Capitolul treisprezece

Maşinile şi marea industrie

1. Dezvoltarea maşinismului

John Stuart Millⁱ⁾ spune în ale sale „Principii de economie politică“:

„Stă sub semnul întrebării dacă vreuna dintre invenţiile făcute pînă azi în domeniul mecanicii a uşurat truda de fiecare zi a vreunei fiinţe omeneşti“⁸⁶⁾.

Dar maşinile folosite în mod capitalist nici nu urmăresc acest scop. Menirea lor, asemenea oricărei alte dezvoltări a forţei productive a muncii, este să ieftinească mărfurile şi să scurteze acea parte a zilei de muncă de care muncitorul are nevoie pentru sine însuşi spre a prelungi cealaltă parte a zilei sale de muncă, pe care el o dă gratuit capitalistului. Ele reprezintă un mijloc pentru producerea plusvalorii.

Revoluţionarea modului de a produce ia ca punct de plecare în manufactură forţa de muncă, iar în marea industrie mijlocul de muncă. Trebuie deci să cercetăm mai întîi în ce mod se transformă mijlocul de muncă din unealtă în maşină, adică prin ce se deosebeşte maşina de unealta meseriaşului. Nu este vorba aici decît de caracteristicile generale, luate în mare, căci, asemenea erelor geologice, nici epocile istorice nu sînt despărţite prin linii de demarcaţie abstract-riguroase.

Matematicienii şi constructorii de maşini — şi opinia lor e uneori reluată de economiştii englezi — socotesc unealta o maşină simplă, iar maşina o unealtă compusă. Ei nu văd aici nici o deosebire esenţială şi denumesc maşini chiar mecanismele cele mai simple, ca pîrghia, planul înclinat, şurubul, pana etc.⁸⁷⁾ Într-adevăr, orice maşină e alcătuită din aceste mecanisme simple, oricum ar fi ele deghizate şi combinate. Dar din punct de vedere economic constatarea nu are nici o valoare, căci îi lipseşte elementul istoric. Pe de altă parte, deosebirea dintre unealtă şi maşină este atribuită împrejurării că pentru unealtă forţa motrice o constituie omul, iar pentru maşină o forţă naturală distinctă de forţa omului, de pildă animalul, apa, vîntul etc.⁸⁸⁾ Potrivit acestei păreri, plugul tras de boi, propriu celor mai diferite epoci de producţie, ar fi maşină, iar circular loom^*2-ul lui Claussenⁱ⁾, care, pus în mişcare de mîna unui singur muncitor, face 96.000 de ochiuri pe minut, o simplă unealtă. Mai mult, acelaşi loom acţionat cu mîna ar fi unealtă, iar acţionat de forţa aburului ar fi maşină. Întrucît folosirea forţei animale a fost una dintre cele mai vechi descoperiri ale omenirii, producţia mecanizată ar preceda de fapt producţia meşteşugărească. Atunci cînd în 1735 John Wyattⁱ⁾ şi-a anunţat maşina de filat, vestind implicit revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea, el n-a pomenit nici un cuvînt despre faptul că maşina va fi acţionată nu de om, ci de un măgar, şi totuşi rolul respectiv i-a revenit măgarului. Programul său era o maşină „pentru a toarce fără degete“⁸⁹⁾.

Orice instalaţie mecanică dezvoltată se compune din trei părţi esenţialmente diferite, anume: motorul, mecanismul de transmisie şi, în sfîrşit, maşina-unealtă sau maşina de lucru. Motorul acţionează ca forţă motrice a întregului mecanism. El produce propria sa forţă motrice, ca maşina cu abur, maşina calorică¹²⁹, maşina electromagnetică etc., sau primeşte impulsul de la o forţă naturală exterioară existentă, ca, de pildă, roata hidraulică de la o cădere de apă, aripile unei mori de vînt de la vînt etc. Mecanismul de transmisie, alcătuit din volanţi, arbori motori, roţi dinţate, roţi circulare, tije, coarde, curele şi angrenaje de tot felul, reglează mişcarea, îi schimbă forma acolo unde e necesar, de pildă din mişcare perpendiculară în mişcare circulară, o repartizează şi o transmite maşinii-unealtă. Ambele părţi ale mecanismului nu există decît pentru a transmite maşinii-unealtă mişcarea, cu ajutorul căreia aceasta apucă obiectul muncii şi îl transformă corespunzător scopului. De la această parte a mecanismului, maşina-unealtă, a pornit în secolul al XVIII-lea revoluţia industrială. Şi astăzi, ori de cîte ori producţia meşteşugărească sau manufacturieră se transformă în producţie mecanizată, ea continuă să reprezinte punctul de plecare.

Dacă privim acum mai îndeaproape maşina-unealtă sau maşina de lucru propriu-zisă, vedem că în linii mari reapar, ce-i drept într-o formă adesea foarte modificată, aparatele şi uneltele cu care lucrează meseriaşul sau muncitorul manufacturier, dar ele reapar nu ca unelte ale omului, ci ca unelte ale unui mecanism, adică unelte mecanice. Sau întreaga maşină constituie doar o reeditare mecanică mai mult sau mai puţin modificată a vechii unelte a meseriaşului, ca la războiul de ţesut mecanic⁹⁰⁾, sau organele active montate pe corpul maşinii de lucru sînt cunoştinţe vechi, ca fusurile la maşina de filat, acele la maşina de tricotat ciorapi, pînzele de ferăstrău la ferăstrăul mecanic, cuţitele la maşina de tăiat etc. Deosebirea dintre aceste unelte şi corpul propriu-zis al maşinii de lucru se manifestă încă de la apariţia lor. Căci pînă în ziua de azi ele continuă să fie produse în mare parte cu metode meşteşugăreşti sau manufacturiere, pentru a fi abia mai tîrziu fixate pe corpul maşinii de lucru, produs cu mijloace mecanizate⁹¹⁾. Maşina-unealtă este deci un mecanism care, după ce i s-a transmis mişcarea corespunzătoare, efectuează cu uneltele ei aceleaşi operaţii pe care înainte le efectua cu unelte asemănătoare muncitorul. Chestiunea dacă forţa motrice provine de la om sau de la maşină nu schimbă cu nimic esenţa lucrurilor. După transferul uneltei propriu-zise din mîna omului asupra unui mecanism, locul simplei unelte îl ia o maşină. Deosebirea sare imediat în ochi, chiar dacă omul însuşi rămîne încă prim motor. Numărul instrumentelor de muncă cu care omul poate lucra simultan este limitat de numărul instrumentelor sale naturale de producţie, de numărul organelor trupului său. În Germania s-a făcut încercarea ca un singur torcător să acţioneze simultan două roţi de tors, adică să lucreze simultan cu ambele mîini şi cu ambele picioare. Munca era însă prea obositoare. Mai tîrziu a fost inventată o roată de tors cu două fusuri acţionată cu piciorul, dar filatorii iscusiţi capabili să toarcă două fire concomitent erau aproape la fel de rari ca oamenii bicefali. În schimb, maşina de filat „Jenny“¹³⁰ filează din capul locului cu 12—18 fusuri, maşina de tricotat ciorapi tricotează cu multe mii de ace deodată etc. Numărul uneltelor cu care operează simultan aceeaşi maşina-unealtă este de la bun început independent de limitele organice ale uneltei manuale a muncitorului.

La multe unelte manuale, deosebirea dintre om ca simplă forţă motrice şi ca muncitor care execută operaţia propriu-zisă capătă o existenţă senzorial distinctă. Astfel, la roata de tors, piciorul îndeplineşte doar un rol de forţă motrice, în timp ce mîna care lucrează la fus trage şi răsuceşte, efectuînd operaţia propriu-zisă a torsului. Revoluţia industrială cuprinde mai întîi tocmai această din urmă parte a uneltei manuale, lăsînd deocamdată pe seama omului, pe lîngă noua atribuţie de a supraveghea maşina cu ochiul şi de a-i corecta greşelile cu mîna, rolul pur mecanic de forţă motrice. În schimb, uneltele asupra cărora din capul locului omul acţionează doar ca simplă forţă motrice, cum ar fi, de pildă, la învîrtirea roţii unei mori⁹²⁾, la pompat, la mişcarea braţului de foale, la baterea în piuă etc. sînt, ce-i drept, primele care fac necesare folosirea animalelor, apei, vîntului⁹³⁾ ca forţe motrice; ele se transformă în maşini, parte în perioada manufacturieră, sporadic cu mult înaintea ei, dar nu revoluţionează modul de a produce. Că ele sînt maşini chiar în forma lor meşteşugărească apare evident în perioada marii industrii. Astfel, pompele cu ajutorul cărora olandezii au secat în 1836—1837 lacul de la Harlem au fost construite după principiul pompelor obişnuite, numai că pistoanele lor au fost puse în mişcare de uriaşe maşini cu abur, şi nu de braţe omeneşti. Foalele obişnuite şi cu totul imperfecte ale fierarului mai sînt uneori şi astăzi transformate, în Anglia, într-o pompă de aer mecanică prin simpla legare a braţului lor de o maşină cu abur. Însăşi maşina cu abur, sub forma în care a fost inventată la sfîrşitul secolului al XVII-lea, în perioada manufacturieră, şi sub care a dăinuit aproximativ pînă pe la 1780⁹⁴⁾, nu a provocat o revoluţie industrială. Mai curînd invers: crearea maşinilor-unelte a fost cea care a făcut necesară maşina cu abur revoluţionată. Din momentul în care omul, în loc să acţioneze cu unealta asupra obiectului muncii, nu mai acţionează decît ca forţă motrice asupra unei maşini-unealtă, deghizarea forţei motrice sub forma muşchilor omeneşti devine întîmplătoare şi locul muşchilor îl pot lua vîntul, apa, aburul etc. Aceasta nu exclude însă, desigur, posibilitatea ca respectiva înlocuire să necesite mari modificări tehnice ale mecanismului, iniţial construit numai pentru forţa motrice omenească.

Astăzi toate maşinile care trebuie abia să-şi croiască drum, maşinile de cusut, maşinile de fabricat pîine etc., afară de cazul cînd destinaţia lor nu exclude din capul locului un gabarit redus, se construiesc pentru a fi acţionate atît de forţa motrice omenească, cît şi de forţa motrice pur mecanică.

Maşina de la care porneşte revoluţia industrială înlocuieşte pe muncitorul care mînuieşte o singură unealtă printr-un mecanism care operează deodată cu un mare număr de unelte identice sau de acelaşi fel şi care e acţionat de o singură forţă motrice, oricare ar fi forma ei⁹⁵⁾. Avem aici maşina, dar deocamdată numai ca element simplu al producţiei mecanizate.

Dimensiunile mai mari ale maşinii de lucru şi sporirea numărului uneltelor ei care acţionează simultan presupun un mecanism motor mai puternic, care, pentru a putea înfrînge propria sa rezistenţă, are nevoie, la rîndul lui, de o forţă motrice mai puternică decît cea omenească, abstracţie făcînd de faptul că omul constituie un foarte imperfect mijloc pentru a produce o mişcare uniformă şi continuă. Presupunînd că el nu mai acţionează decît ca simplă forţă motrice, deci că locul uneltei sale l-a luat o maşină-unealtă, forţele naturale îl pot înlocui acum şi ca forţă motrice. Dintre toate forţele motrice mari transmise din perioada manufacturieră, forţa calului era cea mai nepotrivită, în parte deoarece calul are capul său propriu, în parte deoarece necesită cheltuieli mari şi nici nu poate fi folosit decît în mică măsură⁹⁶⁾. Cu toate acestea, atunci cînd marea industrie se afla în faşă, calul a fost adeseori folosit, cum rezultă nu numai din lamentările unor agronomi din acea vreme, ci şi din obiceiul, păstrat pînă astăzi, de a exprima forţa mecanică în cai-putere. Vîntul era prea puţin constant şi prea puţin controlabil, iar folosirea forţei hidraulice predomina în Anglia, leagănul marii industrii, încă din timpul perioadei manufacturiere. Chiar din secolul al XVII-lea s-a încercat acţionarea printr-o singură roată hidraulică a două pietre de moară şi deci a două instalaţii întregi de măcinat. Dar volumul mult sporit al mecanismului de transmisie intră acum în conflict cu forţa hidraulică, devenită insuficientă, şi aceasta constituie una dintre împrejurările care au dus la o cercetare mai atentă a legilor frecării. Tot astfel acţiunea inegală a forţei motrice la morile acţionate prin împingerea şi tragerea manivelelor a dus la teoria şi la practica volantului⁹⁷⁾, care mai tîrziu avea să joace un rol atît de important în marea industrie. În felul acesta, perioada manufacturieră a dezvoltat primele elemente ştiinţifice şi tehnice ale marii industrii. Filatura throstle a lui Arkwrightⁱ⁾ era din capul locului acţionată cu ajutorul apei. Dar şi folosirea forţei hidraulice ca forţă motrice predominantă era legată de anumite greutăţi. Forţa hidraulică nu putea fi mărită după voie, iar lipsa ei nu putea fi remediată şi uneori dispărea cu totul; dar înainte de toate ea avea un caracter pur local⁹⁸⁾. Abia o dată cu cea de-a doua maşină cu abur a lui Watt, aşa-zisa maşină cu abur cu efect dublu, a fost descoperit un prim motor care îşi produce singur forţa motrice consumînd cărbuni şi apă, un motor al cărui potenţial energetic se află pe de-a-ntregul sub controlul omului, motor mobil şi mijloc de locomoţie, motor urban şi nu rural ca roata hidraulică, motor care permite concentrarea producţiei în oraşe în loc să o disperseze la ţară, cum făcea roata hidraulică⁹⁹⁾, motor universal în aplicarea sa tehnologică, cu o amplasare relativ independentă de condiţiile locale. Marele geniu al lui Watt se manifestă în descrierea care însoţeşte brevetul obţinut de el în aprilie 1784, descriere în care maşina sa cu abur este prezentată nu ca o invenţie cu destinaţie specială, ci ca un factor general al marii industrii. El sugerează aici aplicări dintre care unele, de pildă ciocanul cu abur, au fost introduse abia după o jumătate de secol. El punea însă la îndoială posibilitatea folosirii maşinii cu abur în navigaţia maritimă. Succesorii lui, Boultonⁱ⁾ şi Watt, au prezentat în 1851, la expoziţia industrială de la Londra, o uriaşă maşină cu abur pentru ocean steamers.^*3

După ce mai întîi uneltele se transformaseră din unelte ale organismului omenesc în unelte ale unui aparat mecanic, ale maşinii-unealtă, motorul a dobîndit şi el o formă independentă, cu totul emancipată de limitele forţei omeneşti. În felul acesta, maşina-unealtă pe care am cercetat-o pînă acum este redusă la simplul element al producţiei mecanizate. Un singur motor putea să pună acum în mişcare simultan un mare număr de maşini de lucru. O dată cu mărirea numărului maşinilor de lucru acţionate simultan, motorul se măreşte, iar mecanismul de transmisie devine un aparat ramificat.

Acum trebuie să distingem două fenomene: cooperarea mai multor maşini de acelaşi gen şi sistemul de maşini.

În primul caz, întregul produs este confecţionat de către aceeaşi maşină de lucru. Ea execută toate acele operaţii felurite pe care un meseriaş le executa cu unealta sa, de pildă ţesătorul cu războiul său de ţesut, sau pe care meseriaşii le executau succesiv cu unelte diferite, fie lucrînd independent, fie ca membri ai unei manufacturi¹⁰⁰⁾. Astfel, în manufactura modernă de plicuri pentru scrisori, un muncitor îndoia hîrtia cu fălţuitoarea, altul guma plicurile, al treilea întorcea clapa plicului pe care se imprimă antetul, al patrulea imprima antetul etc., şi la fiecare dintre aceste operaţii parţiale fiecare plic trebuia să treacă dintr-o mînă într-alta. O singură maşină de plicuri execută toate aceste operaţii dintr-o dată şi confecţionează 3.000 de plicuri sau chiar mai multe într-o oră. O maşină americană pentru confecţionarea pungilor de hîrtie, prezentată la expoziţia industrială de la Londra din 1862, taie hîrtia, o lipeşte, o fălţuieşte şi produce 300 de bucăţi pe minut. Întregul proces, care în manufactură era divizat şi îndeplinit într-o serie de operaţii consecutive, aici este efectuat de o singură maşină de lucru, care acţionează prin combinarea unor unelte diferite. Or, indiferent dacă o asemenea maşină de lucru constituie numai reeditarea mecanică a uneltei mai complicate a meseriaşului sau reprezintă combinarea a diverse instrumente simple, diferenţiate de manufactură, — în fabrică, adică în atelierul bazat pe producţia mecanizată, de fiecare dată reapare cooperarea simplă, şi anume mai întîi (facem abstracţie aici de muncitor) ca o aglomerare într-un anumit spaţiu a unor maşini de lucru de acelaşi gen şi care acţionează simultan. Astfel, o ţesătorie ia naştere prin alăturarea în aceeaşi clădire a unui mare număr de războaie de ţesut mecanice, iar o fabrică de confecţii prin alăturarea unui mare număr de maşini de cusut. Dar aici există o unitate tehnică, întrucît numeroase maşini de lucru de acelaşi fel îşi primesc impulsul, în mod egal şi simultan, de la pulsaţiile motorului prim comun, impuls care le parvine prin intermediul mecanismului de transmisie, în parte comun şi el, întrucît unele ramificaţii speciale ale sale ajung la fiecare maşina-unealtă individuală. După cum un mare număr de unelte alcătuiesc organele unei maşini de lucru, tot aşa un mare număr de maşini de lucru nu mai alcătuiesc acum decît organe de acelaşi fel ale aceluiaşi mecanism motor.

Locul maşinii individuale autonome e luat însă de un sistem de maşini propriu-zis abia acolo unde obiectul muncii trece printr-un şir consecutiv de procese conexe şi executate de o serie de maşini-unelte diferite, dar care se completează reciproc. Aici reapare cooperarea prin diviziunea muncii, caracteristică pentru manufactură, de data aceasta însă sub forma unei combinaţii de maşini de lucru parţiale. Uneltele speciale ale diferiţilor muncitori parţiali, cum ar fi, de pildă, în manufactura lînii cele ale dărăcitorului, pieptănătorului, tunzătorului, torcătorului etc. se transformă acum în unelte ale unor maşini de lucru specializate, dintre care, în sistemul mecanismului de unelte combinat, fiecare constituie un organ anumit pentru o funcţie anumită. În linii mari, manufactura însăşi oferă sistemului maşinist, în acele ramuri unde e introdus mai întîi, baza naturală a diviziunii şi deci a organizării procesului de producţie¹⁰¹⁾. Imediat intervine însă o deosebire esenţială între manufactură şi producţia mecanizată. În manufactură, muncitorii, individual sau în grupuri, trebuie să efectueze cu uneltele lor manuale fiecare proces parţial. Dacă muncitorul este înglobat procesului, procesul este şi el adaptat în prealabil muncitorului. În producţia mecanizată, acest principiu subiectiv al diviziunii dispare. Aici întregul proces este considerat ca atare, disecat obiectiv în fazele sale componente, iar problema efectuării fiecărui proces parţial şi a îmbinării diferitelor procese parţiale se rezolvă prin aplicarea tehnică a mecanicii, a chimiei etc.¹⁰²⁾; ca şi înainte, se înţelege de la sine, şi aici concepţia teoretică trebuie desăvîrşită prin experienţa practică acumulată pe scară largă. Fiecare maşină parţială îi furnizează celei imediat următoare materia primă şi, întrucît toate funcţionează concomitent, produsul se află continuu atît pe diferitele trepte ale procesului său de formare, cît şi în tranziţie de la o fază a producţiei la alta. După cum în manufactură cooperarea nemijlocită a muncitorilor parţiali creează anumite proporţii numerice între diferite grupuri de muncitori, tot aşa, în sistemul maşinist diferenţiat, faptul că maşinile parţiale îşi dau continuu de lucru una alteia creează o anumite proporţie între numărul, dimensiunile şi vitezele lor. Maşina de lucru combinată, care reprezintă acum un sistem diferenţiat, alcătuit din diferite maşini de lucru sau din diferite grupuri de maşini, este cu atît mai perfectă, cu cît procesul total executat de ea are mai multă continuitate, cu alte cuvinte cu cît sînt mai reduse întreruperile în trecerea materiei prime de la prima la ultima ei fază, deci cu cît materia primă trece mai mult dintr-o fază a producţiei într-alta cu ajutorul unor instalaţii mecanice şi nu al mîinii omului. Dacă în manufactură separarea proceselor distincte este un principiu rezultat din însăşi diviziunea muncii, în fabrica dezvoltată domneşte, dimpotrivă, continuitatea proceselor distincte.

Fie că se bazează pe simpla cooperare a unor maşini de lucru de acelaşi fel, ca în ţesătorie, fie că se bazează pe combinarea unor maşini de lucru de feluri diferite, ca în filatură, un sistem de maşini formează, ca atare, un singur mare automat de îndată ce este acţionat de un prim automotor. Dar sistemul în ansamblu poate să fie acţionat, de pildă, de o maşină cu abur, şi totuşi la unele maşini-unelte pentru anumite mişcări să mai fie nevoie de concursul muncitorului, aşa cum înainte de introducerea mulei automate era nevoie de acest concurs sau cum mai este nevoie şi astăzi în filaturile de fire fine; sau anumite părţi ale maşinii să aibă nevoie pentru funcţionare, ca şi mulele, de un muncitor care să le mînuiască, cum era cazul în construcţia de maşini înainte de transformarea slide rest-ului (căruciorului de strung) într-un mecanism automat. Din momentul în care maşina de lucru a început să efectueze fără ajutorul omului toate mişcările necesare pentru prelucrarea materiei prime, nemaifiind nevoie decît de controlul muncitorului, avem un sistem automat de maşini, susceptibil însă de o continuă perfecţionare în amănunt. Astfel, de pildă, aparatul care opreşte în mod automat maşina de filat de îndată ce s-a rupt un fir şi selfacting stop-ul, care opreşte războiul de ţesut mecanic perfecţionat imediat ce se termină firul de bătătură de pe bobina suveicii, sînt invenţii cu totul moderne. Drept exemplu atît pentru continuitatea producţiei, cît şi pentru aplicarea principiului automatizării poate fi luată fabrica modernă de hîrtie. În general, în producţia de hîrtie poate fi studiată cu folos şi în amănunt deosebirea dintre diferitele moduri de a produce pe baza deosebirii dintre diferitele mijloace de producţie, precum şi legătura dintre relaţiile de producţie sociale şi aceste moduri de a produce. Într-adevăr, vechiul mod de fabricare a hîrtiei folosit în Germania oferă o mostră de producţie meşteşugărească, Olanda în secolul al XVII-lea şi Franţa în secolul al XVIII-lea un exemplu de manufactură propriu-zisă, iar Anglia modernă un exemplu de fabricaţie automată în această ramură; în afară de aceasta, în China şi în India mai există două forme vechi asiatice ale aceleiaşi industrii.

Producţia mecanizată îmbracă forma sa cea mai dezvoltată în sistemul diferenţiat al maşinilor de lucru acţionate de un automat central prin intermediul mecanismelor de transmisie. Locul maşinii îl ia aici un monstru mecanic, al cărui trup umple întreaga fabrică şi a cărui forţă demonică, la început camuflată de mişcarea ritmică, aproape solemnă, a membrelor sale gigantice, izbucneşte în iureşul vertiginos şi febril al nenumăratelor sale organe de lucru propriu-zise.

Au existat muie, maşini cu abur etc. înainte de a fi existat muncitori care să se ocupe exclusiv de fabricarea maşinilor cu abur, a mulelor etc., aşa cum omul a purtat haine înainte de a fi existat croitori. Dar invenţiile lui Vaucansonⁱ⁾, Arkwright, Watt etc. au putut fi aplicate numai datorită faptului că aceşti inventatori au găsit un număr considerabil de muncitori mecanici iscusiţi, gata formaţi de perioada manufacturieră. O parte din aceşti muncitori era alcătuită din meseriaşi independenţi, de specialitate diferită, altă parte era reunită în manufacturi, unde, după cum am arătat mai înainte, diviziunea muncii era deosebit de riguroasă. O dată cu înmulţirea invenţiilor şi cu creşterea cererii pentru aceste maşini noi, s-au dezvoltat tot mai mult, pe de o parte, scindarea producţiei de maşini în diferite ramuri independente, pe de altă parte diviziunea muncii în cadrul manufacturilor construcţiei de maşini. Vedem, aşadar, că manufactura formează baza tehnică nemijlocită a marii industrii. Manufactura producea maşinile cu ajutorul cărora marea industrie înlătura, în ramurile de producţie pe care a pus mai întîi stăpînire, producţia meşteşugărească şi manufacturieră. Producţia mecanizată a luat deci fiinţă spontan pe o bază materială neadecvată. Pe o anumită treaptă de dezvoltare, ea trebuia deci să revoluţioneze această bază însăşi, pe care la început o găsise de-a gata şi a cărei veche formă o dezvoltase, şi să-şi creeze o nouă bază, corespunzătoare propriului său mod de a produce. După cum maşina rămîne liliputană atîta timp cît este acţionată numai de om, după cum sistemul maşinist nu se putea dezvolta liber înainte ca forţele motrice existente — animalul, vîntul şi chiar apa — să fi fost înlocuite de maşina cu abur, tot astfel şi marea industrie era paralizată în întreaga ei dezvoltare atîta timp cît mijlocul ei de producţie caracteristic, maşina însăşi, îşi datora existenţa forţei individuale şi iscusinţei individuale, depindea deci de forţa muşchilor, de agerimea ochiului şi de virtuozitatea mîinii cu care muncitorul parţial, în manufactură, şi meseriaşul, în afara ei, îşi mînuiau minusculele lor instrumente. Abstracţie făcînd de faptul că datorită acestui mod de fabricare maşinile erau scumpe — amănunt care reprezintă pentru capital un mobil conştient —, dezvoltarea industriei deja mecanizate şi pătrunderea maşinismului în ramuri noi de producţie erau astfel în întregime condiţionate de crearea unei categorii de muncitori care, din cauza caracterului semiartistic al ocupaţiei lor, nu putea creşte în salturi, ci doar treptat. Pe o anumită treaptă de dezvoltare, marea industrie intră însă şi din punct de vedere tehnic în conflict cu baza ei meşteşugărească şi manufacturieră. Dimensiunea mai mare a motoarelor, a mecanismelor de transmisie şi a maşinilor-unelte, conformaţia mai complexă, mai variată şi mai precisă a pieselor pe măsură ce maşina-unealtă se desprindea de modelul meşteşugăresc care inspirase iniţial construcţia ei şi dobîndea o formă liberă, determinată numai de sarcina ei mecanică¹⁰³⁾, dezvoltarea sistemului automat şi folosirea inevitabil tot mai amplă a materialului greu de prelucrat, de pildă a fierului în locul lemnului, — rezolvarea tuturor acestor probleme apărute spontan se lovea peste tot de limite de ordin personal, limite pe care şi personalul combinat din manufactură le depăşea doar într-o oarecare măsură, fără a le desfiinţa în esenţă. Într-adevăr, maşini de felul presei de tipar moderne, al războiului de ţesut mecanic modern şi al maşinii de cardat moderne nu puteau fi furnizate de manufactură.

Revoluţionarea modului de a produce într-o sferă a industriei determină revoluţionarea lui şi în altă sferă. Lucru valabil mai întîi pentru acele ramuri industriale care, deşi izolate prin diviziunea socială a muncii şi sortite astfel să producă fiecare o marfă independentă, se împletesc totuşi ca faze ale unui proces de ansamblu. Aşa filatura mecanică a făcut necesară ţesătoria mecanică, iar ambele la un loc au provocat revoluţia chimică-mecanică în albitorie, imprimerie şi boiangerie. Tot aşa revoluţia din filatura de bumbac a determinat inventarea ginului pentru separarea fibrei bumbacului de sămînţa sa şi abia atunci a devenit posibilă producţia de bumbac în proporţiile necesare acum¹⁰⁴⁾. Revoluţia modului de a produce în industrie şi în agricultură a provocat însă, mai ales, o revoluţie în condiţiile generale ale procesului social de producţie, adică în domeniul mijloacelor de comunicaţie şi de transport. După cum mijloacele de comunicaţie şi de transport ale unei societăţi al cărei pivôt^*4 îl constituiau, ca să întrebuinţez o expresie a lui Fourierⁱ⁾, mica agricultură cu industria ei casnică auxiliară şi meseriile de la oraş nu mai puteau nicicum să satisfacă necesităţile producţiei din perioada manufacturieră cu diviziunea largă a muncii sociale, cu concentrarea mijloacelor de muncă şi a muncitorilor şi cu pieţele sale coloniale, ceea ce a şi determinat revoluţionarea lor, tot aşa mijloacele de transport şi de comunicaţie moştenite din perioada manufacturieră s-au transformat rapid în cătuşe de nesuportat pentru marea industrie, cu ritmul febril şi cu producţia pe scară largă care o caracterizează, cu permanenta aruncare a maselor de capital şi de muncitori dintr-o sferă de producţie într-alta şi cu relaţiile de piaţă mondiale create de ea. Fără a mai vorbi de transformările radicale intervenite în construcţia vaselor cu pînze, comunicaţiile şi transporturile au fost cu încetul adaptate modului de a produce al marii industrii printr-un sistem de vapoare fluviale, de căi ferate, de vapoare de transport oceanice şi de telegrafie. Pe de altă parte, masele enorme de fier, care, în noile condiţii, trebuiau forjate, sudate, tăiate, găurite şi modelate, cereau, la rîndul lor, maşini gigantice, pe care construcţia manufacturieră de maşini nu le putea furniza.

Marea industrie trebuia deci să recurgă la mijlocul de producţie caracteristic ei, la maşina însăşi, şi să producă maşini cu ajutorul maşinilor. Abia atunci ea şi-a creat o bază tehnică adecvată şi a ajuns să stea pe propriile ei picioare. Într-adevăr, o dată cu extinderea producţiei de maşini în primele decenii ale secolului al XIX-lea, maşina a pus stăpînire treptat pe fabricarea maşinii-unelte. Dar abia în ultimele decenii construcţiile uriaşe de căi ferate şi navigaţia transoceanică au făcut să apară maşinile ciclopice pentru construcţia motoarelor prime.

Condiţia de producţie esenţială pentru fabricarea maşinilor cu ajutorul maşinilor era un motor capabil să furnizeze orice cantitate de energie şi totuşi perfect controlabil. Acest motor exista deja sub forma maşinii cu abur. În acelaşi timp însă se impunea producerea pe cale mecanică a formelor strict geometrice necesare diferitelor părţi ale maşinii: linia, planul, cercul, cilindrul, conul şi sfera. Această problemă a fost rezolvată de Henry Maudslayⁱ⁾ în primul deceniu al secolului al XIX-lea prin inventarea slide rest-ului, transformat curînd într-un mecanism automatizat ş trecut, sub o formă modificată, de la strung, căruia îi fusese iniţial destinat, la alte maşini constructoare de maşini. Acest dispozitiv mecanic nu înlocuieşte vreo unealtă specială, ci mîna omului însăşi, care creează o anumită formă prin aplicarea, potrivirea şi dirijarea tăişului unor instrumente de tăiat etc. pe materialul de muncă, de pildă fierul. În acest fel au putut fi obţinute formele geometrice ale diferitelor piese de maşini

„cu un grad de uşurinţă, precizie şi rapiditate pe care nici un fel de experienţă acumulată nu ar fi reuşit să-l imprime mîinii celui mai iscusit muncitor“¹⁰⁵⁾.

Dacă privim acum acea parte a maşinilor folosită la construcţia de maşini şi care constituie maşina-unealtă propriu-zisă, vedem reapărînd unealta meseriaşului, însă la dimensiuni ciclopice. Astfel, maşina de lucru propriu-zisă a maşinii de perforat este un burghiu uriaş, acţionat de o maşină cu abur, burghiu fără care, la rîndul lor, nu ar putea fi construiţi cilindrii marilor maşini cu abur şi ai preselor hidraulice. Strungul mecanic reprezintă reeditarea gigantică a strungului obişnuit acţionat cu piciorul; raboteza — un tîmplar de fier, care lucrează fierul cu aceleaşi unelte cu care tîmplarul lucrează lemnul; în şantierele navale din Londra, unealta care taie plăcile de placaj este un brici uriaş; unealta maşinii care taie fierul, precum foarfecele croitorului postavul, este un foarfece uriaş, iar ciocanul cu abur operează cu un simplu cap de ciocan, dar atît de greu, încît nici Thorⁱ⁾ n-ar fi în stare să-l ridice¹⁰⁶⁾. Unul dintre aceste ciocane cu abur, de pildă, care sînt o invenţie a lui Nasmythⁱ⁾, cîntăreşte mai mult de 6 tone şi izbeşte perpendicular, cu o cădere de 7 picioare, o nicovală în greutate de 36 de tone. El pulverizează cu uşurinţă un bloc de granit, dar cu aceeaşi uşurinţă poate să bată un cui în lemn moale printr-o serie de lovituri uşoare ¹⁰⁷⁾.

Sub forma maşinii, mijlocul de muncă dobîndeşte un mod de existenţă material care presupune înlocuirea forţei omeneşti prin forţele naturii şi a metodelor empirice rutinare prin aplicarea conştientă a ştiinţelor naturii. În manufactură, divizarea procesului social de muncă rămîne pur subiectivă, rămîne combinare de muncitori parţiali; în sistemul maşinist, marea industrie posedă un organism de producţie cu totul obiectiv, pe care muncitorul îl găseşte ca o condiţie materială gata pregătită a producţiei. În cooperarea simplă şi chiar în cea specializată prin diviziunea muncii, înlocuirea muncitorului individual prin muncitorul socializat este încă mai mult sau mai puţin întîmplătoare. Maşinile, cu unele excepţii despre care vom vorbi ulterior, funcţionează numai prin muncă nemijlocit socializată sau colectivă. Caracterul de cooperare al procesului de muncă devine deci acum o necesitate tehnică, dictată de natura mijlocului de muncă însuşi.

2. Transmiterea valorii maşinilor asupra produsului

Am văzut că forţa productivă provenită din cooperare şi din diviziunea muncii nu-l costă nimic pe capital. Ea este o forţă naturală a muncii sociale. Forţele naturale, ca aburul, apa etc., folosite în procesele de producţie, nu costă nici ele nimic. Dar, aşa cum omul are nevoie de plămîni pentru a respira, el are nevoie şi de o „plăsmuire în stare să creeze“, pentru a consuma productiv forţele naturii. E necesară o roată hidraulică pentru a exploata forţa motrice a apei, o maşină cu abur pentru a exploata elasticitatea aburului. Cu ştiinţa lucrurile stau la fel ca şi cu forţele naturii. Odată descoperită, legea devierii acului magnetic în raza de acţiune a unui curent electric sau legea apariţiei magnetismului în fierul în jurul căruia circulă un curent electric nu coste nici un ban¹⁰⁸⁾. Dar pentru aplicarea acestor legi în scopurile telegrafiei etc. se cere o aparatură foarte costisitoare şi foarte complicată. După cum am văzut, maşina nu înlătură unealta. Unealta minusculă a organismului omenesc creşte dimensional şi numeric devenind unealta unui mecanism creat de om. Capitalul îl pune acum pe muncitor să lucreze nu cu o unealtă manuală, ci cu o maşină care îşi dirijează singură uneltele. De aceea, dacă de la prima privire reiese clar că marea industrie trebuie să mărească extraordinar productivitatea muncii prin încorporarea în procesul de producţie a unor forţe naturale uriaşe şi a ştiinţelor naturii, nu reiese nicidecum tot atît de clar că această forţă productivă sporită nu este plătită în altă parte cu o cheltuire sporită de muncă. Asemenea oricărei alte părţi componente a capitalului constant, maşina nu creează valoare, dar transmite propria sa valoare produsului la a cărui confecţionare serveşte. În măsura în care are valoare şi transmite deci valoarea produsului, ea alcătuieşte o parte componentă a valorii acestuia. În loc să-l ieftinească, ea îl scumpeşte în raport cu propria ei valoare. Şi este evident că, în comparaţie cu mijloacele de muncă ale producţiei meşteşugăreşti sau manufacturiere, maşina şi sistemul de maşini dezvoltat — mijlocul de muncă caracteristic al marii industrii — costă mai scump.

Trebuie să constatăm în primul rînd că î maşina intră întotdeauna integral în procesul muncii şi întotdeauna numai parţial în procesul de valorificare. Ea nu adaugă niciodată mai multă valoare decît pierde, în medie, prin uzura ei. Există deci o mare diferenţă între valoarea maşinii şi partea de valoare pe care ea o transmite periodic produsului. Există o mare diferenţă între maşina ca element de formare a valorii şi maşina ca element de formare a produsului. Cu cît e mai mare perioada în decursul căreia aceeaşi maşină serveşte de mai multe ori în acelaşi proces de muncă, cu atît această diferenţă e mai mare. Am văzut, ce-i drept, că orice mijloc de muncă propriu-zis, adică orice instrument de producţie, intră întotdeauna integral în procesul muncii şi întotdeauna numai parţial, proporţional cu uzura sa zilnică medie, în procesul de valorificare. Această diferenţă între folosire şi uzură este însă mult mai mare la maşină decît la unealtă, deoarece, fiind făcută din material mai durabil, maşina trăieşte mai mult, iar folosirea ei, reglementată de legi strict ştiinţifice, îngăduie o economie mai mare în consumarea părţilor ei componente şi a mijloacelor consumate de ea, în sfîrşit deoarece cîmpul ei de acţiune este incomparabil mai mare decît cel al uneltei. Dacă nu punem la socoteală la ambele, adică la maşină şi la unealtă, costul lor zilnic mediu, adică fracţiunea de valoare pe care ele o adaugă produsului prin uzura lor zilnică medie şi prin consumul de materiale auxiliare, ca ulei, cărbune etc., atunci ele funcţionează gratuit, asemenea forţelor naturii, care există fără intervenţia muncii omeneşti. Dar cu cît e mai mare sfera de acţiune productivă a maşinii în comparaţie cu cea a uneltei, cu atît e mai mare volumul serviciului ei gratuit în comparaţie cu cel al uneltei. Abia în marea industrie învaţă omul să pună produsul muncii sale trecute, deja materializate, să acţioneze gratuit, pe scară mare, asemenea unor forţe ale naturii¹⁰⁹⁾.

La cercetarea cooperării şi manufacturii s-a vădit că anumite condiţii generale de producţie, de pildă clădirile etc., comparativ cu condiţiile de producţie fărîmiţate ale muncitorilor izolaţi, sînt economisite prin consumarea lor în comun, astfel încît scumpesc produsul într-o măsură mai mică. În producţia mecanizată, nu numai corpul maşinii de lucru e consumat de către numeroasele ei unelte, dar şi acelaşi motor împreună cu o parte a mecanismului de transmisie e consumat în comun de numeroase maşini de lucru.

Dacă diferenţa dintre valoarea maşinii şi valoarea transmisă produsului ei zilnic este dată, gradul în care această parte de valoare scumpeşte produsul depinde înainte de toate de volumul produsului, de suprafaţa lui, ca să zicem aşa. D-l Baynesⁱ⁾ din Blackburn apreciază, într-o prelegere ţinută în 1857, că

„fiecare cal-putere mecanic real^109a) pune în mişcare 450 de fusuri mule automate împreună cu utilajul pentru operaţiile preliminare, sau 200 de fusuri throstle, sau 15 războaie de ţesut postav de 40 de ţoli împreună cu dispozitivele pentru întinderea urzelii, pentru apretat etc.“¹³²

Costul zilnic al unui cal-putere şi uzura instalaţiilor acţionate de el se repartizează asupra produsului pe o zi a 450 de fusuri mule în primul caz, a 200 de fusuri throstle în al doilea caz, a 15 războaie de ţesut mecanice în al treilea caz, astfel încît asupra unei uncii de fire sau asupra unui cot de ţesătură e trecută doar o parte de valoare foarte redusă. Tot aşa în exemplul de mai sus cu ciocanul cu abur. Întrucît uzura sa zilnică, consumul de cărbuni etc. se repartizează asupra enormelor mase de fier pe care le bate în fiecare zi, fiecare zentner de fier absoarbe doar o infimă parte de valoare, care ar fi însă foarte mare dacă uriaşul instrument ar bate cuie mici.

Cînd este dată sfera de acţiune a maşinii de lucru, adică numărul uneltelor sale, sau, acolo unde e vorba de forţă, este dat volumul acestor unelte, masa produselor va depinde de viteza cu care lucrează maşina, de pildă de viteza cu care se învîrteşte fusul sau de numărul loviturilor efectuate de ciocan într-un minut. Unele dintre aceste ciocane gigantice efectuează 70 de lovituri pe minut, iar maşina de forjat patentată a lui Ryder, care foloseşte ciocane cu abur de dimensiuni mai mici la forjarea fusurilor, efectuează 700 de lovituri pe minut.

Cînd este dată proporţia în care o maşină transmite produsului valoare, mărimea acestei părţi de valoare depinde de mărimea propriei ei valori¹¹⁰⁾. Cu cît ea conţine mai puţină muncă cu atît mai puţină valoare adaugă ea produsului. Cu cît transmite mai puţină valoare, cu atît este mai productivă şi cu atît serviciile pe care le prestează se apropie mai mult de cele ale forţelor naturii. Producţia maşinilor cu ajutorul maşinilor le reduce însă valoarea proporţional cu dimensiunile şi cu acţiunea lor.

O analiză comparativă a preţurilor unor mărfuri ale producţiei meşteşugăreşti sau manufacturiere şi a preţurilor aceloraşi mărfuri produse cu ajutorul maşinilor duce, în genere, la constatarea că la produsele maşinii partea de valoare transmisă de mijlocul de muncă creşte relativ, dar scade absolut. Adică mărimea ei absolută scade, dar mărimea ei raportată la valoarea totală a produsului, de pildă a unui pfund de fire, creşte¹¹¹⁾.

Reiese clar că, dacă munca necesară pentru producerea unei maşini este egală cu munca economisită prin folosirea acestei maşini, are loc doar o simplă deplasare a muncii, deci cantitatea totală de muncă necesară pentru producerea unei mărfi nu se reduce şi nici forţa productivă a muncii nu sporeşte. Dar diferenţa dintre munca cheltuită pentru producerea maşinii şi munca pe care această maşină o economiseşte, cu alte cuvinte gradul de productivitate a maşinii, nu depinde, evident, de diferenţa dintre propria ei valoare şi valoarea uneltei înlocuite de ea. Diferenţa există atîta timp cît costul muncii necesare pentru producerea maşinii, aşadar şi partea de valoare pe care ea o adaugă produsului, este mai mic decît valoarea pe care muncitorul ar adăuga-o cu unealta sa obiectului muncii. Productivitatea maşinii se măsoară, prin urmare, după gradul în care ea înlocuieşte forţa de muncă omenească. După d-l Baynes, la un număr de 450 de fusuri mule împreună cu utilajul pentru operaţiile preliminare acţionate de un cal-putere, revin 2¹/₂ muncitori¹¹²⁾, iar cu fiecare fus mule automat se filează, într-o zi de muncă de 10 ore, 13 uncii de fire (de grosime mijlocie), deci într-o săptămînă 2¹/₂ muncitori filează 365⁵/₈ pfunzi de fire. Aproximativ 366 pfunzi de bumbac (pentru a simplifica lucrurile facem abstracţie de deşeuri) absorb deci, pentru a fi transformaţi în fire, numai 150 de ore de muncă, adică 15 zile de muncă de cîte zece ore, în timp ce cu o roată de tors cu mîna, dacă filatorul manual face 13 uncii de fire în 60 de ore, aceeaşi cantitate de bumbac ar absorbi 2 700 de zile de muncă de cîte 10 ore, adică 27 000 de ore de muncă¹¹³⁾. Acolo unde vechea metodă a blockprinting-ului, adică imprimarea pe stambă executată manual, a fost înlocuită prin imprimarea mecanică, o singură maşină, deservită de un singur muncitor adult sau adolescent, imprimă într-o oră tot atîta stambă în patru culori cîtă imprimau înainte 200 de adulţi¹¹⁴⁾. Înainte ca Eli Whitney să fi inventat în 1793 cottongin-ul, separarea unui pfund de bumbac de sămînţa sa necesita o zi de muncă medie. Datorită invenţiei sale, o singură negresă putea să separe 100 de pfunzi de bumbac pe zi, iar de atunci încoace eficienţa ginului a sporit considerabil. Un pfund de fibre de bumbac a cărui producţie costa înainte 50 de cenţi ajunge mai tîrziu să se vîndă cu un profit mai mare, adică cuprinzînd mai multă muncă neplătită, la preţul de 10 cenţi. În India, pentru separarea fibrei de sămînţă se întrebuinţează un instrument semimecanic, numit ehurka, cu ajutorul căruia un bărbat şi o femeie curăţă 28 de pfunzi de bumbac pe zi. Cu churka inventată acum cîţiva ani de doctorul Forbesⁱ⁾, un bărbat adult şi un adolescent produc 250 de pfunzi pe zi; acolo unde boii, aburul sau apa servesc drept forţă motrice, nu e nevoie decît de un mic număr de băieţi şi de fete ca feeders (lucrători care alimentează maşina cu material). Şaisprezece asemenea maşini, acţionate de boi, efectuează într-o zi munca prestată înainte, în medie, de 750 de oameni¹¹⁵⁾.

Cum am mai arătat^*9, la plugul cu abur maşina cu abur execută într-o oră, la un cost de 3 pence sau ¹/₄ de şiling, munca pe care o fac 66 de oameni plătiţi cu 15 şilingi pe oră. Revin la acest exemplu pentru a evita păreri greşite în această privinţă. Anume cei 15 şilingi nu sînt nicidecum expresia muncii adăugate de cei 66 de oameni în decurs de o oră. Dacă raportul dintre supramuncă, şi munca necesară era de 100%, cei 66 de muncitori produceau într-o oră o valoare de 30 de şilingi, cu toate că în echivalentul pe care îl primeau, adică în salariul de 15 şilingi, reprezentau numai 33 de ore din 66. Presupunînd, aşadar, că o maşină costă atît cît însumează salariul pe un an a 150 de muncitori înlocuiţi de ea, să zicem 3.000 l. st., nu înseamnă nicidecum că cele 3.000 l. st. sînt expresia în bani a muncii prestate de 150 de muncitori şi adăugat obiectului muncii, ci expresia în bani a acelei părţi din munca lor de un an de zile care se traduce pentru ei în salariu. În schimb, 3.000 l. st., valoarea în bani a maşinii, exprimă toată munca cheltuită cu producerea acestei maşini, indiferent de proporţia în care munca respectivă reprezintă salariu pentru muncitor şi plusvaloare pentru capitalist. Prin urmare, dacă maşina costă exact atît cît costă forţa de muncă înlocuită de ea, munca materializat în maşină va fi întotdeauna mai mică decît munca vie pe care înlocuieşte¹¹⁶⁾.

