîrşie din căsătoria pe grupe¹⁹⁾ nu este, desigur, lipsită de interes şi care mai trebuie să fie studiată. În practică, poliandria pare de altfel mult mai tolerantă decît regimul dominat de gelozie al haremului mahomedan. Cel puţin la nairii din India, trei, patru sau mai mulţi hănbarţi au, ce-i drept, o soţie comună, dar fiecare dintr-înşii poate să aibă pe lîngă aceasta, în tovărăşie cu alţi trei sau mai mulţi bărbaţi, o a doua soţie comună, tot aşa şi o a treia, o a patra etc. E de mirare că, atunci cînd a descris aceste cluburi conjugale — ai căror membri pot să facă parte în acelaşi timp din cîteva cluburi —, MacLennan n-a descoperit o nouă categorie, aceea a căsătoriei-club. Acest sistem de căsătorie-club nici nu este de altfel poliandrie propriu-zisă; dimpotrivă, el este, după cum a remarcat şi Giraud-Teulon, o formă deosebită (spezialisierte) a căsătoriei pe grupe; bărbaţii trăiesc în poligamie, femeile în poliandrie²⁰⁾.

4. Familia monogamă. Ia naştere, după cum am arătat, din familia-pereche, la graniţa dintre treapta de mijloc şi cea de sus a barbariei; victoria ei definitivă este unul dintre indiciile începutului civilizaţiei. Ea se bazează pe dominaţia bărbatului în scopul precis de a procrea copii cu paternitate certă; şi acest lucru este necesar, deoarece, cu timpul, copiii vor trebui să intre, ca moştenitori direcţi, în posesiunea averii tatălui. Ea se deosebeşte de căsătoria-pereche printr-o mult mai mare trăinicie a legăturii conjugale, care nu mai poate fi desfăcută după bunul plac al oricăreia dintre cele două părţi. Acum, de regulă, numai bărbatul poate desface căsătoria şi poate să-şi repudieze soţia. Dreptul la infidelitate conjugală îi este asigurat şi acum, cel puţin prin obiceiuri (Codul Napoleon îi acordă în mod expres bărbatului acest drept atîta vreme cît nu-şi aduce concubina în căminul conjugal^[N169]), şi este exercitat pe scară tot mai largă pe măsură ce se dezvoltă societatea; dacă însă femeia, aduicîndu-şi aminte de vechea practică sexuală, vrea să revină la ea, este pedepsită cu mai multă asprime decît înainte.

Noua formă de familie ne apare în toată severitatea ei la greci. Pe cînd, după cum remarcă Marx, situaţia zeiţelor în mitologie ne înfăţişează o perioadă mai veche, cînd femeia era mai liberă şi mai respectată, în epoca eroică găsim femeia înjosită prin supremaţia bărbatului şi concurenţa sclavelor²¹⁾. Citiţi în „Odiseea“ cum Telemacⁱ⁾ o repudiază pe mama sa şi îi impune să tacă. La Homerⁱ⁾, tinerele femei capturate devin prada poftelor învingătorilor; comandanţii îşi aleg pe rînd şi după rang pe cele mai frumoase; în „Iliada“, toată intriga gravitează, după cum se ştie, în jurul certei dintre Ahileⁱ⁾ şi Agamemnonⁱ⁾ pentru o astfel de sclavă. Alături de fiecare erou homeric mai însemnat este pomenită fata capturată cu care el împarte cortul şi patul. Fetele acestea sînt aduse chiar şi în patrie şi în căminul conjugal, aşa cum la Eschilⁱ⁾, de pildă, procedează Agamemnon cu Casandraⁱ⁾; fiii procreaţi cu asemenea sclave capătă o mică parte din moştenirea rămasă de la tatăl lor şi sînt consideraţi cetăţeni liberi; Teucrosⁱ⁾ este un fiu nelegitim al lui Telamonⁱ⁾ şi are dreptul de a purta numele tatălui sau. Soţiei legitime i se cere să admită toate acestea, dar ea să rămînă castă şi absolut credincioasă soţului ei. Deşi femeia greacă din epoca eroică se bucură, ce-i drept, de mai mult respect decît aceea din epoca civilizaţiei, totuşi, în ultimă instanţă, ea nu este pentru bărbat decît mama moştenitorilor lui legitimi, administratoarea principală a gospodăriei lui şi supraveghetoarea sclavelor, din care, după bunul său plac, el îşi poate face — şi în fapt chiar îşi face — concubine. Existenţa sclaviei alături de monogamie, prezenţa sclavelor tinere şi frumoase, care erau întru totul la dispoziţia bărbatului, a imprimat chiar de la început monogamiei caracterul ei specific, făcînd din ea monogamie numai pentru femeie, nu şi pentru bărbat. Acest caracter şi-l păstrează pînă în zilele noastre.

La grecii de mai tîrziu trebuie să facem o deosebire între dorieni şi ionieni. La dorieni, al căror exemplu clasic îl constituie Sparta, există relaţii de căsătorie care în unele privinţe sînt încă mai vechi decît acelea pe care ni le înfăţişează Homer. În Sparta este în vigoare un fel de căsătorie-pereche, modificată de către stat conform concepţiilor locale, căsătorie care prezintă unele reminiscenţe din căsătoria pe grupe. Căsniciile fără copii erau desfăcute; regele Anaxandridasⁱ⁾ (pe la anul 560 î.e.n.), care avea o soţie sterilă, a luat o a doua soţie şi a ţinut două gospodării; cam în aceeaşi vreme, regele Aristonⁱ⁾, care avea două soţii sterile, şi-a luat o a treia, repudiind însă pe una dintre primele două. Pe de altă parte, mai mulţi fraţi puteau să aibă o soţie comună; cel căruia îi plăcea soţia prietenului său putea s-o împartă cu el şi era considerat un lucru cuviincios să-ţi pui soţia la dispoziţia unui „armăsar“ vînjos, cum s-ar exprima Bismarckⁱ⁾, chiar dacă acesta nu era concetăţean. Dintr-un pasaj al lui Plutarhⁱ⁾ în care o spartană trimite la soţul ei pe un curtezan care o urmărea cu propuneri de dragoste — după Schoemannⁱ⁾ — pare să reiasă o şi mai mare libertate a moravurilor^[N170]. Din această cauză, adevăratul adulter — infidelitatea soţiei fără ştirea soţului — era ceva de neînchipuit. Pe de altă parte, în Sparta, cel puţin în epoca ei de strălucire, nu erau cunoscuţi sclavii casnici. Iloţii iobagi locuiau izolaţi pe moşii; de aceea, pentru spartiaţi^[N171], ispita de a profita de soţiile iloţilor era mai mică. Date fiind toate aceste împrejurări, era firesc ca femeia să aibă în Sparta o situaţie mult mai respectată decît la ceilalţi greci. Femeile spartane şi elita hetairelor^4') ateniene sînt singurele femei din Grecia antică despre care cei vechi vorbesc cu respect şi ale căror păreri le socotesc demne de a fi consemnate.

Cu totul alta este situaţia la ionieni, pentru care Atena este tipică. Fetele nu învăţau decît să toarcă, să ţeasă şi să coasă, cel mult să citească şi să scrie cîte puţin. Trăiau aproape ca nişte captive şi nu veneau în contact decît cu alte femei. Camerele femeilor constituiau o parte izolată a casei, situată la catul de sus sau într-o clădire separată, în care bărbaţii, mai ales cei străini, cu greu puteau pătrunde şi în care ele se retrăgeau cînd veneau în vizită bărbaţi. Femeile nu ieşeau decît însoţite de o sclavă; acasă se aflau literalmente sub pază. Aristofanⁱ⁾ vorbeşte despre cîini moloşi^5') care erau ţinuţi pentru a înfricoşa pe cei care ar fi atentat la fidelitatea conjugală a femeilor, iar în oraşele din Asia se ţineau pentru paza femeilor eunuci, care încă de pe vremea lui Herodot erau emasculaţi pe insula Chiosⁱ⁾ în vederea vînzării şi, după părerea lui Wachsmuthⁱ⁾, nu numai pentru barbari^[N172]. În scrierile lui Euripideⁱ⁾, femeia este numită oikurema, adică un obiect pentru îngrijirea casei (cuvîntul este de gen neutru) şi, în afară de îndeletnicirea de a face copii, dînsa nu era pentru atenieni altceva decît principala servitoare în casă. Bărbatul avea exerciţiile lui de gimnastică, dezbaterile publice, de la care femeia era exclusă; în afară de aceasta, el mai avea adesea la dispoziţia sa şi sclave, iar pe vremea înfloririi Atenei o prostituţie foarte răspîndită şi în orice caz ocrotită de stat. Tocmai pe fundamentul acestei prostituţii s-au dezvoltat în Grecia singurele femei care s-au ridicat deasupra nivelului general al femeilor din antichitate prin spiritul şi gustul lor artistic, aşa cum spartanele s-au ridicat deasupra celorlalte prin caracterul lor. Dar faptul că pentru a deveni femeie trebuia mai întîi să fii hetairă constituie cea mai aspră condamnare a familiei ateniene.

Cu timpul, această familie ateniană a ajuns modelul după care şi-au orînduit viaţa casnică nu numai ceilalţi ionieni, ci, încetul cu încetul, toţi grecii din metropolă şi din colonii. Dar, cu toata izolarea şi cu toată supravegherea, femeile grece găseau destul de des prilejul să-şi înşele bărbaţii, iar aceştia, pentru care ar fi fost o ruşine să arate fie şi cel mai mic sentiment de dragoste faţă de soţiile lor, petreceau întreţinînd tot felul de intrigi amoroase cu hetairele; dar înjosirea femeilor se răzbună, înjosindu-i chiar pe bărbaţi, pînă cînd în cele din urmă aceştia au ajuns la practica dezgustătoare a pederastiei^6'), necinstindu-şi propriii lor zei, ca şi pe ei înşişi, prin mitul lui Ganimedeⁱ⁾.

Aceasta, a fost originea monogamiei, în măsura în care o putem urmări la poporul cel mai civilizat şi mai evoluat din antichitate. Ea n-a fost nicidecum rodul iubirii individuale între sexe, cu care nu avea absolut nimic comun, întrucît căsătoriile au rămas, ca şi pînă acum, căsătorii din calcul. Monogamia a fost cea dintîi formă de familie întemeiată nu pe condiţii naturale, ci pe condiţii economice²²⁾, şi anume pe triumful proprietăţii private asupra proprietăţii comune primitive, apărută în mod natural. Dominaţia bărbatului în familie şi procrearea de copii, care nu puteau fi decît ai lui şi care erau destinaţi să devină moştenitorii averii sale, acesta a fost singurul scop al căsătoriei monogame, scop pe care grecii l-au recunoscut făţiş. În rest, căsătoria era pentru ei o povară, o datorie faţă de zei, faţă de stat si faţă de propriii lor strămoşi, care trebuia îndeplinită. La Atena, legea impunea nu numai însurătoarea, ci şi îndeplinirea de către soţ a unui minim de aşa-numite îndatoriri conjugale²³⁾.

Aşadar, căsătoria monogamă nu apare nicidecum în istorie ca o împăcare între bărbat şi femeie şi cu atît mai puţin ca forma cea mai înaltă a căsătoriei. Dimpotrivă, ea apare ca subjugare a unui sex de către celălalt, ca proclamare a unui conflict între sexe nemaicunoscut pînă atunci în întreaga istorie anterioară. Într-un manuscris vechi, netipărit, întocmit de Marx şi de mine în 1846, găsesc următoarele cuvinte: „Cea dintîi diviziune a muncii este aceea dintre bărbat şi femeie în vederea procreării“^[N173]. Iar astăzi mai pot adăuga: cea dintîi contradicţie de clasă care apare în istorie coincide cu dezvoltarea antagonismului dintre soţ şi soţie în cadrul căsătoriei monogame, iar cea dintîi asuprire de clasă coincide cu asuprirea sexului feminin de către cel masculin. Căsătorit monogamă a constituit un mare progres istoric, dar în acelaşi timp, alături de sclavie şi de avuţia privată, ea a inaugurat acea epocă, care dăinuieşte pînă în ziua de astăzi şi în care orice progres este totodată un regres relativ, în care bunăstarea şi dezvoltarea unora se înfăptuiesc cu preţul suferinţelor şi oprimării celorlalţi. Căsătoria monogamă este celula societăţii civilizate, care ne permite să studiem natura antagonismelor şi contradicţiilor ce se dezvoltă din plin în această societate.

Vechea libertate relativă a raporturilor sexuale n-a dispărut nicidecum o dată cu victoria căsătoriei-pereche sau chiar cu a celei monogame.

„Vechiul sistem de căsătorie, redus la limite mai restrînse prin dispariţia treptată a grupelor «punalua», a continuat să servească drept mediu în care s-a dezvoltat familia şi a frînat dezvoltarea ei pînă la ivirea primelor raze ale civilizaţiei... El a dispărut în cele din urmă în noua formă a heterismului, care şi în perioada civilizaţiei urmăreşte pe oameni ca o umbră întunecată ce pluteşte deasupra familiei“^[N174].

Prin heterism, Morgan înţelege raporturile sexuale extraconjugale ale bărbaţilor cu femei nemăritate, raporturi care există paralel cu căsătoria monogamă şi care, după cum se ştie, înfloresc sub diferite forme în toată perioada civilizaţiei, devenind prostituţie făţişă²⁴⁾. Acest heterism se trage nemijlocit din căsătoria pe grupe, din jertfa expiatoare, prin care femeile, prostituîndu-se, şi-au răscumpărat dreptul la castitate. A se da pentru bani era la început un act religios, care se consuma în templul zeiţei amorului, iar banii reveneau la început vistieriei templului. Hierodulele^[N175] Anaitei în Armenia, cele ale Afroditeiⁱ⁾ în Corintⁱ⁾, ca şi dansatoarele religioase de pe lîngă templele din India, aşa-numitele baiadere (stîlcire a cuvîntului portughez bailadeira — dansatoare), au fost cele dintîi prostituate. A se da bărbaţilor era la început o datorie a fiecărei femei; mai tîrziu, această îndatorire a fost îndeplinită numai de aceste preotese, ca locţiitoare ale tuturor femeilor. La alte popoare heterismul se trage din libertatea sexuală îngăduită fetelor înainte de căsătorie, şi deci este tot o rămăşiţă a căsătoriei pe grupe, dar care a ajuns pînă la noi pe altă cale. O dată cu apariţia deosebirilor de avere, adică încă pe treapta de sus a barbariei, apare ici-colo, alături de munca sclavilor, munca salariată şi în acelaşi timp, ca un corolar necesar al ei, prostituţia profesională a femeilor libere alături de constrîngerea sclavelor de a se da bărbaţilor. Aşadar, moştenirea pe care căsătoria pe grupe a lăsat-o civilizaţiei se prezintă sub un dublu aspect, cum de altfel tot ceea ce produce civilizaţia are acest caracter de duplicitate, echivoc, antagonist: de o parte monogamie, de cealaltă heterism împreună cu forma lui extremă, prostituţia. Heterismul este şi el o instituţie socială ca oricare alta; el este o continuare a vechii libertăţi sexuale în favoarea bărbaţilor. Osîndit în vorbe, în realitate el este nu numai îngăduit, dar chiar practicat pe o scară largă; îndeosebi de către clasele dominante. De fapt, această osîndire nu vizează nicidecum pe bărbaţi, care-l practică, ci numai pe femei; ele sînt hulite şi excluse din societate, proclamîndu-se astfel încă o dată dominaţia necondiţionată a bărbaţilor asupra sexului feminin ca lege socială fundamentală.

Dar, o dată cu aceasta, chiar în sînul monogamiei se dezvoltă o a doua contradicţie. Alături de soţul care îşi înfrumuseţează viaţa prin heterism se află soţia neglijată²⁵⁾. Şi o latură a contradicţiei nu poate fi concepută fără cealaltă latură a ei, tot aşa cum nu poţi avea în mînă un măr întreg după ce ai mîncat jumătate din el. Dar se pare că aşa credeau bărbaţii pînă cînd soţiile lor i-au învăţat minte. O dată cu căsătoria monogamă apar invariabil două figuri sociale caracteristice, necunoscute înainte: permanentul amant al soţiei şi soţul încornorat. Bărbaţii au repurtat victoria asupra femeilor, dar învinsele, generoase, şi-au asumat sarcina să încoroneze chiar ele pe învingători. Alături de căsătoria monogamă şi de heterism, adulterul a devenit o instituţie socială inevitabilă: reprobat, aspru pedepsit, dar imposibil de suprimat. Paternitatea certă a copiilor continuă să se bazeze cel mult pe o convingere morală, şi, pentru a soluţiona această contradicţie de nesoluţionat, Codul Napoleon a introdus în art. 312:

„L'enfant conçu pendant le mariage a pour père le mari“. („Soţul este tatăl copilului conceput în timpul căsătoriei“.)

Acesta este ultimul rezultat a trei milenii de existenţă a căsătoriei monogame.

Aşadar, în cazurile în care familia monogamă rămîne credincioasă originii sale istorice şi antagonismul dintre bărbat şi femeie capătă, datorită dominaţiei exclusive a bărbatului, o expresie clară, această familie ne redă în mic un tablou al aceloraşi antagonisme şi contradicţii în care de la ivirea civilizaţiei se mişcă societatea împărţită în clase, incapabilă de a le soluţiona sau învinge. Vorbesc aici, fireşte, numai despre acele cazuri de căsătorie monogamă în care viaţa conjugală decurge realmente în conformitate cu caracterul iniţial al acestei instituţii, dar în care soţia se răzvrăteşte împotriva dominaţiei soţului. Dar că nu toate căsătoriile decurg astfel, nimeni nu o ştie mai bine decît filistinul german, care nu e în stare să-şi asigure dominaţia în casă, aşa cum nu e în stare să şi-o asigure nici în stat, şi a cărui soţie poartă, pe bună dreptate, pantalonii de care el nu e demn. Totuşi, el are impresia că este cu mult mai presus decît tovarăşul său de suferinţă francez, căruia i se întîmplă mai des decît lui ceva cu mult mai rău.

De altfel, familia monogamă n-a îmbrăcat pretutindeni şi întotdeauna forma clasică riguroasă pe care a avut-o la greci. La romani, care în calitatea lor de viitori cuceritori ai lumii aveau concepţii mai largi, deşi mai puţin rafinate decît grecii, femeia era mai liberă şi mai respectată. Romanul socotea fidelitatea conjugală îndeajuns de asigurată prin dreptul lui de viaţă şi de moarte asupra soţiei sale. Pe lîngă aceasta, la romani femeia, la fel ca bărbatul, putea să desfacă căsătoria după plac. Dar cel mai mare progres în dezvoltarea căsătoriei monogame s-a produs, fără îndoială, o dată cu intrarea germanilor în arena istoriei, şi anume pentru că în acel moment la ei, probabil din cauza sărăciei, monogamia născută nu era încă, se pare, complet desprinsă din căsătoria-pereche. La această concluzie ajungem pe baza a trei împrejurări relatate de Tacit. În primul rînd, cu tot caracterul sacru al căsătoriei — „ei se mulţumesc cu o singură soţie, femeile trăiesc îngrădite în castitatea lor“^[N176] —, poligamia era totuşi în vigoare în rîndurile celor sus-puşi şi ale şefilor de triburi; deci o stare asemănătoare cu aceea a americanilor, la care era în vigoare căsătoria-pereche. În al doilea rînd, trecerea de la matriarhat la patriarhat s-a putut săvîrşi la ei numai cu puţin timp înainte, întrucît fratele mamei — cea mai apropiată rudă bărbătească din gintă conform matriarhatului — era considerat aproape ca o rudă mai apropiată decît însuşi tatăl, ceea ce de asemenea corespunde punctului de vedere al indienilor din America, la care Marx, după cum spunea el adesea, a găsit cheia înţelegerii propriului nostru trecut. În sfîrşit, în al treilea rînd, la germani femeile se bucurau de mult respect şi de o mare influenţăîin treburile publice, ceea ce este în directă contradicţie cu dominaţia bărbaţilor, trăsătura distinctivă a monogamiei. Aproape în toate acestea germanii nu se deosebesc de spartani, la care de asemenea, după cum am văzut, căsătoria-pereche nu era încă complet depăşită²⁶⁾. Aşadar, şi în această privinţă, o dată cu germanii, un element cu totul nou a ajuns să stăpînească lumea. Noua monogamie, care se dezvoltă acum pe ruinele lumii romane în procesul amestecării popoarelor, îmbracă dominaţia bărbaţilor în forme mai blînde şi acordă femeilor, cel puţin în aparenţă, o situaţie mai respectată şi mai liberă, pe care nu a cunoscut-o niciodată antichitatea clasică. În felul acesta s-a creat pentru prima oară posibilitatea dezvoltării din monogamie — în cadrul ei, alături de ea şi în pofida ei, după împrejurări — a celui mai mare progres moral pe care i-l datorăm: dragostea individuală modernă dintre sexe, pe care lumea dinainte nu o cunoscuse.