Dacă privim maşina exclusiv ca mijloc pentru ieftinirea produsului, limita pentru folosirea ei constă în aceea că cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea ei trebuie să fie mai mică decît munca pe care o înlocuieşte folosirea ei. Pentru capital însă, limita aceasta e mai îngustă. Întrucît nu plăteşte munca folosită, ci valoarea forţei de muncă folosite, pentru capital folosirea maşinilor este limitată de diferenţa dintre valoarea maşinii şi valoarea forţei de muncă înlocuite de ea. Întrucît împărţirea zilei de muncă în muncă necesară şi în supramuncă diferă de la o ţară la alta, sau în interiorul aceleiaşi ţări de la o perioadă la alta, sau în cadrul aceleiaşi perioade de la o ramură de producţie la alta; întrucît, mai departe, salariul efectiv al muncitorului uneori scade sub valoarea forţei sale de muncă şi alteori creşte peste această valoare, diferenţa dintre preţul maşinii şi preţul forţei de muncă pe care ea urmează s-o înlocuiască poate să varieze foarte mult, chiar dacă diferenţa dintre cantitatea de muncă necesară pentru producerea maşinii şi cantitatea totală a muncii înlocuite de ea rămîne neschimbată^116a). Dar numai prima diferenţă determină pentru capitalist cheltuielile de producţie a mărfii şi exercită asupra lui presiune prin legile coercitive ale concurenţei. De aceea în Anglia se inventează astăzi maşini folosite numai în America de Nord, aşa cum Germania inventa în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea maşini folosite numai în Olanda şi cum multe invenţii franceze din secolul al XVIII-lea erau exploatate doar în Anglia. În ţările dezvoltate mai demult, maşina însăşi, prin aplicarea ei în unele ramuri de producţie, provoacă în alte ramuri un asemenea surplus de muncă (redundancy of labour, spune Ricardo), încît acolo scăderea salariului sub valoarea forţei de muncă împiedică folosirea maşinii, făcînd-o superfluă şi de multe ori imposibilă din punctul de vedere al capitalului, al cărui cîştig, oricum, rezultă din reducerea nu a muncii folosite, ci a muncii plătite. În unele ramuri ale manufacturii engleze de lînă, în ultimii ani munca copiilor a fost mult redusă, iar pe alocuri aproape desfiinţată cu totul. De ce? Legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici obliga la folosirea a două serii de copii, dintre care una lucra 6 ore şi alta 4 ore sau fiecare doar cîte 5 ore. Or, părinţii nu voiau să-i vîndă pe half-times (cei care lucrează jumătate din timpul de lucru) mai ieftin decît îi vînduseră înainte pe full-times (cei cu timpul de lucru complet). Din această cauză, aceşti half-times au fost înlocuiţi cu maşini¹¹⁷⁾. Înainte de interzicerea muncii femeilor şi a copiilor (sub 10 ani) în mine, capitalul considera folosirea în minele de cărbune şi în alte mine a femeilor şi a fetelor dezbrăcate, de multe ori împreună cu bărbaţii, atît de compatibilă cu codul său moral, în special cu Cartea mare, încît a recurs la maşini abia după promulgarea interdicţiei. Yankeii au inventat maşini pentru sfărîmarea pietrei. Englezii nu le întrebuinţează, pentru că „nenorocitul“ (wretcht este termenul tehnic al economiei politice engleze pentru muncitorul agricol) care face această muncă este plătit pentru o atît de infimă parte a muncii sale, încît maşina ar scumpi producţia pentru capitalist¹¹⁸⁾. În Anglia, la trasul bărcilor pe canale etc.¹¹⁹⁾ sînt folosite şi astăzi sporadic femeile în locul cailor, deoarece munca necesară pentru producerea cailor şi a maşinilor este o mărime matematică dată, în timp ce aceea necesară întreţinerii femeilor din rîndurile populaţiei excedentare este sub orice nivel şi de aceea nici nu poate fi calculată. Nu vom găsi deci nicăieri o mai deşănţată irosire de forţă omenească pentru toate nimicurile decît tocmai în Anglia, ţara maşinilor.

3. Repercusiunile imediate ale producţiei mecanizate asupra muncitorului

Precum am arătat, punctul de plecare al marii industrii îl constituie revoluţionarea mijlocului de muncă, iar mijlocul de muncă revoluţionat îşi dobîndeşte forma cea mai dezvoltată în sistemul diferenţiat de maşini din fabrici. Înainte de a vedea cum i se încorporează acestui organism obiectiv materialul uman, să cercetăm unele repercusiuni de ordin general ale acestei revoluţii asupra muncitorului însuşi.

a) Aproprierea forţelor de muncă suplimentare de către capital. Munca femeilor şi a copiilor

În măsura în care face superfluă forţa musculară, maşina devine mijloc pentru folosirea unor muncitori lipsiţi de forţă musculară, adică nedezvoltaţi fiziceşte, dar cu o mai mare supleţe a membrelor. Prima deviză a folosirii capitaliste a maşinilor a fost deci munca femeilor şi a copiilor! Acest colosal de puternic succedaneu de muncă şi de muncitori s-a transformat astfel de îndată într-un mijloc de sporire a numărului muncitorilor salariaţi, prin încadrarea tuturor membrilor familiei muncitorului, fără deosebire de sex şi de vîrstă, sub comanda nemijlocită a capitalului. Munca silnică în folosul capitalistului a uzurpat nu numai timpul de joacă al copiilor, dar a acaparat şi pe cel al muncii libere, făcute, potrivit tradiţiei, în cadrul familiei, pentru nevoile familiei înseşi¹²⁰⁾.

Valoarea forţei de muncă este determinată nu numai de timpul de muncă necesar pentru întreţinerea muncitorului adult, ci şi de cel necesar pentru întreţinerea familiei sale. Aruncînd pe piaţa muncii pe toţi membrii familiei muncitorului, maşina repartizează valoarea forţei de muncă a bărbatului asupra întregii sale familii. De aceea ea devalorizează forţa lui de muncă. Cumpărarea familiei parcelate, de pildă, în patru forţe de muncă costă, poate, mai mult decît costa mai înainte cumpărarea forţei de muncă a capului familiei; în schimb acum apar patru zile de muncă în loc de una, iar preţul lor scade proporţional cu diferenţa dintre supramunca celor patru şi supramunca unuia singur. Pentru ca o singură familie să trăiască, trebuie acum ca patru persoane să-i livreze capitalului nu numai muncă, ci şi supramuncă. În felul acesta, maşina lărgeşte din capul locului, o dată cu sporirea materialului uman susceptibil de a fi exploatat, această sferă de exploatare capitalistă propriu-zisă¹²¹⁾ şi gradul de exploatare.

De asemenea, maşina revoluţionează din temelii şi expresia formală a relaţiei capital, şi anume contractul dintre muncitor şi capitalist. Pe baza schimbului de mărfuri, prima premisă o constituia întîlnirea capitalistului şi a muncitorului în calitate de persoane libere, în calitate de posesori de marfă independenţi: unul posesor de bani şi de mijloace de producţie, celălalt posesor al forţei de muncă. Acum însă capitalul cumpără minori sau adolescenţi, înainte muncitorul îşi vindea propria sa forţă de muncă, de care dispunea în calitatea sa de persoană formal liberă. Acum îşi vinde nevasta şi copilul. El devine negustor de sclavi¹²²⁾. Cererea de copii pentru muncă adesea se aseamănă şi sub aspectul formei cu cererea de sclavi negri, aşa cum eram obişnuiţi s-o găsim în anunţurile din gazetele americane.

„Atenţia mi-a fost atrasă — spune, de pildă, un inspector de fabrici englez — de un anunţ apărut în gazeta locală a unuia dintre cele mai importante oraşe manufacturiere din districtul meu, anunţ care suna astfel: Se caută 12—20 de băieţi care să pară de 13 ani. Salariu 4 şilingi pe săptămînă. A se adresa etc.¹²³⁾“.

Menţiunea „care să pară de 13 ani“ se leagă de faptul că, în conformitate cu Factory Act, copiii sub 13 ani nu au voie să lucreze decît 6 ore. Un medic oficial (certifying surgeon) trebuie să certifice vîrsta. Fabricantul caută deci băieţi care să arate ca şi cum ar fi împlinit 13 ani. Scăderea, uneori bruscă, a numărului copiilor sub 13 ani folosiţi de fabricanţi, scădere surprinzătoare în statistica engleză din ultimii 20 de ani, era, după însăşi relatarea inspectorilor de fabrici, în cea mai mare parte opera unor certifying surgeons care majorau vîrsta copiilor potrivit poftei de exploatare a capitaliştilor şi poftei de cîştig a părinţilor traficanţi. În faimosul cartier Bethnal Green din Londra, în fiecare luni şi marţi dimineaţa se ţine un tîrg public unde copii de ambele sexe trecuţi de 9 ani se angajează ei înşişi la manufacturile de mătase londoneze. „Condiţiile obişnuite sînt 1 şiling şi 8 pence pe săptămînă (care revin părinţilor) şi 2 pence şi ceai pentru mine însumi“. Contractele sînt valabile numai pe timp de o săptămînă. Scenele care se petrec la acest tîrg şi limbajul folosit acolo sînt de-a dreptul revoltătoare¹²⁴⁾. Şi astăzi încă se mai întîmplă în Anglia ca unele femei „să ia băieţi din workhouse şi să-i închirieze oricărui amator pentru 2 şilingi şi 6 pence pe săptămînă“¹²⁵⁾. În pofida prevederilor legale, şi acum în Marea Britanie cel puţin 2 000 de băieţi sînt vînduţi de către propriii lor părinţi ca maşini vii pentru curăţitul coşurilor (deşi există maşini care să-i înlocuiască)¹²⁶⁾. Revoluţia stîrnită de maşină în relaţiile juridice dintre cumpărătorul şi vînzătorul forţei de muncă, care a făcut ca întreaga tranzacţie să piardă pînă şi aparenţa unui contract între persoane libere, a oferit mai tîrziu parlamentului englez justificarea juridică pentru intervenţia statului în regimul fabricilor. Ori de cîte ori legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici limitează munca copiilor la şase ore în ramuri ale industriei care pînă atunci nu intrau în prevederile ei, fabricanţii se lamentează pe acelaşi ton: o parte din părinţi îşi retrag copiii din industria în care munca este reglementată pentru a-i plasa acolo unde mai domneşte încă „libertatea muncii“, adică acolo unde copiii sub 13 ani sînt siliţi să lucreze asemenea adulţilor şi unde pot fi deci vînduţi mai scump. Întrucît însă prin natura sa capitalul este un „leveller“, adică pretinde pentru toate ramurile de producţie condiţii egale de exploatare a muncii, ca un drept înnăscut al său, limitarea prin lege a muncii copiilor într-o ramură a industriei devine cauză a limitării ei în altă ramură.

Am menţionat mai sus degenerarea fizică a copiilor şi a adolescenţilor, ca şi a femeilor muncitoare, pe care maşina le supune exploatării capitalului, întîi direct în noile fabrici apărute pe baza sistemului maşinist şi apoi indirect în toate celelalte ramuri ale industriei. Prin urmare, nu ne vom opri aici decît asupra unui singur punct, anume asupra mortalităţii extraordinare în rîndurile copiilor de muncitori în primii ani de viaţă. În Anglia există 16 districte de înregistrare, unde, în medie, la 100.000 de copii sub un an revin numai 9.085 de decese pe an (într-unul din districte numai 7.047), 24 de districte cu peste 10.000, dar sub 11.000 de decese, 39 de districte cu peste 11.000, dar sub 12.000, 48 de districte cu peste 12.000, dar sub 13.000, 22 de districte cu peste 20.000, 25 de districte cu peste 21.000, 17 districte cu peste 22.000, 11 districte cu peste 23.000, apoi districtele Hoo, Wolverhampton, Ashton-under-Lyne şi Preston cu peste 24.000 de decese, Nottingham, Stockport şi Bradford cu peste 25.000, Wisbeach cu 26.001 şi Manchester cu 26.125 de decese¹²⁷⁾. După cum a arătat o anchetă medicală oficială din 1861, indicele de mortalitate ridicat se datoreşte, abstracţie făcînd de unele împrejurări locale, mai ales ocupaţiei mamelor în afara căminului, neglijării şi proastei îngrijiri a copiilor din această pricină, între altele alimentaţiei nepotrivite, subnutriţiei, drogării cu opiacee etc.; se mai adaugă apoi nefireasca înstrăinare a mamelor faţă de copiii lor şi, ca urmare, înfometările şi otrăvirile intenţionate¹²⁸⁾. Dimpotrivă, în districtele agricole, „unde femeile sînt mai puţin ocupate, indicele de mortalitate este cel mai scăzut“¹²⁹⁾. Comisia de anchetă din 1861 a făcut însă constatarea neaşteptată că în cîteva districte pur agricole situate pe ţărmul Mării Nordului indicele de mortalitate a copiilor sub un an îl atinge aproape pe acela din districtele industriale cele mai rău famate. Doctorului Julian Hunterⁱ⁾ i s-a încredinţat de aceea misiunea să cerceteze acest fenomen la faţa locului. Raportul său este cuprins în „VI. Report on Public Health“¹³⁰⁾. Pînă atunci se presupunea că malaria şi alte boli caracteristice regiunilor joase şi mlăştinoase decimează copiii. Ancheta a stabilit tocmai contrarul, anume

„că aceeaşi cauză care înlătură malaria, adică transformarea solului, mlăştinos iarna şi acoperit cu păşuni sărăcăcioase vara, în pămînt arabil roditor determină mortalitatea extraordinar de mare printre sugari“¹³¹⁾.

Cei 70 de medici practicieni pe care doctorul Hunter i-a chestionat în districtele respective au fost „uimitor de unanimi“' asupra acestui punct, şi anume că o dată cu revoluţionarea culturii pămîntului a fost introdus sistemul industrial.

„Femei măritate care lucrează în cete împreună cu fete şi băieţi sînt puse la dispoziţia arendaşului în schimbul unei anumite sume de către un om care se numeşte «gangster» şi care angajează toată ceata. Aceste cete pleacă adesea la multe mile depărtare de satele lor; le întîlneşti dimineaţa şi seara pe şosele, femeile în fustă scurtă şi haină, în cizme şi uneori în pantaloni, foarte voinice şi cu aspect sănătos, dar stricate de dezmăţul devenit deprindere şi nepăsătoare faţă de urmările nefaste pe care înclinaţia lor pentru acest fel de viaţă activă şi independentă le are asupra copiilor lor care se ofilesc acasă“¹³²⁾.

Toate fenomenele specifice districtelor industriale se repetă aici şi, într-o măsură şi mai mare, pruncuciderea disimulată şi drogarea copiilor cu opiacee¹³³⁾.

„Faptul că cunosc tot răul pe care îl provoacă folosirea pe scară largă a femeilor adulte din industrie — spune doctorul Simonⁱ⁾, inspector sanitar pe lîngă Privy-Council¹³³ din Anglia şi redactor en chef^*10 al rapoartelor despre „Public Health“ — explică oroarea profundă pe care mi-o inspiră acest rău“¹³⁴⁾. „Ar fi o adevărată fericire pentru districtele manufacturiere ale Angliei“ — exclamă inspectorul de fabrici R. Bakerⁱ⁾ într-un raport oficial ,— dacă s-ar interzice oricărei femei măritate care are familie să muncească în fabrică“¹³⁵⁾.

Schilodirea morală care rezultă din exploatarea capitalistă a muncii femeilor şi copiilor a fost descrisă atît de complet de F. Engels în „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“^*11, precum şi de alţi autori, încît aici mă limitez să menţionez faptul. Dar pustiirea intelectuală, artificial provocată prin transformarea unor minori în simple maşini pentru fabricarea de plusvaloare şi care nu trebuie nicidecum confundată cu acea ignoranţă primitivă care lasă spiritul necultivat, fără a-i prejudicia însă capacitatea de a se dezvolta, fecunditatea sa naturală, această pustiire intelectuală a silit în cele din urmă pînă şi parlamentul englez să facă din învăţămîntul elementar o condiţie legală pentru consumarea „productivă“ a copiilor sub 14 ani în toate ramurile industriale care intrau în prevederile legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici. Spiritul producţiei capitaliste se vădeşte limpede în redactarea neglijentă a aşa-ziselor clauze privitoare la educaţie cuprinse în legile cu privire la reglementarea muncii în fabrici, în lipsa unui aparat administrativ din care cauză această instruire obligatorie a devenit în mare parte iluzorie, în opoziţia fabricanţilor chiar şi faţă de această lege cu privire la instruire, în trucurile şi şiretlicurile născocite pentru ocolirea ei.

 „Numai legislaţia poate fi incriminată pentru faptul că a promulgat o lege iluzorie (delusive law), care, sub aparenţa grijii pentru educaţia copiilor, nu conţine nici măcar o singură dispoziţie care să asigure pretinsul scop. Legea nu prevede altceva decît că, pentru un număr oarecare de ore“ (3 ore) „pe zi, copiii trebuie să stea închişi între pereţii unei încăperi denumite şcoală şi că cel care foloseşte copilul trebuie să capete în fiecare săptămînă un certificat de frecvenţă de la o persoană care semnează în calitate de învăţător sau învăţătoare“¹³⁶⁾.

Înainte de promulgarea noii legi, cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1844 puteau fi adesea văzute certificate de frecvenţă semnate de învăţător sau de învăţătoare cu o cruce, întrucît ei înşişi nu ştiau să scrie.

„Cu prilejul unei vizite pe care am făcut-o la o astfel de şcoală care elibera certificate, am fost atît de uimit de ignoranţa învăţătorului, încît i-am spus: «Iertaţi-mă, domnule, ştiţi să citiţi?» Răspunsul a fost: «Ei, oarecum, (summat)». Pentru a se justifica a mai adăugat: «În orice caz îi întrec pe elevii mei»“.

În timpul discuţiilor preliminare pentru legea din 1844, inspectorii de fabrici au denunţat starea deplorabilă a instituţiilor care purtau numele de şcoli şi ale căror certificate trebuiau să le accepte ca legale şi pe deplin valabile. Tot ce-au obţinut a fost că de la 1844 încoace

„cifrele din certificatul şcolar trebuia să fie completate de mîna învăţătorului, iar numele şi prenumele lui să fie de asemenea semnate de el personal“¹³⁷⁾.

Sir John Kincaidⁱ⁾, inspector de fabrici pentru Scoţia, citează constatări oficiale asemănătoare.

„Prima şcoală pe care am vizitat-o era condusă de o domnişoară, Ann Killin. La cererea mea de a-şi scrie numele, ea s-a încurcat din capul locului, începînd cu litera C, dar s-a corectat imediat, spunînd că numele ei începe cu K. Examinîndu-i însă iscălitura în cataloage, am observat că şi-o ortografiază în diferite feluri, în timp ce scrisul el nu lăsa nici un dubiu asupra incapacităţii de a instrui pe cineva. De altfel singură şi-a mărturisit neputinţa de a ţine evidenţa în catalog... În altă şcoală am găsit o clasă lungă de 15 picioare şi lată de 10 picioare, ocupată de 75 de copii, care recitau cu glas piţigăiat vorbe de neînţeles“¹³⁸⁾. „Dar nu numai în asemenea jalnice văgăuni obţin copiii certificate şcolare fără să înveţe ceva; în multe şcoli unde învăţătorul are pregătirea necesară, eforturile sale eşuează aproape complet din cauza zăpăcelii provocate de faptul că copii de toate vîrstele, începînd cu cei de trei ani, sînt amestecaţi laolaltă. Venitul învăţătorului, în cel mai bun caz mizerabil, depinde întru totul de numărul de pence primit pentru copiii pe care îi îngrămădeşte, cît mai mulţi cu putinţă, într-o singură încăpere. La asta se mai adaugă lipsa de mobilier, de manuale şi de alt material didactic, precum şi influenţa pernicioasă a aerului închis şi viciat asupra bieţilor copii. Am fost în multe asemenea şcoli, unde am văzut serii întregi de copii care nu făceau absolut nimic; şi asta se certifică drept frecvenţă şcolară şi asemenea copii figurează în statistica oficială ca instruiţi (educated)“¹³⁹⁾.

În Scoţia, fabricanţii caută pe cît se poate să se descotorosească de copiii obligaţi să frecventeze şcoala.

„Faptul acesta este suficient pentru a demonstra marea aversiune a fabricanţilor faţă de dispoziţiile privitoare la educaţie“¹⁴⁰⁾.

Înspăimîntător şi grotesc se manifestă acest fenomen în imprimeriile de stambă etc., în care munca este reglementată printr-o lege specială. Potrivit dispoziţiilor acestei legi,

„orice copil, înainte de a putea fi folosit într-o asemenea imprimerie, trebuie să fi mers la şcoală cel puţin 30 de zile şi nu mai puţin de 150 de ore în cursul celor 6 luni care precedă prima zi a folosirii sale în imprimerie. Cît lucrează în imprimerie, el trebuie să meargă de asemenea la şcoală timp de 30 de zile, respectiv 150 de ore în cursul fiecărui al doilea semestru... Frecventarea şcolii trebuie să aibă loc între orele 8 dimineaţa şi 6 seara. Frecvenţa mai mică de 2¹/₂ ore sau mai mare de 5 ore în aceeaşi zi nu poate fi socotită ca făcînd parte din cele 150 de ore. În condiţii normale, copiii merg la şcoală dimineaţa şi după-amiază timp de 30 de zile cîte 5 ore pe zi, iar după trecerea celor 30 de zile, cînd totalul obligatoriu de 150 de ore a fost atins, adică, pentru a vorbi pe limba lor, cînd şi-au terminat cartea, ei se întorc în imprimerie, unde rămîn alte 6 luni pînă devine scadentă o nouă perioadă de învăţămînt şi atunci merg din nou la şcoală pînă îşi termină iar cartea... Cînd revin după cele 6 luni de lucru la imprimerie, mulţi dintre copiii care frecventează şcoala în timpul celor 150 ore obligatorii trebuie s-o ia exact de la început... Au pierdut, bineînţeles, tot ce cîştigaseră în perioada anterioară de învăţătură. În alte imprimerii de stambă, frecventarea şcolii e cu totul subordonată necesităţilor de producţie ale fabricii. Numărul de ore prescris se completează în cursul fiecărui semestru prin frecventări în rate de cîte 3 pînă la 5 ore deodată, eşalonate uneori de-a lungul întregului semestru. Astfel, de pildă, copilul merge la şcoală într-o zi de la 8 pînă la 11 dimineaţa, în altă zi de la 1 pînă la 4 după-amiază şi apoi, după ce a lipsit mai multe zile la rînd, vine deodată de la 3 pînă la 6 seara; după aceea reapare, poate, pentru 3 sau 4 zile la rînd sau pentru o săptămînă; pe urmă dispare pentru 3 săptămîni sau pentru o lună întreagă şi se întoarce să se achite iar de cîteva ore în zilele cînd din întîmplare patronii nu au nevoie de el; şi astfel copilul este, ca să zicem aşa, pendulat (buffeted) de la şcoală la fabrică şi de la fabrică la şcoală pînă ce numărul celor 150 de ore a fost completat“¹⁴¹⁾.

Prin numărul covîrşitor de copii şi de femei care s-a adăugat la personalul muncitoresc combinat, maşina înfrînge în cele din urmă împotrivirea pe care muncitorii bărbaţi o mai opuneau încă în manufactură despotismului capitalului¹⁴²⁾.

b) Prelungirea zilei de muncă

Dacă maşina constituie mijlocul cel mai puternic de sporire a productivităţii muncii, adică de reducere a timpului de muncă necesar pentru producerea unei mărfi, ea devine, în calitate de purtător al capitalului, mijlocul cel mai puternic de a prelungi ziua de muncă peste orice limită naturală, şi aceasta în primul rînd în ramurile industriale pe care ea a pus stăpînire în mod direct. Pe de o parte, ea creează condiţii noi care permit capitalului să dea frîu liber acestei tendinţe permanente ale lui; pe de altă parte, ea creează noi motive pentru accentuarea lăcomiei lui de a acapara munca altuia.

În primul rînd, în maşină mişcarea şi funcţia productivă a mijlocului de muncă se autonomizează faţă de muncitor. Mijlocul de muncă devine în sine un perpetuum mobile industrial, care ar produce neîntrerupt dacă nu s-ar lovi de anumite limite naturale ale ajutoarelor sale umane: forţa lor fizică redusă şi voinţa lor proprie. În calitate de capital — şi, ca atare, automatul posedă o conştiinţă şi o voinţă în persoana capitalistului —, mijlocul de muncă este însufleţit de tendinţa de a reduce la minimum rezistenţa acestei limite umane naturale, rebelă, dar totodată elastică¹⁴³⁾. Această împotrivire este oricum diminuată de aparenta uşurinţă a muncii la maşină şi de docilitatea şi de maleabilitatea mai mare a femeilor şi a copiilor folosiţi la muncă¹⁴⁴⁾.

După cum am văzut, productivitatea maşinii este invers proporţională cu mărimea părţii componente a valorii pe care aceasta o transmite produsului. Cu cît e mai lungă perioada în cursul căreia funcţionează, cu atît mai mare este masa produselor asupra cărora se repartizează valoarea adăugată de maşină şi cu atît mai mică partea de valoare pe care o adaugă fiecărei mărfi în parte. Iar perioada de viaţă activă a maşinii este, evident, determinată de durata zilei de muncă, adică de durata procesului zilnic de muncă, înmulţită cu numărul zilelor în care acest proces se repetă.

Uzura maşinii nu corespunde nicidecum cu exactitate matematică timpului cît a fost folosită. Şi chiar dacă am accepta această ipoteză, o maşină care lucrează 7¹/₂ ani cîte 16 ore pe zi nu cuprinde o perioadă de producţie mai mare şi nu adaugă produsului total mai multă valoare decît aceeaşi maşină care ar servi 15 ani numai 8 ore pe zi. În primul caz însă, valoarea maşinii ar fi reprodusă de două ori mai repede decît în al doilea caz şi capitalistul ar înghiţi cu ajutorul ei în 7¹/₂ ani cantitatea de supramuncă pe care altminteri ar înghiţi-o în 15 ani.

Uzura materială a maşinii se produce în două feluri. Maşina se uzează, pe de o parte, prin întrebuinţare, aşa cum monedele se uzează prin circulaţie, pe de altă parte prin neîntrebuinţare, aşa cum o sabie nefolosită rugineşte în teacă. În acest caz ea devine prada elementelor naturii. Uzura de primul fel este mai mult sau mai puţin direct proporţională cu întrebuinţarea maşinii, cea de-al doilea fel, într-o anumită măsură, invers proporţională cu întrebuinţarea ei¹⁴⁵⁾.

Pe lîngă uzura materială, maşina este supusă şi unei uzuri, ca să zicem aşa, morale. Ea pierde din valoarea ei de schimb fie în măsura în care pot fi reproduse mai ieftin maşini de aceeaşi construcţie, fie în măsura în care apar maşini mai bune care-i fac concurenţă¹⁴⁶⁾. În ambele cazuri, oricît ar fi maşina de tînără şi de puternică, valoarea ei nu mai este determinată de timpul de muncă efectiv materializat în ea, ci de timpul de muncă necesar acum pentru propria ei reproducţie sau pentru reproducţia maşinii mai bune. Ea este deci mai mult sau mai puţin devalorizată. Cu cît perioada în care se reproduce valoarea ei totală e mai scurtă, cu atît scade primejdia uzurii morale, şi cu cît ziua de muncă e mai lungă, cu atît respectiva perioadă e mai scurtă. De îndată ce maşina este introdusă într-o ramură de producţie oarecare apar, una după alta, metode noi pentru reproducerea ei mai ieftină¹⁴⁷⁾ şi perfecţionări care privesc nu numai unele piese sau aparate, ci construcţia ei în ansamblu. Acest motiv special al prelungirii zilei de muncă acţionează, aşadar, cu deosebită putere în prima perioadă de viaţă a maşinii¹⁴⁸⁾.

Cînd celelalte împrejurări rămîn neschimbate şi ziua de muncă este dată, exploatarea unui număr dublu de muncitori implică o dublare atît a părţii din capitalul constant avansate pentru maşini şi clădiri, cît şi a celei avansate pentru materii prime, materiale auxiliare etc. O dată cu prelungirea zilei de muncă se extinde scara producţiei, în timp ce partea de capital avansată pentru maşini şi clădiri rămîne neschimbată¹⁴⁹⁾. Din această cauză, plusvaloarea creşte şi totodată cheltuielile necesare pentru obţinerea ei scad. Acest fenomen se produce, ce-i drept, într-o măsură mai mare sau mai mică la orice prelungire a zilei de muncă, dar aici el are o pondere hotărîtoare, pentru că partea de capital transformată în mijloace de muncă are aici în genere o pondere mai mare¹⁵⁰⁾. Căci dezvoltarea producţiei mecanizate fixează o parte tot mai mare a capitalului într-o formă în care, pe de o parte, ea poate fi permanent folosită pentru valorificare, dar în care, pe de altă parte, pierde atît valoarea de întrebuinţare, cît şi valoarea de schimb de îndată ce contactul său cu munca vie este întrerupt.

„Dacă un ţăran îşi lasă sapa din mînă — aşa cum lămurea d-l Ashworthⁱ⁾, un magnat al bumbacului din Anglia, pe profesorul Nassau W. Seniorⁱ⁾ —, el face inutil pentru durata respectivă un capital de 18 pence. Dacă unul dintre oamenii noştri“ (adică din muncitorii de fabrică) „părăseşte fabrica, el face inutil un capital care a costat 100.000 l. st.“¹⁵¹⁾

Închipuiţi-vă! Un capital care a costat 100.000 l. st. să devină „inutil“ măcar o singură clipă! Într-adevăr, e strigător la cer faptul că vreunul dintre oamenii noştri părăseşte, în general, vreodată fabrica. Şi Senior, lămurit de Ashworth, consideră că creşterea continuă a numărului maşinilor „face de dorit“ o prelungire continuă a zilei de muncă¹⁵²⁾.

Maşina produce plusvaloare relativă nu numai devalorizînd forţa de muncă direct şi ieftinind-o indirect prin ieftinirea mărfurilor care intră în reproducerea ei, ci şi transformînd de la prima ei introducere, care mai are încă un caracter sporadic, munca folosită de posesorul maşinii în muncă de o eficienţă sporită, ridicînd valoarea socială a produsului maşinii peste valoarea sa individuală şi dînd astfel capitalistului posibilitatea de a înlocui valoarea pe o zi a forţei de muncă cu o parte mai mică din valoarea produsului zilnic. De aceea, în această perioadă de trecere în care producţia mecanizată rămîne un fel de monopol, cîştigurile sînt extraordinare şi capitalistul caută să exploateze cît mai mult această „vîrsta a primei iubiri“¹³⁴ printr-o prelungire cît mai mare a zilei de muncă. Proporţiile cîştigului fac să crească lăcomia după cîştiguri şi mai mari.

O dată cu generalizarea maşinii în aceeaşi ramură de producţie, valoarea socială a produsului maşinii scade pînă la valoarea sa individuală şi intră în acţiune legea după care plusvaloarea nu izvorăşte din forţele de muncă înlocuite prin maşină de către capitalist, ci, dimpotrivă, din forţele de muncă pe care le foloseşte la maşină. Plusvaloarea izvorăşte numai din partea variabilă a capitalului şi am văzut că masa plusvalorii este determinată de doi factori, anume rata plusvalorii şi numărul muncitorilor folosiţi simultan. La o lungime dată a zilei de muncă, rata plusvalorii este determinată de raportul după care ziua de muncă se împarte în muncă necesară şi supramuncă. Numărul muncitorilor folosiţi simultan depinde, la rîndul lui, de raportul dintre partea variabilă a capitalului şi cea constantă. Or, rezultă clar că, oricît de mult ar mări producţia mecanizată supramunca pe seama muncii necesare prin sporirea forţei productive a muncii, ea nu produce acest rezultat decît prin reducerea numărului muncitorilor folosiţi de către un capital dat. Ea transformă în maşini, adică în capital constant, care nu produce plusvaloare, o parte din capital înainte variabilă, care se transforma deci în forţă de muncă vie. Nu se poate stoarce, de pildă, din doi muncitori tot atîta plusvaloare cît s-ar stoarce din 24. Dacă fiecare dintre cei 24 de muncitori furnizează în 12 ore o singură oră de supramuncă, toţi împreună vor furniza 24 de ore de supramuncă, pe cînd munca totală a celor doi muncitori însumează numai 24 de ore. Folosirea maşinii pentru producerea de plusvaloare conţine deci o contradicţie imanentă, deoarece din cei doi factori ai plusvalorii obţinute de un capital de o mărime dată ea nu măreşte primul factor, rata plusvalorii, decît reducîndu-l pe cel de-al doilea factor, numărul muncitorilor. Această contradicţie imanentă se manifestă de îndată ce prin generalizarea maşinii într-o anumită ramură a industriei valoarea mărfii produse cu ajutorul maşinii devine regulatorul valorii sociale a tuturor mărfurilor de acelaşi fel; pe de altă parte, această contradicţie, de care capitalul nu este conştient, îl împinge¹⁵³⁾ la prelungirea forţată a zilei de muncă pentru a compensa scăderea relativă a numărului muncitorilor exploataţi, prin sporirea nu numai a supramuncii relative, ci şi a celei absolute.

Deci dacă folosirea capitalistă a maşinilor, pe de o parte, creează noi şi puternice motive pentru prelungirea excesivă a zilei de muncă şi revoluţionează modul de muncă însuşi, precum şi caracterul organismului social de muncă într-un fel care înfrînge rezistenţa ce se opune acestei tendinţe, pe de altă parte ea produce, fie prin înrolarea unor pături ale clasei muncitoare înainte inaccesibile capitalului, fie prin punerea în disponibilitate a muncitorilor înlocuiţi de maşină, o populaţie muncitorească excedentară¹⁵⁴⁾, nevoită să se supună legilor pe care i le dictează capitalul. De aici fenomenul ciudat din istoria industriei moderne: maşina dă peste cap orice limită morală şi naturală a zilei de muncă. De aici paradoxul economic că cel mai puternic mijloc pentru reducerea timpului de muncă devine un mijloc infailibil pentru transformarea întregii vieţi a muncitorului şi a familiei sale în timp de muncă disponibil pentru valorificarea capitalului. „Dacă“, visa Aristotelⁱ⁾, cel mai mare gînditor al antichităţii,

„dacă fiecare unealtă şi-ar îndeplini munca la poruncă sau de la sine, aşa cum creaţiile ieşite din mîna lui Dedalⁱ⁾ se mişcau singure sau cum trepiedele lui Hefaistosⁱ⁾ purcedeau singure la îndeletnicirea sacră, dacă, prin urmare, suveicile ar ţese singure, atunci nici meşterul nu ar avea nevoie de ajutoare, nici stăpînul nu ar avea nevoie de sclavi“¹⁵⁵⁾.

Iar Antipatrosⁱ⁾, poet elen contemporan cu Ciceroⁱ⁾, vedea în inventarea morii de apă pentru măcinatul cerealelor, această formă elementară a oricărei maşini productive, o descoperire menită să elibereze sclavele şi să instaureze epoca de aur!¹⁵⁶⁾ „Păgînii, ah păgînii!“ Ei n-aveau habar de economie politică şi de creştinism, precum a descoperit deşteptul Bastiatⁱ⁾ şi, înaintea lui, încă şi mai deşteptul MacCullochⁱ⁾. Ei n-aveau habar, între altele, că maşina constituie mijlocul cel mai eficace pentru prelungirea zilei de muncă. Ei justificau sclavia unora ca mijloc pentru dezvoltarea umană deplină a altora. Dar ca să propovăduiască sclavia maselor pentru a face din cîţiva parveniţi neciopliţi şi semidocţi „eminent spinners“, „extensive sausage makers“ şi „influential shoe black dealers“^*14, pentru aceasta le lipseau sentimentele specific creştine.

c) Intensificarea muncii

Prelungirea peste măsură a zilei de muncă pe care o provoacă maşina în mîna capitalului duce mai tîrziu, precum am văzut, la o reacţie din partea societăţii, care îşi vedea periclitate înseşi rădăcinile sale vitale, şi la o stabilire a zilei de muncă normale limitate prin lege. Ca urmare a stabilirii zilei de muncă normale, o importanţă decisivă capătă un fenomen pe care l-am mai întîlnit: intensificarea muncii. La analizarea plusvalorii absolute era vorba în primul rînd de mărimea extensivă a muncii, în timp ce gradul ei de intensitate era considerat o mărime dată. Acum ne vom ocupa de transformarea mărimii extensive în mărime intensivă sau grad de intensitate.

Este de la sine înţeles că, o dată cu progresul maşinilor şi al experienţei acumulate de o categorie specială de muncitori care lucrează la maşină, viteza şi deci şi intensitatea muncii sporesc spontan. Astfel, în Anglia, în cursul unei jumătăţi de secol, prelungirea zilei de muncă merge mînă în mînă cu creşterea intensităţii muncii în fabrică. Se înţelege însă lesne că într-o muncă unde nu este vorba de paroxisme trecătoare, ci de o uniformitate cotidian repetată, regulată, trebuie să apară un punct crucial în care prelungirea zilei de muncă şi intensitatea muncii se exclud, astfel încît prelungirea zilei de muncă este compatibilă numai cu un grad mai scăzut de intensitate a muncii şi, invers, un grad mai înalt de intensitate este compatibil numai cu o reducere a zilei de muncă. Din momentul în care revolta mereu crescîndă a clasei muncitoare a silit statul să reducă cu forţa timpul de muncă şi să impună o zi de muncă normală în primul rînd fabricii propriu-zise, din momentul deci în care s-a pus capăt o dată pentru totdeauna producerii sporite de plusvaloare prin prelungirea zilei de muncă, capitalul a tins cu toată energia şi luciditatea spre producţia de plusvaloare relativă prin dezvoltarea accelerată a sistemului maşinist. Totodată apare o modificare în caracterul plusvalorii relative. În general, metoda de a produce plusvaloare relativă constă în aceea că, datorită creşterii forţei productive a muncii, muncitorul are posibilitatea, cu aceeaşi cheltuială de muncă şi în acelaşi interval de timp, să producă mai mult. Acelaşi timp de muncă continuă să adauge produsului total aceeaşi valoare, cu toate că această valoare de schimb neschimbată se concretizează acum în mai multe valori de întrebuinţare, astfel încît valoarea fiecărei mărfi în parte scade. Altfel stau însă lucrurile de îndată ce reducerea forţată a zilei de muncă, o dată cu impulsul uriaş pe care îl dă dezvoltării forţei productive şi economisirii condiţiilor de producţie, îi impune totodată muncitorului o cheltuire mai mare de muncă în acelaşi interval de timp, o încordare sporită a forţei de muncă, o umplere mai completă a porilor timpului de muncă, adică o condensare a muncii într-un grad care nu poate fi atins decît în cadrul unei zile mai scurte de muncă. Această comprimare a unei mase mai mari de muncă într-o perioadă de timp dată contează acum drept ceea ce este: o cantitate mai mare de muncă. Alături de măsura timpului de muncă luată ca „mărime extensivă“ apare acum măsura gradului ei de condensare¹⁵⁷⁾. Ora mai intensivă a zilei de muncă de zece ore conţine acum tot atîta sau chiar mai multă muncă, adică forţă de muncă cheltuită, decît ora mai poroasă a zilei de muncă de douăsprezece ore. Produsul ei are deci tot atîta valoare sau mai multă valoare decît produsul a 1¹/₅ ore mai poroase. Abstracţie făcînd de sporirea plusvalorii relative datorită creşterii forţei productive a muncii, capitalistul obţine acum, de pildă, din 3¹/₃ ore de supramuncă la 6²/₃ ore de muncă necesară aceeaşi masă de valoare pe care o obţinea înainte din 4 ore de supramuncă la 8 ore de muncă necesară.

Se naşte acum întrebarea: cum este intensificată munca?

Primul efect al reducerii zilei de muncă se întemeiază pe legea evidentă potrivit căreia eficienţa forţei de muncă este invers proporţională cu timpul în care acţionează. Înăuntrul anumitor limite se cîștigă deci în gradul eficienţei muncii ceea ce se pierde în durata ei. Ca muncitorul să cheltuiască însă efectiv mai multă forţă de muncă, de asta are grijă capitalul prin sistemele sale de plată¹⁵⁸⁾. În manufacturi, ca olăria de pildă, unde maşina nu joacă nici un rol sau are doar unul fără importanţă, introducerea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici a demonstrat peremptoriu că simpla reducere a zilei de muncă sporeşte uimitor regularitatea, uniformitatea, organizarea, energia şi continuitatea muncii¹⁵⁹⁾. Părea însă îndoielnic ca acest rezultat să fie obţinut şi în fabrica propriu-zisă, fiindcă acolo dependenţa muncitorului de mersul continuu şi uniform al maşinii crease de mult o disciplină dintre cele mai severe. Cînd a fost deci luată în discuţie în 1844 reducerea zilei de muncă la mai puţin de 12 ore, fabricanţii au declarat aproape în mod unanim că

„supraveghetorii lor veghează în diferitele ateliere ca braţele de muncă să nu-şi piardă timpul“, că „gradul de vigilenţă şi de atenţie din partea muncitorilor (the extent of vigilance and attention on the part of the workmen) cu greu ar mai putea fi sporit“ şi că, presupunînd neschimbate toate celelalte împrejurări, de pildă mersul maşinilor etc., „ar fi absurd ca în fabricile bine conduse să se mai sconteze vreun rezultat notabil de la creşterea atenţiei muncitorilor etc.“¹⁶⁰⁾

 Diferite experienţe au infirmat însă această aserţiune. D-l R. Gardner a introdus cu începere de la 20 aprilie 1844, în cele două mari fabrici ale sale din Preston, munca de 11 ore în locul celei de 12 ore. După aproximativ un an s-a constatat că

„s-a obţinut aceeaşi cantitate de produs cu aceeaşi cheltuială şi toţi muncitorii au cîştigat în 11 ore acelaşi salariu pe care înainte îl cîştigau în 12 ore“¹⁶¹⁾.

Voi trece peste experienţele din atelierele de tors şi de cardat, pentru că ele erau legate de o sporire a vitezei maşinilor (cu 2%). În schimb, în secţia ţesătorie, unde pe deasupra se ţeseau calităţi foarte variate de articole fine, cu desene şi figuri, nu a intervenit absolut nici o modificare în condiţiile obiective ale producţiei. Rezultatul a fost:

„De la 6 ianuarie pînă la 20 aprilie 1844, în condiţiile zilei de muncă de 12 ore, fiecare muncitor a primit un salariu mediu săptămînal de 10 şilingi şi 1¹/₂ pence; de la 20 aprilie pînă la 29 iunie 1844, în condiţiile zilei de muncă de unsprezece ore, s-a primit un salariu mediu săptămînal de 10 şilingi şi 3¹/₂ pence“¹⁶²⁾.

În 11 ore s-a produs aici mai mult decît se producea înainte în 12 ore, şi aceasta exclusiv datorită efortului în muncă mai mare şi mai uniform al muncitorilor, precum şi economisirii timpului lor. Pe cînd muncitorii primeau acelaşi salariu şi cîştigau o oră de timp liber, capitalistul obţinea aceeaşi masă de produse şi economisea o oră de consum de cărbuni, gaz etc. Experienţe asemănătoare au avut loc cu acelaşi succes în fabricile domnilor Horrocks şi Jacson¹⁶³⁾.

De îndată ce reducerea zilei de muncă, care creează la început condiţia subiectivă pentru condensarea muncii, anume capacitatea muncitorului de a cheltui mai multă forţă într-un timp determinat, devine obligatorie prin lege, maşina devine în mîna capitalului un mijloc obiectiv, folosit sistematic pentru a stoarce mai multă muncă în acelaşi interval de timp. Acest lucru se petrece în două feluri: prin sporirea vitezei maşinilor şi prin mărirea volumului maşinilor supravegheate de un singur muncitor, adică prin mărirea cîmpului său de muncă. Perfecţionarea construcţiei maşinilor este necesară în parte pentru exercitarea unei presiuni mai mari asupra muncitorului, în parte ea însoţeşte de la sine intensificarea muncii, deoarece limita zilei de muncă îi impune capitalistului cea mai strictă economie în cheltuielile de producţie. Perfecţionarea maşinii cu abur sporeşte numărul mişcărilor pistonului pe minut şi permite totodată, printr-o mai mare economie de forţă, acţionarea unui mecanism mai voluminos cu ajutorul aceluiaşi motor la un consum de cărbuni neschimbat sau chiar inferior. Perfecţionarea mecanismului de transmisie diminuează frecarea şi — lucru care deosebeşte izbitor maşinile moderne de cele vechi — reduce diametrul şi greutatea arborilor motori mari şi mici la un minim, aflat în continuă scădere. În sfîrşit, perfecţionările aduse maşinii de lucru îi reduc volumul, mărindu-i în acelaşi timp viteza şi eficienţa, aşa cum s-a întîmplat cu războiul de ţesut mecanic modem, sau măresc volumul şi numărul uneltelor acţionate de ea, mărindu-i totodată corpul, aşa cum s-a întîmplat cu maşina de filat, sau sporesc mobilitatea acestor unelte prin mici modificări ale detaliilor, aşa cum la jumătatea deceniului al şaselea, la maşina de filat automată mule a fost mărită viteza fusurilor cu ¹/₅.

În Anglia, reducerea zilei de muncă la 12 ore datează din 1832. Încă în 1836, un fabricant englez declara:

„În comparaţie cu situaţia de altădată, volumul muncii a crescut foarte mult în fabrici ca urmare a atenţiei mai mari şi a activităţii mai susţinute pe care o impune muncitorului viteza considerabil sporită a maşinilor“¹⁶⁴⁾.

În 1844, lordul Ashley, actualul conte de Shaftesbury, a prezentat în Camera comunelor următoarele date autentice:

„Munca celor ocupaţi în procesele de fabricare este în prezent de trei ori mai mare decît la introducerea acestor operaţii. Fără îndoială, maşina efectuează o muncă care înlocuieşte muşchii şi tendoanele a milioane de oameni, dar ea a şi sporit extraordinar (prodigiously) munca oamenilor, pe care mersul ei vertiginos îi stăpîneşte... Munca necesară pentru a urmări dus şi întors o pereche de mule timp de 12 ore pentru filatul firului nr. 40 cerea în 1815 parcurgerea unei distanţe de 8 mile. În 1832 distanţa ce trebuia parcursă pentru a urmări o pereche de mule timp de 12 ore pentru filatul firului de acelaşi număr era de 20 mile şi chiar mai mult. În 1825 filatorul trebuia să facă în decurs de 12 ore 820 de mişcări cu mîna pentru fiecare mule, ceea ce dădea un total de 1.640 de mişcări în 12 ore. În 1832 filatorul trebuia să facă în cursul zilei sale de muncă de 12 ore 2.200 de mişcări cu mîna, în total 4.400, în 1844 la fiecare mule cîte 2.400, în total 4.800, şi în unele cazuri cantitatea de muncă (amount of labour) cerută e şi mai mare... Am în faţă alt document, din 1842, din care rezultă că munca sporeşte progresiv nu numai pentru că trebuie parcursă o distanţă mai mare, ci şi pentru că sporeşte cantitatea mărfurilor produse, în timp ce numărul braţelor de muncă scade proporţional; apoi acum se filează de multe ori bumbac mai prost, care necesită mai multă muncă... Şi în atelierul de cardat se munceşte mai mult. O persoană face acum munca pe care înainte o făceau două... În ţesătorii, unde lucrează un mare număr de persoane, îndeosebi de sex feminin, munca a sporit în ultimii ani cu 10% în urma sporirii vitezei maşinilor. În 1833 se filau săptămînal 18.000 de scule de fir (hanks), iar în 1843 21.000. În 1819 numărul bătăilor (picks) la războiul de ţesut mecanic era de 60 pe minut, în 1842 el ajungea la 140, ceea ce denotă un surplus important de muncă“¹⁶⁵⁾.

Avînd în vedere intensitatea impresionantă pe care o atinsese munca încă în 1844 sub imperiul legii cu privire la ziua de muncă de douăsprezece ore, declaraţia fabricanţilor englezi după care orice alt progres în această direcţie ar fi imposibil, o nouă reducere a timpului de muncă fiind identică ou o scădere a producţiei, părea pe atunci întemeiată. Că justeţea raţionamentului lor era doar aparentă o dovedeşte cel mai bine următoarea declaraţie, făcută tot atunci de neobositul cenzor al fabricanţilor, inspectorului de fabrici Leonard Horner:

„Întrucît cantitatea produselor este reglată mai cu seamă de viteza maşinilor, interesul fabricantului cere ca acestea să funcţioneze cu o viteză maximă, compatibilă cu următoarele condiţii: protejarea maşinilor de o defectare prematură, asigurarea calităţii articolului fabricat şi posibilitatea urmăririi de către muncitor a mersului maşinii fără ca aceasta să-i ceară un efort mai mare decît cel de care este capabil în mod constant. Adeseori, în graba sa, fabricantul măreşte prea mult viteza. Atunci avariile şi calitatea proastă a produsului anulează avantajele sporirii vitezei şi fabricantul se vede silit să modereze ritmul maşinilor. Întrucît un fabricant activ şi chibzuit ştie să stabilească plafonul maxim care poate fi atins, am conchis că în 11 ore nu se poate produce tot atît cît în 12. Am mai presupus că muncitorul plătit cu bucata depune un efort maxim în măsura în care poate să suporte continuu acelaşi grad de intensitate a muncii“¹⁶⁶⁾.