Dar acest progres se datora, fără îndoială, faptului că germanii se mai aflau încă în perioada familiei-pereche şi că, în măsura în care acest lucru era cu putinţă, ei au transferat în monogamie situaţia femeii care corespundea familiei-pereche; în nici un caz însă nu se datora legendarei şi admirabilei purităţi înnăscute a moravurilor germanilor, care se reduce la faptul că într-adevăr căsătoria-pereche nu este supusă contradicţiilor morale acute ale monogamiei. Dimpotrivă, în perioada migraţiunilor lor, mai ales înspre sud-est, spre nomazii din stepa de la Marea Neagră, germanii au decăzut mult sub raport moral, învăţînd de la aceste popoare, în afară de arta călăriei, şi odioase perversităţi, după cum reiese categoric din relatările lui Ammianusⁱ⁾ despre taifali şi ale lui Procopⁱ⁾ despre heruli.

Dacă dintre toate formele de familie cunoscute monogamia a fost singura în condiţiile căreia s-a putut dezvolta dragostea modernă dintre sexe, aceasta nu înseamnă însă că ea s-a dezvoltat exclusiv în cadrul ei sau în special ca dragoste a soţilor unul faţă de celălalt. Însăşi natura căsătoriei monogame stabile, în care dominaţia o avea bărbatul, excludea acest lucru. La toate clasele istoriceşte active, adică la toate clasele dominante, încheierea căsătoriei a rămas ceea ce a fost de la căsătoria-pereche încoace: o tranzacţie încheiată de părinţi. Şi cea dintîi formă de iubire între sexe, apărută în istorie sub formă de pasiune, şi anume ca o pasiune accesibilă oricărui om (cel puţin celor din clasele dominante), ca cea mai înaltă formă a instinctului sexual — ceea ce constituie tocmai caracterul ei specific —, această primă formă de manifestare a ei, amorul cavaleresc din evul mediu, nu era nicidecum o iubire conjugală. Dimpotrivă! În forma lui clasică, la provensali, el tinde direct spre adulter, pe care poeţii îl şi cîntă. Cea mai înaltă expresie a poeziei de dragoste provensale sînt aşa-numitele „albas“, în germană „Tagelieder“. Ele zugrăvesc în culori vii pe cavalerul culcat alături de frumoasa lui, soţia altuia, în timp ce afară stă straja, care îi anunţă ivirea zorilor (alba) ca să poată dispărea încă neobservat, iar apoi scena despărţirii, care constituie punctul culminant. Francezii din nord şi bravii germani au adoptat de asemenea acest gen poetic împreună cu forma corespunzătoare a dragostei cavalereşti, iar bătrînul nostru Wolfram von Eschenbachⁱ⁾ a compus pe această temă echivocă trei minunate „Tagelieder“, pe care le prefer celor trei lungi poeme eroice ale sale.

Căsătoria burgheză se contractează în zilele noastre în două feluri. În ţările catolice, părinţii continuă, ca şi în trecut, să caute tînărului fiu de burghez o soţie potrivită, şi, fireşte, consecinţa este dezvoltarea cea mai deplină a contradicţiei proprii monogamiei: practicarea din plin a heterismului de către soţ şi a adulterului de către soţie. Hotărîrea bisericii catolice de a desfiinţa divorţul se datoreşte, desigur, convingerii că împotriva adulterului, ca şi împotriva morţii, nu există leac. În ţările protestante, dimpotrivă, fiul de burghez se bucură, de regulă, de o libertate mai mare sau mai mică de a-şi alege o soţie din clasa lui socială; rezultă deci că la baza căsătoriei poate sta un anumit grad de iubire, care, de formă, e de altfel întotdeauna presupusă, fiind în spiritul făţărniciei protestante. Aici soţul practică heterismul în mod mai atenuat, iar adulterul soţiei nu este chiar atît de frecvent. Cum însă în orice fel de căsătorie oamenii rămîn ceea ce au fost şi înainte de a se căsători şi cum burghezii din ţările protestante sînt în majoritatea lor nişte filistini, această monogamie protestantă duce, chiar dacă luăm media celor mai fericite cazuri, la o convieţuire conjugală insuportabil de plictisitoare, denumită fericire casnică. Cea mai fidelă oglindă a acestor două metode de căsătorie este romanul: cel francez, pentru maniera catolică, cel german²⁷⁾ pentru maniera protestantă. În ambele genuri de roman, eroul „se alege“ cu ceva: tînărul din romanul german se alege cu fata; soţul din romanul francez cu coarnele. Şi nu e întotdeauna limpede care dintre ei se află într-o situaţie mai proastă. De aceea genul plicticos al romanului german îi inspiră burghezului francez aceeaşi oroare pe care „imoralitatea“ romanului francez o inspiră filistinului german. De altfel, în ultima vreme, de cînd „Berlinul este pe cale să devină un oraş de importanţă mondială“, romanul german începe să fie mai puţin timid în zugrăvirea heterismului şi a adulterului, care sînt şi aici de mult binecunoscute.

În ambele cazuri însă, căsătoria este condiţionată de situaţia de clasă a părţilor şi, în acest sens, ea este întotdeauna o căsătorie de convenienţă²⁸⁾. În ambele cazuri, această căsătorie de convenienţă se transformă destul de des în cea mai grosolană prostituţie, uneori pentru ambele părţi, dar de obicei în special pentru femeie, care nu se deosebeşte de curtezana de rînd decît prin faptul că nu-şi închiriază trupul ca muncitoare salariată în acord, ci se vinde o dată pentru totdeauna ca sclavă. Şi tuturor căsătoriilor de convenienţă li se potrivesc cuvintele lui Fourierⁱ⁾:

„După cum în gramatică două negaţii dau o afirmaţie, tot aşa în etica căsătoriei două prostitutii echivalează cu o virtute“^[N177].

Amorul sexual poate deveni o regulă în raporturile cu femeia şi devine într-adevăr o regulă numai la clasele asuprite, adică în zilele noastre la proletariat, indiferent dacă aceste raporturi sînt recunoscute oficial sau nu. Dar în acest caz sînt înlăturate şi toate bazele monogamiei clasice, căci lipseşte orice fel de proprietate, pentru a cărei păstrare şi transmitere prin moştenire au fost create monogamia şi dominaţia bărbaţilor, şi de aceea lipseşte şi orice imbold pentru a impune dominaţia bărbaţilor. Ba mai mult, lipsesc şi mijloacele pentru a o face: dreptul civil, care ocroteşte această dominaţie, există numai pentru cei avuţi şi pentru relaţiile dintre ei şi proletari; dar această ocrotire costă bani, şi ca atare, din pricina sărăciei muncitorului ea este lipsită de eficacitate în relaţiile dintre muncitor şi soţia sa. Aici rolul hotărîtor îl au cu totul alte relaţii personale şi sociale. Şi, în afară de aceasta, de cînd marea industrie a smuls femeia din gospodărie şi a aruncat-o pe piaţa muncii şi în fabrică, aşa încît adeseori ea este aceea care întreţine familia, ultimele rămăşiţe ale dominaţiei bărbatului în căminul proletar şi-au pierdut orice bază, în afară doar de o oarecare brutalitate faţă de soţii, brutalitate care s-a înrădăcinat o dată cu introducerea monogamiei. Aşadar, familia proletarului nu mai este monogamă, în înţelesul strict al cuvîntului, nici chiar atunci cînd se bazează pe cea mai înfocată iubire şi pe cea mai trainică fidelitate din partea ambelor părţi şi cu toată binecuvîntarea religioasă şi civilă. De aceea veşnicii însoţitori ai monogamiei, heterismul şi adulterul, joacă aici un rol cu totul neînsemnat; femeia a redobîndit în fapt dreptul de a desface căsătoria, şi, cînd părţile nu se pot împăca, ele preferă să se despartă. Într-un cuvînt, căsătoria proletară este monogamă în înţelesul etimologic al cuvîntului, dar nicidecum în înţelesul lui istoric²⁹⁾.

Juriştii noştri consideră, de altfel, că progresul legislaţiei face ca femeia să aibă din ce în ce mai puţine motive de a se plînge. Legislaţia modernă a ţărilor civilizate recunoaşte tot mai mult că, în primul rîul, pentru a fi valabilă, căsătoria trebuie să fie un contract încheiat de bunăvoie de către ambele părţi, şi în al doilea rînd, că şi în timpul căsniciei amîndouă părţile trebuie să aibă una faţă de cealaltă drepturi şi datorii egale. Iar dacă aceste două cerinţe s-ar îndeplini în mod consecvent, femeile ar avea tot ceea ce îşi pot dori.

Această argumentare pur juridică este identică cu aceea pe care o foloseşte burghezul republican radical pentru a închide gura proletariatului. Contractul de muncă, pretinde el, este încheiat de bunăvoie între cele două părţi. Dar el este considerat încheiat de bunăvoie pentru că pe hîrtie legea pune amîndouă părţile într-o situaţie egală. Puterea pe care situaţia de clasă diferită o dă uneia dintre părţi, presiunea pe care aceasta o exercită asupra celeilalte părţi — situaţia economică reală a amîndurora — sînt lucruri care nu privesc legea. Şi, pe timpul duratei contractului de muncă, amîndouă părţile trebuie să se bucure iarăşi de drepturi egale atît timp cît una din părţi nu renunţă în mod expres la ele. Faptul că situaţia economică îl sileşte pe muncitor să renunţe pînă şi la ultima aparenţă de egalitate în drepturi de asemenea nu priveşte legea.

Referitor la căsătorie, chiar şi cea mai progresistă lege este pe deplin satisfăcută dacă părţile interesate au declarat formal că consimt de bunăvoie la căsătorie. Ceea ce se petrece în culisele juridice, acolo unde se desfăşoară viaţa reală, şi în ce mod se ajunge la acest liber consimţămînt, aceasta nu e treaba nici a legii şi nici a juristului. Or, o simplă comparaţie a legislaţiei din diferite ţări ar trebui să arate juristului la ce se reduce acest liber consimţămint. În ţările în care copiilor le este asigurată prin lege o parte din averea părintească, în care deci ei nu pot fi dezmoşteniţi — în Germania, în ţările în care este în vigoare dreptul francez etc. —, copiii trebuie să obţină consimţămîntul părinţilor pentru a putea încheia o căsătorie. În ţările în care este în vigoare dreptul englez, consimţămîntul părinţilor nu e o condiţie legală pentru încheierea căsătoriei, părinţii dispun de libertate completă în ceea ce priveşte testarea averii lor şi-şi pot dezmoşteni copiii după bunul lor plac. Este deci limpede că, cu toate acestea şi tocmai pentru motivele acestea, în Anglia şi în America, la clasele care au ceva de transmis prin moştenire, libertatea în ceea ce priveşte încheierea căsătoriei nu este de fapt cu nimic mai mare decît în Franţa şi în Germania.