De aceea, în pofida experienţelor lui Gardner etc., Horner a tras concluzia că o nouă reducere a zilei de muncă sub 12 ore trebuie cu necesitate să reducă cantitatea de produse¹⁶⁷⁾). El însuşi aminteşte, 10 ani mai tîrziu, de temerile sale exprimate în 1845, pentru a dovedi cît de puţin înţelegea pe atunci elasticitatea maşinii şi a forţei de muncă omeneşti, ambele în egală măsură încordate la maximum prin reducerea forţată a zilei de muncă.

Ajungem acum la perioada de după 1847, cînd a fost introdusă legea cu privire la ziua de muncă de zece ore în fabricile engleze de prelucrare a bumbacului, lînii, mătăsii şi inului.

„La maşinile throstle, viteza fusurilor a crescut cu 500 de rotaţii pe minut, iar la maşinile mule cu 1.000 de rotaţii; cu alte cuvinte, viteza fusurilor throstle, care în 1839 era de 4.500 de rotaţii pe minut, atinge acum“ (1862) „5.000, iar aceea a fusurilor mule, care era de 5.000, este acum de 6.000 de rotaţii pe minut, ceea ce înseamnă în primul caz un spor de viteză de ¹/₁₀, iar în al doilea caz de ¹/₆^*15“ ¹⁶⁸⁾).

Jas. Nasmyth, faimosul inginer civil din Patricroft, lîngă Manchester, a expus în 1852, într-o scrisoare adresată lui Leonard Horner, perfecţionările aduse maşinii cu abur între anii 1848 şi 1852. După ce observă că un cal-putere, evaluat şi azi de statistica oficială a fabricilor după randamentul din 1828¹⁶⁹⁾, este doar nominal şi poate servi numai drept indice al puterii reale, el spune între altele:

„Nu încape îndoială că maşini cu abur de aceeaşi greutate, ba adesea chiar aceleaşi maşini cărora li s-au adus perfecţionări moderne, execută în medie cu 50% mai multă muncă decît înainte şi că în multe cazuri aceleaşi maşini cu abur care în zilele vitezei maxime de 220 de picioare pe minut furnizau 50 de cai-putere furnizează azi, cu un consum mai mic de cărbuni, peste 100 de cai-putere... Maşina cu abur modernă, avînd acelaşi număr de cai-putere nominali, acţionează cu o forţă mai mare decît înainte, datorită perfecţionărilor aduse, a reducerii dimensiunilor şi a construcţiei schimbate a cazanelor etc... Prin urmare, deşi în raport cu numărul de cai-putere nominali lucrează acelaşi număr de braţe ca şi înainte, în raport cu maşinile de lucru propriu-zise numărul braţelor s-a micşorat“¹⁷⁰⁾).

În 1850 fabricile din Regatul Unit foloseau 134.217 cai-putere nominali pentru acţionarea a 25.638.716 fusuri şi 301.445 de războaie de ţesut. În 1856 numărul fusurilor şi al războaielor de ţesut era, respectiv, de 33.503.580 şi 369.205. Dacă numărul necesar de cai-putere ar fi rămas acelaşi ca în 1850, în 1856 ar fi fost nevoie de 175.000 de cai-putere. După rapoartele oficiale, numărul lor era însă de numai 161.435, deci cu peste 10.000 de cai-putere mai puţin decît ar fi necesar pe baza calculelor din 1850¹⁷¹⁾).

„Ultimul «return» din 1856“ (statistica oficială) „a stabilit următoarele fapte: că sistemul de fabrică se extinde vertiginos, că, în raport cu maşinile, numărul braţelor de muncă a scăzut, că, datorită economiei de forţă şi altor metode, maşina cu abur acţionează maşini mai grele şi că, datorită perfecţionării maşinilor de lucru perfecţionate, a modificării metodelor de fabricaţie, a vitezei mărite a maşinilor şi multor altor cauze, se obţine o cantitate mai mare de produse“¹⁷²⁾. „Marile perfecţionări aduse maşinilor de tot felul au mărit foarte mult forţa productivă a acestora. Fără îndoială impulsul pentru aceste perfecţionări l-a dat... reducerea zilei de muncă. Aceste perfecţionări, împreună cu eforturile mai intense ale muncitorului, au făcut ca în ziua de muncă redusă“ (cu două ore, deci cu ¹/₆) „să se producă cel puţin tot atîtea produse ca înainte într-o zi de muncă mai lungă“¹⁷³⁾.

Felul în care s-au îmbogăţit tot mai mult fabricanţii o dată cu exploatarea mai intensivă a forţei de muncă rezultă din însuşi faptul că din 1838 pînă în 1850 numărul fabricilor engleze de prelucrare a bumbacului etc. a crescut anual în medie cu 32%, în timp ce între 1850 şi 1856 ele au crescut cu 86%.

Oricît de însemnat a fost progresul industriei engleze sub regimul zilei de muncă de zece ore în cei 8 ani, 1848—1856, el a fost cu mult întrecut în perioada celor şase ani următori, adică între 1856 şi 1862. Astfel, în industria mătăsii: fusuri 1.093.799 în 1856 şi 1.388.544 în 1862; războaie de ţesut 9.260 în 1856 şi 10.709 în 1862. În schimb, numărul muncitorilor: 56.137 în 1856 şi 52.429 în 1862. Astfel, numărul fusurilor a crescut cu 26,9% şi al războaielor de ţesut cu 15,6% la o concomitentă scădere a numărului de muncitori cu 7%. În 1850, în fabricile de worsted [camgarn], erau folosite 875.830 de fusuri, în 1856 1.324.549 (o creştere de 51,2%), iar în 1862 1.289.172 (o scădere de 2,7%). Dacă se scad însă fusurile de dublat, care figurează în cifra anului 1856, dar nu în cea a anului 1862, înseamnă că din 1856 numărul fusurilor a rămas mai mult sau mai puţin staţionar. În schimb însă, începînd din 1850, viteza fusurilor şi a războaielor de ţesut a fost în multe cazuri dublată. Numărul războaielor de ţesut mecanice în fabricile de worsted era în 1850 32.617, în 1856 38.956, iar în 1862 43.048. La aceste războaie au lucrat în 1850 79.737 de persoane, în 1856 87.794 de persoane, iar în 1862 86.063, din care însă copii sub 14 ani în 1850 9.956, în 1856 11.228, iar în 1862 13.178. Prin urmare, deşi în 1862 numărul războaielor de ţesut a crescut mult faţă de 1856, numărul total al muncitorilor folosiţi a scăzut, iar numărul copiilor exploataţi a sporit¹⁷⁴⁾.

La 27 aprilie 1863, Ferrandⁱ⁾, membru al parlamentului, a declarat în Camera comunelor:

„Delegaţi ai muncitorilor din 16 districte din Lancashire şi Cheshire, în numele cărora vorbesc, mi-au comunicat că în urma perfecţionării maşinilor munca în fabrici creşte mereu. Pe cînd înainte o persoană secundată de ajutoare deservea două războaie de ţesut, în prezent o singură persoană, fără nici un ajutor, deserveşte trei războaie de ţesut şi nu e ceva neobişnuit ca o persoană să deservească patru etc. După cum rezultă din faptele care mi-au fost comunicate, o muncă de douăsprezece ore este comprimată azi în mai puţin de zece ore de muncă. Devine deci evident cît de mult au sporit în ultimii ani eforturile muncitorilor din fabrici“¹⁷⁵⁾.

Aşadar, cu toate că inspectorii de fabrici laudă fără încetare şi pe bună dreptate rezultatele favorabile ale legilor din 1844 şi 1850 cu privire la reglementarea muncii în fabrici, ei recunosc totuşi că reducerea zilei de muncă a determinat şi o intensificare a muncii, care distruge sănătatea muncitorilor, deci însăşi forţa de muncă.

„Se pare că, în cele mai multe fabrici de bumbac, worsted şi mătase, încordarea extenuantă cerută de munca la maşini, a căror viteză a fost colosal accelerată în ultimii ani, constituie una dintre cauzele creşterii mortalităţii de pe urma bolilor de plămîni, constatată de doctorul Greenhowⁱ⁾ în recentul şi admirabilul său raport“¹⁷⁶⁾.

Nu încape îndoială că tendinţa capitalului de a se despăgubi printr-o mărire sistematică a gradului de intensitate a muncii, atunci cînd i-a fost o dată pentru totdeauna interzisă prin lege prelungirea zilei de muncă, şi de a transforma orice perfecţionare a maşinilor într-un mijloc pentru a stoarce şi mai mult forţa de muncă în curînd va ajunge din nou la un punct în care o nouă reducere a orelor de muncă va deveni inevitabilă¹⁷⁷⁾. Pe de altă parte, progresul impetuos al industriei engleze din 1848 pînă în prezent, adică din perioada zilei de muncă de zece ore, întrece pe cel din perioada 1833—1847, adică perioada zilei de muncă de douăsprezece ore, cu mult mai mult decît a întrecut dezvoltarea industriei din această din urmă perioadă dezvoltarea industriei din prima jumătate de secol, cînd a fost introdus sistemul de fabrică, adică perioada zilei de muncă nelimitate¹⁷⁸⁾.

4. Fabrica

Am cercetat la începutul acestui capitol corpul fabricii, structura sistemului maşinist. Am văzut apoi cum maşina determină o creştere a materialului uman exploatat de capital prin aproprierea muncii femeilor şi a copiilor, cum îşi însuşeşte toată viaţa muncitorului prin prelungirea excesivă a zilei de muncă şi, în sfîrşit, cum dezvoltarea ei, care permite producerea unei cantităţi de produse din ce în ce mai mare într-un timp din ce în ce mai scurt, serveşte drept mijloc sistematic pentru a pune în funcţiune de fiecare dată tot mai multă muncă, adică pentru a exploata forţa de muncă tot mai intensiv. Ne vom ocupa acum de fabrică în ansamblu, şi anume în forma ei cea mai dezvoltată.

Doctorul Ure, Pindarulⁱ⁾ fabricii automate, o descrie, pe de o parte, ca o

„cooperare a unor categorii diferite de muncitori, adulţi şi neadulţi, care supraveghează cu îndemînare şi sîrguinţă un sistem de maşini productive acţionat încontinuu de o forţă centrală (motorul prim)“.

iar pe de altă parte ca

„un automat gigantic, alcătuit din nenumărate organe, mecanice sau dotate cu conştiinţă, care acţionează neîntrerupt şi de conivenţă în vederea producerii unuia şi aceluiaşi obiect, astfel încît toate aceste organe sînt subordonate unei forţe automotoare“.

Aceste două definiţii nu sînt nicidecum identice. În cea dintîi, muncitorul colectiv combinat, adică organismul de muncă social, apare ca subiect dominant, iar automatul mecanic ca obiect; în definiţia a doua automatul însuşi este subiectul, iar muncitorii sînt doar anexaţi, ca organe conştiente, organelor inconştiente ale automatului şi subordonaţi împreună cu acestea forţei motrice centrale. Prima definiţie este valabilă pentru orice aplicare posibilă pe scară mare a maşinilor, cea de-a doua caracterizează aplicarea lor capitalistă, prin urmare sistemul de fabrică modern. De aceea îi şi place lui Ure să prezinte maşina centrală de la care porneşte mişcarea nu numai drept un automat, ci şi drept un autocrat.

„În aceste ateliere mari, puterea binefăcătoare a aburului îşi strînge în jur miriadele de supuşi“¹⁷⁹⁾.

O dată cu unealta de muncă, asupra maşinii trece şi virtuozitatea muncitorului în conducerea acestei unelte. Eficienţa uneltei este eliberată de limitele personale ale forţei de muncă omeneşti. În felul acesta este suprimată baza tehnică pe care se întemeiază diviziunea muncii în manufactură. Locul ierarhiei muncitorilor specializaţi, caracteristică manufacturii, îl ia deci în fabrica automată tendinţa unei egalizări sau nivelări a muncilor pe care trebuie să le execute ajutoarele maşinilor¹⁸⁰⁾, locul deosebirilor create artificial între muncitorii parţiali îl iau mai ales deosebirile naturale de sex şi vîrstă.

În măsura în care diviziunea muncii reapare în fabrica automată, ea constă mai întîi în repartizarea unor muncitori la diferite maşini specializate şi a unor mase de muncitori, care nu formează însă grupuri diferenţiate, în diferitele secţii ale fabricii, unde lucrează la maşini-unelte similare, înşiruite una lîngă alta, între aceste grupuri de muncitori existînd, aşadar, doar cooperare simplă. Grupul diferenţiat, specific manufacturii, este înlocuit prin legătura dintre muncitorul principal şi cîteva ajutoare. Deosebirea esenţială este cea existentă între muncitorii care lucrează efectiv la maşinile-unelte (aici se mai adaugă cîţiva muncitori pentru supravegherea, respectiv alimentarea motorului) şi simplele ajutoare (aproape exclusiv copii) ale acestor muncitori care lucrează la maşini. Printre ajutoare se numără, mai mult sau mai puţin, toţi „feeder“-ii (care nu fac altceva decît să alimenteze maşinile cu materialul de prelucrat). Alături de aceste categorii principale există un personal neînsemnat ca număr care se ocupă de controlul întregului utilaj şi de întreţinerea lui continuă, cum sînt inginerii, mecanicii, tîmplarii etc. E o categorie superioară de muncitori, parte cu pregătire ştiinţifică şi parte cu pregătire de meseriaş, situată în afara sferei muncitorilor de fabrică, cărora îi este doar anexată¹⁸¹⁾. Această diviziune a muncii este pur tehnică.

Orice muncă la maşină face necesară pregătirea de timpuriu a muncitorului pentru a-l învăţa să-şi adapteze mişcările proprii la mişcarea continuă şi uniformă a unui automat. În măsura în care totalitatea maşinilor formează ea însăşi un sistem de maşini diferite, combinate şi cu acţiune simultană, cooperarea întemeiată pe această totalitate de maşini face de asemenea necesară repartizarea la maşinile eterogene a unor grupuri eterogene de muncitori. Producţia mecanizată înlătură însă necesitatea de a statornici această repartizare, ca în manufactură, prin legarea continuă a aceloraşi muncitori de aceeaşi funcţie¹⁸²⁾. Întrucît mişcarea de ansamblu a fabricii nu emană de la muncitor, ci de la maşină, persoanele pot fi mereu schimbate fără întreruperea procesului de muncă. Dovada cea mai evidentă în această privinţă o constituie sistemul de releuri^*21 pus în practică în timpul revoltei fabricanţilor englezi din 1848—1850¹³⁶. În sfîrşit, rapiditatea cu care poate fi învăţată în tinereţe munca la maşină înlătură şi necesitatea pregătirii unei categorii speciale de muncitori care să şi lucreze la maşină¹⁸³⁾, iar serviciile ajutoarelor în fabrică pot fi înlocuite parte prin maşini¹⁸⁴⁾, parte permit, datorită naturii lor absolut simple, o schimbare rapidă şi continuă a persoanelor cărora le revine această corvoadă.

Cu toate că sub raport tehnic maşina înlătură vechiul sistem al diviziunii muncii, acesta mai dăinuie totuşi o vreme în fabrică, în virtutea obişnuinţei ca tradiţie a manufacturii, pentru a fi apoi reprodus şi consolidat sistematic de către capital într-o formă şi mai abjectă, ca mijloc de exploatare a forţei de muncă. Specialitatea de a mînui toată viaţa o unealtă parţială devine specialitatea de a deservi toată viaţa o maşină parţială. Se abuzează de maşină pentru a-l transforma pe muncitorul însuşi încă din copilărie într-o parte a unei maşini parţiale¹⁸⁵⁾. În felul acesta nu numai că se micşorează simţitor cheltuielile necesare pentru propria sa reproducere, dar în acelaşi, timp se desăvîrşeşte şi dependenţa sa totală de ansamblul fabricii, deci de capitalist. Aici, ca pretutindeni, trebuie să facem o distincţie între mărirea productivităţii datorită dezvoltării procesului social de producţie şi mărirea productivităţii datorită exploatării capitaliste a acestui proces.

În manufactură şi în meserii, muncitorul se serveşte de unealtă; în fabrică el serveşte maşina. Acolo mişcarea mijlocului de muncă porneşte de la el; aici el trebuie să urmeze mişcarea mijlocului de muncă. În manufactură, muncitorii formează membrele unui mecanism viu. În fabrică există, independent de ei, un mecanism mort, căruia îi sînt încorporaţi ca anexe vii.

„Rutina deprimantă a unei munci chinuitoare fără sfîrşit, în care eşti silit să repeţi fără încetare acelaşi proces mecanic, se aseamănă cu munca lui Sisifⁱ⁾; povara muncii se prăvăleşte mereu, ca stînca din legendă, asupra muncitorului istovit“¹⁸⁶⁾.

Prejudiciind grav sistemul nervos, munca la maşină suprimă totodată jocul multilateral al muşchilor şi zădărniceşte orice activitate fizică sau intelectuală liberă¹⁸⁷⁾. Chiar şi înlesnirile aduse muncii devin un mijloc de tortură, deoarece maşina nu-l eliberează pe muncitor de muncă, ci goleşte munca de conţinut. Orice producţie capitalistă, în măsura în care nu este numai proces de muncă, ci totodată proces de valorificare a capitalului, are drept trăsătură caracteristică faptul că nu muncitorul foloseşte condiţiile de muncă, ci, invers, condiţiile de muncă îl folosesc pe muncitor; această inversare devine însă o realitate palpabilă din punct de vedere tehnic abia o dată cu dezvoltarea maşinilor. Prin transformarea sa într-un automat, mijlocul de muncă i se opune în însuşi procesul de muncă în calitate de capital, în calitate de muncă moartă, care domină şi stoarce forţa de muncă vie. Separarea potenţialului intelectual al procesului de producţie de munca fizică şi transformarea lui în putere a capitalului asupra muncii se desăvîrşeşte, cum am arătat mai înainte, în marea industrie organizată pe baza maşinilor. Iscusinţa parţială a muncitorului individual depersonalizat care lucrează la maşină dispare ca ceva derizoriu în faţa ştiinţei, a imenselor forţe ale naturii şi a muncii sociale de masă, care sînt întruchipate în sistemul maşinist şi care alcătuiesc împreună cu acesta puterea „stăpînului“ (master). Acest stăpîn, în al cărui creier maşina şi monopolul lui asupra ei se contopesc indisolubil, le strigă cu dispreţ „braţelor“ în momentele de conflict:

„Muncitorii de fabrică nu trebuie să uite că munca lor reprezintă, de fapt, o categorie cu totul inferioară de muncă calificată; că nici o altă muncă nu poate fi mai uşor deprinsă şi, ţinînd seama de calitatea ei, mai bine plătită, că nici una nu poate fi însuşită într-un timp atît de scurt şi într-un asemenea grad printr-o instruire minimă chiar de către omul cel mai puţin pregătit. Într-adevăr, maşinile patronului joacă în domeniul producţiei un rol mult mai important decît munca şi iscusinţa muncitorului, care nu reclamă decît o instruire de 6 luni, accesibilă oricărui argat de la ţară“¹⁸⁸⁾.

Subordonarea tehnică a muncitorului mersului uniform al mijlocului de muncă şi compoziţia specifică a organismului de muncă, format din indivizi de ambele sexe şi de cele mai diferite vîrste, creează o disciplină de cazarmă, care culminează cu regimul de fabrică desăvîrşit şi care duce la dezvoltarea deplină a muncii de supraveghere anterior menţionată şi deci, totodată, a împărţirii muncitorilor în muncitori manuali şi supraveghetori ai muncii, în simpli soldaţi industriali şi subofiţeri industriali.

„Principala dificultate în fabrica automată constă în instituirea disciplinei necesare pentru a-i face pe oameni să renunţe la deprinderile lor anarhice în muncă şi să se identifice cu ritmul implacabil al marelui automat. Dar întocmirea unui cod de disciplină corespunzător nevoilor şi vitezei sistemului automat şi aplicarea lui cu succes constituie o muncă demnă de Herculeⁱ⁾; aceasta este nobila operă a lui Arkwright! Chiar şi astăzi, cînd organizarea sistemului a atins perfecţiunea, este aproape cu neputinţă... să găseşti printre muncitorii trecuţi de vîrsta pubertăţii ajutoare utile pentru sistemul automat“¹⁸⁹⁾.

Codul muncii în fabrică, prin care capitalul îşi stipulează samavolnic, pe baza dreptului privat, autocraţia asupra muncitorilor săi, fără a ţine seama de separaţia puterii, atît de dragă burgheziei, şi nici de sistemul reprezentativ, şi mai drag încă, nu constituie decît caricatura capitalistă a reglementării sociale a procesului de muncă, reglementare care devine necesară o dată cu apariţia cooperării pe scară largă şi cu folosirea mijloacelor colective de muncă, în special a maşinii. Locul biciului din mîna vătafului de sclavi îl ia condica de pedepse a supraveghetorului. Toate pedepsele se reduc, bineînţeles, la amenzi şi la reţineri din salariu, şi perspicacitatea legislativă a Licurgilorⁱ⁾ industriali face din încălcarea legilor o operaţie poate mai rentabilă pentru ei decît respectarea lor¹⁹⁰⁾.

Nu menţionăm aici decît condiţiile materiale în care se îndeplineşte munca în fabrică. Toate organele de simţ sînt vătămate în aceeaşi măsură de temperatura artificial ridicată, de atmosfera plină de impurităţile materiilor prime, de zgomotul asurzitor etc., abstracţie făcînd de pericolul mortal care pîndeşte pe oameni printre maşinile înghesuite, maşini care cu regularitatea anotimpurilor prilejuiesc comunicate cu numărul victimelor căzute pe cîmpul de luptă industrial^190a). Economisirea mijloacelor de producţie sociale, care atinge maximum abia în climatul favorabil al sistemului de fabrică, devine în acelaşi timp în mîna capitalului jefuire sistematică a condiţiilor de viaţă ale muncitorului în timpul muncii, jefuire a spaţiului, aerului, luminii şi a mijloacelor de protecţie împotriva condiţiilor procesului de producţie primejdioase pentru viaţă sau sănătate, fără a mai vorbi de măsurile necesare pentru comoditatea muncitorului¹⁹¹⁾. Oare nu are dreptate Fourier cînd numeşte fabricile „ocne cu regim ceva mai blînd“¹⁹²⁾.¹³⁸

5. Lupta dintre muncitor şi maşină

Lupta dintre capitalist şi muncitorul salariat începe o dată cu relaţia capital însăşi. Ea nu se potoleşte în decursul întregii perioade manufacturiere¹⁹³⁾. Dar abia de la introducerea maşinii muncitorul luptă împotriva mijlocului de muncă însuşi, împotriva modului material de existenţă a capitalului. El se revoltă împotriva acestei forme determinate a mijlocului de producţie, în care vede baza materială a modului de producţie capitalist.

Aproape întreaga Europă a trăit în cursul secolului al XVII-lea revoltele muncitorilor împotriva aşa-zisei Bandmühle (numită şi Schnurmühle sau Mühlenstuhl), o maşină pentru ţesutul panglicilor şi a ceaprazurilor¹⁹⁴⁾. La sfîrşitul primei treimi a secolului al XVII-lea, un ferăstrău mecanic acţionat de vînt, construit în apropiere de Londra de către un olandez, a fost distrus de mulţimea înfuriată. Încă la începutul secolului al XVIII-lea, ferăstraiele mecanice acţionate de apă au învins cu greu în Anglia rezistenţa poporului, sprijinit de parlament. În 1758, cînd Everetⁱ⁾ a construit prima maşină hidraulică de tuns lîna, ea a fost arsă de o sută de mii de oameni rămaşi fără lucru. Împotriva scribbling mills^*24 şi maşinilor de cardat ale lui Arkwright s-au plîns parlamentului 50.000 de muncitori, care pînă atunci trăiseră din dărăcitul lînii. Distrugerea masivă de maşini, denumită mişcarea luddiţilor, în districtele manufacturiere ale Angliei din primii 15 ani ai secolului al XIX-lea, în special în urma introducerii războiului de ţesut mecanic, a oferit guvernului antiiacobin al lui Sidmouthⁱ⁾, Castlereaghⁱ⁾ etc. pretextul pentru cele mai reacţionare măsuri represive. E nevoie de timp şi de experienţă pînă ce muncitorul învaţă să distingă maşina de folosirea ei capitalistă şi să atace nu mijlocul material de producţie, ci forma socială de exploatare a lui¹⁹⁵⁾.

Luptele pentru salariu duse în cadrul manufacturii presupun manufactura şi nu sînt nicidecum îndreptate împotriva existenţei ei. Dacă crearea de manufacturi întîmpină rezistenţă, aceasta vine din partea meşterilor breslaşi şi a oraşelor privilegiate, nu din partea muncitorilor salariaţi. De aceea autorii din perioada manufacturieră concep diviziunea muncii mai ales ca mijloc de înlocuire virtuală a muncitorilor, nu şi de îndepărtare reală a lor. Deosebirea aceasta este evidentă. Dacă se spune, de pildă, că în Anglia ar fi nevoie de 100.000.000 de oameni pentru a toarce cu vechea roată de tors bumbacul pe care în prezent îl torc cu maşina 500.000 de oameni, asta nu înseamnă, bineînţeles, că maşina a luat locul acestor milioane care nu au existat niciodată. Asta înseamnă doar că ar fi nevoie de multe milioane de muncitori pentru a înlocui maşinile de filat. Dacă, dimpotrivă, se spune că războiul de ţesut mecanic a lăsat pe drumuri în Anglia 800.000 de ţesători, nu este vorba de maşini existente care ar urma să fie înlocuite de un anumit număr de muncitori, ci de un număr real de muncitori care au fost efectiv înlocuiţi sau înlăturaţi de maşină. În decursul perioadei manufacturiere, baza continua să fie producţia meşteşugărească, deşi fracţionată în operaţii izolate. Cererea noilor pieţe coloniale nu putea să fie satisfăcută cu numărul relativ redus de muncitori de la oraşe moşteniţi de la evul mediu, iar manufacturile propriu-zise deschideau noi domenii de producţie pentru populaţia rurală alungată de pe pămînturile ei o dată cu destrămarea feudalităţii. În acea epocă s-a vădit mai mult latura pozitivă a diviziunii muncii şi a cooperării în ateliere, anume sporirea productivităţii muncitorilor ocupaţi¹⁹⁶⁾. Aplicate la agricultură, cooperarea şi combinarea mijloacelor de muncă în mîinile cîtorva determină, ce-i drept, în numeroase ţări, încă cu mult înaintea perioadei marii industrii, revoluţionari mari, bruşte şi violente, în modul de a produce şi deci în condiţiile de viaţă şi în mijloacele de muncă ale populaţiei rurale. Dar această luptă se dă la început mai mult între marii şi micii proprietari funciari decît între capital şi munca salariată; pe de altă parte, în măsura în care muncitorii sînt înlocuiţi prin mijloace de muncă, prin oi, cai etc., premisa revoluţiei industriale o formează aici în primul rînd actele directe de violenţă. Mai întîi muncitorii sînt alungaţi de pe pămînturile lor şi apoi vin oile. Furtul de pămînt pe scară mare, cum s-a întîmplat în Anglia, este acela care pregăteşte terenul pentru marea agricultură^196a). La începuturile ei, această revoluţionare a agriculturii are deci mai mult aparenţa unei revoluţii politice.

Sub forma maşinii, mijlocul de muncă devine imediat un concurent al muncitorului însuşi¹⁹⁷⁾. Autovalorificarea capitalului cu ajutorul maşinii este direct proporţională cu numărul muncitorilor ale căror condiţii de existenţă sînt distruse de maşină. Întregul sistem al producţiei capitaliste se întemeiază pe faptul că muncitorul îşi vinde, ca marfă, forţa sa de muncă. Diviziunea muncii unilateralizează această forţă de muncă, reducînd-o la specializarea de a mînui o unealtă parţială. De îndată ce mînuirea uneltei este încredinţată maşinii, o dată cu valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă dispare şi valoarea ei de schimb. Muncitorul nu-şi mai găseşte cumpărător, asemenea banilor de hîrtie scoşi din circulaţie. Acea parte a clasei muncitoare pe care maşina o transformă astfel în populaţie excedentară, adică în populaţie care nu mai este direct necesară pentru autovalorificarea capitalului, piere, pe de o parte, în lupta inegală dintre vechea producţie meşteşugărească şi manufacturieră şi cea mecanizată şi se revarsă, pe de altă parte, în toate ramurile uşor accesibile ale industriei, inundă piaţa muncii şi reduce astfel preţul forţei de muncă sub valoarea ei. O mare consolare pentru muncitorii pauperizaţi ar trebui să fie, în parte caracterul „trecător“ al suferinţelor lor („a temporary inconve nience“), în parte faptul că maşina pune doar treptat stăpînire pe producţie în totalitatea ei, astfel încît volumul şi intensitatea acţiunii ei distructive se atenuează. O consolare se bate cap în cap cu alta. Acolo unde maşina pune treptat stăpînire pe o ramură de producţie, ea provoacă o mizerie cronică în rîndurile muncitorilor care concurează cu ea. Acolo unde trecerea se face rapid, efectul este acut şi are un caracter de masă. Istoria universală nu cunoaşte spectacol mai îngrozitor decît procesul de pieire lentă a ţesătorilor manuali de bumbac din Anglia, care a durat decenii şi s-a încheiat, în sfîrşit, în 1838. Mulţi dintre ei au murit de foame, alţii au vegetat timp îndelungat împreună cu familiile lor, trăind din 2¹/₂ pence pe zi¹⁹⁸⁾. Introducerea în Anglia a maşinilor de prelucrat bumbacul a avut, în schimb, un efect puternic în Indiile Orientale, al căror guvernator general a făcut prin 1834—1835 următoarea constatare:

„În istoria comerţului nu există alt exemplu de asemenea mizerie. Oasele ţesătorilor de bumbac albesc cîmpiile Indiei“.

Desigur, întrucît ţesătorii părăseau această lume trecătoare, maşina nu le aducea decît „incoveniente trecătoare“. De altfel, efectul „trecător“ al maşinii este permanent, deoarece ea cuprinde încontinuu noi ramuri ale producţiei. Forma autonomizată şi înstrăinată pe care modul de producţie capitalist o conferă în genere condiţiilor de muncă şi produsului muncii în raport cu muncitorul se dezvoltă deci, o dată cu introducerea maşinii, într-un antagonism complet¹⁹⁹⁾. De aici şi prima revoltă brutală a muncitorului împotriva mijlocului de muncă.

Mijlocul de muncă îl doboară pe muncitor. Ce-i drept, acest antagonism direct se manifestă cel mai palpabil ori de cîte ori o maşină recent introdusă concurează tradiţionala producţie meşteşugărească sau manufacturieră. Dar în cadrul marii industrii înseşi perfecţionarea continuă a maşinilor şi dezvoltarea sistemului automat au un efect analog.

„Scopul permanent al perfecţionării maşinilor este de a reduce munca manuală sau de a desăvîrşi procesul de producţie în fabrică înlocuind într-o verigă sau alta a lanţului de producţie aparatul uman cu unul metalic“²⁰⁰⁾. „Folosirea forţei aburului sau a forţei hidraulice la maşinile pînă în prezent acţionate manual constituie un fenomen cotidian... Perfecţionările mai mici aduse maşinilor pentru a economisi forţa motrice, a îmbunătăţi produsul, a spori producţia în acelaşi interval de timp sau de a înlocui un copil, o femeie sau un bărbat survin continuu, şi, deşi în aparenţă nu prezintă prea mare importanţă, ele dau totuşi rezultate însemnate“²⁰¹⁾. „Pretutindeni unde o operaţie cere multă iscusinţă şi o mînă sigură, ea este luată cît se poate de repede din mîinile muncitorului prea iscusit, de multe ori înclinat să lucreze oarecum dezorganizat, şi încredinţată unui mecanism special, atît de bine pus la punct, încît poate fi supravegheat şi de un copil“²⁰²⁾. „În sistemul automat, talentul muncitorului este încetul cu încetul înlăturat“²⁰³⁾. „Perfecţionarea maşinilor determină nu numai o reducere a numărului muncitorilor adulţi folosiţi pentru a se obţine un anumit rezultat, ci înlocuieşte şi o anumită categorie de indivizi prin altă categorie, o categorie mai iscusită prin alta mai puţin iscusită, adulţii prin copii, bărbaţii prin femei. Toate aceste schimbări provoacă fluctuaţii continue ale nivelului salariului“²⁰⁴⁾. „În permanenţă maşinile elimină din fabrică adulţi“²⁰⁵⁾.

Elasticitatea extraordinară a sistemului maşinist ca urmare a experienţei practice acumulate, a cantităţii deja existente a mijloacelor mecanice şi a progresului continuu al tehnicii ne-a fost ilustrată de ofensiva lui vertiginoasă sub presiunea zilei de muncă reduse. Cine ar fi bănuit însă în 1860, an de apogeu pentru industria engleză a bumbacului, ritmul vertiginos al perfecţionării maşinilor şi înlăturarea corespunzătoare a muncii manuale pe care aveau să le aducă următorii trei ani sub imboldul războiului civil din America? Din relatările oficiale ale inspectorilor de fabrici englezi privitoare la această problemă vom menţiona doar cîteva. Un fabricant din Manchester declară:

„În loc de 75 de maşini de cardat folosim acum doar 12, care dau aceeaşi cantitate de produs, de calitate tot atît de bună, dacă nu chiar mai bună... Economia de salariu este de 10 l. st. pe săptămînă, iar cea de bumbac de 10%“.

Într-o filatură de fire din Manchester

„a fost înlăturat, prin mărirea vitezei şi introducerea unui şir de procese automate (self-acting), un sfert din numărul muncitorilor dintr-o secţie şi mai mult de jumătate din altă secţie, în timp ce maşina de pieptănat, luînd locul celei de-a doua maşini de cardat, a redus apreciabil numărul braţelor de muncă folosite înainte în atelierul de cardat“.

Altă filatură apreciază că a realizat în total economii de 10% la „braţele de muncă“. D-nii Gilmore, filatori din Manchester, declară:

„Economiile realizate la braţele de muncă şi la salarii în blowing departement^*26 prin introducerea unor maşini noi reprezintă, după aprecierea noastră, exact o treime... În jack frame şi în drawing frame room^*27, economiile la cheltuieli şi la braţe de muncă sînt de aproximativ o treime; în secţia de filat, cheltuielile sînt cu aproximativ o treime mai mici. Dar nu numai atît; firele noastre care merg acum la ţesător sînt de calitate atît de bună ca urmare a folosirii noilor maşini, încît dau o cantitate mai mare de ţesătură şi de mai bună calitate decît cea obţinută din firele produse de vechile maşini“²⁰⁶⁾.

Inspectorul de fabrici A. Redgrave remarcă în această privinţă:

„Reducerea numărului muncitorilor în condiţiile sporirii producţiei face progrese rapide; în fabricile de prelucrat lînă a început nu de mult o nouă reducere a braţelor de muncă şi ea continuă; de curînd, un învăţător de lingă Rochdalle mi-a declarat că nu numai presiunea crizei a făcut să scadă enorm numărul fetelor din şcoli, ci şi modificările aduse maşinilor din industria lînii, în urma cărora s-a făcut, în medie, o reducere de 70 de muncitori, care lucrează numai jumătate din săptămîna de lucru“²⁰⁷⁾.

Rezultatul total al perfecţionărilor mecanice din industria engleză a bumbacului care se datorează războiului civil din America îl arată următorul tabel¹⁴⁰:

Din 1861 pînă în 1868 au dispărut deci 338 fabrici de bumbac; cu alte cuvinte, maşini mai productive şi de proporţii mai mari au fost concentrate în mîinile unui număr mai mic de capitalişti. Numărul războaielor de ţesut mecanice a scăzut cu 20.663; dar în acelaşi timp produsul a sporit, astfel încît un război de ţesut perfecţionat producea acum mai mult decît unul vechi. În sfîrşit, numărul fusurilor a crescut cu 1.612.547, în timp ce numărul muncitorilor folosiţi a scăzut cu 50.505. Mizeria „trecătoare“ cu care criza bumbacului îi strivea pe muncitori a fost deci adîncită şi consolidată prin perfecţionarea rapidă şi continuă a maşinilor.

Dar maşina acţionează nu numai ca un concurent puternic, gata în orice moment să-l facă „de prisos“ pe muncitorul salariat. Capitalul proclamă deschis şi tendenţios maşina drept o forţă ostilă muncitorului şi o foloseşte ca atare. Ea devine cel mai puternic mijloc de luptă pentru înăbuşirea revoltelor periodice ale muncitorilor, a grevelor etc. împotriva autocraţiei capitalului²⁰⁸⁾. După părerea lui Gaskellⁱ⁾, maşina cu abur a fost de la început un antagonist al „forţei omeneşti“ cu ajutorul căruia capitalistul poate să anihileze pretenţiile crescînde ale muncitorilor, pretenţii care ameninţau cu o criză sistemul de fabrică aflat la începuturile sale²⁰⁹⁾. S-ar putea scrie o întreagă istorie a invenţiilor apărute din 1830 încoace care nu s-au născut decît ca arme ale capitalului împotriva revoltelor muncitoreşti. Amintim înainte de toate de selfacting mule, deoarece ea inaugurează o eră nouă a sistemului automat²¹⁰⁾.

În declaraţia sa făcută în faţa lui Trades Unions Commission, Nasmyth, inventatorul ciocanului cu abur, relatează următoarele în legătură cu perfecţionările aduse de el maşinilor în urma grevei îndelungate şi de mari proporţii a muncitorilor constructori de maşini din 1851:

„Trăsătura caracteristică a perfecţionărilor noastre mecanice moderne este introducerea unor maşini-unelte automate. Ceea ce are de făcut în prezent un muncitor care lucrează la maşină — şi ceea ce poate să facă orice băiat — nu e să muncească el însuşi, ci să supravegheze munca minunată a maşinii. Întreaga categorie de muncitori care depindeau exclusiv de dexteritatea lor este acum înlăturată. Înainte foloseam patru băieţi de fiecare muncitor care lucrează la maşină. Datorită acestor noi combinaţii mecanice, am redus numărul bărbaţilor adulţi de la 1.500 la 750. Urmarea a fost o creştere importantă a profitului meu“¹⁴¹.

Ure spune despre o maşină de imprimat în culori folosită în imprimeriile de stambă:

„În sfîrşit, capitaliştii au căutat să se elibereze de această sclavie insuportabilă“ (adică de clauzele stînjenitoare din contractele cu muncitorii), „făcînd apel la resursele ştiinţei, şi în scurt timp ei au fost reintegraţi în drepturile lor legitime, adică acelea ale capului asupra celorlalte părţi ale corpului“.

Despre o invenţie pentru apretatul urzelii, invenţie a cărei cauză nemijlocită fusese o grevă, el spune următoarele:

„Gloata nemulţumiţilor, care la adăpostul vechilor fortificaţii ale diviziunii muncii se credea invincibilă, s-a văzut astfel luată din flanc şi cu mijloacele de apărare distruse prin tactica mecanică modernă. Ea a fost nevoită să capituleze necondiţionat“.

Despre inventarea maşinii selfacting mule, el spune:

„Ea avea menirea să restabilească ordinea între clasele industriale... Această invenţie confirmă doctrina, dezvoltată mai de mult de noi, potrivit căreia capitalul, silind ştiinţa să intre în serviciul său, sileşte întotdeauna la supunere mîna rebelă a muncii“²¹¹⁾.

Deşi scrierea lui Ure a apărut în 1835, deci atunci cînd sistemul de fabrică era încă relativ slab dezvoltat, ea rămîne totuşi expresia clasică a spiritului de fabrică nu numai prin cinismul ei nedeghizat, ci şi prin naivitatea cu care divulgă contradicţiile absurde din creierul capitalistului. După ce dezvoltă, de pildă, „doctrina“ potrivit căreia capitalul, ajutat de ştiinţa luată în solda sa,

„sileşte întotdeauna la supunere mîna rebelă a muncii“, el se indignează împotriva faptului „că se găsesc unii care aduc ştiinţei fizico-mecanice învinuirea de a se fi pus la dispoziţia despotismului unor capitalişti bogaţi, pretîndu-se să slujească drept mijloc de asuprire a claselor sărace“.

După ce a propovăduit în dreapta şi în stînga cît de avantajoasă este introducerea rapidă a maşinilor pentru muncitori, el îi avertizează că prin spiritul lor refractar, prin greve etc. ei accelerează introducerea maşinilor.

„Asemenea revolte violente — spune el — scot la iveală miopia omenească sub aspectul ei cel mai detestabil, miopie care-l transformă pe om în propriul său călău“.

Cîteva pagini mai înainte, dimpotrivă, se spune:

„Fără ciocnirile violente şi întreruperile cauzate de concepţiile eronate ale muncitorilor, sistemul de fabrică s-ar fi dezvoltat şi mai rapid, şi mai profitabil pentru toate părţile interesate“.

Apoi exclamă din nou:

„Din fericire pentru populaţia regiunilor industriale ale Marii Britanii, în mecanică perfecţionările nu se fac decît treptat“. „Pe nedrept — spune el — li se aduce maşinilor învinuirea că reduc salariul adulţilor, înlocuind o parte dintre ei, astfel încît numărul lor întrece cererea de braţe de muncă. Ele fac însă ca cererea muncii copiilor să crească, sporind astfel salariul acestora“.

Pe de altă parte, acelaşi autor, atît de darnic în consolări, apără nivelul scăzut al salariilor primite de copii, argumentînd că acest nivel scăzut „îi opreşte pe părinţi să-şi trimită copiii prea devreme la fabrică“. În toată cartea se face apologia zilei de muncă nelimitate, iar cînd legea interzice istovirea copiilor sub 13 ani mai mult de 12 ore pe zi, sufletul său liberal îşi aminteşte de vremurile cele mai întunecate ale evului mediu. Lucrul acesta nu-l împiedică să-i invite pe muncitorii de fabrică să mulţumească providenţei, care, prin maşină, „le-a oferit răgazul să mediteze la interesele lor nemuritoare“²¹²⁾.

6. Teoria compensării şi muncitorii înlăturaţi de maşini

O serie întreagă de economişti burghezi, ca James Millⁱ⁾, Mac-Culloch, Torrens, Senior, J. St. Mill etc., susţin că orice maşină care-i înlătură pe muncitori eliberează întotdeauna, concomitent şi în mod necesar, un capital adecvat pentru folosirea aceloraşi muncitori²¹³⁾.

Să presupunem că un capitalist foloseşte 100 de muncitori într-o manufactură de tapete, plătind, să zicem, fiecăruia cîte 30 l. st. anual. Capitalul variabil pe care el îl avansează anual reprezintă deci 3.000 l. st. Să presupunem că ar concedia 50 de muncitori şi i-ar folosi pe ceilalţi 50 la maşini care îl costă 1.500 l. st. Pentru simplificare, facem abstracţie de clădiri, cărbuni etc. Să mai presupunem că materiile prime consumate anual costă, ca şi înainte, 3.000 l. st.²¹⁴⁾. S-a „eliberat“ oare prin această metamorfoză vreun capital? În cadrul vechiului mod de a produce, suma totală avansată de 6.000 l. st. consta jumătate din capital constant şi jumătate din capital variabil. În prezent ea constă din 4.500 l. st. capital constant (3.000 l. st. pentru materii prime şi 1.500 pentru maşini) şi 1.500 l.st. capital variabil. Partea variabilă a capitalului, adică partea transformată în forţă de muncă vie, nu mai formează jumătate din capitalul total, ci numai un sfert. În loc să fie eliberat, capitalul a fost legat aici într-o formă în care încetează a mai fi schimbat pe forţă de muncă, cu alte cuvinte din capital variabil a fost transformat în capital constant. Celelalte condiţii rămînînd neschimbate, capitalul de 6.000 l. st. nu va mai putea niciodată să folosească mai mult de 50 de muncitori. Cu fiecare perfecţionare a maşinilor el foloseşte tot mai puţini muncitori. Dacă maşina nou introdusă ar costa mai puţin decît costă împreună forţa de muncă şi uneltele de muncă înlocuite de ea, de pildă în loc de 1.500 numai 1.000 l. st., un capital variabil de 1.000 l. st. ar fi transformat în capital constant sau capital legat, în timp ce un capital de 500 l. st. ar fi eliberat. Acest din urmă capital alcătuieşte, presupunînd acelaşi salariu anual, un fond pentru salarizarea a aproximativ 16 muncitori, în timp ce numărul celor concediaţi este de 50, ba chiar pentru salarizarea a mult mai puţin de 16 muncitori, întrucît, pentru a fi transformate în capital, cele 500 l. st. trebuie şi ele, la rîndul lor, să fie transformate parţial în capital constant, astfel încît ele pot fi transformate în forţă de muncă tot numai parţial.

Să presupunem însă că fabricarea unor noi maşini dă de lucru unui număr mai mare de muncitori mecanici, constituie oare aceasta o compensaţie pentru tapetarii aruncaţi pe drumuri? În cel mai bun caz, fabricarea maşinilor dă de lucru unui număr mai mic de muncitori decît numărul muncitorilor înlocuiţi de ele. Suma de 1.500 l. st., care nu reprezenta decît salariul tapetarilor concediaţi, reprezintă acum, sub formă de maşină, următoarele: 1) valoarea mijloacelor de producţie necesare pentru construirea maşinilor; 2) salariul muncitorilor mecanici care le construiesc; 3) plusvaloarea pe care o încasează „patronul“ lor. Apoi, odată terminată, pînă la moartea ei maşina nu mai trebuie reînnoită. Pentru a da deci continuu de lucru numărului adiţional de muncitori mecanici, fabricanţii de tapete trebuie unul după altul să înlocuiască o parte din muncitori prin maşini.

De fapt, apologeţii amintiţi nici nu au în vedere acest mod de eliberare a capitalului. Ei se gîndesc la mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor eliberaţi. E incontestabil în cazul de mai sus, de pildă, că maşina nu eliberează numai 50 de muncitori, făcîndu-i astfel „disponibili“, dar totodată desfiinţează legătura dintre aceşti muncitori şi o cantitate de mijloace de subzistenţă în valoare de 1.500 l. st., „eliberînd“ astfel aceste mijloace de subzistenţă. Fenomenul simplu şi nicidecum nou al eliberării muncitorului de mijloacele de subzistenţă cu ajutorul maşinii înseamnă deci în limbajul economiştilor că maşina eliberează mijloace de subzistenţă pentru muncitori sau le transformă în capital care să-l folosească pe muncitor. Evident, totul depinde de modul în care ne exprimăm. Nominibus mollire licet mala¹⁴².

Potrivit acestei teorii, mijloacele de subzistenţă în valoare de 1.500 l. st. reprezentau un capital valorificat prin munca celor 50 de tapetari concediaţi. Acest capital îşi pierde, aşadar, utilizarea în momentul în care cincizeci de muncitori devin şomeri şi nu are nici răgaz nici linişte pînă nu găseşte un nou „plasament“, în care aceşti cincizeci de muncitori pot să-l consume din nou în mod productiv. Mai devreme sau mai tîrziu, capitalul şi muncitorii trebuie să se întîlnească deci din nou şi atunci se produce compensarea. Suferinţele muncitorilor înlăturaţi de maşini sînt, aşadar, la fel de trecătoare ca bogăţiile acestei lumi.

Mijloacele de subzistenţă în valoare de 1.500 l. st. nu s-au raportat niciodată în calitate de capital la muncitorii concediaţi. Ceea ce s-a raportat la ei în calitate de capital au fost cele 1.500 l. st., transformate acum în maşini. Privite mai îndeaproape, cele 1.500 l. st. nu reprezentau altceva decît o parte din tapetele produse anual de cei 50 de muncitori concediaţi, pe care ei o primeau drept salariu de la patronul lor sub formă de bani, în loc s-o primească în natură. Cu tapetele transformate în 1.500 l. st., ei cumpărau mijloace de subzistenţă pînă la concurenţa aceleiaşi sume. Pentru ei, aceste mijloace de subzistenţă nu existau deci în calitate de capital, ci în calitate de mărfuri, iar ei, la rîndul lor, nu existau pentru aceste mărfuri în calitate de muncitori salariaţi, ci în calitate de cumpărători. Faptul că maşina i-a „eliberat“ de mijloacele de cumpărare îi transformă pe muncitori din cumpărători în noncumpărători. De aici o scădere a cererii pentru mărfurile respective. Voilà tout^*29. Dacă această scădere a cererii nu este compensată printr-o sporire a cererii în altă parte, preţul de piaţă al mărfurilor scade. Dacă fenomenul durează timp mai îndelungat şi ia proporţii, are loc o deplasare a muncitorilor folosiţi în producţia acestor mărfuri. O parte din capitalul care înainte producea mijloace de subzistenţă necesare este reprodusă sub altă formă. În timpul scăderii preţurilor de piaţă şi al deplasării unor capitaluri, muncitorii folosiţi în producţia mijloacelor de subzistenţă necesare sînt şi ei „eliberaţi“ de o parte din salariul lor. Prin urmare, în loc să dovedească că prin eliberarea muncitorilor de mijloacele de subzistenţă maşina transformă concomitent aceste mijloace în capital care să-i folosească pe muncitorii respectivi, domnul apologet dovedeşte cu ajutorul verificatei legi a cererii şi ofertei că, dimpotrivă, maşina aruncă pe drumuri muncitorii nu numai în ramura de producţie în care a fost introdusă, dar şi în ramurile de producţie în care n-a fost introdusă.