Lucrurile nu stau mai bine nici în ceea ce priveşte egalitatea juridică a bărbatului şi a femeii în căsătorie. Inegalitatea în drepturi dintre ei, pe care am moştenit-o de la rînduielile sociale anterioare, nu este cauza, ci rezultatul asupririi economice a femeii. În vechea gospodărie comunistă, care cuprindea multe perechi conjugale şi copiii lor, conducerea gospodăriei, dată în seama femeilor, era o îndeletnicire socială tot atît de necesară ca şi procurarea mijloacelor de hrană de către bărbaţi. O dată cu apariţia familiei patriarhale şi mai ales cu cea a familiei monogame separate, situaţia se schimbă. Conducerea gospodăriei şi-a pierdut caracterul ei social. Ea nu mai privea societatea. Ea a devenit un serviciu privat; soţia a devenit prima servitoare, fiind înlăturată de la participarea la producţia socială. Abia marea industrie din vremea noastră i-a redeschis femeii — şi numai femeii proletare — drumul spre producţia socială. Dar în aşa fel, încît, dacă îşi îndeplineşte îndatoririle în serviciul privat al familiei, ea rămîne exclusă de la producţia socială şi nu poate cîştiga nimic; iar dacă vrea să participe la munca socială şi să-şi cîştige singură existenţa, este în imposibilitate de a-şi îndeplini îndatoririle familiale. În această privinţă, situaţia femeii este aceeaşi atît în fabrici, cît şi în toate ramurile de activitate, pînă chiar şi în medicină şi în avocatură. Familia separată modernă este întemeiată pe robia casnică, făţişă sau camuflată, a femeii, iar societatea modernă este o masă alcătuită numai din familii individuale, care constituie moleculei ei. În zilele noastre, în marea majoritate a cazurilor, bărbatul trebuie să fie cel care cîştigă, susţinătorul familiei, cel puţin la clasele avute, şi aceasta îi creează o situaţie dominantă, care nu are nevoie de privilegii juridice speciale. În familie el este burghezul, iar femeia reprezintă proletariatul. În lumea industrială însă, caracterul specific al asupririi economice care apasă asupra proletariatului se manifestă în toată acuitatea sa abia după ce toate privilegiile speciale bazate pe lege ale clasei capitaliste au fost înlăturate şi s-a stabilit deplina egalitate juridică a ambelor clase; republica democratică nu înlătură antagonismul dintre cele două clase; dimpotrivă, ea este aceea care oferă terenul pe care va avea loc lupta pentru rezolvarea acestui antagonism. Tot astfel caracterul specific al dominaţiei soţului asupra soţiei în familia modernă, precum şi necesitatea şi modalitatea stabilirii unei reale egalităţi sociale pentru amîndoi vor apărea în plină lumină abia atunci cînd ambii vor avea deplină egalitate în drepturi din punct de vedere juridic. Atunci va ieşi la iveală că prima condiţie prealabilă pentru eliberarea femeii este ca întregul sex feminin să se întoarcă la munca socială, fapt care, la rîndul lui, cere ca familia individuală să înceteze de a mai fi unitatea economică a societăţii.

———

Avem, aşadar, trei forme principale de căsătorie, care în linii generale corespund celor trei stadii principale ale dezvoltării omenirii. Sălbăticiei îi corespunde căsătoria pe grupe, barbariei căsătoria-pereche, civilizaţiei monogamia, completată prin adulter şi prostituţie. Între căsătoria-pereche şi monogamie, pe treapta de sus a barbariei, se intercalează dominaţia bărbaţilor asupra sclavelor şi poligamia.

După cum s-a văzut din întreaga noastră expunere, progresul care se manifestă în această succesiune este legat de faptul caracteristic că femeilor li se răpeşte tot mai mult libertatea sexuală existentă în căsătoria pe grupe, dar nu şi bărbaţilor. Şi, într-adevar, pentru bărbaţi căsătoria pe grupe există de fapt pînă astăzi. Ceea ce pentru femeie constituie o crimă şi atrage după sine grave consecinţe legale şi sociale, la bărbaţi e considerat ca ceva onorabil sau, în cel mai rău caz, ca o neînsemnată pată morală, purtată cu plăcere. Dar cu cît heterismul tradiţional suferă în vremea noastră mai multe modificări sub influenţa producţiei capitaliste de mărfuri, adaptîndu-se tot mai mult acesteia, şi cu cît se transformă mai mult în prostituţie făţişă, cu atît efectul lui este mai demoralizant. El demoralizează pe bărbaţi cu mult mai mult decît pe femei. Dintre femei, prostituţia degradează numai pe nenorocitele care-i cad victimă şi nici chiar pe acestea în măsura în care se crede de obicei. În schimb, ea corupe caracterul tuturor bărbaţilor. Astfel, de pildă, o logodnă lungă este, în nouă cazuri din zece, o adevărată şcoală pregătitoare a infidelităţii conjugale.

Ne îndreptăm însă spre o revoluţie socială în care bazele economice de pînă acum ale monogamiei vor dispărea tot atît de sigur ca şi acelea ale complementului ei, prostituţia. Monogamia a apărut ca urmare a concentrării unor avuţii mai mari într-o singură mînă, şi anume în mîna bărbatului, precum şi din necesitatea de a transmite aceste avuţii prin moştenire copiilor acestui bărbat şi nu copiilor altuia. Pentru aceasta era necesară monogamia femeii, nu a bărbatului, aşa încît această monogamie a femeii nu a împiedicat de loc poligamia făţişă sau ascunsă a bărbatului. Dar revoluţia socială care va avea loc, transformînd cel puţin partea covîrşitoare a avuţiilor permanente şi transmisibile — mijloacele de producţie — în proprietate socială, va reduce la minim toată această grijă în legătură cu cel căruia urmează să-i fie transmisă moştenirea. Dar, dat fiind că monogamia a luat naştere din cauze economice, nu va dispărea ea oare cînd vor dispărea aceste cauze?

Nu fără temei am putea răspunde: nu numai că nu va dispărea, ci, dimpotrivă, abia atunci se va realiza pe deplin. Căci, o dată cu transformarea mijloacelor de producţie în proprietate socială, va dispărea şi munca salariată, proletariatul, deci va dispărea şi necesitatea pentru un anumit număr de femei, care poate fi calculat statistic, de a se da bărbaţilor pentru bani. Prostituţia va dispărea, iar monogamia, în loc să-şi înceteze existenţa, va deveni, în sfîrşit, o realitate şi pentru bărbaţi.

Aşadar, situaţia bărbaţilor se va schimba, în orice caz, foarte mult. Dar şi situaţia femeilor, a tuturor femeilor, va suferi o schimbare însemnată. O dată cu trecerea mijloacelor de producţie în proprietate socială, familia individuală va înceta de a mai fi unitatea economică a societăţii. Gospodăria particulară se va transforma într-o instituţie socială; îngrijirea şi creşterea copiilor va deveni o chestiune socială, societatea se va îngriji în mod egal de toţi copiii, fie ei legitimi sau nelegitimi. În felul acesta va fi înlăturată grija pentru „urmări“, care constituie astăzi momentul social esenţial — atît moral, cît şi economic — care împiedică fata să se dea fără rezerve bărbatului pe care îl iubeşte. Nu va constitui oare aceasta o cauză suficientă pentru a determina dezvoltarea treptată a unor relaţii sexuale mai libere şi, totodată, formarea unei opinii publice mai îngăduitoare în ceea ce priveşte cinstea fecioarelor şi necinstea femeii? Şi, în sfîrşit, n-am văzut noi că în lumea modernă monogamia şi prostituţia, deşi reprezintă contraste, sînt totuşi nişte contraste inseparabile, doi poli ai aceleiaşi rînduieli sociale? Poate oare să dispară prostituţia fără să tragă după sine în prăpastie şi monogamia?

Aici intră în acţiune un element nou, un element care pe vremea dezvoltării monogamiei exista cel mult în germene: iubirea individuală între sexe.

Înainte de evul mediu, nici vorbă nu putea fi de iubire individuală între sexe. Este de la sine înţeles că frumuseţea fizică, relaţiile intime, înclinaţiile comune etc. au exercitat asupra persoanelor de sex diferit o atracţie sexuală şi că nici bărbaţilor, nici femeilor nu le putea fi absolut indiferent cu cine întreţineau relaţii atît de intime. Dar de aici şi pînă la iubirea de astăzi dintre sexe e cale foarte lungă. În toată antichitatea căsătoriile sînt încheiate de către părinţi în numele celor două părţi, care se resemnau la această situaţie. Puţina dragoste conjugală pe care o cunoaşte antichitatea — nu este o înclinaţie subiectivă, ci o datorie obiectivă — nu este baza, ci corolarul căsătoriei. Legături de dragoste în înţelesul modern al cuvîntului întîlnim în antichitate numai în afara societăţii oficiale. Păstorii ale căror bucurii şi suferinţe în dragoste sînt cîntate de Teocritⁱ⁾ şi Moschosⁱ⁾, „Daphnisⁱ⁾ şi Chloeⁱ⁾“ ai lui Longos^{i) [N178]} sînt sclavi care nu participă la treburile statului, sfera în care se desfăşoară viaţa cetăţeanului liber. În afară de sclavi nu întîlnim legături de dragoste decît ca produs al descompunerii vechii lumi în curs de dispariţie şi numai cu femei care se află şi ele în afara societăţii oficiale, hetairele, prin urmare cu străine sau liberte: la Atena în preajma prăbuşirii sale, la Roma pe vremea imperiului. Iar dacă au existat într-adevăr legături de dragoste între cetăţeni şi cetăţene libere, ele au existat numai sub formă de adulter. Cît despre clasicul poet din antichitate al amorului, bătrînul Anacreonⁱ⁾, iubirea între sexe în sensul modern îi era atît de indiferentă, încît pentru el nici chiar sexul fiinţei iubite nu avea importanţă.

Iubirea de azi între sexe se deosebeşte în mod esenţial de simpla atracţie sexuală, acel eros al anticilor. În primul rînd, ea presupune existenţa unui sentiment reciproc de dragoste la fiinţa iubită; în privinţa aceasta, femeia este egală cu bărbatul, pe cînd în erosul antic de multe ori femeia nici nu era întrebată. În al doilea rînd, iubirea între sexe are un grad de intensitate şi o durată care face ca neposedarea sau despărţirea să apară celor două părţi ca o mare nenorocire, dacă nu chiar ca suprema nenorocire; pentru a-şi putea aparţine una alteia, ele se expun oricărui risc, punîndu-şi chiar viaţa în primejdie, ceea ce în antichitate se întîmpla cel mult în caz de adulter. Şi, în sfîrşit, apare un nou criteriu moral pentru aprecierea relaţiilor sexuale: nu se pune numai întrebarea dacă ele sînt conjugale sau extraconjugale, ci şi dacă au izvorît din iubire reciprocă sau nu. Se înţelege că, în practica feudală sau burgheză, soarta acestui nou criteriu nu este mai bună decît a tuturor celorlalte criterii morale: se trece peste el. Dar nici mai rea nu este; ca şi celelalte criterii, el este recunoscut în teorie, pe hîrtie. Iar deocamdată, nici nu poate pretinde mai mult.

Evul mediu porneşte de acolo unde s-a oprit antichitatea în ceea ce priveşte embrionul de iubire între sexe: de la adulter. Am descris iubirea cavalerească care a creat cîntecele zorilor. De la această dragoste, care tinde la distrugerea căsătoriei, pînă la dragostea care urmează să stea la baza ei este o cale lungă, pe care cavalerii n-au străbătut-o niciodată în întregime. Chiar dacă trecem de la popoarele romanice frivole la virtuoşii germani, vedem în „Cîntecul Nibelungilor“ că Kriemhildⁱ⁾, deşi îl iubeşte în taină pe Siegfriedⁱ⁾ tot atît de mult cum o iubeşte şi el, atunci cînd Guntherⁱ⁾ o anunţă că a promis-o unui cavaler al cărui nume nu i-l spune, ea răspunde doar atît:

„Nu e nevoie să mă rogi; aşa cum îmi porunceşti, aşa voi face întotdeauna; cu acela, stăpîne, pe care mi-l dai de bărbat mă voi logodi bucuroasă“.

Nici nu-i trece prin gînd că ar fi cu putinţă să se ţină seama de iubirea ei. Guntner o cere în căsătorie pe Brünhildⁱ⁾, Etzelⁱ⁾ (Atila) pe Kriemhild fără să le fi văzut vreodată; tot astfel în „Gutrun“^[N179]: Siegebant de Irlandaⁱ⁾ o cere pe norvegiana Uteⁱ⁾, Hetel de Hegelingenⁱ⁾ pe Hilde de Irlandaⁱ⁾, în sfîrşit Siegfried de Morlandaⁱ⁾, Hartmut de Ormaniaⁱ⁾ şi Herwig de Seelandaⁱ⁾ pe Gutrunⁱ⁾; şi numai în acest din urmă caz s-a întîmplat ca Gutrun să se hotărască de bunăvoie pentru cel din urmă. De obicei mireasa tînărului prinţ este aleasă de părinţii acestuia, dacă mai sînt în viaţă; în caz contrar, de el însuşi după ce a consultat în prealabil pe vasalii principali, al căror cuvînt are întotdeauna greutate. Nici nu se putea altfel. Pentru cavaler sau baron, ca şi pentru suveranul ţării însuşi, însurătoarea este un act politic, un prilej de a-şi mări puterea prin noi alianţe; decisiv este interesul dinastiei, şi nu preferinţele individului. Cum ar fi posibil în aceste condiţii ca iubirea să aibă ultimul cuvînt în încheierea căsătoriei?

La fel stau lucrurile şi cu breslaşul din oraşele medievale. Tocmai privilegiile care îl protejau, regulamentele corporative respective, hotarele artificiale care în virtutea legii îl separau, pe de o parte, de celelalte bresle, pe de altă parte de propriii săi tovarăşi de breaslă sau de calfe şi ucenici au fost acelea care au restrîns considerabil cercul din care putea să-şi aleagă o soţie potrivită. Şi bineînţeles că, în acest sistem încîlcit, interesul familial, şi nu dorinţa individului hotăra care anume este soţia cea mai potrivită.

Aşadar, în imensa majoritate a cazurilor, pînă la sfîrşitul evului mediu, încheierea căsătoriei a rămas ceea ce a fost de la început: o chestiune care nu era hotărîtă de cei în cauză. La început, fiecare om venea pe lume gata căsătorit — căsătorit cu o întreagă grupă a sexului opus. În formele de mai tîrziu ale căsătoriei pe grupe, era, probabil, aceeaşi situaţie, doar că grupa se restrîngea tot mai mult. În căsătoria-pereche, regula era ca mamele să se înţeleagă asupra căsătoriei copiilor lor; şi aici rolul hotărîtor îl au considerentele privitoare la noi legături de rudenie, menite să asigure tinerei perechi o poziţie mai puternică în gintă ţi trib. Iar cînd, o dată cu precumpănirea proprietăţii private asupra celei obşteşti şi cu ivirea interesului pentru moştenire, s-au instaurat patriarhatul şi monogamia, încheierea căsătoriei a început să depindă întru totul de considerente economice. Forma căsătoriei prin cumpărare dispare, dar în fond această căsătorie capătă o răspîndire tot mai largă, încît nu numai femeia, ci şi bărbatul este evaluat nu după însuşirile sale personale, ci după averea sa. Chiar de la început era un lucru nemaiauzit în practica claselor dominante ca înclinaţia reciprocă a părţilor să fie motivul precumpănitor în încheierea căsătoriei; aşa ceva se întîmpla cel mult în literatura romantică sau la clasele asuprite, care nu contau.

Aceasta era situaţia pe care a găsit-o producţia capitalistă atunci cînd, după epoca descoperirilor geografice, se pregătea să-şi impună supremaţia în lumea întreagă prin comerţul mondial şi prin manufactură. Era de presupus că acest mod de a încheia căsătoriile va fi cel mai potrivit pentru ea, şi chiar aşa a şi fost. Şi cu toate acestea — ironia istoriei este inepuizabilă — tocmai capitalismului i-a fost dat să-i dea lovitura hotărîtoare. Transformînd totul în marfă, producţia capitalistă a distrus toate relaţiile vechi, tradiţionale, în locul moravurilor moştenite şi al dreptului istoric a pus cumpărarea şi vînzarea, contractul „liber“. Juristul englez H. S. Maine^{i) [N180]} credea că a făcut o descoperire grozavă spunînd că întregul nostru progres faţă de epocile anterioare constă în faptul că am ajuns from status to contract, de la rînduieli transmise prin tradiţie la rîndufeli stabilite prin contracte liber consimţite, lucru care, în măsura în care este just, a fost spus încă în „Manifestul Comunist“³⁰⁾.

Dar un contract pot încheia numai oamenii care sînt în situaţia de a dispune liber de persoana, de acţiunile şi de bunurile lor şi care sînt egali în drepturi unul faţă de celălalt. Una dintre sarcinile principale ale producţiei capitaliste a fost tocmai aceea de a-i crea pe aceşti oameni „liberi“ şi „egali“. Dacă acest lucru s-a întîmplat la început numai în mod semiconştient şi, pe deasupra, sub un înveliş religios, începînd de la reforma luteranăⁱ⁾ şi calvinăⁱ⁾ s-a statornicit totuşi teza că omul este pe deplin răspunzător pentru faptele sale numai atunci cînd le-a săvîrşit în deplină libertate a voinţei şi că este o datorie morală de a te împotrivi oricărei constrîngeri la o faptă imorală. Cum se împacă însă aceasta cu cele practicate pînă atunci cu prilejul încheierii căsătoriei? Potrivit concepţiei burgheze, căsătoria era un contract, o tranzacţie juridică, şi anume cea mai importantă dintre toate, fiindcă determina pentru tot timpul vieţii destinele a doi oameni, ale trupului şi spiritului lor. Ce-i drept, formal, această tranzacţie era încheiată pe atunci de bunăvoie: ea nu putea avea loc fără consimţămîntul părţilor. Dar se ştia prea bine cum se obţinea consimţămîntul şi care erau adevăraţii autori ai căsătoriei. Or, dacă pentru toate celelalte contracte se cerea o reală libertate în luarea hotărîrii, de ce nu s-ar fi cerut şi pentru acest contract? Oare cei doi tineri care urmau să se unească nu aveau şi ei dreptul de a dispune liber de ei înşişi, de trupul şi de organele lor? Oare iubirea între sexe nu ajunsese la modă datorită cavalerilor şi, în opoziţie cu dragostea adulterină a cavalerului, dragostea conjugală nu era oare adevărata formă burgheză a acestei iubiri? Dacă însă datoria soţilor era de a se iubi unul pe altul, nu era în aceeaşi măsură o datorie a celor ce se iubeau ca ei să fie aceia care să hotărască încheierea căsătoriei şi nu să lase pe alţii să hotărască în locul lor? Şi oare acest drept al celor care se iubesc nu era mai presus de dreptul părinţilor, al rudelor şi al celorlalţi mijlocitori de căsătorii şi peţitori tradiţionali? Dacă dreptul individului de a alege în mod liber îşi făcea loc fără nici o jenă în biserică şi în religie, putea oare acest drept să se oprească în faţa insuportabilei pretenţii a generaţiei mai vîrstnice care voia să dispună de trupul, de sufletul, de averea, de fericirea sau de nefericirea generaţiei mai tinere?

Aceste întrebări trebuiau să se ivească într-o vreme în care toate legăturile vechi ale societăţii se destrămau şi toate concepţiile moştenite începeau să se clatine. Lumea a devenit dintr-o dată aproape de zece ori mai mare; în loc de o pătrime dintr-o emisferă, întregul glob pămîntesc se găsea acum în faţa ochilor europenilor occidentali, care s-au grăbit să intre în posesiunea celorlalte şapte pătrimi. Şi întocmai ca vechile hotare strîmte ale patriei se prăbuşiră şi hotarele milenare ale modului tradiţional de a gîndi impus de evul rnediu. În faţa ochiului şi a minţii omului se deschidea un orizont infinit mai larg. Pentru un tînăr pe care îl atrăgeau bogăţiile Indiei, minele de aur şi de argint din Mexic şi din Potosiⁱ⁾, ce valoare mai putea avea reputaţia de onestitate sau onorabilul privilegiu de breaslă transmis din generaţie în generaţie? Era epoca cavalerilor rătăcitori ai burgheziei, care şi-a avut şi ea romantismul şi exaltările ei amoroase, dar de natură burgheză şi, în ultimă instanţă, cu ţeluri burgheze.