Iată faptele reale, mistificate de optimismul economic: muncitorii înlocuiţi de maşină sînt aruncaţi din atelier pe piaţa muncii şi acolo măresc numărul forţelor de muncă disponibile pentru exploatarea capitalistă. În secţiunea a 7-a se va vedea că acest efect al maşinii, prezentat aici drept o compensaţie în favoarea clasei muncitoare, în realitate îl loveşte pe muncitor ca un flagel cumplit. Deocamdată vom remarca doar atît: muncitorii înlăturaţi dintr-o ramură industrială îşi pot căuta de lucru, ce-i drept, în altă ramură. Dacă găsesc de lucru şi dacă legătura dintre ei şi mijloacele de subzistenţă eliberate o dată cu ei este astfel restabilită, aceasta se întîmplă prin intermediul unui capital nou, suplimentar, care caută plasament, nicidecum însă prin intermediul unui capital care a funcţionat şi mai înainte şi acum e transformat în maşini. Dar, chiar şi în acest caz, cît de reduse sînt perspectivele muncitorilor! Schilodiţi de diviziunea muncii, nenorociţii aceştia valorează atît de puţin în afara vechii lor sfere de muncă, încît nu au acces decît la cîteva ramuri de muncă inferioare, întotdeauna suprasolicitate şi prost plătite²¹⁵⁾. În plus, fiecare ramură industrială atrage în fiecare an un nou torent de oameni care îi furnizează contingentul necesar pentru înlocuirea şi sporirea regulată a efectivului. De îndată ce maşina eliberează o parte din muncitorii folosiţi pînă atunci într-o anumită ramură industrială, noul contingent se redistribuie de asemenea fiind absorbit de alte ramuri de muncă, în timp ce în faza de tranziţie victimele iniţiale în mare parte, decad şi pier.

Nu încape nici o îndoială că maşina în sine nu poartă nici o răspundere pentru „eliberarea“ muncitorilor de mijloacele de subzistenţă. Ea ieftineşte şi sporeşte produsul în ramura pe care pune stăpînire şi pentru moment lasă neschimbată cantitatea de mijloace de subzistenţă produsă în alte ramuri industriale. După introducerea maşinilor, societatea posedă deci pentru muncitorii înlăturaţi tot atîtea mijloace de subzistenţă sau mai multe ca înainte, abstracţie făcînd cu totul de partea enormă din produsul anual irosită de cei care nu muncesc. Şi aceasta este pointe^*30 apologeticii economiştilor! Contradicţiile şi antagonismele inseparabile de folosirea capitalistă a maşinilor nu există, deoarece nu decurg din maşinile înseşi, ci din folosirea lor capitalistă! Aşadar, întrucît maşina, privită în sine, reduce timpul de muncă, în timp ce folosirea ei capitalistă prelungeşte ziua de muncă, întrucît în sine uşurează munca, iar folosirea ei capitalistă sporeşte intensitatea muncii, întrucît, în sine, ea constituie o victorie a omului asupra forţelor naturii, iar folosirea ei capitalistă subjugă pe om forţelor naturii, întrucît, în sine sporeşte avuţia producătorului, în timp ce folosirea ei capitalistă îl pauperizează etc., economistul burghez declară pur şi simplu că, privind maşina în sine, toate aceste contradicţii evidente se dovedesc a fi doar o simplă aparenţă a realităţii de toate zilele, iar în sine, deci şi în teorie, ele nici nu există. Astfel el scapă de orice bătaie de cap şi pe deasupra îi atribuie adversarului său prostia de a combate nu folosirea capitalistă a maşinii, ci maşina însăşi.

Economistul burghez nu tăgăduieşte cîtuşi de puţin apariţia unor inconveniente vremelnice; dar fiecare medalie are reversul ei! Pentru el, altă folosire a maşinii decît cea capitalistă e cu neputinţă. În concepţia lui, exploatarea muncitorului prin intermediul maşinii este identică cu exploatarea maşinii de către muncitor. Cel care dezvăluie deci cum stau în realitate lucrurile cu folosirea capitalistă a maşinilor, acela nu vrea în general să fie folosite, acela este un adversar al progresului social!²¹⁶⁾) Exact raţionamentul celebrului ucigaş Bill Sikesⁱ⁾:

 „Domnilor juraţi, este adevărat că acestui voiajor comercial i-a fost tăiată beregata. Nu este însă vina mea, ci a cuţitului. Vom renunţa oare din cauza acestor inconveniente vremelnice la folosirea cuţitului? Gîndiţi-vă! Ce s-ar întîmpla cu agricultura şi cu meşteşugurile dacă n-ar exista cuţitul? Oare nu este el izbăvitor în chirurgie, nu este el un instrument al ştiinţei în mîna anatomistului? Şi nu este el un slujitor docil la orice ospăţ? Suprimaţi cuţitul şi ne veţi arunca în cea mai cumplită barbarie“^216a).

Deşi maşina îi înlătură în mod inevitabil pe muncitori în ramurile de muncă unde a fost introdusă, ea poate provoca totuşi o sporire a numărului celor ocupaţi în alte ramuri de muncă. Acest efect nu are însă nimic comun cu aşa-zisa teorie a compensării. Întrucît produsul maşinii, de pildă un cot de ţesătură de maşină, este mai ieftin decît produsul manual corespunzător pe care l-a înlocuit, rezultă următoarea lege absolută: atunci cînd cantitatea totală de articole produse cu ajutorul maşinilor rămîne egală cu cantitatea totală de articole înlocuite de mărfuri produse pe cale meşteşugărească sau manufacturieră, suma totală a muncii folosite scade. Sporul de muncă necesar pentru producerea mijloacelor de muncă înseşi, a maşinilor, a cărbunilor etc. trebuie să fie mai mic decît economia de muncă pe care o realizează folosirea maşinii. Altfel produsul maşinii ar fi tot atît de scump sau mai scump decît produsul manual. De fapt însă, cantitatea totală de articole produse cu ajutorul maşinii de un număr mai mic de muncitori, în loc de a rămîne neschimbată, creşte cu mult peste cantitatea totală de articole meşteşugăreşti înlocuite. Să presupunem că 400.000 de coţi de ţesătură de maşină ar fi produşi de un număr mai mic de muncitori decît 100.000 de coţi de ţesătură de mînă. În produsul împătrit se află de patru ori mai multă materie primă. Producţia materiei prime trebuie deci împătrită. Cît priveşte însă mijloacele de muncă consumate, cum sînt clădirile, cărbunele, maşinile etc., limitele în care poate spori munca adiţională necesară pentru producerea lor se modifică corespunzător diferenţei dintre masa produsului de maşină şi masa produsului de mînă confecţionate de acelaşi număr de muncitori.

De aceea, o dată cu extinderea producţiei mecanizate într-o ramură industrială, sporeşte în primul rînd producţia în celelalte ramuri care îi furnizează mijloacele de producţie. Proporţia în care creşte, datorită acestui fapt, numărul muncitorilor folosiţi depinde, la o lungime a zilei de muncă şi la o intensitate a muncii date, de compoziţia capitalurilor întrebuinţate, adică de raportul dintre părţile lor constante şi cele variabile. La rîndul său, acest raport variază foarte mult, în funcţie de proporţia în care maşina a pus sau pune stăpînire pe ramurile de producţie respective. Numărul oamenilor condamnaţi să muncească în minele de cărbune şi în cele metalifere a crescut enorm o dată cu folosirea pe scară mai largă a maşinilor în Anglia, deşi în ultimele decenii această creştere este încetinită de introducerea noilor maşini în industria minieră²¹⁷⁾. O dată cu maşina apare un nou tip de muncitor, producătorul ei. Ştim deja că producţia mecanizată pune stăpînire şi pe această ramură de producţie într-o măsură tot mai mare²¹⁸⁾. Iar în ceea ce priveşte materia primă²¹⁹⁾, nu există nici o îndoială că, de pildă, dezvoltarea vertiginoasă a filaturilor de bumbac a forţat dezvoltarea culturii bumbacului în Statele Unite nu numai promovînd comerţul african cu sclavi, ci făcînd totodată din creşterea negrilor ocupaţia principală a aşa-numitelor state sclavagiste limitrofe. În 1790, cînd s-a făcut primul recensămînt al sclavilor din Statele Unite, numărul lor era de 697.000, iar în 1861 numărul lor atingea aproximativ 4.000.000. Pe de altă parte, este tot atît de cert că înflorirea fabricilor de lînă mecanizate a provocat, prin transformarea progresivă a terenurilor arabile în păşuni pentru oi, alungarea în masă a muncitorilor agricoli şi transformarea lor în „populaţie excedentară“. În Irlanda, acest proces se desfăşoară şi astăzi; populaţia ei, diminuată din 1845 aproape la jumătate, este redusă exact la proporţiile corespunzătoare nevoilor latifundiarilor ei şi ale domnilor fabricanţi de lînă din Anglia.

Dacă maşina pune stăpînire pe anumite faze prealabile sau intermediare ale producţiei, pe care obiectul muncii trebuie să le parcurgă pînă la forma finită, o dată cu materialul de muncă sporeşte şi cererea de braţe de muncă în ramurile de producţie încă meşteşugăreşti sau manufacturiere în care intră produsul maşinii. Astfel, filaturile în care au fost introduse maşini furnizau fire atît de ieftine şi în cantităţi atît de mari, încît la început ţesătorii manuali puteau fără o cheltuială mai mare să lucreze săptămînă completă de lucru. În felul acesta venitul lor a sporit²²⁰⁾. De aici un aflux de oameni la ţesătoriile de bumbac, pînă ce, în cele din urmă, cei 800.000 de ţesători de bumbac din Anglia creaţi de maşinile de filat jenny, throstle şi mule au fost la rîndul lor distruşi de războiul de ţesut mecanic. Tot aşa, o dată cu abundenţa de stofe de haine fabricate cu ajutorul maşinilor, sporeşte numărul croitorilor, croitoreselor şi cusătoreselor etc., pînă la apariţia maşinii de cusut.

Corespunzător cu masa crescîndă de materii prime, de produse semifabricate, de instrumente de muncă etc. pe care producţia mecanizată le livrează folosind un număr relativ mic de muncitori, prelucrarea acestor materii prime şi produse semifabricate se diferenţiază în nenumărate subspecii, astfel încît varietatea ramurilor producţiei sociale creşte. Producţia mecanizată face să avanseze diviziunea socială a muncii într-o măsură mult mai mare decît manufactura, deoarece măreşte incomparabil mai mult forţa productivă a ramurilor industriale pe care pune stăpînire.

Rezultatul imediat al introducerii maşinilor este sporirea plusvalorii şi totodată a masei produselor în care se întruchipează plusvaloarea, deci creşterea, o dată cu substanţa din care se hrănesc capitaliştii şi acoliţii lor, a acestor pături sociale înseşi. Bogăţia lor crescîndă şi numărul relativ tot mai redus al muncitorilor necesari pentru producerea mijloacelor de subzistenţă de primă necesitate creează, concomitent cu noua necesitate de lux, şi mijloacele noi pentru satisfacerea acesteia. O parte mai mare din produsul social se transformă în plusprodus şi o parte mai mare a plusprodusului este reprodusă şi consumată în forme mai rafinate şi mai variate. Cu alte cuvinte, creşte producţia articolelor de lux²²¹⁾.

Rafinarea şi diversificarea produselor îşi au de asemenea originea în noile relaţii de pe piaţa mondială pe care le creează marea industrie. Nu numai că sînt schimbate pe produse autohtone mai multe mijloace de întrebuinţare străine, dar în industria autohtonă intră ca mijloace de producţie şi o cantitate mai mare de materii prime, ingrediente, semifabricate etc. străine. O dată cu aceste relaţii de pe piaţa mondială sporeşte şi cererea de braţe de muncă în industria transporturilor, iar aceasta se scindează în numeroase subspecii noi²²²⁾.

Sporirea mijloacelor de producţie şi de subzistenţă în condiţiile scăderii relative a numărului muncitorilor provoacă o extindere a activităţii în ramurile industriale ale căror produse, cum sînt canalele, docurile pentru mărfuri, tunelurile, podurile etc., aduc roade numai într-un viitor mai îndepărtat. Apar acum, fie direct pe baza producţiei mecanizate, fie în orice caz pe baza revoluţiei industriale generale care îi corespunde, ramuri de producţie cu totul noi şi deci noi cîmpuri de muncă. Dar locul pe care aceste ramuri îl ocupă în producţia totală nu este nicidecum însemnat, nici măcar în ţările cele mai dezvoltate. Numărul muncitorilor folosiţi în aceste ramuri industriale creşte direct proporţional cu reproducerea necesităţii celei mai brute munci manuale. Ca principale industrii de acest fel pot fi considerate în prezent uzinele de gaz, telegraful, fotografia, navigaţia şi căile ferate. Potrivit recensămîntului din 1861 (pentru Anglia şi Wales), în industria de gaz (uzine de gaz, producţie de aparate mecanice, agenţi ai companiilor de gaz etc.) au lucrat 15.211 persoane, în telegrafie 2.399, în fotografie 2.366, în navigaţie 3.570 şi la căile ferate 70.599, printre care circa 28.000 săpători „ne calificaţi“, ocupaţi mai mult sau mai puţin permanent, împreună cu întregul personal administrativ şi comercial. Numărul total al persoanelor ocupate în aceste cinci industrii noi era deci de 94.145.

În sfîrşit, forţa productivă extraordinar de crescută în ramurile marii industrii, însoţită în toate celelalte ramuri de producţie de o creştere intensivă şi extensivă a exploatării forţei de muncă, permite folosirea neproductivă a unei părţi tot mai mari a clasei muncitoare, şi astfel reproducerea mereu crescîndă a vechilor sclavi domestici sub numele de „personal casnic“, cum sînt: feciorii, servitoarele, lacheii etc. Potrivit recensămîntului din 1861, populaţia totală a Angliei şi Wales-ului număra 20.066.244 de persoane, din care 9.776.259 bărbaţi şi 10.289.965 femei. Dacă se scad toţi cei care sînt prea bătrîni sau prea tineri pentru muncă, toată categoria „neproductivă“ de femei, adolescenţi şi copii, apoi păturile „ideologice“, cum sînt guvernul, clerul, juriştii, militarii etc., apoi toţi cei a căror ocupaţie exclusivă este consumarea muncii altora sub forma rentei funciare, dobînzii etc., în sfîrşit pauperii, vagabonzii, infractorii etc., rămîn, în cifre rotunde, circa 8.000.000 de persoane de ambele sexe şi de cele mai diferite vîrste, inclusiv toţi capitaliştii care funcţionează într-un fel sau altul în producţie, comerţ, finanţe etc. Aceste 8.000.000 se repartizează astfel:

Dacă adunăm numărul celor ocupaţi în toate fabricile textile cu cel al personalului din minele de cărbune şi în cele metalifere, obţinem cifra de 1.208.442; dacă adunăm această cifră cu cea a personalului din toate uzinele metalurgice şi din manufacturile de metal, obţinem cifra de 1.039.605; în ambele cazuri, un număr mai mic decît numărul sclavilor domestici moderni. Ce înălţător rezultat al exploatării capitaliste a maşinilor!

7. Respingerea şi atracţia muncitorilor pe măsură ce se dezvoltă producţia mecanizată. Crizele din industria bumbacului

Toţi reprezentanţii lucizi ai economiei politice admit că introducerea unor noi maşini are un efect distrugător asupra muncitorilor din meseriile şi manufacturile tradiţionale cu care aceste maşini intră mai întîi în concurenţă. Aproape toţi deplîng robia muncitorului de fabrică. Şi care e, totuşi, atuul lor suprem pe care mizează toţi? Argumentul că, după grozăviile perioadei de adaptare şi de dezvoltare, în ultimă instanţă maşinile sporesc numărul sclavilor muncii în loc să-l micşoreze! Da, economia politică se îmbată cu teorema respingătoare, respingătoare pentru orice „filantrop“ care crede în necesitatea naturală veşnică a modului de producţie capitalist, că însăşi fabrica întemeiată pe producţia mecanizată ajunge, după o anumită perioadă de dezvoltare, după o „perioadă de tranziţie“ mai scurtă sau mai lungă, să vlăguiască un număr mai mare de muncitori decît a aruncat pe drumuri la început!²²⁶⁾

Ce-i drept, din cîteva exemple, ca de pildă fabricile engleze de worsted şi de mătase, s-a văzut că la un anumit grad de dezvoltare expansiunea extraordinară a unor ramuri de producţie industrială poate să meargă mînă în mînă cu o scădere nu numai relativă, ci şi absolută a numărului de muncitori folosiţi^*34. În 1860, cînd din ordinul parlamentului s-a efectuat un recensămînt special al tuturor fabricilor din Regatul Unit, circumscripţia încredinţată inspectorului de fabrici R. Baker, constînd din districtele industriale Lancashire, Cheshire şi Yorkshire, număra 652 de fabrici; dintre acestea, 570 cuprindeau: 85.622 de războaie de ţesut mecanice, 6.819.146 de fusuri (cu excepţia fusurilor de dublat), 27.439 cai-putere în maşini cu abur, 1.390 în roţi hidraulice, 94.119 persoane ocupate. În 1865, în schimb, aceleaşi fabrici aveau: 95.163 de războaie de ţesut, 7.025.031 de fusuri, 28.925 cai-putere în maşini cu abur, 1.445 în roţi hidraulice, 88.913 persoane ocupate. Din 1860 pînă în 1865, aceste fabrici au înregistrat un spor de 11% la războaiele de ţesut mecanice, de 3% la fusuri, de 5% la cai-putere, în timp ce, concomitent, numărul persoanelor ocupate a scăzut cu 5,5%²²⁷⁾. Între 1852 şi 1862 a avut loc o creştere considerabilă a industriei engleze a lînii, în timp ce numărul muncitorilor folosiţi a rămas aproape staţionar.

„Faptul acesta arată în ce mare măsură maşinile nou introduse au înlocuit munca perioadelor anterioare“²²⁸⁾.

În unele cazuri date empiric, creşterea numărului muncitorilor de fabrică ocupaţi nu e adesea decît aparentă, adică nu se datorează extinderii fabricilor în care producţia mecanizată a fost deja introdusă, ci anexării treptate a unor ramuri auxiliare. Astfel, sporirea între 1838 şi 1858 a numărului războaielor de ţesut mecanice şi a numărului de muncitori de fabrică ocupaţi la aceste războaie se datora, în industria bumbacului (engleză), pur şi simplu extinderii acestei ramuri; în celelalte fabrici însă ea se datora folosirii de dată recentă a forţei aburului pentru acţionarea războaielor de ţesut covoare, panglici, pînzeturi etc., acţionate pînă atunci de forţa musculară a omului²²⁹⁾. Sporirea numărului acestor muncitori de fabrică nu era deci decît expresia unei diminuări a numărului total al muncitorilor ocupaţi. În sfîrşit, aici se face cu totul abstracţie de faptul că peste tot, cu excepţia uzinelor metalurgice, elementul predominant al personalului de fabrică îl formează muncitorii tineri (sub 18 ani), femeile şi copiii.

Se înţelege lesne că, în pofida masei de muncitori practic înlăturată şi virtual înlocuită de producţia mecanizată, o dată cu creşterea acestei producţii, care îşi găseşte expresia fie în numărul sporit al fabricilor de acelaşi fel, fie în extinderea fabricilor existente, muncitorii de fabrică pot fi în cele din urmă mai numeroşi decît muncitorii manufacturieri sau meseriaşii înlăturaţi de ei. Să luăm, de pildă, un capital de 500 l.st. folosit săptămînal, care constă, potrivit vechiului mod de a produce, din ²/₅ parte constantă şi ³/₅ parte variabilă, cu alte cuvinte 200 l.st. sînt investite în mijloace de producţie, iar 300 l.st. în forţă de muncă, să zicem 1 l. st. de muncitor. O dată cu introducerea maşinilor, compoziţia capitalului total se modifică. El se împarte acum, bunăoară, în ⁴/₅ parte constantă şi ¹/₅ parte variabilă, în forţă de muncă investindu-se acum numai 100 l.st. Două treimi din muncitorii folosiţi înainte sînt, prin urmare, concediaţi. Dacă această fabrică se extinde şi dacă, celelalte condiţii de producţie rămîn neschimbate, capitalul total investit creşte de la 500 la 1.500, vor avea de lucru acum 300 de muncitori, adică tot atîţia cît lucrau înainte de această revoluţie industrială. În cazul cînd capitalul investit creşte la 2.000, vor fi folosiţi 400 de muncitori, adică cu ¹/₃ mai mult decît în condiţiile vechiului mod de a produce. Numărul muncitorilor folosiţi a crescut absolut cu 100, relativ însă, respectiv în raport cu capitalul total avansat, a scăzut cu 800, căci în condiţiile vechiului mod de a produce capitalul de 2.000 l.st. ar fi folosit 1.200 de muncitori şi nu 400. O scădere relativă a numărului muncitorilor ocupaţi este deci compatibilă cu o creştere absolută a lui. Am presupus mai sus că la o creştere a capitalului total compoziţia lui rămîne constantă, deoarece şi condiţiile de producţie rămîn constante. Ştim însă că orice dezvoltare a producţiei mecanizate determină o creştere a părţii constante a capitalului, alcătuită din maşini, materii prime etc., şi totodată o scădere a părţii variabile avansate pentru forţă de muncă, şi mai ştim de asemenea că în nici un alt mod de a produce perfecţionarea nu este atît de constantă şi, prin urmare, compoziţia capitalului total atît de variabilă ca în producţia mecanizată. Această continuă schimbare este însă întreruptă tot atît de continuu de momente de repaos şi de extindere pur cantitativă pe baza tehnică dată. Totodată creşte numărul muncitorilor folosiţi. Astfel, numărul total al muncitorilor din fabricile de bumbac, lînă, worsted, in şi mătase din Regatul Unit nu trecea în 1835 de 354.684, în timp ce în 1861 numai numărul ţesătorilor care lucrau la războaie mecanice (de ambele sexe şi de toate vîrstele, începînd de la 8 ani) era de 230.654. Ce-i drept, această creştere apare mai puţin însemnată dacă luăm în considerare că ţesătorii manuali de bumbac, împreună cu membrii familiilor lor folosiţi de ei, mai numărau în 1838 în Anglia 800.000²³⁰⁾, abstracţie făcînd de ţesătorii înlăturaţi de maşini în Asia şi pe continentul european.

În cele cîteva observaţii pe care vrem să le mai facem legătură cu acest punct ne vom referi, în parte, la aspectul pur faptic al relaţiilor, care nu au reieşit încă din expunerea noastră teoretică.

Atîta timp cît producţia mecanizată se extinde într-o ramură industrială în dauna meseriilor tradiţionale sau a manufacturii, succesele ei rămîn tot atît de sigure cum ar fi, de pildă, succesul unei armate înzestrate cu puşti cu ac într-o luptă cu o armată de arcaşi. Această primă perioadă, în care maşina abia îşi cucereşte sfera de acţiune, are o importanţă decisivă din cauza profiturilor extraordinare care se realizează cu ajutorul maşinii. Aceste profituri nu numai că reprezintă în sine un izvor de acumulare accelerată, ci şi atrag în sfera de producţie favorizată o parte importantă a capitalului social adiţional, care se formează încontinuu şi caută încontinuu noi sfere de plasare. Avantajele deosebite ale primei perioade de avînt impetuos se repetă mereu în ramurile de producţie în care maşinile sînt introduse pentru prima oară. De îndată ce sistemul de fabrică a căpătat o anumită amploare şi a atins un anumit grad de maturitate, dar mai ales de îndată ce propria lui bază tehnică, maşina, este produsă, la rîndul ei, cu ajutorul maşinilor, de îndată ce extracţia de cărbune şi de fier, metalurgia şi transporturile au fost revoluţionate, de îndată ce au fost în genere realizate condiţiile generale de producţie corespunzătoare marii industrii, acest mod de a produce dobîndeşte o elasticitate, o capacitate de expansiune bruscă şi în salturi, ale căror limite le pot constitui numai materiile prime şi piaţa de desfacere. Maşina determină, pe de o parte, o sporire directă a cantităţii de materii prime, aşa cum, de pildă, cotton gin-ul a determinat sporirea producţiei de bumbac²³¹⁾. Pe de altă parte, preţul scăzut al produsului de maşină, precum şi mijloacele de transport şi de comunicaţii revoluţionate, constituie arme pentru cucerirea unor pieţe străine. Distrugînd acolo producţia meşteşugărească, producţia mecanizată le transformă forţat în producătoare de materii prime pentru ea. Astfel Indiile Orientale au fost silite să producă bumbac, lînă, cînepă, iută, indigo etc. pentru Marea Britanie²³²⁾. Continua transformare a muncitorilor din ţările marii industrii în „populaţie excedentară“ favorizează emigrarea masivă şi colonizarea unor ţări străine, care devin surse de materii prime pentru metropolă, aşa cum Australia, de pildă, s-a transformat într-o sursă de lînă²³³⁾. Apare o nouă diviziune a muncii, internaţională, corespunzătoare amplasării centrelor principale ale producţiei mecanizate, diviziune care transformă o parte a globului pămîntesc într-un domeniu al producţiei prin excelenţă agricole în folosul celeilalte părţi a globului, devenită un domeniu al producţiei prin excelenţă industriale. Această revoluţie se leagă de transformările în agricultură, care nu pot fi încă cercetate aici²³⁴⁾.

La sugestia d-lui Gladstoneⁱ⁾, Camera comunelor a hotărît la 18 februarie 1867 efectuarea unei statistici cu privire la importul şi exportul de cereale şi de făină de orice fel ale Regatului Unit între anii 1831 şi 1866. Redau mai jos cifrele de sinteză ale acestei statistici. Făina a fost convertită în cuarteri de grîu¹⁴³ (vezi tabelul de la p. 419^*35).

Extensibilitatea extraordinară şi în salturi a sistemului de fabrică şi dependenţa lui de piaţa mondială determină în mod necesar o producţie febrilă, urmată de suprasaturarea pieţelor, a căror contractare duce la o paralizare a lor. Viaţa industrială se transformă într-o succesiune de perioade de înviorare medie, de prosperitate, de supraproducţie, de criză şi de stagnare. O dată cu alternanţa perioadelor ciclului industrial, nesiguranţa şi instabilitatea muncii şi, implicit, a situaţiei muncitorilor determinate de producţia mecanizată devin un fenomen normal. Exceptînd perioadele de prosperitate, între capitalişti se dă cea mai înverşunată luptă, fiecare dintre ei voind să-şi asigure locul său pe piaţă. Acest loc este direct proporţional cu ieftinătatea produsului. În afară de rivalitatea născută astfel în ceea ce priveşte introducerea maşinilor perfecţionate care înlocuiesc forţa de muncă şi aplicarea noilor metode de producţie, de fiecare dată se ajunge la un punct unde apare tendinţa de a ieftini marfa prin reducerea forţată a salariului sub valoarea forţei de muncă²³⁵⁾.

Creşterea numărului muncitorilor de fabrică este deci condiţionată de creşterea relativ mult mai rapidă a capitalului total investit în fabrici. Acest proces are însă loc numai în cadrul perioadelor de flux şi de reflux ale ciclului industrial. Şi apoi el este mereu întrerupt de progresul tehnic, care uneori îl înlocuieşte pe muncitor virtual, alteori îl înlătură efectiv. Aceste schimbări calitative în producţia mecanizată înlătură continuu din fabrică un număr de muncitori sau închide porţile fabricii în faţa afluxului de noi recruţi, în timp ce simpla extindere cantitativă a fabricilor înghite, pe lîngă muncitorii concediaţi, şi contingente noi. Astfel, muncitorii sînt în permanenţă respinşi şi atraşi, aruncaţi dintr-o parte într-alta, concomitent cu o continuă oscilaţie în ceea ce priveşte sexul, vîrsta şi iscusinţa celor recrutaţi.

Soarta muncitorului de fabrică poate fi ilustrată cel mai bine printr-o scurtă privire asupra soartei industriei engleze a bumbacului.

Între 1770 şi 1815 industria bumbacului cunoaşte 5 ani de depresiune sau de stagnare. În timpul acestei prime perioade de 45 de ani, fabricanţii englezi deţineau monopolul maşinilor şi al pieţei mondiale. 1815—1821 — depresiune, 1822 şi 1823 — prosperitate, 1824 — abrogarea legilor împotriva dreptului de asociere¹⁴⁴, extindere considerabilă şi generală a fabricilor, 1825 — criză, 1826 — mare mizerie şi revolte printre muncitorii din industria bumbacului; 1827 — uşoară ameliorare; 1828 — creştere substanţială a numărului războaielor de ţesut mecanice şi a exportului; 1829 — exportul, în special cel în India, depăşeşte pe cel din toţi anii precedenţi; 1830 — pieţe suprasaturate, mare mizerie; 1831—1833 — depresiune continuă; comerţul cu Asia orientală (India şi China) încetează de a mai fi monopolul Companiei Indiilor Orientale; 1834 — o mare creştere a numărului fabricilor şi maşinilor, lipsă de braţe de muncă. Noua lege pentru asistenţa săracilor accentuează migraţiunea muncitorilor agricoli spre districtele industriale. Goana după copii în comitatele agricole. Comerţ cu sclavi albi. 1835 — mare prosperitate. Concomitent, ţesătorii manuali de bumbac se sting de foame. 1836 — mare prosperitate. 1837 şi 1838 — stare de depresiune şi criză. 1839 — înviorare. 1840 — mare depresiune, revolte, intervenţia armatei. 1841 şi 1842 — suferinţe îngrozitoare ale muncitorilor de fabrică. 1842 — fabricanţii concediază pe muncitori pentru a obţine abrogarea legilor cerealelor. Mii de muncitori se îndreaptă spre Yorkshire, armata îi respinge, conducătorii lor sînt deferiţi justiţiei în Lancaster. 1843 — mare mizerie. 1844 — o nouă înviorare. 1845 — mare prosperitate. 1846 — mai întîi prosperitatea continuă, apoi simptome de reacţie. Abrogarea legii cerealelor. 1847 — criză. Reducere generală a salariilor cu 10% chiar mai mult pentru a sărbători „big loaf“-ul¹⁴⁵ (pîinea mare). 1848 — în continuare depresiune. Manchesterul păzit de armată. 1849 — înviorare. 1850 — prosperitate. 1851 — scăderea preţurilor mărfurilor, reducerea salariilor, greve frecvente. 1852 — început de ameliorare. Grevele continuă, fabricanţii ameninţă cu importul de muncitori străini. 1853 — creşterea exportului. Grevă de opt luni şi mizerie mare la Preston. 1854 — prosperitate, suprasaturare a pieţelor. 1855 — sosesc ştiri despre falimentele din Statele Unite, Canada şi de pe pieţele Asiei orientale. 1856 — mare prosperitate. 1857 — criză. 1858 — ameliorare. 1859 — mare prosperitate, creşte numărul fabricilor. 1860 — apogeul industriei engleze a bumbacului. Pieţele din India, din Australia şi din alte părţi, fiind suprasaturate, n-au reuşit nici în 1863 să absoarbă toate stocurile. Acord comercial cu Franţa. Creştere enormă a numărului fabricilor şi maşinilor. 1861 — avîntul mai durează un timp, reacţie, războiul civil din America, criza bumbacului. 1862 pînă în 1863 — prăbuşire totală.

Istoria crizei de bumbac este prea caracteristică pentru a nu zăbovi o clipă asupra ei. Din indiciile cu privire la starea pieţei mondiale din 1860 pînă în 1861 rezultă că fabricanţilor criza de bumbac le-a fost binevenită, şi în parte avantajoasă, fapt recunoscut în rapoartele Camerei de comerţ din Manchester, proclamat în parlament de Palmerstonⁱ⁾ şi Derbyⁱ⁾ şi confirmat de evenimente²³⁶⁾. E drept că, în 1861, printre cele 2.887 fabrici de bumbac din Regatul Unit erau şi multe fabrici mici. Potrivit raportului inspectorului de fabrici A. Redgrave, a cărui circumscripţie cuprindea 2.109 fabrici din cele 2.887, un număr de 392 de fabrici din aceste 2.109, adică 19%, foloseau o forţă mai mică de 10 cai-putere, 345, sau 16%, foloseau o forţă de 10 cai-putere sau mai mare, însă sub 20, iar 1.372 20 cai-putere sau mai mult²³⁷⁾. Majoritatea fabricilor mici erau ţesătorii, în cea mai mare parte înfiinţate de speculanţi în timpul perioadei de prosperitate, care începuse în 1858: unul dădea firele, altul maşinile, al treilea localul, conducerea fiind încredinţată unor foşti overloocker sau altor persoane neavute. Cei mai mulţi dintre aceşti mici fabricanţi s-au ruinat. Aceeaşi soartă le-ar fi pregătit-o şi criza comercială care a fost evitată din cauza lipsei de bumbac. Deşi ei constituiau ¹/₃ din numărul fabricanţilor, fabricile lor absorbeau o parte cu mult mai mică din capitalul investit în industria bumbacului. Cît despre proporţiile stagnării, din evaluări exacte rezultă că în octombrie 1862 60,3% din fusuri şi 58% din războaiele de ţesut stăteau inactive. Aceste cifre se referă la întreaga ramură industrială respectivă şi variază, bineînţeles, mult de la un district la altul. În foarte puţine fabrici era menţinută săptămînă completă de lucru (60 de ore pe săptămînă); celelalte lucrau cu întreruperi. Chiar şi pentru puţinii muncitori care lucrau săptămîna completă de lucru şi primeau salariul în acord obişnuit, salariul săptămînal era necesarmente scăzut din cauza înlocuirii bumbacului mai bun cu altul mai prost, a înlocuirii bumbacului Sea Island cu bumbac egiptean (în filaturile de fire fine), a bumbacului american şi egiptean cu surat (din Indiile Orientale), a bumbacului pur cu amestecuri din deşeuri de bumbac cu surat. Fibra mai scurtă a bumbacului surat, impurităţile lui, rezistenţa mai mică a firelor, înlocuirea făinii la apretarea firului de urzeală prin tot felul de ingrediente grele reduceau viteza maşinilor sau numărul războaielor de ţesut pe care le putea supraveghea un ţesător, măreau volumul de muncă necesar pentru corectarea defecţiunilor în munca maşinii şi reduceau, o dată cu cantitatea de produs, şi suma primită pe bucată. Pentru muncitor, pierderea pricinuită de folosirea suratului atingea şi în condiţiile săptămînii complete de lucru 20, 30% şi mai mult din salariu. Dar majoritatea fabricanţilor au redus şi tariful pe bucată cu 5, 7¹/₂ şi 10%. Se va înţelege deci situaţia celor care nu lucrau decît 3, 3¹/₂ şi 4 zile pe săptămînă sau numai 6 ore pe zi. În 1863, după ce intervenise o relativă ameliorare, salariile săptămînale ale ţesătorilor, filatorilor etc. erau de 3 şilingi şi 4 pence, 3 şilingi şi 10 pence, 4 şilingi şi 6 pence, 5 şilingi şi 1 penny etc.²³⁸⁾. Nici măcar în aceste împrejurări chinuitoare inventivitatea fabricantului în a opera reţineri din salarii n-a încetat să se manifeste. Aceste reţineri se făceau în parte sub forma amenzilor pentru defectele produsului pricinuite de calitatea proastă a bumbacului său, de folosirea unor maşini nepotrivite etc. Iar acolo unde fabricantul era proprietarul cottages-urilor, el îşi încasa chiria prin reţineri din salariul nominal. Inspectorul de fabrici Redgrave arată că unii selfacting minders (muncitori care supraveghează o pereche de selfacting mules),

„cîştigau după 14 zile complete de lucru 8 şilingi şi 11 pence, iar din această sumă se scădea chiria, din care însă fabricantul îi restituia muncitorului jumătate drept cadou, astfel că minder-ii duceau acasă în total 6 şilingi şi 11 pence. Spre sfîrşitul anului 1862, salariul săptămînal al ţesătorilor începea de la 2 şilingi şi 6 pence“²³⁹⁾.

Chiar şi atunci cînd muncitorii nu lucrau toată săptămîna, chiria era adesea reţinută din salarii²⁴⁰⁾. Nu e deci de mirare că în unele părţi din Lancashire a izbucnit un fel de ciumă a foamei! Mai caracteristic decît toate acestea era însă modul în care revoluţionarea procesului de producţie se făcea pe socoteala muncitorilor. Erau adevărate experimenta in corpore vili^*36, ca experienţele anatomiştilor asupra broaştelor.

„Deşi am arătat — spune inspectorul de fabrici Redgrave — încasările reale ale muncitorilor într-un mare număr de fabrici, nu trebuie să conchidem că ei primesc săptămînă de săptămînă aceeaşi sumă. Situaţia muncitorilor este supusă celor mai mari oscilaţii din cauza permanentelor experimente (experimentalizing) ale fabricanţilor... Veniturile muncitorilor cresc şi scad în funcţie de calitatea amestecului de bumbac; uneori ele nu diferă decît cu 15% de veniturile lor anterioare, pentru ca în a doua sau în a treia săptămînă să scadă cu 50 pînă la 60%“²⁴¹⁾.

Aceste experienţe se făceau nu numai pe seama mijloacelor de subzistenţă ale muncitorilor. Ei le plăteau cu toate cele cinci simţuri ale lor.

„Cei care desfac bumbacul îmi povestesc că duhoarea insuportabilă le provoacă greţuri... Cei care lucrează în încăperile de amestec, în încăperile de dărăcit (scribbling) şi în cele de cardat se plîng că praful şi murdăria care se degajează le irită toate organele feţei, le stîrneşte tusea şi le îngreuiază respiraţia... Deoarece fibra e scurtă, firului i se adaugă la apretat o cantitate mare de substanţe de tot felul care înlocuiesc făina folosită mai înainte. Din această cauză ţesătorii suferă de greţuri şi dispepsie. Din pricina prafului, bronşita e foarte răspîndită; de asemenea laringita; apoi o boală de piele provocată de iritarea epidermei de către impurităţile pe care le conţine suratul“.

Pe de altă parte, substanţele întrebuinţate în locul făinii constituiau pentru fabricanţi o adevărată pungă a lui Fortunatusⁱ⁾, deoarece măreau greutatea firelor. Datorită lor, „15 pfunzi de materii prime transformate în fire cîntăreau 20“²⁴²⁾. În raportul inspectorilor de fabrici din 30 aprilie 1864 se poate citi:

„În prezent, industria valorifică aceste resurse auxiliare în proporţii adevărat indecente. Ştiu din sursă sigură că 8 pfunzi de ţesătură se fac din 5¹/₄ pfunzi de bumbac şi 2³/₄ pfunzi de apret. Altă ţesătură, de 5¹/₄ pfunzi, conţinea doi pfunzi de apret. Era vorba de shirting^*37 ordinar pentru export. La alte sorturi de ţesătură se adaugă cîteodată 50% apret, încît unii fabricanţi se pot făli, şi se şi fălesc de fapt, că se îmbogăţesc vînzînd ţesături la un preţ mai ieftin decît costul nominal al firelor pe care le conţin“²⁴³⁾.

Muncitorii aveau de suferit însă nu numai din pricina experienţelor întreprinse de fabricanţi în fabrici şi de municipalităţi în afara fabricilor, nu numai din pricina reducerilor de salariu şi a şomajului, a sărăciei şi a pomenilor, a discursurilor elogioase ale lorzilor şi ale membrilor Camerei comunelor.

„Femei nenorocite, fără lucru din cauza lipsei de bumbac, au devenit şi apoi au rămas nişte lepădături ale societăţii... Numărul prostituatelor tinere este acum mai mare decît în oricare din ultimii 25 de ani“²⁴⁴⁾.

În primii 45 de ani ai industriei engleze a bumbacului, adică în perioada 1770—1815, găsim deci numai 5 ani de criză şi de stagnare, dar aceasta era perioada monopolului ei mondial. A doua perioadă, de 48 de ani, între 1815 şi 1863, cuprinde numai 20 de ani de înviorare şi de prosperitate şi 28 de ani de depresiune şi de stagnare. În perioada 1815—1830 începe concurenţa cu Europa continentală şi cu Statele Unite. Din 1833 are loc o extindere forţată a pieţelor asiatice prin „distrugerea rasei umane“¹⁴⁶. De la abrogarea legilor cerealelor, în perioada 1846—1863, la opt ani de înviorare medie şi de prosperitate revin nouă ani de depresiune şi de stagnare. Despre situaţia muncitorilor adulţi de sex bărbătesc din industria bumbacului, chiar şi în perioadele de prosperitate, ne putem forma o părere din nota de mai jos²⁴⁵⁾.

8. Revoluționarea manufacturii, a meseriilor și a muncii la domiciliu de către marea industrie

a) Desființarea cooperării întemeiate pe meserii și pe diviziunea muncii

Am văzut cum mașina desființează cooperarea întemeiată pe meserii și manufactura întemeiată pe diviziunea muncii meșteșugărești. Un exemplu pentru primul caz îl constituie mașina de cosit, care înlocuiește cooperarea cosașilor. Un exemplu elocvent pentru al doilea caz îl reprezintă mașina pentru fabricarea acelor de cusut. După relatarea lui Adam Smith, pe vremea sa, datorită diviziunii muncii, zece bărbați confecționau peste 48.000 de ace de cusut pe zi. În schimb, o singură mașină confecționează într-o zi de muncă de 11 ore 145.000 de ace de cusut. O singură femeie sau o fată supraveghează în medie patru asemenea mașini, producînd astfel cu ajutorul mașinilor 600.000 de ace de cusut pe zi, adică peste 3.000.000 de ace de cusut pe săptămînă²⁴⁶⁾. În măsura în care o mașină-unealtă ia locul cooperării sau al manufacturii, ea poate, la rîndul ei, să devină baza unei producții meșteșugărești. Dar această reproducere a producției meșteșugărești pe baza mașinilor nu constituie decît tranziția spre sistemul de fabrică; acesta apare, de regulă, ori de cîte ori forța motrice mecanică, aburul sau apa, înlocuiește mușchii omului la acționarea mașinii. Sporadic, și în orice caz doar temporar, mica producție se poate îmbina cu forța motrice mecanică prin închirierea aburului, ca în unele manufacturi din Birmingham, prin folosirea unor mașini calorice mici¹⁴⁷, ca în unele ramuri ale țesătoriei etc.²⁴⁷⁾ În țesătoriile de mătase din Coventry s-a ajuns spontan la experimentarea așa-ziselor „fabrici-cottage“. În mijlocul unor șiruri de cottages dispuse în careu se construia o așa-numită Engine House^*38a, care adăpostea mașina cu abur, iar aceasta era pusă în legătură cu războaiele de țesut din cottages prin intermediul unor arbori de transmisie. în toate cazurile aburul era închiriat, de pildă, cu 2¹/₂ șilingi de fiecare război de țesut. Această chirie pentru abur se plătea săptămînal, indiferent dacă războaiele funcționau sau nu. Fiecare cottage cuprindea 2—6 războaie de țesut, aparținînd muncitorilor, fie cumpărate pe credit, fie închiriate. Lupta dintre fabrica-cottage și fabrica propriu-zisă a durat peste 12 ani. Ea s-a terminat cu ruinarea totală a celor 300 cottage factories²⁴⁸⁾. Acolo unde natura procesului nu a impus de la început producția pe scară mare, industriile nou apărute în ultimele decenii, de pildă confecționarea plicurilor de scrisori, a penițelor de oțel etc., de regulă au trecut mai întîi prin producția meșteșugărească și apoi prin producția manufacturieră, ca scurte faze de tranziție spre producția de fabrică. Metamorfoza aceasta se arată a fi cea mai anevoioasă acolo unde producerea manufacturieră a produsului nu reprezintă o succesiune de procese evolutive, ci o multiplicitate de procese disparate. Aceasta a constituit, de pildă, o piedică însemnată pentru industria penițelor de oțel. Dar încă cu vreo 15 ani în urmă a fost inventat un automat care execută concomitent șase procese disparate. Producția meșteșugărească a livrat în 1820 primele 12 duzini de penițe de oțel cu 7 l.st. și 4 șilingi, manufactura le-a livrat în 1830 cu 8 șilingi, iar fabrica le livrează astăzi comerțului cu ridicata la prețul de 2 pînă la 6 pence²⁴⁹⁾.

b) Repercusiunile sistemului de fabrică asupra manufacturii și asupra muncii la domiciliu

Dezvoltarea sistemului de fabrică și revoluționarea agriculturii care însoțește această dezvoltare determină nu numai o extindere a producției în toate celelalte ramuri industriale, ci și o modificare a caracterului lor. Principiul producției mecanizate, care constă în disecarea procesului de producție în fazele lui componente și în rezolvarea problemelor astfel ivite prin aplicarea mecanicii, a chimiei etc., într-un cuvînt a științelor naturale, devine pretutindeni determinant. De aceea mașina își face apariția în manufacturi ba pentru un proces parțial, ba pentru altul. Structura lor trainică, cristalizată, izvorîtă din vechea diviziune a muncii, se destramă astfel și deschide drumul unor schimbări continue. Abstracție făcînd de acest fapt, componența muncitorului colectiv, adică a personalului muncitoresc combinat, este revoluționată din temelii. În opoziție cu perioada manufacturieră, planul de diviziune a muncii se întemeiază acum pe folosirea muncii femeilor, a muncii copiilor de toate vîrstele, a muncitorilor necalificați, oriunde se ivește posibilitatea, într-un cuvînt, a muncii ieftine, „cheap labour“, cum o numesc sugestiv englezii. Acest lucru e valabil nu numai pentru orice producție combinată pe scară mare, indiferent dacă folosește mașini sau nu, dar și pentru așa-numita industrie casnică, indiferent dacă este efectuată în locuințele particulare ale muncitorilor sau în mici ateliere. Această așa-numită industrie casnică modernă, în afară de nume, nu are nimic comun cu industria casnică de modă veche, care presupune meseriile independente de la orașe, gospodăria țărănească autonomă și, înainte de toate, o casă aparținînd familiei muncitorului. Ea s-a transformat acum într-o secție externă a fabricii, a manufacturii, sau a magazinului de mărfuri. Alături de muncitorii de fabrică, de muncitorii manufacturieri și de meseriași, pe care îi concentrează în mase mari într-un spațiu restrîns și îi comandă nemijlocit, capitalul pune în mișcare prin fire invizibile o altă armată de muncitori, care lucrează la domiciliu și sînt împrăștiați în orașele mari și la sate. Un exemplu: fabrica de cămăși a d-lor Tillie din Londonderry, Irlanda, folosește 1.000 de muncitori de fabrică și 9.000 de muncitori la domiciliu, împrăștiați la țară²⁵⁰⁾.