Împrejurările erau de aşa natură, încît burghezia în ascensiune, mai ales cea din ţările protestante, unde ordinea existenta a fost zdruncinată mai mult decît oriunde, a recunoscut din ce în ce mai mult libertatea în încheierea contractului şi în ceea ce priveşte căsătoria, înfăptuind-o în felul arătat mai sus. Căsătoria a rămas o căsătorie de clasă, dar înăuntrul clasei s-a recunoscut părţilor un anumit grad de libertate în alegere. Iar pe hîrtie, în teoria moralei şi în descrierea poetică, nimic nu era mai categoric stabilit decît imoralitatea oricărei căsătorii care nu se bazează pe iubirea reciprocă între sexe şi pe acordul cu adevărat al soţilor. Într-un cuvint, căsătoria din dragoste era proclamată un drept al omului, şi nu numai un drept al bărbatului (droit de l'homme)³¹⁾, ci, în mod excepţional, şi un drept al femeii (droit de la femme)³²⁾.

Dar, într-o anumită privinţă, acest drept al omului se deosebea de toate celelalte aşa-zise drepturi ale omului. Deoarece acestea din urmă se mărgineau în practică numai la clasa dominantă, la burghezie, iar, direct sau indirect, pentru clasa asuprită, pentru proletariat se reduceau la zero, ironia istoriei s-a vădit şi în cazul de faţă. Clasa dominantă rămîne dominată de cunoscutele influenţe economice, şi de aceea în rîndurile ei numai în cazuri excepţionale au loc căsătorii încheiate în mod cu adevărat liber, pe cînd la clasa dominată ele sînt, după cum am văzut, regula generală.

Aşadar, deplina libertate în încheierea căsătoriei va putea fi realizată pe plan general abia atunci cînd desfiinţarea producţiei capitaliste şi a relaţiilor de proprietate create de ea va fi înlăturat toate acele considerente economice secundare care mai exercită şi astăzi o influenţă atît de puternică asupra alegerii soţului. Atunci nu va mai rămîne nici un alt motiv decît acela al afecţiunii reciproce.

Întrucît iubirea între sexe este, prin natura ei, exclusivistă, cu toate că acest exclusivism se realizează astăzi numai la femeie, căsătoria întemeiată pe iubirea între sexe este, prin natura ei, monogamă. Am văzut cîtă dreptate avea Bachofen cînd considera că progresul făcut de la căsătoria pe grupe la căsătoria monogamă se datoreşte mai ales femeii; numai trecerea de la căsătoria-pereche la monogamie trebuie pusă pe seama bărbaţilor; din punct de vedere istoric, ea a dus, în fond, la o înrăutăţire a situaţiei femeii şi la o înlesnire a infidelităţii bărbaţilor. De aceea, de îndată ce vor dispărea considerentele economice — grija pentru propria ei existenţă şi mai ales pentru viitorul copiilor ei —, care au determinat pe femeie să se împace cu obişnuita infidelitate a bărbaţilor, atunci, judecînd după întreaga experienţă de pînă acum, egalitatea obţinută de femeie va face în măsură infinit mai mare pe bărbaţi să devină cu adevărat monogami decît pe femei să devină poliandre.

Totodată însă, din monogamie vor dispărea în mod cert trăsăturile caracteristice imprimate ei de relaţiile de proprietate din care a izvorit, şi anume în primul rînd supremaţia bărbatului, iar în al doilea rînd indisolubilitatea căsătoriei. Supremaţia bărbatului în căsătorie este o simplă consecinţă a supremaţiei lui economice şi dispare de la sine o dată cu aceasta. Indisolubilitatea căsătoriei este, în parte, o consecinţă a situaţiei economice în cadrul căreia a luat naştere monogamia şi, în parte, o tradiţie din vremea în care corelaţia dintre această situaţie economică şi monogamie nu era încă bine înţeleasă şi era exagerată de religie. În vremea noastră ea este încălcată în mii de cazuri. Dacă numai căsătoria întemeiată pe dragoste este morală, morală este de asemenea numai căsătoria în care dragostea continuă să existe. Durata iubirii individuale între sexe diferă însă foarte mult de la individ la individ, mai ales la bărbaţi, şi, atunci cînd sentimentul încetează cu desăvîrşire sau o nouă iubire pasionată îi ia locul, despărţirea devine o binefacere atît pentru ambele părţi, cît şi pentru societate. Dar atunci, spre deosebire de ceea ce se petrece în prezent, oamenii vor fi scutiţi de murdăria inutilă a unui proces de divorţ.

Aşadar, ceea ce putem presupune astăzi despre formele relaţiilor sexuale după iminenta înlăturare a producţiei capitaliste este mai ales de ordin negativ, mărginindu-se în majoritatea cazurilor la ceea ce va dispărea. Dar ce element nou se va adăuga? Aceasta se va hotărî atunci cînd se va fi ridicat o nouă generaţie: o generaţie de bărbaţi care niciodată în viaţa lor nu vor fi în situaţia de a cumpăra o femeie cu bani sau prin alte mijloace sociale ale puterii, şi o generaţie de femei care niciodată nu vor fi în situaţia nici de a se da unui bărbat din alte considerente decît din iubire adevărată şi nici de a refuza să se dea iubitului de teama consecinţelor economice. Cînd se vor ivi asemenea oameni, prea puţin se vor sinchisi ei de tot ceea ce se crede astăzi că ar trebui să facă; ei vor şti singuri cum să procedeze şi singuri îşi vor forma o opinie publică corespunzătoare în ce priveşte purtarea fiecăruia în parte, şi cu asta basta.

Dar să ne întoarcem la Morgan, de la care ne-am îndepărtat cam mult. Studierea istorică a instituţiilor sociale care s-au dezvoltat în epoca civilizaţiei depăşeşte cadrul cărţii sale. De aceea el vorbeşte foarte puţin despre soarta monogamiei în cursul acestei epoci. Şi el crede că dezvoltarea familiei monogame constituie un progres, un pas spre completa egalitate în drepturi a sexelor, fără a considera însă că acest ţel a fost atins. Dar, spune el.

„dacă se recunoaşte faptul că familia a trecut consecutiv prin patru forme şi se alfă acum într-a cincea, se naşte întrebarea dacă în viitor această formă va dăinui mult timp. Singurul răspuns care se poate da este că ea trebuie să progreseze o dată cu societatea, să se modifice în aceeaşi măsură în care se modifică şi societatea, aşa cum s-a întîmplat şi în trecut. Fiind o creaţie a orînduirii sociale, ea va reflecta gradul de dezvoltare a culturii în orînduirea respectivă. Întrucît de la începutul civilizaţiei familia monogamă s-a perfecţionat simţitor, îndeosebi în timpurile moderne, putem cel puţin presupune că ea este capabilă de a continua această perfecţionare pînă cînd va fi atinsă egalitatea între sexe. Dacă însă, într-un viitor îndepărtat, familia monogamă nu va fi în stare să îndeplinească cerinţele societăţii, ne este imposibil să prevedem de ce natură va fi familia care-i va urma“^[N181].

(1). Prin faptul că a denumit această stare primitivă heterism, Bachofen a arătat cît de puţin şi-a dat el seama ce a descoperit sau, mai bine zis, a ghicit. Prin cuvîntnl heterism, pus în circulaţie de ei, grecii înţelegeau relaţiile dintre bărbaţii necăsătoriţi sau cei care trăiau în căsătorie-pereche şi femeile necăsătorite; aceasta presupune întotdeauna existenţa unei anumite forme de căsătorie, în afara căreia au loc aceste relaţii, şi subînţelege, cel puţin ca o posibilitate, prostituţia. Acest cuvînt nu a fost niciodată folosit în alt sens şi în această accepţie îl întrebuinţez şi eu împreună cu Morgan. Descoperirile deosebit de importante ale lui Bachofen sînt pretutindeni mistificate pînă la absurd de ideea lui fantezistă potrivit căreia relaţiile dintre bărbat şi femeie, istoriceşte apărute, şi-ar avea întotdeauna originea în reprezentările religioase ale oamenilor, şi nu în condiţiile lor reale de viaţă. (Nota lui Engels.)

(2). Într-o scrisoare din primăvara anului 1882^[N146], Marx relevă în termeni foarte vehemenţi prezentarea denaturată a epocii primitive în libretul „Nibelungilor“ de Wagnerⁱ⁾. „S-a mai pomenit cîndva ca fratele să-şi îmbrăţişeze sora ca pe o soţie?“^[N147] Acestor „zei lascivi“ ai lui Wagner, care în chip cu totul modern dau relaţiilor lor de dragoste mai multă picanterie, adăugîndu-le o mică doză de incest, Marx le răspunde: „În epoca primitivă sora era soţie, şi acest lucru era moral“²⁾. (Nota lui Engels.) Un francez, prieten şi admirator al lui Wagner, nu este de acord cu această observaţie şi remarcă faptul că şi în „Edda veche“, din care s-a inspirat Wagner, în „Ögisdrecka“, zeul Lokiⁱ⁾ îi reproşează zeiţei Freyjaⁱ⁾: „Ai îmbrăţişat pe propriul tău frate în faţa zeilor“. De unde ar rezulta că încă de pe atunci căsătoria între frate şi soră ar fi fost interzisă. Dar „Ögisdrecka“ este expresia unei vremi cînd se pierduse complet credinţa în vechile mituri. Ea este o pură satiră în genul lui Lucian la adresa zeilor. Dacă Loki, în chip de Mefistoⁱ⁾, face Freyjei un astfel de reproş, aceasta este mai curînd în defavoarea tezei lui Wagner. Şi apoi, cîteva versuri mai jos, Loki îi spune lui Niördhrⁱ⁾: „Cu sora ta ai zămislit un (astfel de) fiu“ (vidh systur thinni gaztu slikan mog)^[N148]. Niördhr, ce-i drept, nu este din familia asilor, ci din familia vanilor, şi în „Ynglinga saga“ el afirmă că în ţara vanilor se obişnuesc căsătoriile între frate şi soră, ceea ce nu se obişnuieşte la asi^[N149]. Aceasta ar fi un indiciu că vanii sînt zei mai vechi decît asii. În orice caz, Niördhr trăieşte în mijlocul asilor, ca unul de-ai lor, şi astfel „Ögisdrecka“ este mai curînd o dovadă că, pe vremea cînd s-au născut legendele norvegiene despre zei, căsătoria între fraţi şi surori, cel puţin între zei, nu inspira încă oroare. Dacă e vorba să i se dea o justificare lui Wagner, e, poate, mai bine să ne referim nu la „Edda“, ci la Goethe, care, în balada „Zeul şi baiadera“, comite o greşeală asemănătoare cu privire la obligaţia religioasă a femeilor de a se da bărbaţilor în temple, asemuind prea mult acest obicei cu prostituţia modernă. (Nota lui Engels.)