Exploatarea forțelor de muncă ieftine și nemature se practică în manufactura contemporană cu mai multă nerușinare decît în fabrica propriu-zisă, deoarece baza tehnică existentă aici, adică înlocuirea forței mușchilor prin mașini și ușurința muncii, lipsește acolo în mare parte și totodată deoarece organismul femeilor și organismul necopt al minorilor este expus acțiunii substanțelor toxice etc. cu o totală lipsă de scrupule. În așa-numita muncă la domiciliu, această exploatare este mai nerușinată decît în manufactură, pentru că puterea de împotrivire a muncitorilor scade prin faptul că sînt dispersați, pentru că o serie întreagă de paraziți hrăpăreți se interpun între patronul propriu-zis și muncitor, pentru că pretutindeni munca la domiciliu are de luptat, în cadrul aceleiași ramuri de producție, cu producția mecanizată sau cel puțin cu cea manufacturieră, pentru că sărăcia îl privează pe muncitor de cele mai elementare condiții de muncă, spațiu, lumină, aerisire etc., pentru că perioadele în care muncitorul nu găsește de lucru se repetă tot mai des și, în sfîrșit, pentru că în aceste ultime refugii ale celor pe care marea industrie și marea agricultură i-a făcut „excedentari“ concurența dintre muncitori se ascute inevitabil la maximum. Economisirea mijloacelor de producție, care a fost realizată sistematic tocmai de producția mecanizată și care înseamnă din capul locului cea mai neînfrînată risipă de forță de muncă și totodată rapt în ceea ce privește condițiile normale de desfășurare a muncii, își vădește acum cu atît mai mult acest revers antagonic și asasin, cu cît în ramura industrială respectivă forța productivă socială a muncii și baza tehnică a proceselor de muncă combinate sînt mai puțin dezvoltate.

c) Manufactura modernă

Voi ilustra acum prin cîteva exemple afirmațiile de mai sus. De fapt, cititorul a putut cunoaște un mare număr de exemple din capitolul despre ziua de muncă. Manufacturile de prelucrare a metalului din Birmingham și din împrejurimi folosesc, în mare parte pentru munci foarte grele, 30.000 de copii și adolescenți și 10.000 de femei. Îi găsim aici lucrînd în cele mai nesănătoase condiții, în turnătoriile de alamă, în fabricile de nasturi, în atelierele de smălțuit, de galvanizat și de lăcuit²⁵¹⁾. Munca excesivă a adulților și minorilor a adus unor tipografii de ziare și cărți din Londra reputația de „abatoare“^251a). Aceleași excese au loc în legătoriile de cărți; victimele sînt aici în special femei, fete și copii. Muncă extenuantă pentru minori în manufactura de frînghie. Muncă de noapte în saline, în manufacturile de lumînări și în alte manufacturi de produse chimice. Folosire criminală a muncii adolescenților în țesătoriile de mătase la învîrtitul războaielor, care nu sînt acționate prin forță mecanică²⁵²⁾. Una dintre muncile cele mai infame, mai murdare şi mai prost plătite, la care sînt folosite de predilecţie fete tinere şi femei, este sortarea zdrenţelor. După cum se ştie, abstracţie făcînd de nenumăratele ei zdrenţe proprii, Marea Britanie reprezintă centrul comerţului cu zdrenţe din lumea întreagă. Ele sosesc din Japonia, din statele cele mai îndepărtate ale Americii de Sud şi din Insulele Canare. Dar principalele ei surse de aprovizionare sînt Germania, Franţa, Rusia, Italia, Egiptul, Turcia, Belgia şi Olanda. Ele servesc drept îngrăşămînt, la fabricarea de cîlţi (pentru saltele) şi de shoddy (lînă artificială) şi ca materie primă la fabricarea hîrtiei. Femeile care sortează zdrenţele devin purtătoare de variolă şi alte boli molipsitoare, ale căror prime victime sînt ele însele²⁵³⁾. Drept exemplu clasic de muncă excesivă, de muncă grea şi nepotrivită şi deci de abrutizare a muncitorilor epuizaţi din fragedă copilărie poate fi considerată, pe lîngă munca în minele de cărbuni şi în alte mine, fabricarea cărămizilor şi a ţiglelor, la care maşina, recent inventată, nu e folosită în Anglia decît sporadic (1866). Din mai pînă în septembrie, munca durează de la 5 dimineaţa pînă la 8 seara şi adesea, acolo unde operaţia de uscare se face în aer liber, de la 4 dimineaţa pînă la 9 seara. Ziua de muncă care durează de la 5 dimineaţa pînă la 7 seara trece drept „redusă“, „moderată“. Copii de ambele sexe sînt folosiţi de la vîrsta de 6 ani şi chiar de 4 ani. Ei lucrează acelaşi număr de ore ca şi adulţii, adesea chiar mai mult. Munca este grea, iar arşiţa verii îi istoveşte şi mai mult. Într-o cărămidărie din Mosley, de pildă, o fată de 24 de ani făcea 2.000 de cărămizi pe zi, ajutată de două fete minore care cărau lutul şi rînduiau cărămizile. Ele cărau zilnic 10 tone pe pantele lunecoase ale gropii, de la o adîncime de 30 de picioare şi la o depărtare de 210 picioare.

„Un copil nu poate trece prin purgatoriul unei cărămidarii fără a se alege cu o mare degradare morală... Limbajul grosolan pe care îl aud de la vîrsta cea mai fragedă, obiceiurile indecente, urîte şi neruşinate în mijlocul cărora cresc în ignoranţă şi sălbăticie îi fac pentru tot restul vieţii nişte nelegiuiţi, decăzuţi, depravaţi... O pricină cumplită de demoralizare o constituie condiţiile de cazare. Fiecare moulder (modelator)“ (muncitorul calificat propriu-zis şi şeful unui grup de muncitori) „oferă echipei sale, formate din şapte persoane, casă şi masă în coliba sau în cottage-ul său. În această colibă dorm bărbaţi, băieţi şi fete indiferent dacă fac parte din familia modelatorului sau nu. Coliba constă de obicei din două, rareori din trei camere, toate la parter, cu aerisire insuficientă. Corpul este atît de extenuat de pe urma trudei din cursul zilei, încît nimeni nu se sinchiseşte nici de reguli sanitare, nici de curăţenie, nici de bună-cuviinţă. Multe dintre aceste colibe sînt adevărate modele de dezordine, murdărie şi praf... Neajunsul cel mai mare al sistemului care foloseşte fete tinere la acest fel de muncă constă în faptul că le leagă, îndeobşte din copilărie, pentru toată viaţa de cele mai decăzute elemente ale societăţii. Înainte ca natura să le înveţe că sînt femei, ele devin ştrengari dezmăţaţi şi obraznic (rough, foulmouthed boys). Îmbrăcate în cîteva zdrenţe murdare, cu picioarele dezgolite mult deasupra genunchilor, cu părul şi faţa murdare, ele se deprind să desconsidere orice sentiment de moralitate şi de pudoare. În timpul meselor stau întinse pe cîmp sau se uită la băieţii care se scaldă într-o gîrlă din apropiere. După ce termină munca lor istovitoare, îşi pun haine mai bune şi-i însoţesc pe bărbaţi prin cîrciumi“.

E şi firesc ca toată această categorie de oameni să fie din fragedă copilărie tributară beţiei. Dar mai grav decît toate e că aceşti cărămidari au pierdut ei înşişi orice speranţă de îndreptare.

„Aţi putea mai curînd să încercaţi — îi spunea unul mai răsărit capelanului din Southallfield — să-l îndreptaţi pe satana decît pe un cărămidar! („You might as well try to raise and improve the devil as a brickie, Sir!“)²⁵⁴⁾

Despre economisirea capitalistă a condiţiilor de muncă în manufactura modernă (termen sub care înţelegem toate atelierele mari în afara fabricilor propriu-zise) găsim un bogat material oficial în al IV-lea (1861) şi al Vl-lea (1864) „Public Health Report“. Descrierea worksshop-urilor (atelierelor), în special ale tipografilor şi croitorilor londonezi, depăşeşte tablourile cele mai respingătoare create de fantezia romancierilor noştri. Efectul asupra stării sănătăţii muncitorilor se înţelege de la sine. Doctorul Simon, şeful secţiei sanitare pe lîngă Privy Council¹⁴⁸ şi editor oficial al „Public Health Reports“, spune între altele:

„În al patrulea raport al meu“ (1861) „am arătat că muncitorilor le este practic imposibil să-şi apere cel dîntîi drept al lor, dreptul la sănătate, să insiste ca patronul, indiferent de munca pe care îi pune s-o efectueze, să ferească această muncă, atît cît depinde de el, de toate condiţiile dăunătoare sănătăţii care pot fi evitate. Am demonstrat că muncitorii, practic incapabili de a impune prin propriile lor puteri respectarea acestui drept la sănătate, nu pot obţine un ajutor eficace nici din partea funcţionarilor poliţiei sanitare... Viaţa a zeci de mii de muncitori şi muncitoare e astăzi inutil chinuită şi scurtată prin nesfîrşitele suferinţe fizice, provocate pur şi simplu de munca lor“²⁵⁵⁾.

Pentru a ilustra influenţa atelierelor asupra stării sănătăţii, doctorul Simon prezintă următorul tabel de mortalitate:

d) Munca la domiciliu în zilele noastre

Mă voi ocupa acum de aşa-numita muncă la domiciliu. Cine vrea să-şi facă o idee despre această sferă de exploatare pe care capitalul o practică pe fundalul marii industrii şi despre monstruozitatea acestei exploatări n-are decît să cerceteze, de pildă, confecţionarea cuielor, atît de idilică în aparenţă, cu care se îndeletnicesc cîteva sate îndepărtate din Anglia²⁵⁷⁾. Vom da aici doar cîteva exemple din producţia de dantele şi a împletiturilor de paie, ramuri care nu folosesc încă nici un fel de maşini şi nici nu concurează cu producţia mecanizată sau cu cea manufacturieră.

Din cele 150.ducţia de dantele din Anglia, aproximativ 10.000 intră în prevederile legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1861. Din restul de 140.000, cea mai mare parte sînt femei, adolescenţi şi copii de ambele sexe, deşi sexul bărbătesc nu e decît slab reprezentat. Starea sănătăţii acestui material de exploatare „ieftin“ rezultă din următorul tabel al doctorului Trueman, medic la General Dispensary^*39 din Nottingham. La fiecare 686 de paciente, dantelărese, majoritatea în vîrstă de 17—24 de ani, sufereau de ftizie:

Această creştere a procentului de ftizie trebuie să edifice şi pe cel mai mincinos apologet german al liberului schimb.

Legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1861 reglementează confecţionarea propriu-zisă a dantelelor cînd ele se fac cu ajutorul maşinilor, ceea ce în Anglia constituie regula. Ramurile de care ne vom ocupa aici pe scurt, şi anume nu acelea în care muncitorii sînt concentraţi în manufacturi, magazine etc., ci doar acelea în care ei lucrează la domiciliu, se împart în 1) lace finishing (finisajul dantelelor fabricate cu maşina, o categorie care, la rîndul ei, cunoaşte numeroase subîmpărţiri) şi 2) împletitul dantelelor.

Lace finishing-ul se practică la domiciliu fie în aşa-numitele „mistresses houses“, fie în locuinţele particulare ale femeilor, care lucrează singure sau împreună cu copiii. Femeile care ţin aceste „mistresses houses“ sînt ele însele sărace. Atelierul face parte din locuinţa lor particulară. Ele capătă comenzi de la fabricanţi, de la proprietarii de magazine etc. şi folosesc femei, fete şi copii după mărimea camerei de care dispun şi după fluctuaţiile cererii în ramura respectivă. Numărul muncitoarelor ocupate variază între 20 şi 40 în unele din aceste localuri, între 10 şi 20 în altele. Vîrsta minimă medie la care copiii încep să lucreze este de 6 ani; unii însă încep încă înainte de a împlini 5 ani. De obicei se lucrează de la 8 dimineaţa pînă la 8 seara, cu o întrerupere de 1¹/₂ ore pentru mese, care sînt neregulate şi adeseori se iau chiar în magherniţele îmbîcsite unde se lucrează. Dacă afacerile sînt prospere, de multe ori munca durează de la 8 (uneori de la 6) dimineaţa pînă la 10, 11 sau 12 noaptea. În cazărmile engleze, spaţiul reglementar pentru fiecare soldat este de 500—600 de picioare³ şi de 1.200 în infirmeriile militare. În magherniţele amintite revin 67—100 de picioare³ de persoană. În plus, luminatul cu gaz consumă oxigenul din aer. Pentru a păstra curate dantelele, copiii sînt adesea obligaţi să-şi scoată ghetele, chiar şi iarna, deşi pardoseala e de piatră sau de cărămidă.

„La Nottingham nu e ceva neobişnuit să găseşti 15 pînă la 20 de copii înghesuiţi într-o încăpere mică, poate de numai 12 picioare², executînd 15 ore din 24 o muncă în sine extenuantă prin plictiseala şi monotonia ei şi pe deasupra efectuată în condiţii dintre cele mai dăunătoare sănătăţii... Chiar şi copiii cei mai mici lucrează cu atenţie încordată şi cu o uimitoare repeziciune; degetele lor nu cunosc nici răgaz, nici clipe de încetinire. Dacă li se pune vreo întrebare, ei nu ridică ochii de la lucru, de frică să nu piardă cumva vreo clipă.“

„Băţul cel lung“ le serveşte meşterelor drept mijloc de stimulare cu atît mai frecvent, cu cît e mai lung timpul de muncă.

„Copiii obosesc în cele din urmă şi devin neliniştiţi ca vrăbiile cînd munca lor îndelungată şi monotonă, dăunătoare vederii şi istovitoare prin rigiditatea poziţiei, se apropie de sfîrşit. E o adevărată muncă de sclavi“. („Their work is like slavery“.)²⁵⁹⁾

Acolo unde femeile lucrează cu propriii lor copii acasă, adică după accepţia modernă a cuvîntului într-o cameră închiriată, adesea într-o mansardă, situaţia — dacă în general e posibil să concepi ceva mai rău — este şi mai rea. Acest fel de muncă se practică pe o rază de 80 de mile în jurul Nottinghamului. Cînd la ora 9 sau 10 seara copilul care lucrează în vreun magazin părăseşte lucrul, de multe ori mai are de cărat şi cîte o boccea cu lucru pentru acasă. Fariseul capitalist, reprezentat printr-una din slugile sale salariate, bineînţeles spune onctuos: „Asta e pentru mama“, dar ştie foarte bine că şi bietul copil va trebui să stea să ajute mamei²⁶⁰⁾.

Industria dantelelor este răspîndită în special în două districte agricole din Anglia, anume în Honiton, districtul dantelelor, care se întinde pe o porţiune de 20 pînă la 30 de mile de-a lungul coastei sudice a Devonshireului, precum şi cîteva localităţi din Devonul de nord, şi în alt district care cuprinde mare parte din comitatele Buckingham, Bedford, Northampton şi părţile învecinate din Oxfordshire şi Huntingdonshire. Îndeobşte drept ateliere servesc casele muncitorilor agricoli zileri. Unii proprietari de manufacturi folosesc peste 3.000 din aceşti muncitori la domiciliu, majoritatea copii şi adolescenţi, exclusiv de sex feminin. Întîlnim şi aici situaţia descrisă atunci cînd am vorbit de lace finishing. Numai că aici nu mai avem de-a face cu „mistresses houses“, ci cu aşa-numitele „lace schools“ (şcoli de dantelărie), ţinute de femei sărace în cocioabele lor. Copiii lucrează în aceste şcoli începînd de la vîrsta de 5 ani, uneori chiar mai devreme, şi pînă la vîrsta de 12 sau 15 ani; în cursul primului an, cei mai mici lucrează între 4 şi 8 ore, iar mai tîrziu de la 6 dimineaţa pînă la 8 şi 10 seara.

„Încăperile sînt în genere simple camere de locuit ale unor mici cottages, căminul se astupă pentru a evita curentul, iar cei care le ocupă se încălzesc uneori şi iarna doar cu propria lor căldură animală. În alte cazuri, aşa-zisele clase sînt nişte mici magazii, fără încălzire... Supraaglomerarea acestor magherniţe şi vicierea aerului pe care o provoacă devin uneori insuportabile. La aceasta se mai adaugă apoi efectul vătămător al rigolelor, al closetelor, al materiilor intrate în putrefacţie şi al altor murdării, depozitate de obicei în preajma acestor cottages mai mici“.

În privinţa spaţiului:

„Într-o şcoală de dantelărie cuprinzînd 18 fete şi o meşteră — 33 de picioare³ de persoană; în altă şcoală, unde duhoarea era de nesuportat, 18 persoane — 24¹/₂ picioare³ de fiecare. Printre copiii folosiţi în această industrie se găsesc unii de doi ani şi de doi ani şi jumătate“²⁶¹⁾.

În comitatele agricole Buckingham şi Bedford, acolo unde nu se împletesc dantelele, se practică împletitul paielor. Această îndeletnicire se extinde asupra unei mari părţi din Hertfordshire şi asupra părţilor de apus şi de nord ale Essexului. În 1861 se ocupau cu împletitul paielor şi al pălăriilor de paie 48.043 de persoane, dintre care 3.815 de sex masculin de toate vîrstele, restul de sex feminin, şi anume 14.913 sub 20 de ani, dintre care aproximativ 7.000 de copii. Locul şcolilor de dantelărie îl iau aici aşa-numitele „straw plait schools“ (şcoli pentru împletitul paielor). În aceste şcoli, copiii încep să înveţe împletitul paielor de obicei la vîrsta de 4 ani, uneori între 3 şi 4 ani. Educaţie, bineînţeles, nu primesc de nici un fel. Copiii înşişi au denumit şcolile elementare „natural schools“ (şcoli adevărate), spre a le deosebi de aceste instituţii pentru stoarcerea sîngelui unde sînt pur şi simplu puşi la muncă pentru a confecţiona cantitatea de produse, de obicei 30 de iarzi pe zi, cerută de mamele lor lihnite de foame. Mamele acestea îi mai pun de multe ori să lucreze şi acasă pînă la orele 10, 11 şi 12 noaptea. Paiele le taie degetele şi gura, cu care ei le umezesc încontinuu. După opinia generală a medicilor oficiali din Londra, rezumată de doctorul Ballardⁱ⁾, spaţiul minim necesar pentru o persoană într-o cameră de dormit sau de lucru este de 300 de picioare³. În şcolile pentru împletitul paielor, spaţiul este însă şi mai neîndestulător decît în şcolile de dantelărie, anume 12²/₃, 17, 18¹/₂ şi mai puţin de 22 de picioare³ de persoană.

„Primele cifre — spune White, membru al comisiei — reprezintă un spaţiu mai mic decît jumătatea spaţiului pe care l-ar ocupa un copil dacă ar sta împachetat într-o cutie ale cărei laturi ar fi de 3 picioare“.

Iată cum se bucură de viaţă copiii pînă la vîrsta de 12 sau de 14 ani. În starea de mizerie şi de decădere în care se află, părinţii nu se gîndesc decît să profite cît mai mult de pe urma copiilor. Se înţelege că, crescînd, copiii nu se mai sinchisesc de loc de părinţii lor şi-i părăsesc.

„Nu e de mirare că ignoranţa şi viciul bîntuie în rîndurile unei populaţii crescute în asemenea condiţii... Moralitatea ei se află pe treapta cea mai de jos... Un mare număr de femei au copii nelegitimi, unele la o vîrsta atît de fragedă, încît pînă şi cunoscătorii statisticilor criminale rămîn înmărmuriţi“²⁶²⁾.

Şi patria acestor familii model este ţara creştină model a Europei, cum spune contele Montalembertⁱ⁾, desigur foarte competent în ale creştinismului!

Salariul, în genere mizerabil în aceste ramuri industriale (salariul maxim, care constituie o excepţie, al copiilor din şcolile de împletit paie este de 3 şilingi), scade mult sub mărimea nominală datorită trucksystem-ului, practicat pretutindeni în districtele producătoare de dantele²⁶³⁾.

e) Trecerea manufacturii moderne şi a muncii la domiciliu la marea industrie. Accelerarea acestei revoluţii prin aplicarea legilor cu privire la reglementarea muncii în fabrici la cele două forme de producţie menţionate

Ieftinirea forţei de muncă prin simplul abuz care se face cu forţa de muncă a femeilor şi a minorilor, prin simpla frustrare a muncitorilor de condiţiile normale de muncă şi de viaţă şi prin brutalitatea muncii excesive şi a muncii de noapte se loveşte în cele din urmă de anumite limite naturale care nu mai pot fi depăşite şi de care se izbeşte totodată şi ieftinirea mărfurilor, precum şi exploatarea capitalistă în genere, amîndouă întemeiate pe elementele de mai sus. De îndată ce s-a ajuns, în sfîrşit, la acest punct — şi pentru asta e nevoie de mult timp — a sunat ceasul pentru introducerea maşinilor şi pentru transformarea, din acest moment rapidă, a muncii la domiciliu (sau şi a manufacturii) dispersate în producţie de fabrică.

Exemplul cel mai pregnant pentru această evoluţie îl oferă producţia de „wearing apparel“ (articole de îmbrăcăminte). După clasificarea făcută de „Child. Empl. Comm.“, această ramură a industriei cuprinde pălărierii care fac pălării de paie, modistele, şepcarii, croitorii, milliners şi dressmakers²⁶⁴⁾, lenjerii şi cusătoresele, corsetierele, mănuşăresele şi cizmarii, pe lîngă multe alte ramuri mai mici, cum ar fi confecţionarea cravatelor, a gulerelor etc. În 1861 personalul de sex feminin ocupat în aceste ramuri ale industriei în Anglia şi Wales se ridica la 586.298, dintre care cel puţin 115.242 sub 20 de ani şi 16.560 sub 15 ani. Numărul acestor muncitoare în întreg Regatul Unit era (în 1861) de 750.334. Numărul muncitorilor de sex masculin ocupaţi tot atunci în producţia de pălării, de încălţăminte, de mănuşi, precum şi în croitorie în Anglia şi Wales era de 437.969, din care 14.964 sub 15 ani, 89.285 între 15 şi 20 de ani şi 333.117 peste 20 de ani. Din aceste date lipsesc multe ramuri mai puţin importante care şi-ar avea locul aici. Dacă luăm însă cifrele aşa cum sînt, rezultă numai pentru Anglia şi Wales, potrivit recensămîntului din 1861, un total de 1.024.267 de persoane, adică aproximativ tot atîta cît absorb agricultura şi creşterea vitelor. Începem să înţelegem de ce produc maşinile ca prin farmec mase atît de enorme de produse, contribuind astfel la „eliberarea“ unor mase atît de enorme de muncitori.

Producţia de „wearing apparel“ se efectuează în ateliere manufacturiere care au reprodus în interiorul lor numai diviziunea muncii, ale cărei membra disjecta¹⁴⁹ le găsise gata pregătite; ea se efectuează de către meşteri mai mici, care însă nu mai lucrează ca înainte pentru consumatori individuali, ci pentru manufacturi şi magazine, astfel încît adesea oraşe şi regiuni întregi se specializează în anumite îndeletniciri, de pildă cizmăria etc.; în sfîrşit, ea se efectuează în cea mai mare parte de către aşa-numiţii muncitori la domiciliu, care constituie secţii externe ale manufacturilor, ale magazinelor şi chiar ale meşterilor mai mici²⁶⁵⁾. Masele de material de muncă, de materii prime, de semifabricate etc. le furnizează marea industrie, iar masa de material uman ieftin (taillable à merci et miséricorde^*40) constă din cei „eliberaţi“ de marea industrie şi de agricultură. Manufacturile din această sferă de activitate îşi datorează existenţa în special necesităţii pentru capitalişti de a avea la dispoziţie o armată gata de acţiune, capabilă să răspundă la orice schimbare a cererii²⁶⁶⁾. Aceste manufacturi au lăsat însă să persiste alături de ele, ca bază largă, producţia meşteşugărească şi casnică dispersată. Producţia de plusvaloare pe scară mare din aceste ramuri de muncă s-a datorat şi se datoreşte, pe lîngă ieftinirea progresivă a produselor lor, mai ales salariului redus la un minim necesar pentru o mizeră vegetare şi timpului de muncă prelungit pînă la acel maxim în genere posibil pentru om. Preţul scăzut al sudorii şi al sîngelui omenesc transformate în marfă a fost acela care a lărgit într-una şi continuă să lărgească în fiecare zi piaţa de desfacere, în cazul Angliei în special piaţa ei colonială, unde pe deasupra predomină obiceiurile şi gusturile engleze. În cele din urmă s-a ajuns la un punct critic. Baza vechii metode, adică simpla exploatare brutală a materialului muncitoresc, însoţită mai mult sau mai puţin de o diviziune a muncii sistematic dezvoltată, devenise neîndestulătoare pentru piaţa în continuă creştere şi pentru concurenţa dintre capitalişti, care creştea şi mai rapid. Sosise timpul maşinii. Şi maşina care a jucat rolul revoluţionar hotărîtor, maşina care a pus stăpînire în egală măsură pe toate nenumăratele ramuri ale acestei sfere de producţie, cum sînt modele, croitoria, cizmăria, cusătoria, producţia de pălării etc., a fost maşina de cusut.

Efectul ei nemijlocit asupra muncitorilor este aproximativ acela al oricărei maşini care, în perioada marii industrii, cucereşte noi ramuri de activitate. Copiii cei mai mici sînt înlăturaţi. Salariul muncitorilor care lucrează la maşină creşte în comparaţie cu cel al muncitorilor la domiciliu, dintre care mulţi fac parte din categoria „celor mai săraci dintre săraci“ („the poorest of the poor“). Cîştigul meseriaşilor mai bine situaţi, pe care maşina îi concurează, scade. Noii muncitori care lucrează la maşină sînt exclusiv fete şi femei tinere. Cu ajutorul forţei mecanice, ele desfiinţează monopolul muncii bărbaţilor asupra operaţiilor mai grele, iar din cele uşoare înlătură mase de femei bătrîne şi de copii mici. Concurenţa covîrşitoare îi distruge pe muncitorii manuali mai slabi. Creşterea înspăimîntătoare a numărului celor care au murit de inaniţie (death from starvation) la Londra în cursul ultimului deceniu merge paralel cu extinderea folosirii maşinii de cusut²⁶⁷⁾. Noile muncitoare care lucrează la maşina de cusut, acţionată cu mîna şi cu piciorul sau numai cu mîna, şezînd sau stînd în picioare, după greutatea, mărimea şi specialitatea maşinii, cheltuiesc multă forţă de muncă. Ocupaţia lor devine dăunătoare pentru sănătate prin durata procesului de muncă, deşi în genere el e mai scurt decît în condiţiile vechiului sistem. Pretutindeni unde maşina de cusut apare în atelierele şi aşa strîmte şi supraaglomerate, de pildă în atelierele de încălţăminte, corsete, pălării etc., ea sporeşte efectele dăunătoare sănătăţii.

„Impresia pe care ţi-o produc aceste încăperi joase unde 30 pînă la 40 de muncitori lucrează la maşină — spune Lord, membru al comisiei — este îngrozitoare... Căldura degajată în parte de sobele cu gaz pe care se încălzesc maşinile de călcat este îngrozitoare... Chiar dacă în asemenea încăperi se lucrează după un aşa-zis program moderat, adică de la 8 dimineaţa pînă la 6 seara, totuşi în fiecare zi leşină regulat 3 sau 4 persoane“²⁶⁸⁾.

Revoluţionarea modului social de a produce, acest produs necesar al transformării mijlocului de producţie, are loc într-un haos pestriţ de forme de tranziţie. Aceste forme variază o dată cu proporţia în care maşina de cusut a fost introdusă într-una sau alta din ramurile de producţie şi cu durata acestui fenomen; ele variază după situaţia în care ea îi găseşte pe muncitori, după cum precumpăneşte producţia manufacturieră, producţia meşteşugărească sau munca la domiciliu, după chiria pentru localurile de muncă²⁶⁹⁾ etc. În atelierele de mode, de pildă, unde în cea mai mare parte munca era deja organizată, îndeosebi sub forma de cooperare simplă, la început maşina de cusut constituie doar un factor nou al producţiei manufacturiere. În atelierele de croitorie, de lenjerie, de cizmărie etc. se întîlnesc toate formele. Aici avem producţie de fabrică propriu-zisă, dincolo intermediarii primesc materia primă de la capitalistul en chef^*41 şi grupează în „camere“ sau „mansarde“ în jurul maşinilor de cusut cîte 10 pînă la 50 şi mai mulţi muncitori salariaţi. În sfîrşit, aşa cum se întîmplă cu toate maşinile care nu alcătuiesc un sistem diferenţiat şi sînt utilizabile şi la dimensiuni mici, meseriaşii sau muncitorii la domiciliu, ajutaţi de familiile lor sau de cîţiva muncitori străini, se servesc de maşini de cusut proprii²⁷⁰⁾. În Anglia predomină în momentul de faţă, de fapt, sistemul prin care capitalistul concentrează în clădirile sale un număr mai mare de maşini, împărţind apoi produsul maşinii unei armate întregi de muncitori la domiciliu pentru prelucrare ulterioară²⁷¹⁾. Varietatea formelor de tranziţie nu ascunde însă tendinţa de transformare în producţie de fabrică propriu-zisă. Această tendinţă este generată de natura însăşi a maşinii de cusut, care, prin aplicabilitatea ei la domenii atît de variate, promovează reunirea în aceeaşi clădire şi sub comanda aceluiaşi capital a unor ramuri de activitate înainte separate. Ea mai este generată de faptul că cusutul preliminar şi alte cîteva operaţii se execută cel mai bine acolo unde se află maşina şi, în sfîrşit, de inevitabila expropriere a meseriaşilor şi a muncitorilor la domiciliu care lucrează cu maşini proprii. În parte, cam aceasta le-a şi fost soarta. Masa mereu crescîndă a capitalului investit în maşini de cusut²⁷²⁾ stimulează producţia şi provoacă stagnări în desfacere, care înseamnă un semnal pentru muncitorii la domiciliu că trebuie să-şi vîndă maşinile de cusut. Pe de altă parte, însăşi supraproducţia acestor maşini îi sileşte pe producătorii acum lipsiţi de posibilitatea de desfacere să le închirieze contra unei plăţi săptămînale şi creează astfel o concurenţă distrugătoare pentru micii proprietari de maşini²⁷³⁾. Neîntreruptele modificări de construcţie şi ieftinirea maşinilor depreciază tot atît de constant vechile exemplare, care devin rentabile numai dacă sînt folosite în masă de către marii capitalişti, care le achiziţionează la preţuri derizorii. În sfîrşit, ca în orice proces de transformare asemănător, înlocuirea omului prin maşina cu abur este şi aici un factor hotărîtor. La început, folosirea forţei aburului se loveşte de obstacole pur tehnice, ca trepidaţia maşinilor, dificultăţi în reglarea vitezei lor, deteriorarea rapidă a maşinilor mai uşoare etc., obstacole care în scurt timp, datorită experienţei acumulate, sînt înlăturate²⁷⁴⁾. Dacă, pe de o parte, concentrarea unui număr mare de maşini de lucru în manufacturi mai mari stimulează folosirea forţei aburului, pe de altă parte concurenţa pe care aburul o face muşchilor omului grăbeşte concentrarea în fabrici mari a muncitorilor şi a maşinilor de lucru. Astfel, în momentul de faţă, Anglia cunoaşte în uriaşa sferă de producţie a „wearing apparel“-ului, ca şi în majoritatea celorlalte ramuri, transformarea manufacturii, a producţiei meşteşugăreşti şi a muncii la domiciliu în producţie de fabrică, după ce, încă înainte de această transformare, toate aceste forme, complet modificate, destrămate şi deformate sub influenţa marii industrii, reproduseseră de mult şi chiar întrecuseră toate grozăviile sistemului de fabrică, fără a prelua însă elementele lui pozitive de dezvoltare²⁷⁵⁾.

Această revoluţie industrială spontană e artificial accelerată prin extinderea legilor cu privire la reglementarea muncii în fabrici asupra tuturor ramurilor industriale în care lucrează femei, adolescenţi şi copii. Pe de o parte, reglementarea obligatorie a zilei de muncă în ceea ce priveşte durata, pauzele, începutul şi sfîrşitul ei, sistemul de muncă în schimburi pentru copii, excluderea de la muncă a tuturor copiilor sub o anumită vîrstă etc. determină intensificarea folosirii maşinilor²⁷⁶⁾ şi înlocuirea forţei motrice a muşchilor prin abur²⁷⁷⁾. Pe de altă parte, pentru a cîştiga în spaţiu ceea ce se pierde în timp, are loc o lărgire cantitativă a mijloacelor de producţie folosite în comun, cum sînt cuptoarele, clădirile etc., cu alte cuvinte are loc o concentrare mai mare a mijloacelor de producţie şi, în mod corespunzător, o concentrare mai mare de muncitori. Argumentul principal pe care orice manufactură ameninţată cu introducerea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici îl repetă cu înfrigurare îl constituie, de fapt, necesitatea unor investiţii mai mari de capital pentru a asigura întreprinderii continuarea activităţii în aceleaşi proporţii. Cît priveşte însă formele intermediare dintre manufactură şi munca la domiciliu, precum şi munca la domiciliu însăşi, ele pierd terenul de sub picioare o dată cu limitarea zilei de muncă şi a muncii copiilor. Exploatarea nelimitată a forţei de muncă ieftine constituie singura bază a capacităţii lor de concurenţă.

O condiţie esenţială a producţiei ele fabrică, mai ales din momentul în care ea este supusă reglementării zilei de muncă, o reprezintă certitudinea unui rezultat normal, adică certitudinea producerii unei anumite cantităţi de marfă sau obţinerii unui efect util scontat într-un interval de timp dat. Pauzele din cursul zilei de muncă reglementate legal mai presupun apoi întreruperea bruscă şi periodică a muncii fără prejudicierea produsului aflat în curs de fabricaţie. Bineînţeles, această certitudine a rezultatului şi posibilitatea de a întrerupe munca pot fi mai uşor realizate în ramurile de producţie pur mecanice decît acolo unde intervin procese chimice şi fizice, de pildă în olărie, albitorie, boiangerie, brutărie şi în majoritatea manufacturilor de prelucrare a metalului. Dezmăţul zilei de muncă nelimitate, al muncii de noapte şi irosirea neîngrădită a forţelor omeneşti fac în scurt timp ca orice obstacol natural să fie considerat o „barieră naturală“ eternă a producţiei. Nici o otravă nu distruge atît de infailibil paraziţii cum distruge legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici asemenea „bariere naturale“. Nimeni nu a făcut mai mult caz de această „imposibilitate“ decît domnii din industria olăriei. În 1864 le-a fost impusă legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici; n-au trecut decît 16 luni şi orice imposibilitate a dispărut.

„Metoda perfecţionată de a prepara lutul de olărie (slip) prin presiune şi nu prin evaporare, procedeul nou de construire a cuptoarelor pentru uscarea mărfii nearse etc.“, toate apărute ca urmare a legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici, „sînt evenimente de cea mai mare importanţă în arta olăriei şi constituie un progres cum încă n-a fost înregistrat în ultimii o sută de ani... Temperatura cuptoarelor a fost simţitor redusă, obţinîndu-se totodată o scădere însemnată a consumului de cărbuni şi o acţiune mai rapidă asupra mărfii“²⁷⁸⁾.

În pofida tuturor profeţiilor, preţul de cost al mărfurilor de olărie n-a crescut; în schimb a crescut masa produselor, astfel încît exportul din cele 12 luni, din decembrie 1864 pînă în decembrie 1865, a prezentat un excedent de 138.628 l. st. peste media celor trei ani precedenţi. În industria chibriturilor trecea drept o lege naturală ca băieţii, chiar şi în timpul cît îşi înghiţeau masa de prînz, să moaie beţişoarele de lemn într-un amestec cald de fosfor ai cărui vapori otrăvitori îi loveau în faţă. O dată cu necesitatea de a economisi timp, legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici (1864) a impus o maşină de muiat („dipping machine“), ai cărei vapori nu pot ajunge pînă la muncitori²⁷⁹⁾. Tot astfel se susţine astăzi că în ramurile manufacturii de dantele care nu intră încă în prevederile legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici orele de masă regulate sînt imposibile din cauza inegalităţii intervalelor de timp necesare uscării diferitelor materiale pentru dantele, care variază între 3 minute şi o oră sau chiar şi mai mult. La aceasta, membrii „Children's Employment Comm.“ răspund:

„Condiţiile sînt identice cu cele din imprimeriile de tapete. Cîţiva dintre principalii fabricanţi din această ramură susţineau cu aprindere că natura materialelor folosite şi diversitatea proceselor prin care ele trec n-ar permite fără mari pierderi o întrerupere bruscă a muncii pentru luarea meselor... Prin clauza a 6-a a secţiunii a 6-a din Factory Acts Extension Act^*44“ (1864) „li s-a acordat un termen de optsprezece luni de la apariţia menţionatului Act după trecerea căruia erau obligaţi să respecte pauzele pentru odihnă prevăzute în legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici“²⁸⁰⁾.

De îndată ce legea a trecut prin parlament, domnii fabricanţi au şi făcut descoperirea că

„neajunsurile la care ne aşteptam prin introducerea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici nu s-au ivit. Nu constatăm nici un fel de paralizare a producţiei. În realitate producem mai mult în acelaşi interval de timp“²⁸¹⁾.

După cum se vede, parlamentul englez, pe care nimeni nu l-ar putea învinui de genialitate, a ajuns prin experienţă la convingerea că toate aşa-zisele obstacole naturale pe care producţia le pune în calea limitării şi reglementării zilei de muncă pot fi pur şi simplu înlăturate printr-o lege coercitivă. De aceea la introducerea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici într-o ramură anumită se fixează un termen de 6 pînă la 18 luni în decursul căruia fabricantul trebuie să înlăture obstacolele de ordin tehnic. Mai ales pentru tehnologia modernă sînt valabile cuvintele lui Mirabeauⁱ⁾: „Impossible? Ne me dites jamais ce bête de mot!“^*45. Dar dacă legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici face ca elementele materiale necesare pentru transformarea producţiei manufacturiere în producţie de fabrică să se maturizeze mai rapid ca în seră, ea grăbeşte totodată, prin necesitatea unor cheltuiri de capital mai mari, ruinarea meşterilor mai mici şi concentrarea capitalului²⁸²⁾.

Abstracţie făcînd de obstacolele de ordin pur tehnic care pot fi înlăturate prin mijloace tehnice, reglementarea zilei de muncă se loveşte de deprinderile dezordonate ale muncitorilor înşişi, în special acolo unde predomină plata în acord şi unde muncitorul poate compensa pierderea de vreme din cursul unei zile sau săptămîni prin muncă excesivă ulterioară sau prin muncă de noapte, metodă care pe muncitorii adulţi îi abrutizează, iar pe femei şi pe tineri îi distruge²⁸³⁾. Deşi această lipsă de regularitate în cheltuirea forţei de muncă reprezintă o reacţie spontană brutală împotriva plictiselii şi monotoniei corvezii muncii, ea rezultă totuşi într-o măsură mult mai mare din anarhia producţiei însăşi, care presupune, la rîndul ei, exploatarea neîngrădită a forţei de muncă de către capital. Pe lîngă variaţiile periodice generale ale ciclului industrial şi oscilaţiile speciale ale pieţei, în fiecare ramură de producţie mai intervin doi factori: aşa-numitul sezon, indiferent dacă acesta se bazează pe periodicitatea anotimpurilor favorabile navigaţiei sau pe modă, şi primirea unor comenzi urgente mari care trebuie executate într-un interval de timp foarte scurt. Asemenea comenzi devin cu atît mai obişnuite, cu cît se dezvoltă mai mult căile ferate şi telegraful.

„Extinderea sistemului de căi ferate asupra ţării întregi — spune, de pildă, un fabricant din Londra — a stimulat foarte mult practica comenzilor pe termen scurt; în prezent, la fiecare 14 zile, în marile magazine din City cărora noi le livrăm marfa vin cumpărători din Glasgow, Manchester şi Edinburgh pentru cumpărături cu ridicata. În loc să cumpere din depozit, cum se obişnuia înainte, ei dau comenzi care trebuie executate imediat. În anii trecuţi puteam să lucrăm totdeauna în sezonul mort pentru cererea din sezonul următor, dar acum nimeni nu poate să prevadă ce anume se va cere mai tîrziu“²⁸⁴⁾.

În fabricile şi manufacturile care nu intră încă în prevederile legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici se cere periodic în timpul aşa-numitului sezon şi intermitent, ca urmare a comenzilor urgente, o muncă excesivă înspăimîntătoare. În sectorul extern al fabricii, al manufacturii şi al magazinului, adică în sfera muncii la domiciliu, şi aşa foarte neregulată şi cu totul dependentă în ceea ce priveşte materiile prime şi comenzile de capriciile capitalistului, care nu trebuie să ţină seama aici de nici un fel de considerente privind folosirea clădirilor, a maşinilor etc. şi care nu riscă decît pielea muncitorilor înşişi, în acest sector este sistematic pregătită o armată industrială de rezervă totdeauna disponibilă, decimată o parte din an de cea mai inumană muncă silnică şi condamnată la mizerie pentru restul anului din cauza lipsei de lucru.

„Patronii — spune „Child. Empl. Comm.“ — exploatează lipsa de regularitate devenită obicei a muncii la domiciliu pentru a prelungi munca, atunci cînd trebuie executate lucrări urgente, pînă la orele 11, 12 şi 2 noaptea şi de fapt, cum se spune curent, pînă la orice oră“, şi asta în localuri „unde duhoarea e suficientă pentru a vă doborî (the stench is enough to knock you down). Pînă la uşă veţi merge, poate, şi o veţi deschide, dar mai departe nu veţi cuteza să înaintaţi“²⁸⁵⁾. „Sînt cam suciţi patronii noştri — declară unul dintre martori audiaţi, un cizmar —; „ei îşi închipuie că un băiat n-are nimic de suferit dacă jumătate din an munceşte pînă la istovire, iar în cealaltă jumătate este aproape silit să hoinărească“²⁸⁶⁾.

Asemenea obstacolelor de ordin tehnic, şi aceste aşa-numite „uzanţe în afaceri“ („usages which have grown with the growth of trade“) au fost şi sînt declarate de către capitaliştii interesaţi  „bariere naturale“ ale producţiei, acest refren favorit al lorzilor bumbacului pe vremea cînd s-au văzut pentru prima oară ameninţaţi de legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici. Cu toate că industria lor depinde mai mult decît oricare alta de piaţa mondială şi deci de navigaţie, experienţa i-a dezminţit. De atunci orice pretins „obstacol rezultat din natura afacerilor“ trece în ochii inspectorilor de fabrici englezi drept simplă palavră²⁸⁷⁾. Cercetările temeinice şi conştiincioase ale „Child. Empl. Comm.“ dovedesc într-adevăr că în unele ramuri industriale reglementarea zilei de muncă ar duce doar la o repartizare mai uniformă asupra întregului an a masei de muncă deja folosite²⁸⁸⁾, că această reglementare ar constitui prima frînă raţională pusă capriciilor frivole ale modei²⁸⁹⁾, capricii asasine, găunoase şi în sine neconforme cu sistemul marii industrii, că dezvoltarea navigaţiei oceanice şi a mijloacelor de comunicaţie în general a desfiinţat baza tehnică propriu-zisă a muncii sezoniere²⁹⁰⁾, că toate celelalte condiţii pretins necontrolabile sînt înlăturate prin noi construcţii, prin maşini suplimentare, prin sporirea numărului muncitorilor care lucrează concomitent²⁹¹⁾ şi prin repercusiunea automată a tuturor acestor condiţii asupra sistemului comerţului cu ridicata²⁹²⁾. Dar capitalul consimte la o asemenea transformare, lucru pe care l-a şi declarat în repetate rînduri prin gura reprezentanţilor săi, „numai sub presiunea unei legi parlamentare generale“²⁹³⁾ care să reglementeze prin mijloace coercitive ziua de muncă.

9. Legislaţia cu privire la reglementarea muncii in fabrici. (Clauze privitoare la ocrotirea sănătăţii şi la educaţie.) Generalizarea ei în Anglia

Legislaţia cu privire la reglementarea muncii în fabrici, această primă reacţie conştientă şi sistematică a societăţii faţă de forma spontană a procesului ei de producţie, este, după cum s-a văzut, un produs tot atît de necesar al marii industrii ca şi firul de bumbac, maşinile de filat automate şi telegraful electric. Înainte de a ne ocupa de generalizarea acestei legislaţii în Anglia, trebuie să mai menţionăm pe scurt cîteva clauze ale legii engleze cu privire la reglementarea muncii în fabrici care nu se referă la numărul orelor zilei de muncă.

Abstracţie făcînd de redactarea acestor legi, care îi uşurează capitalistului eludarea lor, clauzele privind ocrotirea sănătăţii sînt extrem de anemice, mărginindu-se de fapt la unele prescripţii cu privire la văruitul pereţilor şi la alte cîteva măsuri de curăţenie, la ventilaţie şi la protecţia împotriva maşinilor periculoase. În cartea a treia ne vom ocupa de lupta fanatică a fabricanţilor împotriva clauzei care le impune o cheltuială neînsemnată pentru protecţia picioarelor şi mîinilor ale „braţelor“ lor de muncă Dogma liberului schimb, după care într-o societate cu interese antagonice cel care urmăreşte folosul său propriu contribuie la binele tuturor, îşi găseşte şi aici o confirmare strălucită. Un exemplu va fi de ajuns. Se ştie că în cursul ultimilor douăzeci de ani industria inului şi împreună cu ea aşa-zisele scutching mills (fabrici de meliţat inul) au căpătat o mare răspîndire în Irlanda. În 1864 existau acolo aproximativ 1.800 de asemenea fabrici. Periodic, toamna şi iarna, sînt luaţi de la munca agricolă mai ales adolescenţi şi femei, fiii, fiicele şi soţiile micilor arendaşi din împrejurimi, oameni care nu au avut niciodată de-a face cu maşinile, pentru a alimenta cu in meliţele acestor fabrici. Numărul şi gravitatea accidentelor care au loc cu această ocazie sînt fără precedent în istoria maşinilor. O singură scutching mill din Kildinan (lîngă Cork) a provocat din 1852 pînă în 1856 şase accidente mortale şi 60 de mutilări grave; ele ar fi putut fi toate evitate prin dispozitive de protecţie din cele mai simple, care ar fi costat doar cîţiva şilingi. Doctorul W. White, certifying surgeon al fabricilor din Downpatrick, declară într-un raport oficial din 16 decembrie 1865:

„Accidentele din fabricile de meliţat sînt înspăimîntătoare. În multe cazuri este smuls un sfert din trupul victimei. Urmările obişnuite ale accidentelor sînt moartea sau un viitor mizer de invaliditate şi de suferinţă. Sporirea numărului fabricilor în ţara noastră va înmulţi, desigur, aceste rezultate înfiorătoare. Sînt convins că printr-o supraveghere corespunzătoare a acestor fabrici de către stat pot fi evitate numeroase pierderi de vieţi şi mutilări“²⁹⁴⁾.

Ce putea caracteriza mai bine modul de producţie capitalist decît necesitatea de a i se impune de către stat printr-o lege coercitivă cele mai elementare instalaţii igienice şi sanitare?

„Graţie legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1864 s-au văruit şi curăţat în industria olăriei peste 200 de ateliere, după ce douăzeci de ani sau chiar dintotdeauna patronii se abţinuseră de la asemenea operaţii“ (iată „abstinenţa“ capitalului!), „în aceste ateliere unde lucrează 27.878 de muncitori, care pînă atunci, în timpul muncii lor excesive de zi şi de multe ori şi de noapte, au respirat un aer pestilenţial, de natură să transforme o muncă altminteri relativ inofensivă într-o muncă aducătoare de boli şi de moarte. Legea a determinat înmulţirea considerabilă a mijloacelor de ventilaţie“²⁹⁵⁾.

În acelaşi timp, acest domeniu de aplicare a legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici a dovedit elocvent că, dincolo de un anumit punct, modul de producţie capitalist exclude prin însăşi esenţa sa orice ameliorare raţională. După cum am arătat în repetate rînduri, medicii englezi estimează în mod unanim că 500 de picioare³ abia dacă reprezintă un volum minim de aer îndestulător pentru o persoană care munceşte fără întrerupere. Ei bine! Dacă, prin toate măsurile coercitive pe care le cuprinde, legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici accelerează indirect transformarea atelierelor mai mici în fabrici, ştirbind deci indirect dreptul, de proprietate al capitaliştilor mai mici şi asigurîndu-le celor mari monopolul, impunerea pe cale legală a cubajului de aer necesar fiecărui muncitor din atelier ar expropria direct, dintr-o singură lovitură, mii de mici capitalişti. Ea ar ataca de la rădăcină modul de producţie capitalist, şi anume autovalorificarea capitalului, fie el mare sau mic, realizată prin achiziţionarea şi consumarea „liberă“ a forţei de muncă. În faţa acestor 500 de picioare³ de aer, legislaţia cu privire la reglementarea muncii în fabrici îşi pierde suflul. Organele sanitare, comisiile de anchetă industriale, inspectorii de fabrici revin într-una asupra necesităţii celor 500 de picioare³ şi asupra imposibilităţii de a le impune capitalului. În felul acesta, ei declară de fapt ftizia şi alte boli pulmonare ale muncitorilor drept condiţii de existenţă a capitalului²⁹⁶⁾.