(3). Urmele unor relaţii sexuale haotice, aşa-numita „Sumpfzeugung“, pe care Bachofen credea că le-a descoperit^[N151], ne duc la căsătoria pe grupe; acest lucru nu mai poate fi pus la îndoială acum de nimeni. „Dacă Bachofen consideră o «nelegiuire» aceste căsătorii «punalua», un om din acea epocă ar considera incestuoase majoritatea căsătoriilor de acum dintre rude apropiate şi îndepărtate după tată şi după mamă, ca fiind căsătorii între fraţi şi surori înrudiţi prin sînge“ (Marx). (Nota lui Engels.)

1). Textul acestui paragraf şi al celor care urmează pînă la subcapitolul „Familia înrudită prin sînge“ a fost adăugat de Engels la ediţia din 1891.  — Nota red. Editurii Politice

2). În ediţia din 1884 aici nota se încheie.  — Nota red. Editurii Politice

3). În ediţia din 1884 lipseşte: probabil.  — Nota red. Editurii Politice

4). În ediţia din 1884 lipsesc cuvintele: sau o formă asemănătoare ei.  — Nota red. Editurii politice

5). În ediţia din 1884: familia punalua.  — Nota red. Editurii politice

6). Cuvintele „sau în una asemănătoare“ au fost adăugate de Engels la ediţia din 1891.  — Nota red. Editurii politice

7). În ediţia din 1884, în locul cuvintelor: ci o formă mai rudimentară de căsătorie pe grupe, a apărut: dar organizarea lor are un caracter prea izolat pentru a fi luată în consideraţie.  — Nota red. Editurii politice

8). Textul care urmează pînă la subcapitolul „Familia-pereche“ a fost adăugat de Engels la ediţia din 1891.  — Nota red. Editurii politice

9). În ediţia din 1884, aici şi în faza precedentă, în locul cuvintelor: căsătoria pe grupe, a apărut: familia punalua.  — Nota red. Editurii politice

10). În ediţia din 1884: familia punalua.  — Nota red. Editurii politice

11). În ediţia din 1884 această frază lipseşte.  — Nota red. Editurii politice

12). Textul care urmează pînă la cuvintele: Familia-pereche s-a născut la hotarul dintre sălbăticie şi barbarie, a fost adăugat de Engels la ediţia din 1891. În ediţia din 1884 paragraful se încheia cu următorul text din care în ediţia din 1891 Engels a folosit o parte, iar o parte a omis-o. „Sînt bine cunoscute rămăşiţele unei asemenea practici din evul mediu ca, de pildă, obiceiul fetelor feniciene de a se da străinilor în temple in timpul serbărilor date în cinstea zeului Astarot; pînă şi dreptul medieval al primei nopţi, care, cu toate încercările neoromanticilor germani de a prezenta acest fapt în culori mai puţin urîte, a existat şi a fost foarte înrădăcinat, este o rămăşiţă a familiei punalua, transmisă, probabil, prin ginta (clanul) celtă“.  — Nota red. Editurii politice

13). — dreptul primei nopţi.  — Nota trad. Editurii politice

14). În ediţia din 1884: proprietatea privată.  — Nota red. Editurii politice

15). În ediţia din 1884: în proprietatea privată.  — Nota red. Editurii politice

16). Cuvintele „a familiilor“ au fost introduse de Engels în ediţia din 1891.  — Nota red. Editurii politice

17). Acest text, pînă la sfîrşitul paragrafului, a fost introdus de Engels în ediţia din 1891.  — Nota red. Editurii politice

18). Textul care urmează pînă la cuvintele: Înainte de a trece la monogamie... a fost introdus de Engels în ediţia din 1891.  — Nota red. Editurii politice

19). În ediţia din 1884: familia punalua.  — Nota red. Editurii politice

20). Ultima frază a fost adăugată de Engels în ediţia din 1891.  — Nota red. Editurii politice

21). În ediţia din 1884 sfîrşitul acestei fraze a apărut sub următoarea forma: în epoca eroică găsim femeia într-o situaţie de izolare aproape totală, în scopul de a asigura certitudinea paternităţii copiilor. Textul următor pînă la cuvintele: femeile grece găseau destul de des prilejul să-şi înşele bărbaţii... a fost adăugat aproape în întregime în ediţia din 1891 de Engels, care a folosit cîteva fraze existente în ediţia din 1834.  — Nota red. Editurii politice

22). În ediţia din 1884: condiţii sociale; sfîrşitul frazei pînă la cuvintele: şi anume pe triumful proprietăţii private, a fost adăugat de Engels în ediţia din 1891.  — Nota red. Editurii politice

23). În ediţia din 1884 ultima frază lipseşte.  — Nota red. Editurii politice

24). Textul următor pînă la cuvintele: Heterismul este şi el o instituţie socială a fost adăugat de Engels în ediţia din 1891.  — Nota red. Editurii politice

25). În ediţia din 1884 fraza aceasta şi cea precedentă lipsesc.  — Nota red. Editurii politice

26). În ediţia din 1884 ultima frază lipseşte.  — Nota red. Editurii politice

27). În ediţia din 1884: german şi suedez.  — Nota red. Editurii politice

28). Textul următor pînă la cuvintele: Amorul sexual poate deveni o regulă... a fost adăugat de Engels în ediţia din 1891.  — Nota red. Editurii politice

29). În continuare, textul din capitolul de faţă în afară de paragraful de încheiere care începe cu cuvintele: Dar să ne întoarcem la Morgan a fost adăugat de Engels în ediţia din 1891.  — Nota red. Editurii politice

30). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 461—498 (vezi şi K. Marx şi F. Engels, Opere alese în două volume, vol. I. p. 5—42).  — Nota trad. Editurii politice

31). Joc de cuvinte: „droit de l'homme“ înseamnă „dreptul omului“, dar şi „dreptul bărbatului“.  — Nota trad. Editurii politice

32). — dreptul femeii.  — Nota trad. Editurii politice

[N139]. În munca de elaborare a primei ediţii a lucrării sale, Engels a folosit diferite cărţi ale lui McLennan (vezi adnotarea 132). În timpul pregătirii celei de-a patra ediţii a „Originii familiei“ (1892), el a studiat, printre altele, noua ediţie a lucrării „Studies in ancient history“ a lui McLennan, care a apărut în 1886 la Londra şi New York.  — Nota red. Editurii Politice

[N140]. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 435.  — Nota red. Editurii Politice

[N141]. Este vorba de cartea lui Bachofen „Das Mutterrecht. Eine Untersuchung über die Gynaikokratie der alten Welt nach ihrer religiosen und rechtlichen Natur“ („Matriarhatul. Studierea ginecocraţiei din lumea veche sub raportul naturii ei religioase şi juridice“), Stuttgart 1861.  — Nota red. Editurii Politice

[N142]. Această afirmaţie a lui Saussure este citată în cartea lui A. Giraud-Teulon „Les origines du mariage et de la familie“ („Originile căsătoriei şi ale familiei“), Geneve, Paris 1884, p. XV.  — Nota red. Editurii Politice

[N143]. Letourneau. „L'evolution du mariage et de la familie“ („Evoluţia căsătoriei şi a familiei“), Paris 1888, p. 41.  — Nota red. Editurii Politice

[N144]. A. Espinas. „Des sociétés animales“ („Societăţi animale“), Paris 1877. Engels îl citează pe Espinas după cartea Giraud-Teulon, p. 518 (vezi adnotarea 142), lucrare în care apare ca o anexă un fragment din cartea lui Espinas.  — Nota red. Editurii Politice

[N145]. Vezi E. Westermarck. „The history of human marriage“, London şi New York 1891, p. 70—71.  — Nota red. Editurii Politice

[N146]. Această scrisoare a lui Marx nu s-a păstrat. Engels se referă la ea în scrisoarea adresată lui Kautsky la 11 aprilie 1884.  — Nota red. Editurii Politice

[N147]. Este vorba de libretul tetralogiei lui Richard Wagner „Der Ring des Nibelungen“ („Inelul Nibelungului“), pe care compozitorul însuşi l-a scris pe baza epopeii scandinave „Edda“ şi a epopeii germane „Nibelungenlied“ („Cîntecul Nibelungilor“). Vezi R. Wagner. „Der Ring des Nibelungen, erster Tag, die Walküre“, zweiter Aufzug („Inelul Nibelungului, prima zi, Walkiria“, actul doi).

„Nibelungenlied“ („Cîntecul Nibelungilor“) — important monument al epopeii eroice populare germane, creat pe baza vechilor mituri şi legende germane din perioada aşa-numitei mari migraţiuni a popoarelor (secolele III—V). În forma în care s-a păstrat pînă în vremurile noastre, acest poem epic datează din jurul anului 1200.  — Nota red. Editurii Politice

[N148]. „Edda“ — culegere de legende mitologice şi eroice şi de cîntece ale popoarelor scandinave; s-a păstrat sub formă de manuscris din secolul al XIII-lea, descoperit în 1643 de episcopul islandez Sveinsson (aşa-numita „Edda veche“), şi sub forma unui tratat despre poezia skalzilor, întocmit la începutul secolului al XIII-lea de poetul şi cronicarul Snorri Sturluson („Edda nouă“). Cîntecele „Eddei“ despre zeii şi eroii păgîni sînt o reflectare a stării societăţii scandinave în perioada de destrămare a orînduirii gentilice şi de migraţiune a popoarelor. În ele se întîlnesc figuri şi subiecte din creaţia populară a vechilor germani.

„Ögisdrecka“ — un cîntec din „Edda veche“, făcînd parte dintre textele mai noi ale culegerii. Engels citează aici pasaje din strofele 32 şi 36 ale acestui cîntec.  — Nota red. Editurii Politice

[N149]. Aşii şi Vanii — două grupuri de zei din mitologia scandinavă.