Oricît de anemice par în general dispoziţiile privitoare la educaţie ale legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici, ele au proclamat învăţămîntul elementar drept condiţie obligatorie a muncii²⁹⁷⁾. Succesul lor a dovedit pentru prima oară posibilitatea îmbinării învăţămîntului şi a gimnasticii²⁹⁸⁾ cu munca manuală, deci şi a muncii manuale cu învăţămîntul şi gimnastica. În scurtă vreme, inspectorii de fabrici au constatat din depoziţiile învăţătorilor că, deşi au de două ori mai puţine ore de clasă decît copiii din şcoala de zi normală, copiii din fabrici îşi însuşesc tot atîtea cunoştinţe şi adesea chiar mai multe în comparaţie cu ceilalţi.

„Chestiunea e simplă. Cei care stau la şcoală doar o jumătate de zi sînt întotdeauna vioi şi aproape întotdeauna capabili şi dornici să înveţe. Sistemul de alternare a muncii cu şcoala face ca fiecare dintre aceste ocupaţii să constituie un repaus şi o recreare după cealaltă şi se potriveşte deci unui copil mult mai mult decît continuarea neîntreruptă a uneia dintre ele. Un băiat care stă la şcoală începînd de dimineaţă, şi încă pe căldură, nu poate în nici un caz să-l concureze pe altul care vine de la muncă sprinten şi vioi“²⁹⁹⁾.

Alte materiale pot fi găsite în discursul lui Senior la congresul de sociologie ţinut la Edinburgh în 1863. Între altele, el mai arată aici cum ziua de şcoală unilaterală, neproductivă şi prelungită a copiilor din clasele superioare şi mijlocii îngreuiază fără nici un rost munca învăţătorilor, „irosind totodată timpul, sănătatea şi energia copiilor nu numai inutil, dar absolut dăunător“³⁰⁰⁾. Cum arată amănunţit Robert Owen, sistemul de fabrică a dat naştere germenului unei educaţii a viitorului, care va îmbina pentru toţi copiii trecuţi de o anumită vîrsta munca productivă cu învăţămîntul şi cu gimnastica, nu numai ca o metodă pentru sporirea producţiei sociale, ci şi ca singura metodă pentru formarea unor oameni multilateral dezvoltaţi.

După cum am văzut, marea industrie desfiinţează din punct de vedere tehnic diviziunea manufacturieră a muncii, care anexează pe viaţă omul la o operaţie parţială, dar totodată forma capitalistă a marii industrii reproduce această diviziune a muncii în chip şi mai monstruos, în fabrica propriu-zisă prin transformarea muncitorului într-o anexă conştientă a unei maşini parţiale, în celelalte locuri de muncă în parte prin folosirea sporadică a maşinilor şi a muncii la maşini³⁰¹⁾, în parte prin introducerea muncii femeilor şi a copiilor, precum şi a muncii necalificate ca bază nouă pentru diviziunea muncii. Contradicţia dintre diviziunea manufacturieră a muncii şi natura marii industrii se manifestă cu violenţă. Între altele, ea apare în faptul îngrozitor că mare parte din copiii folosiţi în fabricile şi în atelierele manufacturiere moderne, ferecaţi din cea mai fragedă vîrstă de cele mai simple manipulaţii, sînt exploataţi ani de zile fără a învăţa vreo muncă care să-i facă mai tîrziu utilizabili fie chiar în aceeaşi manufactură sau fabrică. În tipografiile engleze, de pildă, se practica pe vremuri trecerea ucenicilor de la munci mai uşoare la altele mai complexe, trecere care corespundea sistemului vechii manufacturi şi meseriilor. Ei parcurgeau întreaga ucenicie pînă ce deveneau tipografi. Ştiinţa de carte era pentru toţi o condiţie pentru exercitarea meseriei. Toate acestea s-au schimbat o dată cu introducerea maşinii de imprimat. Ea este deservită de două categorii de muncitori: un muncitor adult, supraveghetor al maşinii, şi un număr de băieţi, de obicei între 11 ş 17 ani, a căror ocupaţie exclusivă constă în introducerea colii de hîrtie în maşină sau în extragerea colii imprimate. Ei fac această corvoadă, în special la Londra, 14, 15, 16 ore fără întrerupere cîteva zile pe săptămînă şi adesea cîte 36 de ore la rînd, cu numai două ore de repaus pentru masă şi somn!³⁰²⁾ Mare parte dintre ei nu ştiu să citească şi, de regulă, sînt făpturi cu totul sălbăticite, anormale.

„Pentru a fi apţi pentru munca lor ei nu au nevoie de nici un fel de pregătire intelectuală; au puţine prilejuri pentru a-şi dezvolta dexteritatea şi încă mai puţine pentru a raţiona; salariul lor, deşi întrucîtva ridicat pentru nişte băieţi, nu creşte proporţional cu creşterea lor, iar marea lor majoritate nu are nici o perspectivă să ajungă la postul mai bine plătit şi de mai mare răspundere al supraveghetorului de maşină, pentru că la fiecare maşină revin patru băieţi şi doar un singur supraveghetor“³⁰³⁾.

De îndată ce au devenit prea mari pentru această muncă copilărească, adică la cel mult 17 ani, sînt concediaţi din tipografie. Ei devin recruţi ai crimei. Cîteva încercări de a li se da de lucru altundeva au eşuat din pricina ignoranţei, abrutizării si decăderii lor fizice şi intelectuale.

Ceea ce e valabil pentru diviziunea manufacturieră a muncii în cadrul atelierului rămîne valabil pentru diviziunea muncii în cadrul societăţii. Atîta timp cît meseriile şi manufactura formează baza generală a producţiei sociale, subsumarea producătorului faţă de o singură ramură de producţie, desfiinţarea multilateralităţii iniţiale a ocupaţiilor sale³⁰⁴⁾, constituie un moment necesar al dezvoltării. Pe această bază, orice ramură specială de producţie găseşte pe cale empirică forma tehnică corespunzătoare, o perfecţionează cu încetul şi o cristalizează rapid de îndată ce a fost atins un anumit grad de maturitate. Din cînd în cînd, anumite schimbări sînt provocate, în afară de noul material de muncă furnizat de către comerţ, de transformarea treptată a instrumentului de muncă. Odată găsită pe cale empirică forma lui adecvată, acest instrument se osifică şi el, lucru dovedit de trecerea lui din mîna unei generaţii în mîna alteia, adesea milenii de-a rîndul. Este un fapt caracteristic că pînă în secolul al XVIII-lea diferitele meserii se numeau mysteries (mystères)³⁰⁵⁾, în ale căror taine nu putea pătrunde decît cel iniţiat empiric şi profesional. Marea industrie a rupt vălul care ascundea oamenilor propriul lor proces social de producţie şi care făcea ca diversele ramuri ale producţiei diferenţiate spontan să constituie adevărate enigme una pentru alta şi chiar pentru cei iniţiaţi din cadrul aceleiaşi ramuri. Principiul marii industrii de a descompune orice proces de producţie luat în sine, fără a ţine seama de mîna omenească, în elementele sale componente a dat naştere ştiinţei cu totul moderne a tehnologiei. Formele pestriţe, aparent disparate şi osificate, ale procesului social de producţie s-au transformat în aplicaţii conştiente şi metodice ale ştiinţelor naturii, aplicaţii clasificate sistematic corespunzător scopului util urmărit. Tot aşa tehnologia a descoperit cele cîteva forme mari fundamentale ale mişcării în cadrul cărora are loc în mod necesar, în pofida diversităţii instrumentelor folosite, orice activitate productivă a corpului omenesc, aşa cum în mecanică chiar şi în cele mai complicate mecanisme descifrăm continua repetare a forţelor mecanice elementare. Industria modernă nu consideră şi nu tratează niciodată forma existentă a unui proces de producţie ca ceva definitiv. De aceea baza ei tehnică este revoluţionară, pe cînd cea a tuturor modurilor de producţie anterioare era în esenţă conservatoare³⁰⁶⁾. Cu ajutorul maşinilor, al proceselor chimice şi a altor metode ea transformă neîncetat, o dată cu baza tehnică a producţiei, funcţiile muncitorilor şi combinaţiile sociale ale procesului de muncă. Prin aceasta ea revoluţionează de asemenea neîncetat diviziunea muncii din cadrul societăţii şi aruncă în permanenţă mase de capital şi mase de muncitori dintr-o ramură de producţie într-alta. De aceea natura marii industrii presupune schimbarea felului de muncă, fluiditatea funcţiei, mobilitatea multilaterală a muncitorului. Pe de altă parte, în forma ei capitalistă, ea reproduce vechea diviziune a muncii cu particularităţile ei osificate. S-a văzut cum această contradicţie absolută desfiinţează toată liniştea, stabilitatea şi siguranţa din viaţa muncitorului, ameninţînd permanent să-i smulgă din mînă, o dată cu mijlocul de muncă, şi mijlocul de trai³⁰⁷⁾ şi să-l facă inutil împreună cu funcţia sa parţială. S-a văzut cum această contradicţie îşi găseşte o expresie feroce în jertfirea neîncetată a clasei muncitoare, în irosirea nesăbuită a forţei de muncă şi în pustiirile provocate de anarhia socială. Aceasta este latura negativă. Dar dacă schimbarea felului de muncă îşi croieşte drum acum doar ca o inexorabilă lege naturală şi cu efectele distrugătoare ale unei legi naturale care acţionează orbeşte şi care întîlneşte pretutindeni obstacole³⁰⁸⁾, marea industrie, prin înseşi catastrofele ei, impune ca o problemă de viaţă şi de moarte necesitatea de a recunoaşte alternarea felului de muncă şi, prin urmare, pregătirea cît mai multilaterală a muncitorului ca o lege socială generală a producţiei şi de a adapta relaţiile realizării normale a acestei legi. Ea impune ca o problemă de viaţă şi de moarte necesitatea de a înlocui monstruozitatea unei populaţii muncitoreşti disponibile, nenorocite şi ţinute în rezervă pentru nevoile schimbătoare de exploatare ale capitalului cu pregătirea absolută a omului pentru nevoile schimbătoare ale muncii; de a înlocui individul parţial, simplu purtător al unei funcţii sociale parţiale, cu individul dezvoltat în toate privinţele, pentru care diferitele funcţii sociale sînt feluri de activitate care alternează. Un fenomen al acestui proces de transformare, fenomen care s-a dezvoltat spontan pe baza marii industrii, îl constituie şcolile politehnice şi agronomice, alt fenomen îl constituie „les écoles d'enseignement professionnel“^*47, unde copiii de muncitori capătă unele cunoştinţe de tehnologie şi de mînuire practică a diferitelor unelte de producţie. Dacă legislaţia cu privire la reglementarea muncii în fabrici, prima concesie smulsă cu mare greutate capitalului, îmbină cu munca de fabrică doar învăţămîntul elementar, inevitabila cucerire a puterii politice de către clasa muncitoare va cuceri fără nici o îndoială şi pentru învăţămîntul tehnologic, teoretic şi practic locul cuvenit în şcolile muncitoreşti. De asemenea nu încape îndoială că forma capitalistă a producţiei şi relaţiile economice ale muncitorilor corespunzătoare acestei forme se află în cea mai flagrantă contradicţie cu aceşti fermenţi de transformare şi cu ţinta lor, desfiinţarea vechii diviziuni a muncii. Dezvoltarea contradicţiilor unei forme istorice de producţie constituie totuşi singura cale istorică pentru desfiinţarea ei şi crearea uneia noi. „Ne sutor ultra crepidam!“¹⁵³, acest nec plus ultra^*48 al înţelepciunii meşteşugăreşti a devenit o formidabilă inepţie din clipa în care ceasornicarul Watt a inventat maşina cu abur, bărbierul Arkwright maşina de tricotat cu urzeală, iar bijutierul Fultonⁱ⁾ vaporul³⁰⁹⁾.

În măsura în care legislaţia menţionată mai sus reglementează munca în fabrici, manufacturi etc., această reglementare apare la început doar ca o imixtiune în drepturile de exploatare ale capitalului. În schimb, orice reglementare a aşa-numitei munci la domiciliu³¹⁰⁾ constituie de la bun început o intervenţie directă în patria potestas, adică, în termeni moderni, în autoritatea părintească, o măsură în faţa căreia delicatul parlament englez a afişat multă vreme o atitudine de ezitare. Evidenţa faptelor a impus însă ca în cele din urmă să se recunoască că, o dată cu baza economică a vechii familii şi cu corespunzătoarea muncă în familie, marea industrie desfiinţează şi vechile relaţii familiale. Trebuia proclamat dreptul copiilor.

„Din nefericire — se spune in raportul final al lui „Child. Empl. Comm.“ din 1866 —, din totalitatea depoziţiilor, reiese că copiii de ambele sexe trebuie ocrotiţi în primul rînd împotriva părinţilor lor“. Sistemul exploatării nelimitate a muncii copiilor în general şi a muncii la domiciliu în special este „menţinut prin aceea că părinţii exercită asupra tinerelor şi firavelor vlăstare o autoritate arbitrară şi funestă, fără frîu şi fără control... Părinţii nu trebuie să aibă puterea absolută de a-şi transforma copiii în simple maşini pentru a obţine cutare sau cutare salariu săptămînal... Copiii şi adolescenţii au drept la ocrotirea legii împotriva abuzului puterii părinteşti, care le macină pretimpuriu forţa fizică şi îi degradează din punct de vedere moral şi intelectual“³¹¹⁾.

Dar nu abuzul de putere părintească a dat naştere exploatării directe sau indirecte de către capital a braţelor de muncă nevîrstnice, ci, invers, modul de exploatare capitalist a transformat în abuz puterea părintească, desfiinţînd baza economică care îi corespundea. Dar, oricît de îngrozitoare şi de respingătoare ar apărea desfiinţarea vechii familii în cadrul sistemului capitalist, totuşi marea industrie, atribuind un rol hotărîtor, în afara gospodăriei, femeilor, adolescenţilor şi copiilor de ambele sexe în procesul social de producţie organizat, creează totodată noua bază economică pentru o formă superioară a familiei şi a relaţiilor dintre sexe. Bineînţeles ar fi absurd să considerăm drept absolută forma german-creştină a familiei, sau forma antică romană, sau cea antică, elenă, sau cea orientală, care de altfel formează împreună o linie unică de dezvoltare istorică. E limpede de asemenea că, în împrejurări corespunzătoare, componenţa personalului muncitoresc combinat din indivizi de ambele sexe şi de cele mai diferite vîrste — deşi, în forma sa capitalistă, spontană şi brutală, în care muncitorul există pentru procesul de producţie şi nu procesul de producţie pentru muncitor, ea constituie un izvor infect de vicii şi de sclavie — trebuie să se transforme, dimpotrivă, într-un izvor de dezvoltare umană³¹²⁾.

Necesitatea de a generaliza legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici prin transformarea ei dintr-o lege excepţională pentru filaturi şi ţesătorii, aceste prime creaţii ale producţiei mecanizate, într-o lege a întregii producţii sociale a luat naştere, precum am văzut, din evoluţia istorică a marii industrii, pe fondul căreia forma tradiţională a manufacturii, a meseriilor şi a muncii la domiciliu este cu desăvîrşire revoluţionată. Manufactura se transformă întotdeauna în fabrică, iar meseriile în manufactură; pe de altă parte, sfera meseriilor şi aceea a muncii la domiciliu devin într-un timp uimitor de scurt adevărate lăcaşuri ale mizeriei, în care se dezlănţuie cele mai aberante monstruozităţi ale exploatării capitaliste. În cele din urmă, decisive sînt două împrejurări: în primul rînd, experienţa repetată arată că, fiind supus controlului de către stat numai în cîteva puncte ale periferiei sociale, capitalul îşi compensează pierderile cu atît mai nesăţios în celelalte puncte³¹³⁾ şi, în al doilea rînd, ţipetele capitaliştilor înşişi, care cer egalitatea condiţiilor de concurenţă, adică restricţii egale în ceea ce priveşte exploatarea muncii³¹⁴⁾. Să ascultăm două asemenea lamentări. D-nii W. Cooksley (fabricanţi de cuie, lanţuri etc. la Bristol) introduseseră de bunăvoie în întreprinderea lor reglementarea zilei de muncă.

„Întrucît vechiul sistem, nereglementat, dăinuie în întreprinderile învecinate,  ei riscă să fie puşi în situaţia neplăcută de a-şi vedea muncitorii adolescenţi ademeniţi (enticed) să muncească în altă parte după ora 6 seara. «Faptul acesta — spun ei bineînţeles — ne nedreptăţeşte şi constituie o pierdere pentru noi, deoarece băieţii îşi epuizează astfel o parte din energia al cărei uz deplin trebuie să ne revină nou㻓³¹⁵⁾.

D-l J. Simpson (Paper-Box Bag maker^*50, London) declară în faţa membrilor lui “Children Empl. Comm.“:

„El este gata să semneze orice petiţie pentru introducerea legilor cu privire la reglementarea muncii în fabrici. După închiderea atelierului său, noaptea, niciodată nu-i dă pace gîndul (he always felt restless at night) că alţii îi pun pe muncitori să lucreze mai mult şi îi iau comenzile de sub nas“³¹⁶⁾. „Li s-ar face o nedreptate patronilor mai mari — spune „Child. Empl. Comm.“ în concluzie — supunînd reglementării fabricile lor, în timp ce în aceeaşi ramură întreprinderile mici nu cunosc vreo îngrădire legală a timpului de muncă. Pe lîngă nedreptatea unor condiţii de concurenţă inegale rezultată din faptul că atelierele mici sînt exceptate de la reglementarea orelor de muncă, fabricanţii mai mari ar avea şi celălalt dezavantaj, şi anume canalizarea ofertei de braţe de muncă ale adolescentelor şi femeilor spre atelierele care nu intră în prevederile legii. În sfîrşit acest fapt ar constitui un imbold pentru înmulţirea atelierelor mai mici, care sînt, aproape fără excepţie, cele mai puţin favorabile pentru sănătatea, confortul, educaţia şi îmbunătăţirea generală a stării poporului“³¹⁷⁾.

În raportul său final, „Children's Exployment Commission“ face propunerea de a se extinde prevederile legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici asupra unui număr de peste 1.400.000 de copii, adolescenţi şi femei, din care aproximativ jumătate lucrează în întreprinderile mici şi la domiciliu³¹⁸⁾.

„Dacă parlamentul ar accepta integral propunerea noastră — spune comisia —, o asemenea legislaţie ar exercita fără îndoială cea mai binefăcătoare influenţă nu numai asupra minorilor şi a celor debili, de care se ocupă în primul rînd, dar şi asupra numărului mult mai mare de muncitori adulţi care ar intra in prevederile ei direct“ (femei) „şi indirect“ (bărbaţi). „O asemenea legislaţie le-ar impune ore de muncă regulate şi reduse; ar cheltui raţional şi ar spori fondul de forţă fizică de care depinde atît de mult bunăstarea lor proprie şi bunăstarea ţării; ar feri generaţia tînără de eforturi excesive la o vîrsta fragedă, eforturi care îi subminează organismul şi duc la distrugerea prematură a acestuia; în sfîrşit, ea ar oferi copiilor, cel puţin pînă la vîrsta de 13 ani, posibilitatea de a frecventa şcoala elementară, curmînd astfel ignoranţa inimaginabilă atît de fidel descrisă în rapoartele comisiei, ignoranţă care nu poate fi privită decît cu cea mai mare durere şi cu sentimentul profund al înjosirii naţionale“³¹⁹⁾.

În mesajul tronului rostit la 5 februarie 1867, guvernul conservator a anunţat că a formulat în „bill“-uri propunerile^319a) comisiei pentru cercetarea muncii în fabrici. În acest scop avusese nevoie de un nou experimentum in corpore vili de douăzeci de ani. Încă în 1840 fusese instituită o comisie parlamentară pentru anchetarea muncii copiilor. Raportul din 1842 al comisiei a dezvăluit, potrivit cuvintelor lui N. W. Senior,

„cel mai cumplit tablou al lăcomiei, egoismului şi cruzimii capitaliştilor şi părinţilor, cel mai cumplit tablou al mizeriei, degradării şi distrugerii copiilor şi adolescenţilor care s-a înfăţişat vreodată ochiului omenesc... S-ar putea crede că raportul descrie grozăviile unei epoci trecute. Din păcate, există rapoarte din care rezultă că aceste grozăvii dăinuie, cu nimic atenuate, şi acum. Într-o broşură publicată de Hardwicke acum doi ani se declară că abuzurile incriminate în 1842 sînt şi astăzi“ (1863) „în floare... Acest raport“ (din 1842) „a stat nebăgat în seamă timp de douăzeci de ani, timp în care li s-a îngăduit copiilor crescuţi fără cea mai mică idee despre ceea ce numim morală, ca şi despre instrucţie şcolară, religie sau dragoste firească de familie, să devină părinţii actualei generaţii“³²⁰⁾.

Între timp însă condiţiile sociale s-au schimbat. Parlamentul n-a îndrăznit să respingă recomandările comisiei din 1863, aşa cum le respinsese odinioară pe cele din 1842. Încă în 1864, cînd comisia nu publicase decît o parte din rapoartele ei, legile în vigoare în industria textilă au fost extinse asupra următoarelor industrii: industria produselor din argilă (inclusiv olăria), fabricarea tapetelor, a chibriturilor, a cartuşelor şi a amorselor, precum şi tunsul catifelei. În mesajul tronului din 5 februarie 1867, guvernul tory de atunci anunţa alte proiecte de lege, elaborate pe baza propunerilor conclusive ale comisei, care între timp, în 1866, îşi încheiase lucrările.

La 15 august 1867 a fost sancţionat de rege Factory Acts Extension Act, iar la 21 august Workshops' Regulation Act; prima dintre aceste două legi reglementează munca în ramurile mari ale industriei, iar cealaltă în cele mici.

Factory Acts Extension Act reglementează munca la furnale, în uzinele siderurgice, în turnătorii, în uzinele constructoare de maşini, în atelierele metalurgice, în fabricile de gutapercă, hîrtie, sticlă, tutun, apoi în tipografii şi legătorii şi în genere în toate atelierele industriale de acest gen unde lucrează simultan 50 sau mai multe persoane cel puţin 100 de zile pe an.

Pentru a da cititorului o idee despre sfera de acţiune a acestei legi, redăm aici cîteva din definiţiile pe care le cuprinde:

„Meserie înseamnă“ (în această lege): „orice muncă manuală practicată ca profesiune sau ca îndeletnicire în vederea confecţionării, transformării, ornamentării, reparării sau finisării unui articol sau a unei părţi dintr-un articol destinat vînzării“.

„Atelier înseamnă: orice încăpere sau loc, acoperit sau sub cerul liber, unde se exercită o «meserie» de către un copil, un adolescent sau o femeie şi în care persoana care dă de lucru acestor copii, adolescenţi sau femei are acces şi drept de control“.

„Ocupat înseamnă: practicarea unei «meserii», cu sau fără salariu, sub conducerea unui meşter sau a unuia dintre părinţi, după cum se specifică mai jos“.

„Părinţi înseamnă: tatăl, mama, tutorele sau orice altă persoană care exercită tutela sau controlul asupra unui... copil sau adolescent“.

Articolul 7, care prevede sancţiuni în cazul folosirii copiilor, adolescenţilor şi femeilor contrar dispoziţiilor acestei legi, amendează nu numai pe proprietarul atelierului, fie el sau nu unul dintre părinţi, dar şi pe

„părinţi sau alte persoane care au sub ocrotire copilul, adolescentul sau femeia ori trag un folos direct din munca acestora“.

Factory Acts Extension Act, în prevederile căruia intră marile întreprinderi, este mai puţin avansat în comparaţie cu legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici, datorită unei serii de excepţii meschine şi de compromisuri laşe cu capitaliştii.

Workshops' Regulation Act, lamentabil în toate detaliile sale, a rămas literă moartă în mîna autorităţilor orăşeneşti şi locale însărcinate cu punerea lui în aplicare. Atunci cînd, în 1871, parlamentul le-a retras această împuternicire, trecînd-o asupra inspectorilor de fabrici, al căror domeniu de activitate a fost astfel mărit dintr-o dată cu mai bine de 100.000 de ateliere şi 300 de cărămidarii, personalul inspectoratului, şi înainte mult prea redus, a fost mărit cu generozitate în total cu opt asistenţi³²¹⁾.

Ceea ce caracterizează deci această legislaţie engleză din 1867 este, pe de o parte, faptul că parlamentul claselor dominante s-a văzut nevoit să adopte în principiu măsuri atît de drastice şi de cuprinzătoare împotriva abuzurilor exploatării capitaliste, iar pe de altă parte inconsecvenţa, aversiunea şi mala fides cu care le-a aplicat.

Comisia din 1862 a propus şi o nouă reglementare a muncii în industria minieră, care se deosebeşte de toate celelalte industrii prin aceea că aici interesele proprietarilor funciari şi cele ale capitaliştilor industriali merg mînă în mînă. Antagonismul dintre aceste două interese favorizase legislaţia cu privire la reglementarea muncii în fabrici; absenţa acestui antagonism este suficientă pentru a explica tărăgănarea şi şicanele pe care le-a întîmpinat legislaţia cu privire la reglementarea muncii în mine.

Comisia din 1840 făcuse dezvăluiri atît de groaznice şi de revoltătoare şi provocase un scandal atît de mare sub ochii întregii Europe, încît parlamentul a fost nevoit să-şi salveze conştiinţa prin Mining Act-ul din 1842, prin care s-a mărginit să interzică munca în subteran pentru femei şi copiii sub 10 ani.

Apoi, în 1860, a venit Mines' Inspection Act^*55, care prevedea inspectarea minelor de către funcţionari publici numiţi special în acest scop şi interdicţia de a angaja băieţi între 10 şi 12 ani dacă nu posedă un certificat de şcolaritate sau dacă nu frecventează şcoala un număr anumit de ore. Această lege a rămas în întregime literă moartă, din cauza numărului ridicol de mic al inspectorilor numiţi, din cauza împuternicirilor lor reduse şi din alte cauze care vor reieşi mai clar în cursul expunerii.

Una dintre cele mai recente Cărţi Albastre¹⁵⁴ cu privire la mine este „Report from the Select Committee on Mines, together with... Evidence, 23 July 1866“. Este opera unei comisii formate din membri ai Camerei comunelor, împuternicită să citeze şi să audieze martori, un volum gros in-folio, în care „Report“-ul propriu-zis nu cuprinde decît cinci rînduri cu următorul conţinut: comisia nu poate spune nimic; trebuie să fie audiat un număr şi mai mare de martori!

Felul în care au fost audiaţi martorii aminteşte de cross examinations^*56 în faţa instanţelor judecătoreşti engleze, unde avocatul încearcă să descumpănească martorul şi să-i răstălmăcească cuvintele prin întrebări meşteşugite, insolente şi derutante. Avocaţii sînt aici înşişi anchetatorii parlamentari, printre care proprietari şi exploatatori de mine; martorii sînt muncitori mineri, majoritatea din minele de cărbuni. Întreaga farsă e prea caracteristică mentalităţii capitaliste pentru a nu reda aici cîteva extrase. Pentru a înlesni o privire de ansamblu, am trecut rezultatele anchetei etc. pe rubrici. Reamintesc că în Cărţile Albastre engleze întrebările şi răspunsurile obligatorii sînt numerotate şi că martorii ale căror depoziţii le citez aici sînt muncitori din minele de cărbune.

1. Folosirea în mine a băieţilor de la 10 ani în sus. Munca împreună cu drumul spre mină şi de la mină acasă durează de regulă 14 pînă la 15 ore, în unele cazuri excepţionale mai mult, anume de la 3, 4, 5 dimineaţa pînă la 4 şi 5 seara (nr. 6, 452, 83). Muncitorii adulţi lucrează în două schimburi cîte 8 ore; din motive de economie, pentru băieţi nu există asemenea schimburi (nr. 80, 203, 204). Copiii mai mici sînt folosiţi în special pentru deschiderea şi închiderea uşilor de la instalaţiile de aerisire din diferitele secţii ale minei, iar cei mai mari fac o muncă mai grea, transportă cărbune etc. (nr. 122, 739, 740). În subteran, ziua de muncă prelungită se menţine pînă la vîrsta de 18 sau 22 de ani, cînd are loc trecere la munca de mină propriu-zisă (nr. 161). Copiii şi adolescenţii muncesc astăzi mai greu decît în orice altă perioadă anterioară (nr. 1 663—1 667). Minerii cer aproape unanim o lege parlamentară care să interzică munca în mine pînă la vîrsta de 14 ani. Şi acum Hussey Vivian (el însuşi exploatator de mine) întreabă:

„Nu depinde oare această revendicare de sărăcia mai mare sau mai mică a părinţilor?“ — Iar Mr. Bruce: „Nu este inuman ca acolo unde tatăl a murit sau este mutilat etc. familia să fie lipsită de această sursă de venit? Şi trebuie doar să existe o regulă generală. Vreţi interzicerea muncii în subteran a copiilor sub 14 ani în toate cazurile?“ Răspuns: „În toate cazurile“ (nr. 107—110). Vivian: „Dacă s-ar interzice copiilor sub 14 ani să muncească în mine, oare părinţii nu şi-ar trimite copiii în fabrici etc.? — De regulă, nu“ (nr. 174). Un muncitor: „Deschisul şi închisul uşilor pare a fi ceva uşor. De fapt este o muncă foarte anevoioasă. Abstracţie făcînd de curentul în care stă în permanenţă, băiatul este închis aidoma ca într-o celulă întunecoasă de închisoare“. Burghezul Vivian: „Băiatul n-ar putea oare citi în timp ce îşi face serviciul la uşă dacă are lumină? — Ar trebui mai întîi să-şi cumpere lumînări. Şi apoi nici nu i s-ar permite. El e pus acolo pentru a-şi vedea de treabă, pentru a-şi face datoria. N-am văzut niciodată un băiat citind în mină“ (nr. 139, 141—160).

2. Educaţia. Minerii cer o lege care să prevadă învăţămîntul obligatoriu pentru copii, ca în fabrici. Ei declară cu totul iluzorie dispoziţia legii din 1860 potrivit căreia se cere un certificat de şcolaritate pentru folosirea băieţilor între 10 şi 12 ani. Aici interogatoriul „meticulos“ luat de judecătorii de instrucţie capitalişti devine de-a dreptul caraghios.

(nr. 115.) „Legea este mai necesară împotriva patronilor sau împotriva părinţilor? — Împotriva amîndurora“ (nr. 116). „Mai mult împotriva unora decît împotriva celorlalţi? — Cum să răspund la această întrebare?“ (nr. 137). „Se observă oare la patroni vreo dorinţă de a adapta orele de muncă învăţămîntului? — Niciodată“ (nr. 211). „Dar mai tîrziu îşi completează minerii educaţia? — De obicei ei se depravează; capătă deprinderi urîte; se dedau băuturii, jocurilor de noroc ş.a. şi decad cu totul“ (nr. 454). „De ce n-ar fi trimişi copiii la şcolile serale? — În majoritatea districtelor carbonifere nu există asemenea şcoli. Dar, mai ales, din cauza muncii îndelungate şi excesive copiii sînt atît de extenuaţi, încît li se închid ochii de oboseală“. „Prin urmare — conchide burghezul — sînteţi împotriva învăţămîntului? — Nicidecum, dar etc.“ (nr. 443). „Nu sînt oare proprietarii de mine etc. obligaţi prin legea din 1860 să ceară certificate de şcolaritate atunci cînd folosesc copii între 10 şi 12 ani? — Legea îi obligă, dar patronii nu se conformează“ (nr. 444). „După părerea voastră, această dispoziţie a legii nu este aplicată întotdeauna? — Ea nu este aplicată de loc“ (nr. 717). „Vădesc muncitorii mineri mult interes pentru problema educaţiei? — Marea lor majoritate“ (nr. 718). „Le stă la inimă aplicarea legii? — Marii lor majorităţi“ (nr. 720). „Atunci de ce nu impun aplicarea ei? — Mulţi muncitori ar dori să refuze primirea băieţilor fără certificate, dar cel care ar face-o ar fi un om înfierat (a marked man)“ (nr. 721). „Înfierat de cine? — De patronul său“ (nr. 722). „Nu cumva credeţi că patronii ar persecuta pe cineva pentru respectarea legii? — Ba cred că ar face-o“ (nr. 723). „De ce nu se opun muncitorii să primească asemenea băieţi? — Nu depinde de ei“ (nr. 1634). „Cereţi intervenţia parlamentului? — Dacă e să se facă ceva pentru educaţia copiilor de mineri, acest lucru trebuie impus prin lege“ (nr. 1 636). „Se referă aceasta la toţi copiii de muncitori din Marea Britanie sau numai la copiii de mineri? — Mă aflu aici pentru a vorbi în numele minerilor“ (nr. 1 638). „De ce faceţi distincţie între copiii de mineri şi ceilalţi copii? — Fiindcă constituie o excepţie de la regulă“ (nr. 1 639). „Din ce punct de vedere? — Fizic“ (nr. 1 640). „De ce pentru ei învăţămîntul ar fi mai preţios decît pentru copiii altor categorii? — Nu spun că ar fi mai preţios, dar din cauza muncii excesive în mine ei au şanse mai puţine de a primi educaţie în şcolile de zi şi în şcolile duminicale“ (nr. 1 644), „Nu-i aşa că asemenea probleme nu pot fi tratate în mod absolut?“ (nr. 1 646). „Există destule şcoli în districte? — Nu“ (nr. 1 647). „Dacă statul ar cere ca fiecare copil să fie trimis la şcoală, unde am găsi atîtea şcoli pentru toţi copiii? — Cred că, în momentul în care împrejurările ar cere acest lucru, şcolile ar apărea de la sine“. „Marea majoritate nu numai a copiilor, dar şi a minerilor adulţi nu ştiu nici să scrie, nici să citească“ (nr. 705, 726).

3. Munca femeilor. Ce-i drept, începînd din 1842, muncitoarele nu mai sînt folosite în subteran; în schimb, la suprafaţă ele lucrează la încărcatul cărbunelui etc., la trasul cărucioarelor pînă la canale sau la vagoanele de cale ferată, la sortarea cărbunelui etc. Folosirea femeilor a sporit mult în ultimii 3—4 ani (nr. 1 727). Este vorba în special de soţii, fiice şi văduve de mineri între 12 şi 50 sau 60 de ani (nr. 645, 1 779, 1 781).

(nr. 648.) „Ce părere au minerii despre folosirea femeilor la munca în mine? — Toţi o condamnă“ (nr. 649). „Din ce cauză? — O consideră înjositoare pentru sexul feminin... Femeile poartă un fel de îmbrăcăminte bărbătească. În multe cazuri dispare orice pudoare. Unele femei fumează. Munca e tot atît de murdară ca şi cea din mine. Între muncitoare sînt multe femei măritate, care nu-şi pot îndeplini îndatoririle casnice“ (nr. 651 şi urm., 701) (nr. 709). „Pot văduvele să găsească în altă parte o ocupaţie atît de avantajoasă (8—10 şilingi pe săptămînă)? — Nu pot să spun nimic în această privinţă“ (nr. 710). „Şi totuşi“ (inimă de piatră!) „sînteţi hotărîţi să le lipsiţi de această posibilitate de a-şi asigura existenţa? — Desigur“ (nr. 1 715). „Cum se explică această atitudine? — Noi, minerii, respectăm prea mult femeile pentru a le vedea condamnate la munca în mine... Munca aceasta este în cea mai mare parte foarte grea. Multe dintre fete ridică pînă la 10 tone pe zi“ (nr. 1 732). „Credeţi că muncitoarele care lucrează în mine sînt mai imorale decît cele care lucrează în fabrici? — În mine proporţia celor depravate e mai mare decît în fabrici“ (nr. 1 733). „Dar nu sînteţi mulţumiţi nici cu moralitatea care domneşte în fabrici? — Nu“ (nr. 1 734). „Vreţi, poate, să interziceţi munca femeilor şi în fabrici? — Nu, nu vreau acest lucru“ (nr. 1 735). „De ce nu? — Munca în fabrici e mai onorabilă şi mai potrivită pentru femei“ (nr. 1 736). „Totuşi, ea dăunează moralităţii lor, nu? — Nu, nici pe departe atît cît munca în mină. De altfel vorbesc din motive nu numai de ordin moral, ci şi de ordin fizic şi social. Degradarea socială a fetelor este îngrozitoare, extremă. Atunci cînd aceste fete devin soţii de mineri, bărbaţii suferă foarte mult din pricina acestei degradări; ea îi alungă de acasă şi îi împinge la beţie“ (nr. 1 737). „N-ar fi acest lucru valabil şi pentru femeile care lucrează în întreprinderile siderurgice? — Nu pot vorbi despre alte ramuri industriale“ (nr. 1 740). „Dar ce deosebire există între femeile care lucrează în întreprinderile siderurgice şi cele care lucrează in mine? — Nu m-am ocupat de această problemă“ (nr. 1 741). „Puteţi descoperi vreo deosebire între aceste două categorii? — Nu ştiu nimic despre o asemenea deosebire, dar prin vizite făcute din casă în casă am ajuns să cunosc situaţia deplorabilă din districtul nostru“ (nr. 1 750). „Nu v-ar plăcea oare foarte mult să desfiinţaţi munca femeilor oriunde această muncă are efecte degradante? — Da... cele mai bune sentimente ale copiilor trebuie să provină din educaţia mamelor“ (nr. 1 751). „Dar acest lucru este valabil şi pentru femeile care muncesc în agricultură, nu? — Munca agricolă nu durează decît două anotimpuri, în timp ce la noi femeile lucrează în toate cele patru anotimpuri, uneori ziua şi noaptea, ude pînă la piele, cu organismul slăbit şi cu sănătatea zdruncinată“ (nr. 1 753). „Nu aţi studiat problema“ (muncii femeilor) „sub aspectul ei general? — Am privit în jurul meu şi pot să spun că n-am găsit nicăieri ceva asemănător cu munca femeilor din minele de cărbuni [nr. 1 793, 1 794, 1 808]. E o muncă pentru bărbaţi, şi încă pentru bărbaţi puternici. Cei mai buni dintre muncitorii mineri care caută să se ridice şi să se umanizeze, în loc să găsească un sprijin în femei, mai degrabă sînt traşi la fund de către ele“.

După ce burghezii au mai pus o serie întreagă de întrebări de tot felul, în cele din urmă se dezvăluie misterul care stă la baza „compasiunii“ lor pentru văduve, familii sărace etc.:

„Proprietarul minei însărcinează pe anumiţi gentlemeni cu supravegherea şi aceştia caută, pentru a-i intra în graţii, să facă economii cît mai mari; astfel tinerele muncitoare primesc 1 şiling pînă la 1 şiling şi 6 pence pe zi acolo ande un bărbat ar primi 2 şilingi şi 6 pence“ (nr. 1 816).

4. Comisiile de juraţi pentru anchetarea accidentelor mortale.

(nr. 360.) „În legătură cu anchetele în cazuri de coroner's inquests^*57 în districtele voastre, sînt oare mulţumiţi muncitorii cu procedura judiciară? — Nu, nu sînt mulţumiţi“ (nr. 361—375). „De ce? — Mai ales fiindcă din comisiile de juraţi fac parte oameni care habar n-au de mină. Muncitorii nu sînt admişi decît ca martori. În general din comisii fac parte băcani din împrejurimi, aflaţi sub influenţa clienţilor lor, proprietarii de mine, şi incapabili să înţeleagă măcar termenii tehnici folosiţi de martori. Cerem ca o parte din comisie să fie alcătuită din mineri. În general, verdictele comisiilor sînt în contradicţie cu depoziţiile martorilor“ (nr. 378). „Aceste comisii nu trebuie oare să fie imparţiale? — Ba da“ (nr. 379). „Muncitorii ar fi imparţiali? — Nu văd nici un motiv pentru care n-ar fi. Ei sînt în cunoştinţă de cauză“ (nr. 380). „Dar n-ar avea ei tendinţa să pronunţe în interesul muncitorilor verdicte nejustificat de aspre? — Nu, nu cred“.

5. Măsuri şi greutăţi false etc. Muncitorii cer plată săptămînală în locul celei chenzinale, măsurarea cărbunelui după greutate şi nu după volumul găleţilor, măsuri împotriva folosirii greutăţilor false etc.

(nr. 1 071.) „Atunci cînd găleţile sînt mărite în mod fraudulos, omul poate să părăsească mina cu un preaviz de 14 zile, nu? — Dar dacă merge în altă parte găseşte aceeaşi situaţie“ (nr. 1 072). „Dar el poate să părăsească locul unde se comite această incorectitudine, nu-i aşa? — Această incorectitudine domneşte peste tot“ (nr. 1 073). „Dar muncitorul poate să părăsească oricînd locul său de muncă după un preaviz de 14 zile? — Da“.

Atîta tot!

6. Inspecţia minelor. Muncitorii suferă nu numai de pe urma accidentelor provocate de explozia gazelor.

(nr. 234 şi urm.) „Avem a ne plînge în aceeaşi măsură şi de ventilaţia proastă din minele de cărbune, unde oamenii abia mai pot respira; ei devin astfel incapabili pentru orice fel de muncă. În sectorul unde lucrez eu, aerul infect a îmbolnăvit chiar în momentul de faţă o serie întreagă de oameni pentru săptămîni de zile. Galeriile principale sînt în general destul de bine aerisite, dar tocmai locurile unde muncim nu. Dacă un muncitor se plînge inspectorului din cauza ventilaţiei, el e concediat şi rămîne un om «stigmatizat», care nu mai găseşte de lucru nici în altă parte. «Mining inspecting Act» din 1860 nu-i altceva decît un petic de hîrtie. Inspectorul — numărul inspectorilor se dovedeşte a fi cu mult prea mic — face o vizită formală, poate la şapte ani o dată. Inspectorul nostru este un om de şaptezeci de ani, cu totul incapabil, care inspectează mai mult de 130 de mine de cărbune. Pe lîngă un număr mai mare de inspectori avem nevoie de subinspectori“ (nr. 280). „Guvernul ar trebui atunci să ţină o armată de inspectori care să poată face singuri tot ce cereţi voi fără să mai ia informaţii de la muncitori? — Lucrul acesta e imposibil, dar inspectorii trebuie să vină chiar în mine pentru a-şi culege informaţiile“ (nr. 285). „Nu credeţi că în acest fel răspunderea (!) pentru ventilaţie etc. ar fi luată proprietarului de mine şi trecută asupra funcţionarilor însărcinaţi de guvern? —Nicidecum; menirea lor trebuie să fie de a veghea la respectarea legilor existente“ (nr. 294). „Cînd vorbiţi de subinspectori, vă referiţi la oameni cu un salariu mai mic decît inspectorii actuali şi de o categorie inferioară? — Nu-i doresc în nici un caz inferiori dacă îi puteţi avea mai buni“ (nr. 295). „Vreţi inspectori mi mulţi sau vreţi oameni cu funcţii inferioare celei de inspectori? — Avem nevoi de oameni care să umble prin mine, oameni care nu se tem pentru pielea lor“ (nr. 297). „Dacă dorinţa voastră de a se numi inspectori mai puţin competenţi ar fi satisfăcută, lipsa lor de iscusinţă nu ar prezenta anumite pericole etc.? — Nu; este treaba guvernului să angajeze oameni potriviţi“.

Acest mod de interogare i s-a părut în cele din urmă absurd pînă şi preşedintelui comisiei de anchetă.

„Cereţi, prin urmare — a intervenit el —, oameni cu experienţă care să cerceteze ei înşişi minele şi să raporteze inspectorului, care n-are decît să facă apoi uz de cunoştinţele sale superioare“ (nr. 531). „Introducerea ventilaţiei în toate aceste mine vechi nu ar cere oare cheltuieli mari? — Da, cheltuielile poate vor creşte, dar în schimb va fi ocrotită viaţă oamenilor“.

(nr. 581.) Un miner dintr-o mină de cărbune protestează împotriva art. 17 al legii din 1860:

„În prezent, dacă inspectorul minelor găseşte o parte oarecare a minei improprie pentru muncă, el trebuie să raporteze proprietarului minei şi ministrului de interne, proprietarului minei acordîndu-i-se un răgaz de 20 de zile; după trecerea acestor 20 de zile, proprietarul minei poate să refuze orice modificare. Dacă face acest lucru, el trebuie să se adreseze ministrului de interne şi să-i propună cinci ingineri de mine, dintre care ministrul va alege arbitrii. Considerăm că în acest caz proprietarul minei îşi numeşte de fapt pe propriii săi judecători“.

(nr. 586.) Burghezul anchetator, el însuşi proprietar de mine:

„Aceasta este o obiecţie pur speculativă“ (nr. 588). „Aveţi, aşadar, o părere nu prea bună despre probitatea inginerilor de mine? — Spun că a proceda în acest fel este cu totul greşit şi nedrept“ (nr. 589). „Nu au oare inginerii de mine un fel de calitate oficială care ridică hotărîrile lor deasupra părtinirii de care vă temeţi? — Refuz să răspund la întrebări asupra caracterului personal al acestor oameni. Sînt convins că în numeroase cazuri ei procedează foarte părtinitor Şi că ar trebui să li se ia această putere acolo unde este în joc viaţa oamenilor“.

Acelaşi burghez are neruşinarea să întrebe:

„Nu credeţi că şi proprietarii de mine au pierderi cu ocazia exploziilor?“

Şi în sfîrşit (nr. 1 042):

„Nu puteţi voi, muncitorii, să vă apăraţi singuri interesele, fără a apela la ajutorul guvernului? — Nu“.

În 1865 existau în Marea Britanie 3.217 mine de cărbuni şi... 12 inspectori. Un proprietar de mine din Yorkshire. („Times“ din 26 ianuarie 1867) a calculat el însuşi că, abstracţie făcînd de îndeletnicirile pur birocratice care absorb inspectorilor tot timpul, fiecare mină ar putea fi inspectată doar o dată la 10 ani. Nu e deci de mirare că în ultimii ani (mai ales în 1866 şi 1867) numărul şi proporţiile catastrofelor au sporit progresiv (uneori numărul victimelor se ridică la 200—300). Iată splendorile producţiei capitaliste „libere“!

În orice caz, legea din 1872, oricît de defectuoasă ar fi, este prima lege care reglementează orele de muncă ale copiilor folosiţi în mine şi care îi face răspunzători într-o oarecare măsură de aşa-zisele accidente pe exploatatorii şi pe proprietarii minelor.

Comisia regală din 1867 pentru anchetarea muncii copiilor, a adolescenţilor şi a femeilor în agricultură a publicat cîteva rapoarte foarte importante. S-au făcut diferite încercări de a aplica principiile legislaţiei cu privire la reglementarea muncii în fabrici, într-o formă modificată, şi la agricultură, dar pînă în prezent toate au dat greş. Fenomenul asupra căruia trebuie să atragem însă atenţia aici este existenţa unei tendinţe irezistibile de a generaliza aplicarea acestor principii.

Dacă generalizarea legislaţiei cu privire la reglementarea muncii în fabrici ca mijloc de proiecţie fizică şi morală a clasei muncitoare a devenit inevitabilă, pe de altă parte ea generalizează şi accelerează, cum am mai arătat, transformarea unor procese de muncă disparate, pe scară redusă, în procese de muncă combinate; pe scară mare, socială, generalizează şi accelerează deci concentrarea capitalului şi dominaţia exclusivă a regimului de fabrică. Ea distruge toate formele învechite şi tranzitorii îndărătul cărora, în parte, dominaţia capitalului se mai ascunde încă, şi le înlocuieşte prin dominaţia directă şi făţişă a acestuia. Ea generalizează astfel şi lupta directă împotriva acestei dominaţii. În timp ce în atelierele individuale ea impune uniformitatea, regularitatea, ordinea şi spiritul de economie, ea sporeşte, prin imboldul extraordinar pe care limitarea şi reglementarea zilei de muncă îl dau tehnicii, anarhia şi catastrofele producţiei capitaliste în ansamblu, intensitatea muncii, precum şi concurenţa pe care maşina o face muncitorului. Distrugînd sfera micii producţii şi a muncii la domiciliu, ea distruge ultimele refugii ale „excedentarilor“ şi o dată cu ele supapa de siguranţă de pînă acum a întregului mecanism social. O dată cu maturizarea condiţiilor materiale şi a combinării sociale a procesului de producţie, ea maturizează contradicţiile şi antagonismele formei lui capitaliste, determinînd, aşadar, şi maturizarea elementelor de formare a unei noi societăţi şi a momentelor de revoluţionare a vechii societăţi³²²⁾.

10. Marea industrie şi agricultura

Revoluţia provocată de marea industrie în agricultură şi în relaţiile sociale ale agenţilor producţiei agricole nu va putea fi descrisă decît mai tîrziu. Aici va fi suficientă anticiparea cîtorva rezultate ale ei. Dacă folosirea maşinii în agricultură în mare parte nu este însoţită de inconvenientele fizice pe care le pricinuieşte muncitorului de fabrică³²³⁾, ea acţionează aici şi mai intens şi fără a întîmpina vreo rezistenţă în direcţia transformării muncitorilor în „excedentari“, lucru pe care îl vom vedea amănunţit mai tîrziu. În comitatele Cambridge şi Suffolk, de pildă, suprafaţa cultivată a crescut mult în ultimii douăzeci de ani, în timp ce în aceeaşi perioadă populaţia rurală a scăzut nu numai relativ, dar şi absolut. În Statele Unite ale Americii de Nord, maşinile agricole înlocuiesc deocamdată numai virtual pe muncitori, adică permit producătorului cultivarea unei suprafeţe mai mari, dar nu elimină muncitori realmente ocupaţi. În Anglia şi în Wales, numărul persoanelor ocupate în fabricile constructoare de maşini agricole era în 1861 de 1.034, în timp ce numărul muncitorilor agricoli care lucrau la maşini cu abur şi la maşini-unelte era doar de 1.205.

În sfera agriculturii, marea industrie are efectul cel mai revoluţionar, în sensul că desfiinţează reazemul vechii societăţi, „ţăranul“, şi îl înlocuieşte cu muncitorul salariat. Necesitatea unei transformări sociale şi antagonismele de la ţară devin identice cu cele de la oraş. În locul celei mai conservatoare şi mai iraţionale gospodării apare aplicarea tehnologică, conştientă a ştiinţei. Ruperea legăturii iniţiale de rudenie dintre agricultură şi manufactură, legătură care reunea formele copilăreşti nedezvoltate ale amîndurora, este desăvîrşită de modul de producţie capitalist. Acest mod de producţie creează însă în acelaşi timp premisele materiale ale unei sinteze noi, superioare, de unire a agriculturii cu industria pe baza formelor antagonic dezvoltate ale acestora. O dată cu precumpănirea mereu crescîndă a populaţiei orăşeneşti pe care producţia capitalistă o aglomerează în centre mari, această producţie acumulează, pe de o parte, forţa motrice istorică a societăţii, dar împiedică, pe de altă parte, schimbul de substanţe dintre om şi pămînt, adică restituirea către sol a elementelor lui constitutive folosite de om sub formă de alimente şi îmbrăcăminte, deci condiţia naturală veşnică a fertilităţii permanente a pămîntului. În felul acesta ea distruge în acelaşi timp sănătatea fizică a muncitorilor de la oraş şi viaţa spirituală a muncitorilor agricoli³²⁴⁾. Dar, distrugînd condițiile apărute doar spontan ale acestui schimb de substanţe, ea impune totodată restabilirea lui sistematică ca lege care reglează producţia socială şi într-o formă adecvată dezvoltării depline a omului. În agricultură, ca şi în manufactură, transformarea capitalistă a procesului de producţie apare totodată ca mucenicie a producătorilor, mijlocul de muncă ca mijloc de subjugare, de exploatare şi de sărăcire a muncitorului, combinarea socială a proceselor de muncă ca înăbuşire organizată a vitalităţii, libertăţii şi independenţei sale individuale. Dispersarea muncitorilor agricoli pe mari întinderi le frînge puterea de rezistenţă, pe cînd concentrarea muncitorilor de la oraşe face să crească această putere. Ca şi în industria de la oraşe, sporirea forţei productive a muncii şi fluiditatea ei se plăteşte în agricultura modernă cu preţul distrugerii şi sleirii forţei de muncă însăşi. Şi orice progres al agriculturii capitaliste constituie nu numai un progres în arta de a-l jefui pe muncitor, ci şi în arta de a jefui pămîntul; orice progres în creştere fertilităţii lui pentru o perioadă anumită constituie totodată un progres în distrugerea surselor permanente ale acestei fertilităţi. Cu cît mai mult o ţară, ca, de pildă, Statele Unite ale Americii de Nord, are drept bază a dezvoltării marea industrie, cu atît mai rapid este acest proces de distrugere³²⁵⁾. Prin urmare, producţia capitalistă dezvoltă tehnica şi combinarea procesului social de producţie numai subminînd totodată izvoarele oricărei avuţii: pămîntul şi muncitorul.

86) „It is questionable, if all the mechanical inventions yet made have lightened the day's toil of any human being“. Mill ar fi trebuit să spună „of any human being not fed by other people's labour“^*1, căci, indiscutabil, maşinile au făcut să crească foarte mult numărul trîntorilor distinşi.

87) Vezi, de pildă, Huttonⁱ⁾, „Course of Mathematics“.

88) „Din acest punct de vedere, între unealtă şi maşină poate fi trasă o linie de demarcaţie precisă: hîrleţul, ciocanul, dalta etc., pîrghiile şi şuruburile, pentru care, oricît de ingenioase ar fi, forţa motrice rămîne omul..., toate acestea intră în noţiunea de unealtă, în timp ce plugul, cu forţa animală care îl pune în mişcare, morile de vînt şi celelalte mori ar trebui enumerate printre maşini“. (Wilhelm Schulzⁱ⁾, „Die Bewegung der Produktion“, Zürich, 1843, p. 38.) O scriere în multe privinţe remarcabilă.

89) Maşini pentru torsul preliminar, deşi cu totul imperfecte, au fost folosite încă înaintea lui, pare-se mai întîi în Italia. În genere, o istorie critică a tehnologiei ar demonstra că nici o invenţie din secolul al XVIII-lea nu aparţine unui singur individ. Pînă în prezent nu există o asemenea lucrare. Darwinⁱ⁾ a trezit interesul pentru istoria tehnologiei naturale, adică pentru formarea organelor plantelor şi animalelor ca instrumente de producţie în viaţa plantelor şi animalelor. Oare istoria formării organelor productive ale omului social, adică a bazei materiale a oricărei forme speciale de organizare socială, nu merită aceeaşi atenţie? Şi n-ar putea fi oare această istorie mai lesne alcătuită, de vreme ce, cum spune Vicoⁱ⁾, istoria omenirii se deosebeşte de istoria naturii prin aceea că pe cea dintîi am făcut-o noi, pe cînd pe cea de-a doua nu? Tehnologia dezvăluie atitudinea activă a omului faţă de natură, procesul nemijlocit de producţie a vieţii sale şi totodată pe cel al condiţiilor sale sociale de viaţă şi al reprezentărilor spirituale care decurg din ele. Chiar şi istoria religiei, care face abstracţie de această bază materială, este necritică. Într-adevăr, e mult mai uşor să găseşti prin analiză sîmburele pămîntesc al nebuloaselor reprezentări religioase decît, invers, să dezvolţi din relaţiile date ale vieţii din fiecare epocă formele religioase corespunzătoare. Aceasta din urmă este singura metodă materială şi deci ştiinţifică. Carenţele materialismului ştiinţific-naturalist, abstract, care exclude procesul istoric, se străvăd şi din reprezentările abstracte şi idealiste ale purtătorilor lui de cuvînt de îndată ce aceştia se hazardează dincolo de specialitatea lor.

90) Mai ales în forma iniţială a războiului de ţesut mecanic recunoaştem de la prima privire vechiul război de ţesut. Deosebiri esenţiale prezintă abia forma lui modernă.

91) Abia de prin 1850 o parte tot mai mare din uneltele pentru maşinile de lucru se fabrică în Anglia cu mijloace mecanizate, deşi nu de către aceiaşi fabricanţi care produc maşinile înseşi. Maşini care fabrică asemenea unelte mecanice sînt de pildă: automatic bobbin-making engine, card-setting engine, maşinile pentru fabricarea cocleţilor de ţesut, maşinile pentru confecţionarea fusurilor pentru maşini mule şi throstle.

92) Moiseⁱ⁾ din Egipt spune: „Nu lega gura boului cînd treieră“¹³¹. Filantropii germano-creştini însă îi puneau şerbului pe care îl foloseau ca forţă motrice la măcinat un disc mare de lemn în jurul gîtului pentru a-l împiedica să ducă făină la gură cu mîna.

93) Olandezii au fost siliţi să folosească vîntul ca forţă motrice, în parte din lipsa căderilor naturale de apă, în parte din cauza luptei împotriva supraabundenţei de apă. Moara de vînt au împrumutat-o din Germania, unde această invenţie stîrnise o luptă în toată regula între nobilime, cler şi împărat pentru a se hotărî cui dintre aceştia trei îi „aparţine“ vîntul. Aerul supune, se spunea în Germania, în timp ce despre Olanda se poate spune că vîntul a eliberat-o. Vîntul l-a supus nu pe olandez, ci a supus pămîntul pentru olandez. În 1836 încă mai erau în funcţiune in Olanda 12.000 de mori de vînt de 6.000 cai-putere, pentru a feri două treimi din ţară să devină din nou mlaştină.

94) Ea a fost, ce-i drept, mult perfecţionată sub forma primei maşini cu abur, aşa-zisă cu efect simplu, a lui Wattⁱ⁾, dar în această formă ea a rămas o simplă maşină de pompat apă şi slatină.

95) „Totalitatea tuturor acestor instrumente simple, acţionate de un singur motor, formează o maşină“. (Babbageⁱ⁾, l.c., p. 136.)

96) În decembrie 1859, John C. Mortonⁱ⁾ a dat citire în Society of Arts unui referat asupra „forţelor folosite în agricultură“, în care se spune între altele: „Orice ameliorare care urmăreşte nivelarea solului înlesneşte folosirea maşinii cu abur pentru producerea forţei pur mecanice... Forţa calului e necesară acolo unde tufişuri încîlcite sau alte obstacole împiedică o acţiune uniformă. Aceste obstacole dispar pe zi ce trece. În operaţiile care necesită mai multă voinţă decît forţă efectivă poate fi folosită numai forţa condusă clipă de clipă de spiritul omenesc, adică forţa omului“. D-l Morton reduce apoi forţa aburului, forţa calului şi forţa omului la unitatea de măsură uzuală pentru maşina cu abur, respectiv forţa necesară pentru a ridica într-un minut 33.000 de pfunzi la înălţimea de un picior şi calculează apoi că costul pe oră al unui cal-putere la maşina cu abur este de 3 pence, iar la cal de 5¹/₂ pence. În afară de aceasta, pentru a-i păstra sănătatea, calul nu poate fi pus la muncă decît 8 ore pe zi. Pe teren cultivat se pot economisi cu ajutorul forţei aburului cel puţin 3 din 7 cai, cheltuielile necesitate de maşina cu abur într-un an întreg nefiind mai mari decît cele necesitate de caii înlocuiţi în decursul celor 3 sau 4 luni în care ei sînt efectiv folosiţi. În sfîrşit, acolo unde poate fi folosită forţa aburului, muncile agricole efectuate cu ajutorul forţei aburului sînt de calitate mai bună decît cele efectuate cu ajutorul calului. Pentru a efectua munca unei maşini cu abur ar trebui folosiţi 66 de lucrători cu un salariu total de 15 şilingi pe oră, iar pentru a efectua munca unui cal, 32 de oameni cu un salariu total de 8 şilingi pe oră.

97) Faulhaberⁱ⁾, 1625; De Cousⁱ⁾, 1688.

98) Invenţia modernă a turbinelor a eliberat exploatarea industrială a forţei hidraulice de multe dintre îngrădirile ei anterioare.

99) „La începuturile manufacturii textile, amplasarea fabricii depindea de existenţa unui curs de apă cu o cădere suficient de înaltă pentru a pune în mişcare o roată hidraulică; şi cu toate că introducerea morilor de apă însemna începutul desfiinţării sistemului industriei casnice, morile, care în mod necesar trebuiau să fie situate pe cursurile de ape şi adesea se aflau la depărtări mari una de alta, reprezentau mai degrabă un sistem rural decît unul urban. Abia după introducerea forţei aburului în locul celei hidraulice, fabricile au fost concentrate în oraşe sau localităţi unde cărbunele şi apa necesare pentru producerea aburului se găseau în cantităţi suficiente. Maşina cu abur a dat naştere oraşelor industriale“. (A. Redgraveⁱ⁾, în „Reports of the Insp. of Fact. 30th April 1860“, p. 36.)

100) Din punctul de vedere al diviziunii manufacturiere a muncii, ţesutul constituia o muncă meşteşugărească complicată şi nu simplă, astfel încît războiul de ţesut mecanic reprezintă o maşină care execută operaţii foarte variate. În genere este falsă concepţia după care maşinismul modern ar fi cuprins la început numai operaţiile simplificate de către diviziunea manufacturieră a muncii. În cursul perioadei manufacturiere, filatul şi ţesutul au fost separate, devenind ramuri noi, uneltele lor au fost perfecţionate şi diferenţiate, dar procesul de muncă însuşi, nicidecum divizat, a rămas meşteşugăresc. Nu munca, ci mijlocul de muncă este acela de la care porneşte maşina.

101) Înainte de epoca marii industrii, în Anglia manufactura lînii era manufactura predominantă. De aceea, în cursul primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, în această manufactură s-au făcut cele mai multe experienţe. Bumbacul, a cărui prelucrare mecanică necesită pregătiri mai puţin anevoioase, a profitat de pe urma experienţelor făcute cu lîna, după cum mai tîrziu, invers, industria mecanizată a lînii se va dezvolta pe baza filatului şi ţesutului mecanic al bumbacului. Unele elemente ale manufacturii lînii, ca, de pildă, pieptănatul, au fost înglobate în sistemul de fabrică abia în ultimele decenii. „Folosirea forţei mecanice în procesul pieptănarii lînii..., folosire care are loc pe scara largă de la introducerea «maşinii de pieptănat», mai ales a celei a lui Lister.... a avut fără îndoială drept rezultat concedierea unui mare număr de muncitori. Înainte lîna era pieptănată cu mîna, cel mai adesea în cottage-ul pieptănătorului Acum pretutindeni ea e pieptănată în fabrică, iar munca manuală a devenit de prisos, cu excepţia cîtorva operaţii speciale pentru care se preferă lîna pieptănată manual. Mulţi dintre pieptănătorii manuali au găsit de lucru în fabrici, dar randamentul pieptănătorului manual este atît de mic în comparaţie cu cel al maşinii, încît un mare număr de pieptănători nu mai pot găsi de lucru“. („Rep of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1856“, p. 16.)

102) „Principiul sistemului de fabrică constă deci... în înlocuirea diviziuni sau defalcării muncii între diferiţi meseriaşi prin divizarea procesului de muncă în componentele sale esenţiale“. (Ureⁱ⁾, l. c., p. 20.)

103) În forma sa iniţială, războiul de ţesut mecanic constă mal ales din lemn, cel perfecţionat, modern, din fier. Cît de mult influenţează la început forma veche a mijlocului de producţie noua sa formă ne-o arată, între altele, cea mai superficială comparaţie a războiului de ţesut mecanic modern cu cel de odinioară, a instalaţiilor de suflat moderne din turnătorii cu prima reeditare mecanică stîngace a foalelor obişnuite şi, mai convingător poate decît oricare, o locomotivă, experimentată înainte de inventarea actualelor locomotive, înzestrată cu două picioare, pe care le ridica alternativ ca un cal. Abia în urma dezvoltării ulterioare a mecanicii şi a acumulării de experienţă practică, forma maşinii este în întregime determinată de principiul mecanic, emancipîndu-se deci cu totul de forma fizică tradiţională a uneltei metamorfozate acum în maşină.

104) Cottongin-ul yankeului Eli Whitneyⁱ⁾ suferise pînă în ultimul timp mai puţine modificări esenţiale decît oricare altă maşină a secolului al XVIII-lea. Abia în ultimele decenii (înainte de 1867), alt american, d-l Emeryⁱ⁾ din Albany, New York, printr-o perfecţionare pe cît de simplă pe atît de eficientă, a făcut ca maşina lui Whitney să devină învechită.

105) „The Industry of Nations“, Lond. 1855, Part. II, p. 239. Tot acolo se mai spune: „Oricît de simplă şi la prima vedere neînsemnată ar părea această anexă a strungului, credem că nu exagerăm susţinînd că influenţa ei asupra perfecţionării maşinilor şi a extinderii folosirii a fost tot atît de mare ca aceea a perfecţionărilor aduse de Watt maşinii cu abur. Introducerea acestei anexe a avut drept urmare imediată o perfecţionare şi o ieftinire a tuturor maşinilor şi a dus la noi invenţii şi perfecţionări“.

106) Una dintre aceste maşini, întrebuinţată la Londra pentru forjarea de paddle-wheel shafts^*5, se numeşte „Thor“. Ea forjează un arbore de 16¹/₂ tone cu aceeaşi uşurinţă cu care fierarul forjează o potcoavă.

107)) Maşinile care prelucrează lemnul, utilizabile şi pe scară mică, sînt în mare parte invenţie americană.

108) În genere, ştiinţa nu-l costă „nimic“ pe capitalist, ceea ce nu-l împiedică de loc s-o exploateze. Ştiinţa „altuia“ este încorporată capitalului, ca şi munca altuia. Dar aproprierea „capitalistă“ şi aproprierea „personală“, indiferent dacă este vorba de ştiinţă sau de avuţie materială, sînt lucruri cu totul diferite. Însuşi doctorul Ureⁱ⁾ se lamenta de ignoranţa crasă în materie de mecanică a iubiţilor săi fabricanţi exploatatori de maşini, iar Liebigⁱ⁾ vorbeşte despre uluitoarea necunoaştere a chimiei de care dau dovadă fabricanţii de produse chimice din Anglia.

109) Ricardoⁱ⁾ se preocupă uneori exclusiv de acest efect al maşinilor, pe care de altfel nu l-a dezvoltat, aşa cum în genere nu a dezvoltat nici deosebirea generală dintre procesul muncii şi procesul de valorificare, încît uită de acea parte a valorii pe care maşinile o transmit produsului şi identifică întru totul maşinile cu forţele naturii. De pildă, atunci cînd spune: „Adam Smithⁱ⁾ nu subestimează nicăieri serviciile pe care ni le fac forţele naturii şi maşinile, dar el distinge foarte precis natura valorii pe care ele o adaugă mărfurilor... întrucît ele îşi efectuează munca gratuit, concursul lor nu adaugă nimic valorii de schimb“. (Ricardo, l.c., p. 336, 337.) Remarca lui Ricardo este, bineînţeles, întemeiată atunci cînd se referă la J. B. Sayⁱ⁾, căruia i se năzare că maşinile fac „serviciul“ de a crea valoare, care ar alcătui o parte a „profitului“.

109a) { Notă la ediţia a 3-a. — Un „cal-putere“ este egal cu puterea a 33.000 de pfunzi-picioare pe minut, adică cu puterea care ridică într-un minut 33.000 de pfunzi la înălţimea de 1 picior (englezesc), sau 1 pfund la înălţimea de 33.000 de picioare. Acesta e calul-putere de care se vorbeşte mai sus. În limbajul obişnuit în afaceri însă şi pe alocuri şi în unele citate din această carte, se face o distincţie între caii-putere „nominali“ şi cei „comerciali“ sau „indicaţi“ ai aceleiaşi maşini. Calul-putere vechi sau nominal se calculează exclusiv după înălţimea de ridicare a pistonului şi după diametrul cilindrului, fără a lua de loc în considerare presiunea aburului şi viteza pistonului. Adică de fapt se spune: această maşină cu abur are, de pildă, 50 de cai-putere dacă funcţionează cu aceeaşi presiune scăzută a aburului şi cu aceeaşi viteză redusă a pistonului ca pe vremea lui Boulton şi Watt. De atunci aceşti doi factori au crescut însă enorm. Pentru măsurarea forţei mecanice pe care o maşină o furnizează astăzi efectiv a fost inventat indicatorul pentru presiunea aburului. Viteza pistonului poate fi stabilită cu uşurinţă. Astfel caii-putere „indicaţi“ sau „comerciali“ ai unei maşini se măsoară cu ajutorul unei formule matematice care ţine seama în acelaşi timp de diametrul cilindrului, de înălţimea de ridicare a pistonului, de viteza pistonului şi de presiunea aburului, specificîndu-se astfel de cîte ori pe minut maşina efectuează realmente o muncă de 33.000 de pfunzi-picioare. Un cal-putere nominal poate, prin urmare, să efectueze în realitate munca a 3, 4 sau chiar 5 cai-putere indicaţi sau reali. Aceasta pentru lămurirea unor citate care urmează. — F.E. }

110) Bineînţeles, cititorul pătruns de concepţiile capitaliste va observa aici lipsa „dobînzii“ pe care maşina o adaugă produsului pro rata^*6 cu valoarea-capital a ei. Este însă uşor de înţeles că, întrucît maşina, asemenea oricărei alte componente a capitalului constant, nu creează valoare nouă, nu poate să adauge valoare nici sub denumirea de „dobîndă“. Este limpede apoi că aici, fiind vorba de producţia plusvalorii, nici o parte a acesteia nu poate fi presupusă apriori sub denumirea de „dobîndă“. Sistemul de calcul capitalist, care prima facie^*7 pare absurd şi în contradicţie cu legile de formare a valorii, îşi va găsi explicaţia în cartea a treia a acestei lucrări.

111) Această parte a valorii adăugată de maşină scade absolut şi relativ acolo unde maşina înlocuieşte caii şi în general animalele de muncă folosite numai ca forţă motrice, nu ca maşini prelucrătoare. În treacăt fie zis, definind animalele ca simple maşini, Descartesⁱ⁾ are optica perioadei manufacturiere, spre deosebire de optica medievală, care vedea în animal un ajutor al omului, idee reluată ulterior de d-l von Hallerⁱ⁾ în „Restauration der Staatswissenschaften“. Că Descartes, ca şi Baconⁱ⁾, consideră schimbarea formei producţiei şi dominarea practică a naturii de către om drept rezultat al schimbării metodei de gîndire se vede în al său „Discours de la Méthode“, unde se spune între altele: „Se poate ajunge“ (prin intermediul metodei introduse de el în filozofie) „la cunoştinţe foarte folositoare în viaţă şi, în locul filozofiei speculative care se învaţă în şcoli, se poate crea o filozofie practică cu ajutorul căreia, cunoscînd tot atît de bine forţa şi eficacitatea focului, a apei, a aerului, a stelelor şi a tuturor celorlalte corpuri care ne înconjură — cum cunoaştem diferitele îndeletniciri ale meseriaşilor noştri —, le-am putea folosi în vederea unor scopuri pentru care sînt adecvate; în modul acesta am putea deveni stăpînii şi posesorii naturii, contribuind“ astfel „la perfecţionarea vieţii omeneşti“. În prefaţa la „Discourses upon Trade“ (1691) al lui sir Dudley Northⁱ⁾ se spune că metoda lui Descartes aplicată la economia politică a început s-o elibereze pe aceasta de basmele vechi şi de concepţiile superstiţioase cu privire la bani, comerţ etc. Totuşi, economiştii englezi anteriori se raliază în general lui Bacon şi Hobbesⁱ⁾, considerîndu-i filozofi ai lor, în timp ce mai tîrziu pentru Anglia, Franţa şi Italia „filozoful“ κατ' έξοχήν^*8 al economiei politice a devenit Lockeⁱ⁾.

112) După un raport anual al Camerei de comerţ din Essen (octombrie 1863), oţelăria Kruppⁱ⁾ a produs în 1862, cu ajutorul a 161 de cuptoare de topire, cuptoare de recoacere şi cuptoare de ciment, a 32 de maşini cu abur (în 1800 acesta era aproximativ numărul total al maşinilor cu abur folosite la Manchester), a 14 ciocane cu abur, care reprezintă un total de 1.236 de cai-putere, a 49 de forje, a 203 maşini-unelte şi a circa 2.400 de muncitori — 13.000.000 de pfunzi de oţel turnat. Aici la un cal-putere revin mai puţin de 2 muncitori.

113) Babbage calculează că pe insula Java valoarea bumbacului creşte cu 117% aproape exclusiv datorită muncii torsului. În aceeaşi perioadă (1832), în Anglia valoarea totală pe care maşinile şi munca o adăugau bumbacului în filatura de fire fine se cifra la aproximativ 33% din valoarea materiei prime („On the Economy of Machinery“, p. 165, 166.)

114) La imprimarea mecanică se face şi economie de vopsea.

115) Comp. „Paper read by Dr. Watsonⁱ⁾, Reporter on Products to the Government of India, before the Society of Arts“, 17 April 1860.

116) „Agenţii aceştia necuvîntători“ (maşinile) „sînt întotdeauna produsul unei cantităţi de muncă cu mult mai mici decît aceea pe care o înlocuiesc, chiar atunci cînd au aceeaşi valoare în bani“. (Ricardo, l.c., p. 40.)

116a) Notă la ediţia a 2-a. De aceea, într-o societate comunistă maşina ar avea cu totul alt cîmp de acţiune decît în societatea burgheză.

117) „Întreprinzătorii nu vor să menţină inutil la lucru două serii de copii sub 13 ani... Unii fabricanţi, filatorii de lînă, nu folosesc astăzi de fapt decît rareori copii sub 13 ani, adică half-times. Ei au introdus tot felul de maşini noi şi perfecţionate datorită cărora folosirea copiilor“ (adică a celor sub 13 ani) „a devenit cu totul de prisos; pentru a ilustra această diminuare a numărului copiilor folosiţi în producţie, voi aminti un proces de muncă în care la maşinile existente s-a adaptat un aparat numit «piecing machine», astfel încît, corespunzător construcţiei maşinii respective, munca a şase sau patru half-times poate fi executată de un singur adolescent“ (peste 13 ani)... „Sistemul half-times“ a stimulat „invenţia acestei maşini“. („Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct, 1858“, [p. 42, 43].)

118) „Adeseori maşina... nu poate fi întrebuinţată decît după ce preţul muncii“ (vrea să spună salariul) „creşte“. (Ricardo, l.c., p. 479.)

119) Vezi „Report of the Social Science Congress at Edinburgh. Octob. 1863“ .

120) În timpul crizei de bumbac care a însoţit războiul civil din America, doctorul Edward Smithⁱ⁾ a fost trimis de către guvernul englez în Lancashire, Cheshire etc. pentru a raporta asupra stării sănătăţii muncitorilor din industria bumbacului. El relatează între altele: din punct de vedere igienic, criza mai prezintă, abstracţie făcînd de îndepărtarea muncitorilor din atmosfera de fabrică, şi numeroase alte avantaje. Astfel, femeile muncitoare găsesc acum timpul necesar pentru a-şi alăpta copiii în loc de a-i otrăvi cu Godfrey's Cordial (un opiaceu). Ele au acum timp să înveţe să gătească. Din nefericire, această însuşire a artei culinare a survenit într-o vreme cînd ele nu aveau ce mînca. Dar reiese evident în ce măsură capitalul a uzurpat în scopul autovalorificării sale munca necesară pentru trebuinţele familiei. De asemenea, profitînd de criză, în unele şcoli fetele de muncitori au învăţat să coasă. A fost nevoie de o revoluţie în America şi de o criză mondială pentru ca tinerele muncitoare care filează pentru lumea întreagă să înveţe să coasă!

121) „Creşterea numerică a muncitorilor a fost considerabilă ca urmare a înlocuirii masive a muncii bărbaţilor prin munca femeilor şi mai ales a înlocuirii muncii adulţilor prin munca copiilor. Trei fetiţe de 13 ani cu salarii între 6 şi 8 şilingi pe săptămînă au înlocuit un bărbat adult cu un salariu între 18 şi 45 şilingi“. (Th. de Quinceyⁱ⁾, „The Logic of Politic. Econ.“, Lond. 1844, notă la p. 147.) Întrucît anumite funcţii ale vieţii familiale, de pildă îngrijirea şi alăptarea copiilor etc., nu pot fi cu totul suprimate, mamele rechiziţionate de către capital trebuie, într-o măsură mai mare sau mai mică, să recurgă la suplinitori. Muncile reclamate de consumul familiei, cum ar fi cusutul, cîrpitul etc., trebuie înlocuite prin cumpărarea mărfurilor de gata. Cheltuirii mai mici de muncă casnică îi corespunde, aşadar, o cheltuială mai mare de bani. Cheltuielile de producţie ale familiei muncitorului cresc deci şi anihilează sporul de venit. Şi, pe deasupra, economia şi spiritul gospodăresc în consumarea şi în pregătirea mijloacelor de subzistenţă devin imposibile. Un material bogat referitor la aceste fapte, trecute sub tăcere de economia politică oficială, poate fi găsit în „Reports“ întocmite de inspectorii de fabrici, în cele făcute de „Children's Employment Commission“ şi mai ales în „Reports on Public Health“.

122) În contrast cu faptul, atît de important, că limitarea muncii femeilor şi a copiilor în fabricile engleze a fost smulsă capitalului de către muncitorii adulţi, în ultimele rapoarte făcute de „Children's Employment Commission“ se mai întîlnesc încă la unii muncitori-părinţi, în legătură cu traficul de copii, atitudini cu adevărat revoltătoare şi care amintesc întru totul de comerţul cu sclavi. Cum se poate vedea din aceleaşi „Reports“, fariseul capitalist însă denunţă această bestialitate, creată, permanentizată şi exploatată de el, pe care de altfel a botezat-o „libertatea muncii“. „S-a recurs la munca copiilor... chiar cu scopul ca ei să-şi cîştige pîinea de toate zilele. Lipsiţi de forţa de a suporta o muncă excesivă, lipsiţi de o educaţie salutară pentru viaţa lor de mai tîrziu, ei erau azvîrliţi într-un mediu viciat atît fizic, cît şi moral. Istoricul evreu vorbind despre dărîmarea Ierusalimului de către Titusⁱ⁾ spunea că n-a fost de mirare distrugerea oraşului, nici chiar distrugerea lui atît de cumplită, de vreme ce o mamă denaturată şi-a putut sacrifica propriul său copil pentru a-şi potoli chinurile foamei“. („Public Economy Concentrated“, Carlisle 1833, p. 66.)

123) A. Redgrave, în „Reports of Insp. of Fact. for 31st October 1858“, p. 40. 41.

124) „Children's Employment Commission, V. Report“, London 1866, p. 81, nr. 31. {Notă la ediţia a 4-a. — Industria de mătase din Bethnal Green este actualmente aproape distrusă. — F.E.}

125) „Child. Employm. Comm., III. Report“, Lond. 1864, p. 53, nr. 15.

126) L. c. „V. Report“, p. XXII, nr. 137.

127) „Sixth Report on Public Health“, Lond. 1864, p. 34.

128) „Ea“ (ancheta din 1861) „...a mai stabilit că, pe de o parte, în condiţiile descrise copiii mici mor din pricina neglijării şi a proastei îngrijiri ca urmare a faptului că mamele lor sînt ocupate şi că, pe de altă parte, mamele pierd sentimentele fireşti faţă de vlăstarele lor într-o măsură îngrijorătoare; de obicei moartea acestora nu le îndurerează prea tare, ba uneori... ele recurg la acţiuni directe pentru a o provoca“ (l. c.).

129) L. c., p. 454.

130) L. c., p. 454—463. „Reports by Dr. Henry Julian Hunter on the excessive mortality of infants in some rural districts of England“.

131) L. c., p. 35 şi p. 455, 456.

132) L. c., p. 456.

133) Ca şi în districtele industriale engleze, consumul de opiu se răspîndeşte pe zi ce trece şi în districtele agricole printre muncitorii adulţi de ambele sexe. „Stimularea vînzării opiaceelor... este ţinta cîtorva mari comercianţi întreprizi. Droghiştii le consideră drept cel mai căutat articol“ (l. c., p. 459). Sugarii care primeau opiacee „se zbîrceau ca nişte mici moşnegi sau se chirceau, încît păreau nişte mici maimuţe“ (l. c., p. 460). Iată cum se răzbună India şi China împotriva Angliei.

134) L. c., p. 37.

135) „Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1862“, p. 59. Acest inspector de fabrici a fost mai înainte medic.

136) Leonard Hornerⁱ⁾, în „Reports of Insp. of Fact. for 30th April 1857“, p. 17.

137) Leonard Horner, în „Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1855“, p. 18, 19.

138) John Kincaid în “Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1858“, p. 31, 32.

139) Leonard Horner, în „Reports etc. for 30th Apr. 1857“, p 17, 18.

140) Sir J. Kincaid, [în] „Rep. Insp. Fact. 31st Oct. 1856“, p. 66.

141) A. Redgrave, în „Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1857“, p. 41—43. În acele ramuri ale industriei engleze în care legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici propriu-zisă (nu Print Work's Act-ul citat mai sus în text) este în vigoare de mai multă vreme, piedicile din calea aplicării clauzelor privitoare la educaţie au fost în ultimii ani întrucîtva înlăturate. În ramurile industriale care nu intră în prevederile legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici predomină încă în mare parte concepţiile fabricantului de sticlă J. Geddes, care îl lămureşte precum urmează pe comisarul anchetator White: „După cîte pot vedea, plusul de educaţie de care s-a bucurat în ultimii ani o parte a clasei muncitoare e dăunător. E primejdios, deoarece îi face pe muncitori prea independenţi“ („Children's Empl. Commission, IV. Report“, London 1865, p. 253).

142) „D-l E., fabricant, m-a informat că foloseşte exclusiv femei la războaiele sale de ţesut mecanice; preferă femei măritate în special pe cele care au o familie de întreţinut; sînt mult mai atente şi mai disciplinate decît cele nemăritate şi sînt silite să-şi încordeze la maximum puterile pentru a cîştiga mijloacele de subzistenţă necesare. Astfel, virtuţile proprii caracterului feminin se întorc împotriva lor; simţul moral şi delicateţea femeilor se transformă într-un mijloc de înrobire şi într-un izvor de chinuri“ („Ten Hours' Factory Bill. The Speech of Lord Ashley, 15th March“, Lond. 1844, p. 20.)

143) „De cînd cu introducerea generală a maşinilor costisitoare, omului i s-a cerut un efort care depăşeşte cu mult forţa lui medie“. (Robert Owenⁱ⁾, „Observations on the effects of the manufacturing system“, 2nd ed., London 1817, [p. 16.])

144) Englezii, care înclină să ia prima formă empirică de manifestare a unui fenomen drept cauză a lui, consideră adesea raptul irodianⁱ⁾ de copii, pe care capitalul îl practica pe scară mare în casele pentru săraci şi în orfelinate la începuturile sistemului de fabrică şi prin care el îşi încorpora un material uman cu totul lipsit de voinţă, drept cauză a prelungirii timpului de muncă în fabrici. Iată, de pildă, ce spune Fieldenⁱ⁾, el însuşi fabricant englez: „Orele îndelungate de muncă sînt, desigur, un rezultat al faptului că din diferitele părţi ale ţării a fost strîns un număr atît de mare de copii părăsiţi, încît patronii n-au mai depins de muncitori şi că, după ce au făcut din munca îndelungată un obicei, servindu-se de bietul material uman pe care şi-l procuraseră în acest fel, ei au fost în stare să-l impună mai lesne şi vecinilor lor“. (J. Fielden, „The Curse of the Factory System“, Lond. 1836, p. 11.) Despre munca femeilor, inspectorul de fabrici Saundersⁱ⁾ spune în raportul cu privire la munca din fabrici din 1844: „Printre muncitoare există femei care, cu mici întreruperi de cîteva zile, muncesc multe săptămîni de-a rîndul de la 6 dimineaţa pînă la miezul nopţii, avînd la dispoziţie mai puţin de 2 ore pe zi pentru mese, încît timp de 5 zile din săptămînă din cele 24 de ore nu le rămîn decît 6 pentru a veni de acasă, a se duce acasă şi pentru a se odihni“.

145) „Cauza... deteriorării pieselor mobile delicate ale mecanismului metalic poate să rezide în inactivitate“. (Ure, l. c., p. 281.)

146) „Manchester Spinner“-ul de care am mai amintit („Times“, 26 noiembrie 1862 enumeră printre cheltuielile pe care le implică maşina şi pe următoarea: „el“ (adică „scăzămîntul pentru uzura maşinii“) „are şi scopul de acoperi pierderea provocată continuu de înlocuirea maşinilor înainte de uzura lor completă prin altele noi şi de construcţie mai bună“.

147) „Se apreciază că în linii mari construirea unei maşini după un model nou costă de cinci ori mai mult decît reconstruirea aceleiaşi maşini după acelaşi model“. (Babbage, l. c., p. 211, 212.)

148) „De cîţiva ani încoace, fabricarea tulului a cunoscut îmbunătăţiri atît de substanţiale şi de numeroase, încît o maşină bine întreţinută, care la început costase 1.200 l. st., se vindea după cîţiva ani cu 60 l. st... Perfecţionările s-au succedat atît de rapid, încît unele maşini au rămas neterminate la constructorii lor, fiind învechite prin apariţia altor invenţii mai fericite“. De aceea, în această perioadă de Sturm und Drang, fabricanţii de tul au prelungit curînd timpul de muncă iniţial de 8 ore la 24 de ore, folosind două schimburi (l. c., p. 233).

 149) „Se înţelege de la sine că, o dată cu fluxul şi refluxul de pe piaţă şi cu creşterea şi scăderea alternativă a cererii, fabricantul are deseori prilejul de a folosi capital circulant adiţional fără a folosi capital fix adiţional... atunci cînd noi cantităţi de materii prime pot fi prelucrate fără cheltuieli suplimentare pentru clădiri şi maşini“. (R. Torrensⁱ⁾, „On Wages and Combination“, Lond. 1834, p. 64.)

150) Această împrejurare a fost menţionată în text doar pentru completarea expunerii, deoarece de rata profitului, adică de raportul dintre plusvaloare şi capitalul total avansat, mă voi ocupa abia în cartea a treia.

151) „When a labourer“, said Mr. Ashworth, „lays down his spade, he renders useless, for that period, a capital worth 18 d. When one of our people leaves the mill, he renders useless a capital that has cost 100.000 pounds“. (Senior, „Letters on the Factory Act“, Lond. 1837, p. 14.)

152) „Precumpănirea capitalului fix asupra capitalului circulant... face de dorit un timp de muncă mai lung“. O dată cu creşterea numărului maşinilor etc. „creşte imboldul de a prelungi timpul de muncă, întrucît acesta e singurul mijloc pentru a face rentabilă o masă mare de capital fix“ (l. c. p. 11—14). „Într-o fabrică există diferite cheltuieli care rămîn constante indiferent daci fabrica lucrează mult sau puţin, de pildă renta pentru clădiri, impozitele locale şi generale, asigurarea împotriva incendiilor, salariul pentru diverşi muncitori permanenţi, cheltuielile pentru repararea maşinilor şi diferite alte cheltuieli a căror proporţie faţă de profit scade în aceeaşi măsură în care creşte volumul producţiei“. („Reports of the Insp. of Fact. for 31 st Oct. 1862“, p. 191)

153) În primele secţiuni ale cărţii a treia va reieşi de ce capitalistul, prin urmare şi economia politică care îi împărtăşeşte concepţiile, nu e conştient de această contradicţie imanentă.

154) Unul dintre marile merite ale lui Ricardo este acela de a fi înţeles maşina nu numai ca mijloc pentru producerea de mărfuri, ci şi ca mijloc pentru producerea de „redundant population“^*12.

155) F. Bieseⁱ⁾, „Die Philosophie des Aristoteles“, Zweiter Band, Berlin 1842, p. 408.

156) Redau aici poezia, în traducerea lui Stolbergⁱ⁾, deoarece, asemenea citatelor anterioare privitoare la diviziunea muncii, ea caracterizează opoziţia dintre concepţia antică şi cea modernă:

(„Gedichte aus dem Griechischen übersetzt von Christian Graf zu Stolberg“, Hamburg 1782.)

157) Bineînţeles, în genere există deosebiri în intensitatea muncii în diferite ramuri de producţie. Parţial, ele se compensează, după cum a arătat A. Smith, prin împrejurări secundare proprii fiecărui fel de muncă. Dar şi cu aceste deosebiri, influenţarea timpului de muncă luat ca măsură a valorii are loc numai în măsura în care mărimea intensivă şi mărimea extensivă apar ca expresii opuse, care se exclud reciproc, ale aceleiaşi cantităţi de muncă.

158) Mai ales prin salariul cu bucata, formă care va fi tratată în secţiunea a şasea.

159) Vezi „Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1865“.

160) „Reports of Insp. of Fact. for 1844 and the quarter ending 30th April 1845“, p. 20, 21.

161) L. c., p. 19. Întrucît salariul cu bucata rămăsese acelaşi, mărimea salariului săptămînal depindea de cantitatea produsului.

162) L. c., p. 20.

163) L. c., p. 21. Un rol important în experienţele menţionate mai sus l-a jucat elementul moral. „Lucrăm cu mai multă tragere de inimă — au declarat muncitorii inspectorului de fabrici —, ne gîndim într-una la recompensa pe care o constituie faptul că seara putem pleca de la lucru mai devreme, un suflu de energie şi voie bună străbate întreaga fabrică, de la cel mai tînăr ajutor pînă ta cel mai bătrîn muncitor, şi putem acum să ne ajutăm mai mult unul pe altul“ (l. c).

164) John Fieldenⁱ⁾, l. c., p. 32.

165) Lord Ashley, l. c., p. 6—9 passim.

166) „Reports of Insp. of Fact. to 30th April 1845“, p. 20.

167) L. c., p. 22.

168) „Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1862“, p. 62.

169) Lucrurile s-au schimbat în urma „parliamentary return“^*16-ului din 1862. Acum locul calului-putere nominal îl ia cel real al maşinilor cu abur şi al roţilor hidraulice moderne (vezi nota 109a, p. 352^*17). De asemenea fusurile de dublat nu mai sînt asimilate cu fusurile propriu-zise de filat (ca în „return“-urile din 1839, 1850 şi 1856); pentru fabricile care prelucrează lînă se mai indică numărul „gig“^*18-urilor; s-a făcut distincţie între fabricile care prelucrează iuta şi cînepa, pe de o parte, şi cele care prelucrează inul, pe de altă parte; în fine, raportul se ocupă pentru prima oară de tricotatul ciorapilor.

170) „Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1856“, p. 14, 20.

171) L. c., p. 14, 15.

172) L. c., p. 20.

173) „Reports etc. for 31st Oct. 1858“, p. 10. Comp. „Reports etc. for 30th April 1860“, p. 30 şi urm.

174) „Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1862“, p. 100, 103, 129, 130.

175) Cu războiul de ţesut mecanic modern, un ţesător fabrică actualmente la două războaie, în 60 de ore pe săptămînă, 26 de bucăţi dintr-un anumit sort, de o anumită lungime şi lăţime, pe cînd cu vechiul război de ţesut mecanic fabrica doar 4. Costul ţesutului unei astfel de bucăţi scăzuse încă de pe la începutul deceniului al 6-lea de la 2 şilingi şi 9 pence la 5¹/₈ pence.

Adaos la ediţia a 2-a. „Acum 30 de ani“ (1841) „unui filator de bumbac avînd 3 ajutoare i se cerea să supravegheze numai o pereche de maşini mule cu 300—324 de fusuri. În prezent“ (sfîrşitul anului 1871) „el trebuie să supravegheze, împreună cu 5 ajutoare, un număr de maşini mule cu 2.200 de fusuri şi produce cel puţin de şapte ori mai multe fire decît în 1841“. (Alexander Redgrave, inspector de fabrici, în „Journal of the Soc. of Arts“, Jan. 5, 1872.)

176) „Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1861“, p. 25, 26.

177) Printre muncitorii de fabrică din Lancashire a început acum (1867) agitaţia pentru ziua de muncă de 8 ore.

178) Următoarele cîteva cifre arată cum au progresat „factories“ [fabricile] propriu-zise în „United Kingdom“ din 1848 încoace:

(Vezi Cărţile Albastre. „Statistical Abstract for the U. Kingd.“, nr. 8 şi 13, Lond. 1861 şi 1866).

În Lancashire între 1839 şi 1850 numărul fabricilor a sporit numai cu 4%, între 1850 şi 1856 cu 19%, între 1856 şi 1862 cu 33%, în timp ce în ambele perioade de cîte 11 ani numărul persoanelor ocupate a sporit absolut, dar a scăzut relativ. Comp. „Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1862“, p. 63. În Lancashire predomină industria bumbacului. Dar locul pe care această industrie îl ocupă în fabricarea firelor şi a ţesăturilor în genere rezultă din faptul că 45,2% din toate fabricile de acest fel din Anglia, Wales, Scoţia şi Irlanda 83,3% din toate fusurile, 81,4% din toate războaiele de ţesut mecanice, 72,69% din numărul de cai-putere care le acţionează şi 58,2% din numărul total al persoanelor ocupate sînt afectate industriei bumbacului. (l. c., p. 62, 63).

179) Ure, l. c., p. 18.

180) L. c., p. 20. Comp. Karl Marx, „Misère etc.“, p. 140, 141. (Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică. 1963, ed. a II-a, p. 154—155. — Nota trad.)

181) Caracteristic pentru intenţiile de mistificare statistică, mistificare sesizabilă pînă şi în amănunte, este faptul că legislaţia engleză cu privire la reglementarea muncii în fabrici exclude categoric din sfera ei de acţiune pe muncitorii menţionaţi mai sus ca nefiind muncitori de fabrică, în timp ce, pe de altă parte, „return“-urile publicate de parlament înglobează tot atît de categoric în categoria muncitorilor de fabrică nu numai pe ingineri, mecanici etc., ci şi pe directorii de fabrică, funcţionarii, curierii, magazionerii, ambalatorii etc., într-un cuvînt întregul personal, afară de proprietarul fabricii însuşi.

182) Ure admite acest lucru. El spune că muncitorii „pot fi, la nevoie, mutaţi de la o maşină la alta, după voinţa directorului“, şi exclamă triumfător: „Aceste mutări sînt în contradicţie flagrantă cu vechea rutină, care divizează munca astfel încît în atribuţia unui muncitor intră fasonarea gămăliei acului, iar în atribuţia altuia ascuţirea vîrfului“. Ar fi fost mai bine dacă şi-ar fi pus întrebarea de ce în fabrica automată această „veche rutină“ este abandonată doar la „nevoie“¹³⁵.

183) La nevoie, cum s-a întîmplat, de pildă, în timpul războiului civil din America, muncitorul de fabrică este folosit de către burghez, în mod excepţional, pentru munca cea mai brută, construirea de şosele etc. „Ateliere nationaux“^*22 engleze din 1862 şi din anii următori pentru muncitorii şomeri din industria bumbacului se deosebeau de cele franceze din 1848 prin faptul că în acestea din urmă muncitorii făceau pe socoteala statului munci neproductive, pe cînd în cele dinţii executau în folosul burghezilor munci edilitare productive, şi anume mai ieftin decît muncitorii obişnuiţi, cărora le făceau astfel concurenţă. „Aspectul fizic al muncitorilor din industria bumbacului, fără îndoială, s-a îmbunătăţit. Acest fapt îl explic..., în cazul bărbaţilor, prin folosirea lor în aer liber la lucrările publice“. (Este vorba aici de muncitorii de fabrică din Preston, folosiţi la „Preston Moor“.) (Rep. of Insp. of Fact. Oct. 1863“, p. 59.)