„Saga Inglinga“ — prima saga din „Heimskringla“ („Cercul pămîntului“), cartea poetului şi cronicarului medieval islandez Snorri Sturluson despre regii Norvegiei (din cele mai vechi timpuri pînă în secolul al Xll-lea); a fost alcătuită în prima jumătate a secolului al XIII-lea, la baza lor stînd cronicile despre regii Norvegiei şi Saga gentilice islandeze şi norvegiene. Engels citează un pasaj din capitalul 4 al acestei saga.  — Nota red. Editurii Politice

[N150]. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 425.  — Nota red. Editurii Politice

[N151]. Vezi J. J. Bachofen. „Das Mutterrecht“, Stuttgart 1861, p. XXIII, 385 şi altele.  — Nota red. Editurii Politice

[N152]. Caesar. „De bello gallico“, cartea a V-a, cap. 14.  — Nota red. Editurii Politice

[N153]. Sistemul de clase australian — este vorba de clasele sau secţiile matrimoniale — grupuri speciale în care erau împărţite majoritatea triburilor australiene. Bărbaţii dintr-un grup se puteau căsători numai cu femei dintr-un anumit alt grup. Fiecare trib număra 4—8 asemenea grupuri..  — Nota red. Editurii Politice

[N154]. L. H. Morgan. „Systems of consanguinity and affinity of the human family“ („Sisteme de consanguinitate şi de afinitate ale familiei“), Washington 1871.  — Nota red. Editurii Politice

[N155]. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 459.  — Nota red. Editurii Politice

[N156]. Engels citează scrisoarea lui Arthur Wright după extrasul din cartea lui Morgan (vezi L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 455, precum şi „Arhiva Marx-Engels“, vol. IX, p. 26—27). Textul integral al acestei scrisori (data ei exactă este 19 mai 1874, în timp ce Morgan indică anul 1873) a fost publicat în revista „American Anthropologist“, New Series,. Menasha, Wisconsin, U.S.A., 1933, nr. 1, p. 138—140.  — Nota red. Editurii Politice

[N157]. H. H. Bancroft. „The native races of the pacific states of North America“, vol. 1, New York 1875, p. 352—353.  — Nota red. Editurii Politice

[N158]. Saturnale — serbări anuale organizate în Roma antică în cinstea zeului Saturn în perioada solstiţiului de iarnă cu prilejul terminării muncilor agricole. În timpul acestor serbări aveau loc ospeţe şi orgii în masă. La saturnale luau parte şi sclavii, cărora atunci le era îngăduit să stea la aceeaşi masă cu oamenii liberi. În zilele saturnalelor domnea libertatea relaţiilor sexuale. Cuvîntul „saturnale“ este folosit în mod curent pentru desemnarea unor ospeţe şi orgii deşănţate.  — Nota red. Editurii Politice

[N159]. Este vorba de aşa-numita „sentinţă de la Guadalupa“ din 21 aprilie 1486, hotărîre de arbitraj dată de regele Spaniei Ferdinand al V-lea Catolicul, sub presiunea răscoalei ţărăneşti din Catalonia. Regele a avut rolul de arbitru între ţăranii răsculaţi şi nobilii feudali. Hotărîrea prevedea desfiinţarea sistemului prin care ţăranii erau legaţi de pămînt şi abolirea unei serii de servituţi feudale care erau deosebit de odioase ţărănimii, printre altele a dreptului primei nopţi; în schimb, ţăranii au fost nevoiţi să plătească mari sume drept despăgubire.  — Nota red. Editurii Politice

[N160]. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 465—466.  — Nota red. Editurii Politice

[N161]. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 470.  — Nota red. Editurii Politice

[N162]. Este vorba de lucrarea lui M. M. Kovalevski. „Dreptul primitiv, cartea I, Ginta“, Moscova, 1886. În această lucrare, Kovalevski se referă la unele date despre comunitatea familială în Rusia, comunicate de Orşanski în 1875 şi de A. I. Efimenko în 1878.  — Nota red. Editurii Politice

[N163]. „Pravila“ lui Iaroslav — denumirea primei părţi din „Pravila rusă“ în vechea ei redactare. „Pravila rusă“ — culegere de legi din Rusia veche, apărută în secolele XI—XII pe baza dreptului cutumiar din acea vreme, în care se reflectau relaţiile economice şi sociale ale societăţii de atunci.  — Nota red. Editurii Politice

[N164]. Legile dalmatine — culegere de legi în vigoare în secolele XV—XVII în Poljica (regiune din Dalmaţia), cunoscută sub denumirea de „Statutul de la Poljica“.  — Nota red. Editurii Politice

[N165]. Vezi A. Heusler. „Institutionen des Deutschen Privatrechts“ („Instituţiile dreptului civil german“), Bd. II, Leipzig 1886, S. 271.  — Nota red. Editurii Politice

[N166]. În legătură cu observaţiile lui Nearchus vezi în lucrarea lui Strabon „Geografie“, cartea a XV-a, cap. I.  — Nota red. Editurii Politice

[N167]. Calpullis — comunităţi familiale la indienii din Mexic în perioada cuceririi ţării de către spanioli; fiecare comunitate familială (calpulli), alcătuită din membri avînd o origine comună, poseda un lot de pămînt comun, care nu putea fi înstrăinat şi nici împărţit între moştenitori. Aceste comunităţi au fost descrise de Alonso de Zurita în lucrarea „Rapport sur les differentes classes de chefs de la Nouvelle-Espagne, sur les lois, les moeurs des habitants, sur les impôots établis avant et depuis la conquête etc. etc.“ („Raport cu privire la diferite categorii de şefi din Noua Spanie, cu privire la legi, la obiceiurile locuitorilor, la impozitele stabilite înainte şi după cucerire etc. etc“), publicată pentru prima oară în cartea „Voyages, relations et mémoires originaux pour servir à l'histoire de la découverte de l'Amérique, publiés pour la première fois en français, par H. Ternaux-Compans“ („Călătorii, relaţii şi amintiri originale pentru a servi la istoria descoperirii Americii, publicate pentru prima oară în limba franceză de H. Ternaux-Compans“), vol. 11, Paris 1840, p. 50—64.  — Nota red. Editurii Politice

[N168]. Este vorba de articolul lui H. Cunow „Die alteperuanischen Dorf- und Markgenossenschaften“ („Vechea obşte sătească şi de marcă din Peru“), apărut în revista „Das Ausland“ din 20 şi 27 octombrie şi 3 noiembrie 1890.

„Das Ausland“ — revistă germană consacrată problemelor de geografie, etnografie şi ştiinţe ale naturii; a apărut în 1828—1893, la început zilnic, iar din 1853 săptămînal; începînd din 1873 a apărut la Stuttgart.  — Nota red. Editurii Politice

[N169]. Este vorba de articolul 230 din Codul civil, adoptat în timpul lui Napoleonⁱ⁾, în 1804.  — Nota red. Editurii Politice

[N170]. G. F. Schoemann. „Griechische Alterthümer“ („Antichitatea greacă“), Bd. I, Berlin 1855, S.  — Nota red. Editurii Politice

[N171]. Spartiaţii — locuitori cu drepturi depline ai Spartei antice.

Iloţii — locuitorii lipsiţi de drepturi ai Spartei antice, legaţi de pămînt şi obligaţi la anumite servituţi în folosul proprietarilor funciari, spartiaţii. Situaţia iloţilor nu se deosebea în fond prin nimic de aceea a sclavilor.  — Nota red. Editurii Politice

[N172]. Herodot. „Historiae“, cartea a VIII-a, cap. 105; vezi şi W. Wachsmuth. „Hellenische Alterthumskunde aus dem Gesichtspunkte des Staates“, zweiter Theil, zweite Abtheilung, Halle 1830, S. 77.  — Nota red. Editurii Politice

[N173]. Engels exprimă o idee expusă în lucrarea „Ideologia germană“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 3, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 32).  — Nota red. Editurii Politice

[N174]. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 504.  — Nota red. Editurii Politice

[N175]. Hierodulele — în Grecia antică şi în coloniile greceşti sclavi şi sclave aparţinînd templelor. În multe regiuni, în special în oraşele din Asia anterioară şi din Corint, femeile hierodule practicau prostituţia în temple.  — Nota red. Editurii Politice

[N176]. Vezi Tacit. „Germania“, cap. 18—19.  — Nota red. Editurii Politice

[N177]. Engels parafrazează aici un pasaj din lucrarea lui Charles Fourier „Théorie de l'unité universelle“ („Teoria unităţii universale“), vol. III, 2-me éd.; Oeuvres complètes, t. IV, Paris 1841, p. 120. Prima ediţie a acestei lucrări a apărut sub titlul „Traité de l'association domestique-agricole“ („Tratat despre asocierea casnică-agricolă“), t. I—II, Paris-London 1822.  — Nota red. Editurii Politice

[N178]. Daphnis şi Chloe — eroii unui roman pastoral din Grecia antică (sec. II—III). Despre autorul acestui roman, Longos, nu s-au păstrat nici un fel de date.  — Nota red. Editurii Politice

[N179]. „Gutrun“ („Kudrun“) — poem epic german din evul mediu (secolul al XIII-lea).  — Nota red. Editurii Politice

[N180]. H. S. Maine. „Ancient Law, its connection with the early history of society, and its relation to modern ideas“ („Vechiul drept, legătura lui cu istoria veche a societăţii şi raportul lui cu ideile moderne“); prima ediţie a acestei lucrări a apărut la Londra în 1861. Vezi pasajul menţionat de Engels la p. 170 a acestei ediţii.  — Nota red. Editurii Politice

[N181]. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 491—492.  — Nota red. Editurii Politice

1'). Arieni — veche denumire dată popoarelor care vorbesc limbi indo-europene.

2'). Semiţi — persoane care fac parte dintr-un grup de popoare, înrudite prin limbă, din sud-vestul Asiei, nordul şi estul Africii.

3'). Marcă — obşte sătească din Europa apuseană medievală, în care pămîntul arabil rămînea în proprietate privată.

4'). Hetairă — curtezană din Grecia antică.

5'). Molos — cîine de talie mare, cu părul lung şi moale.

6'). Pederastie — atracţie homosexuală pentru adolescenţi.

Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului
<<  I. Treptele preistorice ale culturii   |  III. Ginta irocheză  >>
MIA  |  Secţiunea română  |  Marx/Engels