184) Un exemplu: diferitele aparate mecanice pentru înlocuirea muncii copiilor introduse în industria lînii după apariţia legii din 1844. De îndată ce şi copiii domnilor fabricanţi înşişi vor avea să-şi facă „şcoala“ ca ajutoare de fabrică, acest domeniu aproape neexplorat încă al mecanicii va cunoaşte în scurt timp o înflorire remarcabilă. „Maşinile automate de filat mule se numără poate printre cele mai periculoase. Majoritatea accidentelor survin la copiii mici, atunci cînd aceştia se vîră sub maşini pentru a mătura podeaua, în timp ce maşinile se află în plin mers. Un număr de «minders»“ (muncitori la maşina de filat) „au fost daţi în judecată“ (de către inspectorii de fabrici) „şi condamnaţi să plătească o amendă pentru aceste infracţiuni, dar fără vreun rezultat pozitiv de ordin general. Dacă constructorii de maşini ar inventa un măturător automat care ar înlătura obligaţia pentru aceşti copii de a se vîrî sub maşini, am avea o fericită contribuţie la măsurile noastre de protecţie“. („Reports of Insp. of Factories for 31st October 1866“, p. 63).

185) Să apreciem la justa valoare formidabila inspiraţie a lui Proudhonⁱ⁾, care „construieşte“ maşinismul nu ca o sinteză a mijloacelor de muncă, ci ca o sinteză a muncilor parţiale pentru muncitorii înşişi. (Comp. K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 147. — Nota trad.)

186) F. Engels, „Lage etc.“, p. 217. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 419. — Nota trad.) Pînă şi un adept optimist şi ordinar al liberului schimb, cum e d-l Molinariⁱ⁾, observă: „Un om se uzează mai repede supraveghind timp de cincisprezece ore pe zi mersul uniform al unui mecanism decît folosindu-şi în acelaşi răstimp forţa fizică. Această muncă de supraveghere, care ar putea fi eventual utilă intelectului ca gimnastică dacă nu s-ar prelungi prea mult, cu timpul distruge prin durata ei excesivă atît intelectul, cît şi trupul“. (G. de Molinari, „Études Économiques“, Paris 1846, [p. 49].)

187) F. Engels, l. c., p. 216. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 419—420. — Nota trad.)

188) „The factory operatives should teep in wholesome remembrance the fact that theirs is really a low species of skilled labour; and that there is none which is more easily acquired or of its quality more amply remunerated, or which, by a short training of the least expert can be more quickly as well as abundantly acquired... The master's machinery really plays a far more important part in the business of productions than the labour and the skill of the operative, which six months eduication can teach, and a common labourer can learn“. („The Master Spinners' and Manufacturers' Defence Fund. Report of the Committee, Manchester 1854, p. 17.) Se va vedea mai tîrziu că „master“-ul cîntă pe altă strună atunci cînd e ameninţat să-şi piardă automatele „vii“.

189) Ure, l. c., p. 15. Cine cunoaşte biografia lui Arkwright nu-l va gratifica niciodată pe acest bărbier genial cu epitetul „nobil“. Dintre toţi marii inventatori ai secolului al XVIII-lea, el a fost incontestabil cel mai mare hoţ de invenţii străine şi cel mai mare ticălos.

190) „Starea de sclavie în care burghezia menţine proletariatul nu iese nicăieri mai limpede la iveală decît în sistemul de fabrică. Aici orice libertate încetează de drept şi de fapt. Muncitorul trebuie să fie prezent la fabrică dimineaţa la ora 5 şi jumătate; dacă întîrzie cu cîteva minute e pedepsit, iar dacă întîrzie cu zece minute nu mai poate intra pînă la ora dejunului şi pierde un sfert din leafa pe o zi... Trebuie să mănînce, să bea şi să doarmă la comandă... Clopotul despotic îl scoală din pat, îl cheamă de la masa de dimineaţă şi de prînz. Şi ce-l mai aşteaptă în fabrică? Aici fabricantul este legiuitor absolut. El elaborează regulamente de fabrică după bunul lui plac; modifică şi face adăugiri codului întocmit de el, după cum găseşte de cuviinţă; şi chiar dacă introduce în el lucrurile cele mai năstruşnice, tribunalele îi spun muncitorului: din moment ce ai acceptat de bunăvoie acest contract, eşti obligat să-l şi respecţi... Muncitorii sînt osîndiţi să trăiască de la vîrsta de nouă ani şi pînă la moarte în această constrîngere psihică şi fizică“. (F. Engels, l. c., p. 217 şi urm.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 419—420. — Nota trad.) Voi ilustra prin două exemple ce „spun tribunalele“. Primul caz s-a petrecut la Sheffield la sfîrşitul anului 1866. Un muncitor se angajase pentru doi ani într-o uzină metalurgică de acolo. În urma unui conflict cu fabricantul, el a părăsit uzina şi a declarat că nu va mai munci pentru acesta în nici un caz. A fost dat în judecată pentru încălcarea contractului şi condamnat la două luni închisoare. (Dacă fabricantul reziliază contractul, el nu poate fi dat în judecată decît civiliter^*23 şi nu riscă decît o amendă în bani.) După executarea pedepsei de două luni, acelaşi fabricant îi trimite o somaţie de a se întoarce în fabrică, potrivit vechiului contract. Muncitorul refuză, invocînd faptul că pedeapsa pentru încălcarea contractului şi-a executat-o. Fabricantul îl dă din nou în judecată şi tribunalul îl condamnă din nou, cu toate că unul dintre judecători, Mr. Sheeⁱ⁾, declară public drept o monstruozitate juridică procedeul după care un om poate fi condamnat în repetate rînduri, în decursul întregii sale vieţi, pentru una şi aceeaşi încălcare, respectiv aceeaşi infracţiune. Şi această sentinţă a fost pronunţată nu de „great unpaid“¹³⁷, de Dogberryⁱ⁾-ii provinciali, ci la Londra, de către una dintre instanţele judecătoreşti supreme. {La ediţia a 4-a. — Lucrurile s-au mai schimbat. Cu excepţia cîtorva cazuri, de pildă la uzinele publice de gaz, în Anglia muncitorul se află în prezent pe picior de egalitate cu patronul în caz de reziliere a contractului şi nu poate fi dat în judecată decît pe cale civilă. — F.E.} — Al doilea caz s-a petrecut la Wiltshire la sfîrşitul lunii noiembrie 1863. Aproximativ 30 de ţesătoare la războiul mecanic, angajate de un oarecare Harrupp, fabricant de postav din Leower's Mill, Westbury Leigh, au declarat grevă pentru că acest Harrupp avea plăcutul obicei de a le aplica scăderi din salariu dacă întîrziau dimineaţa, şi anume 6 pence pentru 2 minute, 1 şiling pentru 3 minute şi 1 şiling şi 6 pence pentru 10 minute. Ceea ce înseamnă la 9 şilingi pe oră 4 l. st. şi 10 şilingi pe zi, în timp ce salariul lor mediu anual nu depăşeşte niciodată 10—12 şilingi pe săptămînă. Afară de aceasta, Harrupp a angajat un băiat care să sune din goarnă ora de intrare în fabrică, treabă de care acesta se achită uneori şi înainte de ora 6 dimineaţa, şi, dacă muncitorii nu sînt prezenţi de îndată ce încetează goarna, porţile se închid şi cei rămaşi afară sînt amendaţi; întrucît în fabrică nu există ceasornic, nefericiţii muncitori se află la discreţia tînărului gornist, inspirat de Harrupp. Muncitoarele în „grevă“, mame şi fete tinere, au declarat că vor relua munca dacă gornistul care sună ora va fi înlocuit cu un ceasornic şi dacă se va introduce un tarif de amenzi mai raţional. Harrupp a citat 19 femei şi fete în faţa magistraţilor pentru încălcarea contractului. Au fost condamnate la cîte 6 pence amendă şi la 2 şilingi şi 6 pence cheltuieli de judecată, spre indignarea viu manifestată a auditoriului. La plecarea de la tribunal, Harrupp a fost însoţit de o mulţime care îl huiduia. — Un procedeu predilect al fabricanţilor este acela de a-i pedepsi prin reţineri din salariu pe muncitori pentru defectele materialului pe care-l produc. Această metodă a provocat în 1866 o grevă generală în districtele industriei olăritului din Anglia. Rapoartele întocmite de „Ch. Employm. Commiss.“ (1863—1866) relatează cazuri în care muncitorul, în loc de a primi salariul cuvenit pentru munca lui, devine, dimpotrivă, datorită amenzilor, debitorul preacinstitului său „master“; mostre instructive de ingeniozitate a autocraţilor de fabrică în a opera reţineri din salariu ne oferă şi ultima criză de bumbac. „Eu însumi — spune inspectorul de fabrici R. Baker — am fost nevoit să intentez o acţiune împotriva unui fabricant de bumbac pentru că, în aceste timpuri grele şi chinuitoare, le scădea unora dintre muncitorii „adolescenţi angajaţi“ (trecut de 13 ani) „cîte 10 pence pentru certificatul medical de vîrstă, care pe el nu-l costă decît 6 pence şi pentru care legea nu permite decît o reţinere de 3 pence, iar obiceiul nici una... Alt fabricant, pentru a atinge acelaşi scop fără a intra în conflict cu legea, încarcă pe fiecare dintre sărmanii copii care lucrează pentru el cu o taxă de un şiling pentru învăţarea artei şi tainelor filatului de îndată ce certificatul medical îi declară apţi pentru această îndeletnicire. Există deci dedesubturi pe care trebuie să le cunoşti pentru a înţelege nişte fenomen extraordinare cum sînt grevele în timpuri ca cele de azi“. (Este vorba de o grevă a ţesătorilor la maşină de la fabrica din Darven, iunie 1863.) („Reports o Insp. of Fact. for 30th April 1863“, p. 50, 51.) (Rapoartele cu privire la situaţia din fabrici cuprind întotdeauna o perioadă mai lungă decît indică data lor oficială.)

190a) Legile pentru protecţia împotriva maşinilor periculoase au avut un efect salutar. „Dar... în prezent există noi surse de accidente care acum 20 de ani nu existau, în special viteza mărită a maşinilor. Roţile, valţurile, fusurile şi războaiele de ţesut sînt în prezent acţionate de o forţă sporită şi în continuă creştere; degetele trebuie să prindă mai prompt şi mai sigur firul rupt, căci dacă avansează şovăitor sau neatent sînt sacrificate... Un mare număr de accidente se datorează strădaniei muncitorilor de a lucra repede. Nu trebuie să uităm cit e de important pentru fabricanţi să-şi menţină neîntrerupt în mişcare maşinile, adică să producă încontinuu fire şi ţesătură. Orice oprire, chiar de un minut, constituie nu numai o pierdere de forţă motrice, dar şi de produs. De aceea muncitorii sînt presaţi de supraveghetorii interesaţi în cantitatea produsului să ţină maşinile în mişcare, lucru nu mai puţin important pentru muncitorii plătiţi după greutate sau cu bucata. Aşa se face că, deşi în cele mai multe fabrici formal există interdicţia de a curăţa maşinile în timpul mersului, practic totuşi se procedează astfel peste tot. Numai din această cauză s-au înregistrat în ultimele şase luni 906 accidente... Cu toate că maşinile sînt curăţate zilnic, ziua de sîmbătă a fost fixată, cel mai adesea pentru curăţirea temeinică a maşinilor şi operaţia respectivă se face în mare parte în timp ce maşinile funcţionează... Este o operaţie neplătită, de aceea muncitorii caută s-o termine cît mai repede. Iată de ce numărul accidentelor este cu mult mai mare în zilele de vineri şi mai ales de sîmbătă decît în celelalte zile ale săptămînii. Vinerea plusul de accidente peste media primelor patru zile ale săptămînii atinge 12%, iar sîmbătă plusul peste media celor cinci zile anterioare — 25%; dacă ţinem însă seama de faptul că sîmbătă ziua de muncă nu are decît 7¹/₂ ore, iar în celelalte zile 10¹/₂ ore, plusul acesta urcă la mai mult de 65%“. („Reports of Insp. of. Factories for etc. 31st October 1866“, London 1867, p. 9, 15, 16, 17.)

191) În prima secţiune din cartea a treia voi relata despre o campanie recentă a fabricanţilor englezi contra clauzelor legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici referitoare la protecţia membrelor „braţelor de muncă“ împotriva maşinilor care le pun viaţa în primejdie. Aici va fi suficient un citat dintr-un raport oficial al inspectorului de fabrici Leonard Horner: „Am auzit fabricanţi vorbind cu o nepăsare de neiertat despre unele accidente; se spunea, de pildă, că pierderea unui deget ar fi un fleac. Viaţa şi perspectivele unui muncitor depind atît de mult de degetele sale, încît pentru el o asemenea pierdere constituie un eveniment deosebit de grav. Auzind asemenea palavre nechibzuite, am întrebat: Presupunînd că aveţi nevoie de un muncitor şi se prezintă doi, ambii la fel de destoinici în toate privinţele, dar unul fără policar sau arătător, pe care l-aţi alege? Nu veţi ezita nici un moment să vă decideţi pentru cel teafăr... Aceşti domni fabricanţi au false prejudecăţi în privinţa a ceea ce ei numesc legislaţie pseudofilantropică“. („Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1855, [p. 6, 7].) Aceşti domni sînt „oameni deştepţi“ şi nu degeaba se entuziasmează pentru rebeliunea stăpînilor de sclavi!

192) În fabricile cel dintîi supuse legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici, care limitează în mod obligatoriu timpul de muncă şi cuprinde şi alte reglementări, multe dintre vechile racile au dispărut. Însăşi perfecţionarea maşinilor reclamă la un moment dat o „mai bună construcţie a clădirilor de fabrică“, care se dovedeşte a fi în folosul muncitorilor. (Conf. „Reports etc. for 31st Oct. 1863“, p. 109.)

193) Vezi, între altele, John Houghtonⁱ⁾, „Husbandry and Trade improved“, Lond. 1727. „The Advantages of the East India Trade“, 1720. John Bellersⁱ⁾, l. c. „Din nefericire, patronii (masters) şi muncitorii lor sînt într-un permanent război. Primii urmăresc scopul neabătut de a plăti munca cît mai ieftin şi nu ezită să recurgă la orice şiretlic pentru a-şi atinge ţelul. Ceilalţi urmăresc cu tot atîta grijă să-i oblige pe patronii lor, ori de cîte ori li se oferă prilejul, să le satisfacă revendicările sporite“. „An Inquiry into the causes of the Present High Prices of Provisions“, 1767, p. 61, 62. (Autorul, reverendul Nathaniel Forsterⁱ⁾, este cu totul de partea muncitorilor.)

194) Bandmühle a fost inventată în Germania. Abatele italian Lancellotiⁱ⁾ relatează într-o scriere apărută în 1636 la Veneţia: „Anton Müller din Danzig a văzut cu vreo 50 de ani în urmă“ (L. scria în 1629), „la Danzig, o maşină foarte ingenioasă care confecţiona 4 pînă la 6 ţesături deodată; întrucît însă consiliul municipal se temea că această invenţie ar putea să prefacă în cerşetori o mulţime de muncitori, invenţia a fost trecută sub tăcere, iar inventatorul sugrumat sau înecat pe ascuns“¹³⁹. La Leyda, aceeaşi maşină a fost folosită pentru prima oară în 1629. Răscoalele ceaprazarilor au silit mai întîi consiliul municipal s-o interzică; diferite ordonanţe ale Statelor Generale din 1623, 1639 etc. îngăduiau folosirea ei limitată; în cele din urmă a fost permisă în anumite condiţii prin ordonanţa din 15 decembrie 1661. „În acest oraş“, relatează Boxhornⁱ⁾ („Inst. Pol.“, 1663) despre introducerea acestei maşini la Leyda, „nişte oameni au inventat cu vreo douăzeci de ani în urmă un instrument de ţesut cu care un om putea să confecţioneze mai multă ţesătură şi mai lesne decît mai mulţi în acelaşi interval de timp. Acest fapt a provocat dezordini şi plîngeri ale ţesătorilor, pînă ce folosirea instrumentului a fost interzisă de consiliul municipal“. Aceeaşi maşină fost interzisă în 1676 la Köln, în timp ce, concomitent, introducerea ei în Anglia a provocat agitaţii printre muncitori. Prin edictul imperial din 19 februarie 1685, folosirea acestei maşini a fost interzisă în toată Germania. La Hamburg ea fost arsă în public din ordinul consiliului municipal. Carol al Vl-leaⁱ⁾ a reînnoit la 9 februarie 1719 edictul din 1685, iar electoratul Saxoniei a permis folosirea ei oficială abia în 1765. Această maşină, care a stîrnit atîta vîlvă în toată lumea, a fost de fapt precursoarea maşinilor de filat şi de ţesut, aşadar a revoluţiei industriale din secolul al XVIII-lea. Ea dădea posibilitate unui adolescent cu totul nepriceput în ale ţesutului să pună în mişcare întregul război de ţesut cu toate suveicile sale prin simpla mînuire a unei bare; în forma ei perfecţionată, ea producea 40 pînă la 50 de bucăţi deodată.

195) Şi astăzi, pe alocuri, se mai repetă în manufacturile de modă veche forma primitivă a revoltelor muncitoreşti împotriva maşinilor. O astfel de revoltă a avut loc, de pildă, în 1865 în rîndurile şlefuitorilor de pile din Sheffield.

196) Sir James Steuartⁱ⁾ concepe încă şi efectul maşinilor întru totul în acest sens. „Consider, aşadar, maşinile nişte mijloace pentru sporirea (virtuală) a numărului oamenilor activi, fără să fie nevoie ca ei să fie hrăniţi... Prin ce se deosebeşte efectul unei maşini de cel al unor noi locuitori?“ (Trad. franceză, t. I, 1. I, ch. XIX.) Mult mai naiv, Pettyⁱ⁾ spune că ea înlocuieşte „poligamia“. Punctul acesta de vedere se potriveşte cel mult pentru unele părţi ale Statelor Unite. În schimb, „numai în unele cazuri maşina poate fi întrebuinţată cu succes pentru a reduce munca individului; mai mult timp s-ar pierde cu construcţia ei decît s-ar economisi cu folosirea ei. Ea devine realmente folositoare doar atunci cînd acţionează pe scară mare, cînd o singură maşină poate sprijini munca a mii de oameni. Maşina găseşte deci utilizare mai cu seamă în ţările dens populate, unde numărul şomerilor este foarte mare... Folosirea maşinilor este determinată nu de lipsa de muncitori, ci de uşurinţa cu care aceştia pot fi folosiţi în masă la muncă“. (Piercy Ravenstoneⁱ⁾, „Thoughts on the Funding System and its Effects“, Lond. 1824, p. 45.)

196a) {La ediţia a 4-a. — Acest lucru este valabil şi pentru Germania. La noi, acolo unde există agricultură pe scară mare, deci mai ales în răsărit, ea devenit posibilă abia prin aşa-zisul „Bauernlegen“^*25, practicat încă din secolul al XVI-lea şi mai ales după 1648. — F.E.}

197) „Maşinile şi munca sînt permanent în concurenţă“. (Ricardo, l. c., p. 479.)

198) Concurenta dintre ţesătura de mînă şi ţesătura de maşină a fost prelungită în Anglia, înainte de apariţia legii cu privire la asistenţa săracilor din 1834, datorită ajutorului primit din partea parohiilor, care se adăugă la salariile scăzute mult sub minimul necesar. „Reverendul Mr. Turner era în 1827 preot la Wilmslow în Cheshire, un district industrial. Din întrebările comitetului de emigrare şi din răspunsurile d-lui Turner rezultă cum este menţinută concurenţa dintre munca manuală şi maşini. Întrebare: «Folosirea războiului de ţesut mecanic n-a înlăturat oare războiul de ţesut manual?» Răspuns: «Fără îndoială, ea l-ar fi înlăturat şi mai mult decît a făcut-o pînă acum dacă ţesătorii manuali n-ar fi fost puşi în situaţia de a accepta reduceri de salarii». Întrebare: «Acceptînd asemenea reduceri, ţesătorul manual primeşte un salariu insuficient pentru întreţinerea sa şi se adresează parohiei, cerîndu-i un ajutor pentru completarea restului necesar?» Răspuns: «Da; şi, într-adevăr, concurenţa dintre războiul de ţesut manual şi războiul de ţesut mecanic este menţinută datorită ajutorului acordat săracilor». Astfel avantajul adus muncitorilor prin introducerea maşinilor este pauperizarea degradantă sau emigrarea; din meseriaşi respectaţi şi într-o oarecare măsură independenţi, ei au devenit nişte nenorociţi care sînt nevoiţi să se umilească şi să mănînce pîinea umilitoare a carităţii publice. Şi asta se numeşte un inconvenient trecător“. („A Prize Essay on the comparative merits of Competition and Cooperation“, Lond. 1834, p. 29.)

199) „Aceeaşi cauză care face să crească venitul net al ţării“ (adică, după cum explică Ricardo în acelaşi loc, venitul proprietarilor funciari şi al capitaliştilor, a căror avuţie, considerată din punct de vedere economic, este egală cu avuţia naţiunii) „poate totodată să provoace un excedent de populaţie şi să înrăutăţească situaţia muncitorului“. (Ricardo, l.c., p. 469.) Într-adevăr, scopul permanent şi tendinţa oricărei perfecţionări a maşinilor este să permită dispensarea totală de munca omului sau să reducă preţul acesteia, înlocuind munca bărbaţilor adulţi prin munca femeilor şi copiilor sau pe cea a muncitorilor calificaţi prin cea a muncitorilor necalificaţi“. (Ure, [l. c., p. 23].)

200) „Reports of Insp. of Fact. 31st Oct. 1858“, p. 43.

201) „Reports etc. 31st Oct. 1856“, p. 15.

202) Ure, l. c., p. 19. „Marele avantaj al maşinilor folosite în cărămidărie constă în faptul că cel care le întrebuinţează devine cu totul independent de muncitorii calificaţi“. („Ch. Empl. Comm., V. Report“, Lond. 1866, p. 130, nr. 46.)

Adaos la ediţia a 2-a. D-l A. Sturrock, şeful secţiei maşini la Great Northern Railway, declară cu privire la construcţia de maşini (locomotive etc.): „Pe zi ce trece e tot mai puţină nevoie de muncitori englezi costisitori (expensive). Producţia este sporită prin folosirea unor instrumente perfecţionate, şi aceste instrumente sînt deservite, la rîndul lor, de o categorie inferioară de muncă (a low class of labour)... Înainte, toate piesele maşinii cu abur erau produse în mod necesar de către muncitori calificaţi. Aceleaşi piese sînt produse acum prin muncă mai puţin calificată, dar cu instrumente bune... Prin instrumente înţeleg maşinile folosite în construcţia de maşini“. („Royal Commission on Railways. Minutes of Evidence“, London 1867, nr. 17 862 şi 17 863.)

203) Ure, l. c., p. 20

204) L. c., p.321.

205) L. c., p. 23.

206) „Reports of Insp. of Fact.. 31st Oct. 1863“, p. 108 şi urm.

207) L. c., p. 109. Perfecţionarea rapidă a maşinilor în timpul crizei de bumbac a permis fabricanţilor englezi, imediat după terminarea războiului civil din America, să inunde din nou şi în foarte scurt timp piaţa mondială cu mărfuri. Chiar în cursul celei de-a doua jumătăţi a anului 1866, ţesăturile nu mai găseau cumpărători. Aşa a început trimiterea în consignaţie a mărfurilor în China şi în India, ceea ce, bineînţeles, a sporit şi mai mult „glut“^*28-ul. La începutul anului 1867, fabricanţii au recurs la expedientul lor obişnuit, adică la o reducere a salariilor cu 5%. Muncitorii s-au opus şi au obiectat, foarte just din punct de vedere teoretic, că singurul remediu ar fi să se lucreze pentru un scurt timp patru zile pe săptămînă. După multe ezitări, domnii care îşi zic căpitani ai industriei au fost nevoiţi să opteze pentru această măsură, în unele locuri cu o reducere de 5% a salariilor, în alte locuri fără o asemenea reducere.

208) „Între patroni şi muncitorii din suflătoriile din flint-glas şi de sticlă de butelii sînt raporturi de grevă cronică“. De aici avîntul pe care l-a luat manufactura de sticlă presată, unde operaţiile principale sînt executate de către maşini. O firmă din Newcastle, care înainte producea anual 350.000 de pfunzi de flint-glas suflat, produce acum 3.000.500 de pfunzi de sticlă presată. („Ch. Empl. Comm., IV. Rep.“, 1865, p. 262, 263.)

209) Gaskellⁱ⁾, „The Manufacturing Population of England“. Lond. 1833. p. 11, 12.

210) Cîteva inovaţii foarte importante în aplicarea maşinilor în construcţia de maşini au fost introduse de d-l Fairbairnⁱ⁾ în urma unor greve în propria sa fabrică.

211) Ure, l. c., p. 367—370.

212) Ure, l. c., p. 368, 7, 370, 280, 321, 281, 475.

213) Ricardo împărtăşea iniţial această părere, dar mai tîrziu, cu imparţialitatea ştiinţifică şi cu dragostea de adevăr care îl caracterizau, a retractat-o categoric. Vezi l. c., ch. XXXI, „On Machinery“.

214) N.B. Această exemplificare o prezint exact în stilul economiştilor menţionaţi mai sus.

215) În legătură cu inepţiile lui J. B. Say, un adept al lui Ricardo observă: „Acolo unde există o diviziune a muncii dezvoltată, iscusinţa muncitorilor poate fi folosită numai în ramura particulară în care ei au dobîndit această iscusinţă, muncitorii înşişi fiind un fel de maşini. N-are de aceea absolut nici un rost să repetăm papagaliceşte că lucrurile au tendinţa să se stabilizeze la un nivel normal. Trebuie să privim în jur şi să recunoaştem că multă vreme ele nu găsesc acest nivel şi că, atunci cînd îl găsesc, el este mai scăzut decît la începutul procesului“. („An Inquiry into those Principles respecting the Nature of Demand etc.“, Lond. 1821, p. 72.)

216) Un virtuos al acestui cretinism prezumţios este, printre alţii, MacCulloch. „Dacă este avantajos — spune el, de pildă, afectînd candoarea unui copil de 8 ani — ca dexteritatea muncitorului să se dezvolte tot mai mult, astfel încît el să devină capabil să producă o cantitate mereu crescîndă de mărfuri cu aceeaşi cantitate de muncă sau cu o cantitate mai redusă, trebuie să fie la fel de avantajos ca el să se servească de maşini care să-l ajute în modul cel mai eficace să obţină acest rezultat“. (MacCulloch, „Princ. of Pol. Econ.“, Lond 1830, p. 182.)

216a) „Inventatorul maşinii de filat a ruinat India, lucru de care însă ne pasă prea puţin“. (A. Thiersⁱ⁾, „De la Propriété“, [p. 275].) D-l Thiers confundă aici maşina de filat cu războiul de ţesut mecanic, „lucru de care însă ne pasă prea puţin“.

217)  Potrivit recensămîntului din 1861 (vol. II, Lond. 1863), numărul muncitorilor ocupaţi în minele de cărbune din Anglia şi din Wales era de 246.613, dintre care 73.546 sub 20 de ani şi 173.067 peste 20 de ani. Prima rubrică cuprinde 835 de copii între 5 şi 10 ani, 30.701 copii între 10 şi 15 ani şi 42.010 adolescenţi între 15 şi 19 ani. Numărul celor ocupaţi în minele de fier, cupru, plumb, cositor şi celelalte metale se cifrează la 319.222.

218) În Anglia şi Wales au fost ocupate în 1861 în producţia de maşini 60.807 persoane, inclusiv fabricanţii şi funcţionarii lor etc., precum şi toţi agenţii şi negustorii din această branşă. Această cifră nu cuprinde producătorii de maşini mai mici, ca maşini de cusut etc., precum şi producătorii de unelte pentru maşinile de lucru, de pildă producătorii de fusuri etc. Numărul total al inginerilor civili era de 3.329.

219) Întrucît fierul constituie una dintre cele mai importante materii prime, menţionăm aici că în 1861 existau în Anglia şi în Wales 125.771 de turnători dintre care 123.430 de bărbaţi şi 2.341 de femei. Dintre cei dintîi, 30.810 sub 20 de ani şi 92.620 peste 20 de ani.

220) „O familie de patru persoane adulte (ţesători de bumbac) şi doi copii ca winders^*31 cîştiga la sfîrşitul secolului trecut şi la începutul acestui secol 4 l.st. pe săptămînă, la o zi de muncă de 10 ore; dacă munca era foarte urgentă, puteau cîştiga chiar mai mult... Înainte ei avuseseră întotdeauna de suferit de pe urma lipsei de fire“. (Gaskell, l. c., p. 34, 35.)

221) În „Situaţia clasei muncitoare etc.“, F. Engels descrie starea deplorabilă în care se află o mare parte tocmai a acestor muncitori care produc obiecte de lux. Nenumărate dovezi noi în acest sens se găsesc în rapoartele întocmite de „Child. Empl. Comm“. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a.)

222) În 1861 existau în Anglia şi în Wales 94.665 de marinari în marina comercială.

223) Dintre care numai 177.596 de sex bărbătesc şi trecuţi de 13 ani.

224) Dintre care de sex feminin 30.501.

225) Dintre care de sex bărbătesc 137.447. Toţi cei care nu servesc în case particulare nu sînt cuprinşi în cifra de 1.208.648.

Adaos la ediţia a 2-a. Din 1861 pînă an 1870, numărul servitorilor de sex bărbătesc aproape s-a dublat, crescînd la 267.671. În 1847 existau 2.694 de paznici (pentru domeniile de vînătoare aristocratice), iar în 1869 4.921. — Fetele tinere care sînt în serviciu la micii burghezi din Londra se numesc în limba] popular „little slaveys“, mici sclave.

226) Ganilhⁱ⁾, dimpotrivă, consideră drept rezultat final al producţiei mecanizate o reducere absolută a numărului sclavilor muncii, pe spinarea cărora apoi un număr sporit de „gens honnêtes“^*32 se hrănesc şi îşi dezvoltă binecunoscuta „perfectibilité perfectible“^*33. Oricît de puţin ar înţelege mişcarea producţiei, el simte cel puţin că maşina este un lucru funest dacă introducerea maşinilor transformă în pauperi muncitori ocupaţi, în timp ce dezvoltarea lor cheamă la viaţă mai mulţi sclavi ai muncii decît a omorît. Cretinismul propriului său punct de vedere nu poate fi exprimat decît prin propriile sale cuvinte „Clasele condamnate să producă şi să consume scad numericeşte, iar clasele care dirijează munca, care alină, consolează şi luminează întreaga populaţie se înmulţesc... şi îşi însuşesc toate avantajele care rezultă din reducerea cheltuielilor muncii, din abundenţa de mărfuri şi din preţurile scăzute ale bunurilor de consum. Sub această conducere, neamul omenesc se ridică la cele mai înalte creaţii ale geniului, pătrunde în adîncurile tainice ale religiei, elaborează principiile salutare ale moralei“ (care constă în a-ţi „însuşi toate avantajele etc.“), „legile pentru apărarea libertăţii“ (a libertăţii pentru „clasele condamnate să producă?“) „şi a puterii, supunerii şi dreptăţii, a datoriei şi omeniei“. Vorbăria asta lipsită de sens se găseşte în „Des Systèmes d'Économie Politique etc.“ Par M. Ch. Ganilh, 2ème éd., Paris 1821, t. I, p. 224, cf. ib. p. 212.

227) „Reports of Insp. of. Fact., 31st Oct. 1865“, p. 58 şi urm. În acelaşi timp însă era creată şi baza materială pentru folosirea unui număr crescînd de muncitori în 110 fabrici noi cu 11.625 de războaie de ţesut mecanice, 628.576 de fusuri, maşini cu abur şi roţi hidraulice de 2.695 de cai-putere (l. c).

228) „Reports etc. for 31st Oct. 1862“, p. 79.

Adaos la ediţia a 2-a. La sfîrşitul lunii decembrie 1871, inspectorul de fabrici A. Redgrave spunea într-o conferinţă ţinută la Bradford la „New Mechanics Institution“: „Ceea ce m-a izbit de la un timp încoace a fost aspectul schimbat al fabricilor de lînă. Înainte erau pline de femei şi de copii, acum maşina pare să facă toată munca. Întrebat de mine, un fabricant mi-a dat următoarea explicaţie: în condiţiile vechiului sistem foloseam 63 de persoane; după introducerea maşinilor perfecţionate am redus numărul muncitorilor la 33, iar recent, în urma unor noi modificări importante, am putut să-l reduc de la 33 la 13“.

229) „Reports etc. for 31st Oct. 1856“, p. 16.

230) „Suferinţele ţesătorilor manuali“ (de bumbac şi de stofe cu amestec de bumbac) „au făcut obiectul unei anchete întreprinse de o comisie regală, dar, cu toate că mizeria lor a fost recunoscută şi deplînsă, îndreptarea (!) situaţiei lor a fost lăsată pe seama întîmplării şi a timpului şi se poate spera că în prezent“ (cu 20 de ani mai tîrziu!) „aceste suferinţe au dispărut aproape (nearly) cu totul, lucru la care a contribuit, după toate probabilităţile, şi actuala mare extindere a războaielor de ţesut mecanice“. („Rep. Insp. Fact., 31st Oct. 1856“, p. 15.)

231) Alte metode prin care maşina influenţează producţia de materii prime vor fi menţionate în cartea a treia.

232) Exportul de bumbac din Indiile Orientale în Marea Britanie

1846      34.540.143 de pfunzi      1860      204.141.168 de pfunzi      1865      445.947.600 de pfunzi

Exportul de lînă din Indiile Orientale în Marea Britanie

1846        4.570.581 de pfunzi      1860       20.214.173 de pfunzi       1865       20.679.111 de pfunzi

233) Exportul de lînă de la Capul Bunei Speranţe în Marea Britanie

1846        2.958.457 de pfunzi      1860       16.574.345 de pfunzi       1865       29.920.623 de pfunzi

Exportul de lînă din Australia în Marea Britanie

1846      21.789.346 de pfunzi      1860       59.166.616 de pfunzi       1865      109.734.261 de pfunzi

234) Dezvoltarea economică a Statelor Unite constituie ea însăşi un produs al marii industrii europene, în special al celei engleze. În stadiul lor actual (1866), Statele Unite trebuie încă privite drept un domeniu colonial al Europei. {La ediţia a 4-a. — De atunci ele au devenit a doua ţară industrială din lume, fără ca din această pricină să-şi piardă cu totul caracterul colonial. — F.E.}

235) Într-un apel adresat în iulie 1866 sindicatelor engleze („Trade Societies of England“) de către muncitorii aruncaţi pe drumuri printr-un „lock-out“ al fabricanţilor de încălțăminte din Leicester se spune între altele: „Acum vreo 20 de ani, fabricarea încălțămintei a fost revoluţionată la Leicester prin introducerea cuielor în locul cusutului. Atunci se puteau căpăta salarii mari. În scurt timp, acest nou procedeu a căpătat o extindere foarte mare. Între diferitele firme a început o concurenţă aprigă pentru producerea unor articole care să satisfacă gusturile cele mai rafinate. În curînd s-a ivit însă o altfel de concurenţă, detestabilă: goana de a vinde mărfurile pe piaţă mai ieftin decît concurentul (undersell). Urmările nefaste s-au făcut simţite după scurt timp sub forma reducerilor de salariu, şi scăderea preţului muncii a fost atît de vertiginoasă, încît multe firme nu mai plătesc astăzi decît jumătate din salariul iniţial. Şi totuşi, cu toate că salariile scad din ce în ce mai mult, la fiecare modificare a tarifului muncii profiturile par să crească“. — Fabricanţii profită chiar şi de perioadele nefavorabile ale industriei pentru a realiza profituri extraordinare prin reducerea excesivă a salariilor, adică prin jefuirea directă a muncitorului de mijloacele sale de subzistenţă strict necesare. Un exemplu. Este vorba de criza din ţesătoriile de mătase din Coventry: „Din informaţiile pe care le-am primit atît de la fabricanţi, cît şi de la muncitori, rezultă neîndoielnic că salariile au fost reduse într-o proporţie mai mare decît cea impusă de concurenţa producătorilor străini sau de alte împrejurări. Cea mai mare parte a ţesătorilor lucrează pentru un salariu redus cu 30—40%. O bucată de panglică pentru care ţesătorul primea cu cinci ani în urmă 6 sau 7 şilingi nu-i aduce acum decît 3 şilingi şi 3 pence sau 3 şilingi şi 6 pence; altă muncă, plătită mai înainte cu 4 şilingi sau 4 şilingi şi 3 pence, e retribuită acum doar cu 2 şilingi sau 2 şilingi şi 3 pence. Reducerea salariului e mai mare decît ar fi fost necesar pentru stimularea cererii. De fapt, la multe feluri de panglici scăderea salariului nici n-a fost măcar însoţită de vreo scădere a preţului articolului respectiv“. (Raportul membrului comisiei F. D. Longe în „Ch. Emp. Comm. V. Rep. 1866“, p. 114, nr. 1.)

236) Comp. „Reports of. Insp. of Fact. for 31st Oct. 1862“, p. 30.

237) L. c., p. 18, 19.

238) „Reports of Insp of. Fact. for 31st Oct. 1863“, p. 41—45, 51.

239) „Reports etc. 31st Oct. 1863“, p. 41, 42.  

240) L. c., p. 57.

241) L. c., p. 50, 51.

242) L. c., p. 62, 63.

243) „Reports etc. 30th April 1864“, p. 27.

244) Dintr-o scrisoare a lui Harris, chief constable^*38 din Bolton, în „Rep of Insp. of Fact., 31st Oct. 1865“, p. 61, 62.

245) Într-un apel al muncitorilor din industria bumbacului din primăvara anului 1863, care chema la formarea unei societăţi de emigrare, se spune între altele: „Puţini sînt aceia care vor tăgădui necesitatea absolută în momentul de față a unei emigrări masive de muncitori de fabrică. Dar că tot timpul există necesitatea unui flux continuu de emigrare și că fără un asemenea flux ne e cu neputință să ne menținem situația în împrejurări normale rezultă din următoarele fapte: în 1814 valoarea oficială (reprezentînd doar un indice cantitativ) a produselor de bumbac exportate era de 17.665.378 l. st., iar valoarea lor de piață reală de 20.070.824 l. st. În 1858 valoarea oficială a produselor de bumbac exportate era de 182.221.681 l. st. iar valoarea lor de piață reală de numai 43.001.322 l. st., astfel încît înzecirea cantității a avut drept urmare doar ceva mai mult decît dublarea echivalentului. Rezultatul acesta, nefast atît pentru țară în general, cît și pentru muncitorii de fabrică în special, a fost provocat de un concurs de împrejurări diferite. Una dintre cele mai pregnante o constituie permanentul excedent de brațe de muncă, indispensabil pentru această ramură de producție, oare, dacă nu vrea să sucombe, are nevoie de o continuă extindere a pieței. Se întîmplă ca fabricile noastre de bumbac să-și înceteze activitatea din cauza stagnărilor periodice ale comerțului, care, în situația actuală, sînt la fel de inevitabile ca moartea. Dar inventivitatea omului nu seacă din această pricină. Deși în ultimii 25 de ani au părăsit țara pe puțin 6.000.000 de oameni, totuși, ca urmare a neîntreruptei înlăturări a brațelor de muncă, menită să ieftinească produsul, un procent important de bărbați adulți nu are posibilitatea să-și găsească vreo utilizare în fabrici, în indiferent ce condiții, nici măcar în perioadele de prosperitate maximă“. („Reports of Insp. of Fact., 30th April 1863“, p. 51, 52.) Se va vedea într-un capitol ulterior cum încercau domnii fabricanți, în timpul catastrofei bumbacului, să împiedice în fel și chip, recurgînd chiar și la forța publică, emigrarea muncitorilor de fabrică.

246) „Ch. Empl. Comm., III. Report“, 1864, p. 108, nr. 447.

247) În Statele Unite, o asemenea reproducere a meseriilor pe baza mașinilor se întîlnește frecvent. Tocmai din această cauză, în comparație cu Europa și chiar cu Anglia, concentrarea, trecerea inevitabilă la sistemul de fabrică, va înainta aici cu pași gigantici.

248) Comp. „Reports of Insp. of Fact. 31st Oct. 1865“, p. 64.

249) Prima manufactură de penițe de oțel pe scară mare a fost înființată la Birmingham de d-l Gillottⁱ⁾. Încă în 1851 ea producea peste 180.000.000 de penițe și consuma anual 120 de tone de tablă de oțel. Birmingham, care deține monopolul acestei industrii în Regatul Unit, produce acum miliarde de penițe de oțel pe an. După datele recensămîntului din 1861, numărul persoanelor ocupate era de 1.428, dintre care 1.268 muncitoare, înrolate de la vîrsta de 5 ani în sus.

250) „Ch. Empl. Comm., II. Rep.”, 1864, p. LXVIII, nr. 415.

251) La Sheffield, copiii sînt folosiți chiar și la șlefuitul pilelor!

251a) „Ch. Ernpl. Cornrn., V. Rep.", 1866, p. 3, nr. 24; p. 6, nr. 55, 56; p. 7, nr. 59, 60.

252) L.c., p. 114, 115, nr. 6—7. Un membru al comisiei observă pe drept cuvînt că, dacă altminteri maşina înlocuieşte pe om, aici adolescenţii literalmente înlocuiesc maşina.

253) Vezi raportul cu privire la comerţul cu zdrenţe şi numeroase date în „Public Health, VIII. Report“, Lond. 1866, Appendix, p. 196—208.

254) „Child. Empl. Comm., V. Report.“, 1866, p. XVI—XVIII, nr. 86—97, p. 130—133, nr. 39—71. Vezi şi ibid., III. Report., 1864, p. 48, 56.

255) „Public Health. VI. Rep.“, Lond. 1864, p. 29, 31.

256) L.c., p. 30. Doctorul Simonⁱ⁾ observă că mortalitatea croitorilor şi tipografilor londonezi între 25 şi 35 ani atinge în realitate cifre cu mult mai mari, deoarece patronii londonezi primesc de la ţară un mare număr de tineri pînă la 30 de ani ca „ucenici“ şi ca „improvers“ (care vor să se perfecţioneze în meserie). Aceste persoane figurează în recensămînt ca londonezi, mărind numărul la care se calculează indicele de mortalitate, fără a intra în aceeaşi proporţie în numărul deceselor înregistrate la Londra. O mare parte din ei se întorc la ţară mai ales atunci cînd se îmbolnăvesc grav (l.c).

257) Aici este vorba de cuiele ciocănite, spre deosebire de cuiele tăiate, care se confecţionează cu ajutorul maşinilor. Vezi „Child. Empl. Comm., III. Report“, p. XI, XIX, n. 125—130; p. 52, n. 11; p. 113—114, n. 487; p. 137, n. 674.

258) „Child. Empl. Comm., II. Report“, p. XXII, n. 166.

259) „Child. Empl. Comm., II. Report“, 1884, p. XIX, XX, XXI.

260) L.c., p. XXI, XXII.

261) L.c., p. XXIX, XXX.

262) L.c., p. XL, XLI.

263) „Child. Empl. Comm., I. Rep.“, 1863, p. 185.

264) Prin millinery se înţeleg, de fapt, găteli pentru cap, dar aici sînt incluse şi paltoane de damă şi pardesie, în timp ce dressmakers sînt identice cu modistele noastre.

265) Millinery şi dressmaking se practică în Anglia mai mult în localurie patronilor, fie de către muncitoare angajate care locuiesc chiar aoolo, fie de către zilere care locuiesc în altă parte.

266) White, membru al comisiei, a vizitat o manufactură de uniforme militare în care lucrau 1.000 pînă la 1.200 de persoane, aproape toate de sex feminin, o manufactură de încălţăminte cu 1.300 de persoane, din care aproape jumătate copii şi adolescenţi etc. („Child, Empl. Comm., II. Rep.“, p. XLVII, nr. 319.)

267) Un exemplu: la 26 februarie 1864, raportul săptămînal de mortalitate prezentat de Registrar General¹⁵⁰ cuprinde cinci cazuri de moarte prin inaniţie. În aceeaşi zi „Times“ relatează despre un nou caz asemănător. Şase victime ale inaniţiei într-o singură săptămînă!

268) „Child. Empl. Comm., II. Rep.“, 1864, p. LXVII, nr. 406—409; p. 84, nr. 124; p. LXXIII, nr. 441; p. 68, nr. 6; p. 84, nr. 126; p. 78, nr. 85; p. 76, nr. 69; p. LXXII, nr. 438.

269) „Chiria pentru localurile de muncă pare să fie în ultimă analiză factorul decisiv; ca urmare, în capitală, vechiul sistem de a da de lucru unor mici întreprinzători sau unor familii s-a menţinut cel mai mult şi a fost cel mai repede reintrodus“ (l.c., p. 83, nr. 123.) Fraza finală se referă exclusiv la cizmărie.

270) În confecţiile de mănuşi etc., unde situaţia muncitorilor abia se distinge de cea a pauperilor, acest lucru nu se întîmplă.

271) L.c., nr. 122.

272) În 1864 numai în fabricile de cizme şi ghete din Leicester, care lucrează pentru vînzarea. cu ridicata, se foloseau deja 800 de maşini de cusut.

273) L.c., nr. 124.

274) Aşa stau lucrurile în depozitul de uniforme militare din Pimlico, Londra, în fabrica de cămăşi „Tillie şi Henderson“ din Londonderry, în fabrica de confecţii a firmei „Tait“ din Limerick, care folosesc circa 1.200 de „braţe“.

275) „Tendinţa spre sistemul de fabrică“ (l.c., p. LXVII). „Toate ramurile de producţie se află actualmente într-un stadiu de tranziţie şi trec prin aceleaşi modificări prin care a trecut şi producţia dantelelor, ţesătoria etc.“ (l.c., nr. 405). „O revoluţie completă“ (l.c., p. XLVI, nr. 318). Pe vremea cînd funcţiona „Child Empl. Comm.“ din 1840, tricotatul ciorapilor era încă o muncă manuală. Începînd din 1846, au fost introduse diferite maşini acţionate cu ajutorul aburului. Numărul total al persoanelor ocupate în industria engleză de ciorapi, bărbaţi şi femei de toate vîrstele începînd de la 3 ani, se ridica în 1862 aproximativ la 120.000. Potrivit Parliamentary Return-ului din 11 februarie¹⁵¹, din acest număr intrau în 1862 în prevederile legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici doar 4.063.

276) Astfel, de pildă, în privinţa industriei olăriei, firma „Cochran“, care face parte din „Britannia Pottery, Glasgow“, relatează: „Pentru a păstra nivelul producţiei noastre folosim acum pe scară largă maşini deservite de muncitori necalificaţi şi în fiecare zi ne convingem mai mult că putem produce o cantitate mai mare decît prin vechiul procedeu“. („Reports of Insp. of Fact. 31st Oct. 1865“, p. 13.) „Legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici are drept efect tendinţa de a se introduce în continuare noile maşini“ (l.c., p. 13, 14).

277) Astfel, după introducerea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici, în industria olăriei a urmat o sporire importantă a numărului de power jiggers^*42 care înlocuiau handmoved jiggers^*43.

278) „Rep. Insp. Fact., 31st Oct. 1865“, p. 96 şi 127.

279) Introducerea în industria chibriturilor a acestei maşini, precum şi a altor tipuri de maşini, a înlocuit într-un sector al acestei industrii 230 de adolescenţi prin 32 de băieţi şi fete între 14 şi 17 ani. Această economie de braţe de muncă a sporit şi mai mult în 1865 prin folosirea forţei aburului.

280) „Child. Empl. Comm., II. Rep.“, 1864, p. IX, nr. 50.

281) „Reports of Insp. of. Fact., 31st Oct. 1865“, p. 22.

282) „În multe manufacturi vechi... perfecţionările necesare nu pot fi introduse fără investiţii de capital care întrec posibilităţile multora dintre proprietarii actuali... Introducerea legilor cu privire la reglementarea muncii în fabrici e însoţită cu necesitate de o dezorganizare trecătoare. Proporţiile acestei dezorganizări sînt direct proporţionale cu gravitatea neajunsurilor care trebuie remediate“ (l.c., p. 96, 97).

283) Astfel, la furnale „munca este în general mult prelungită spre sfîrşitul săptămînii din cauza obiceiului muncitorilor de a nu lucra luni, iar uneori, parţial sau chiar cu totul, nici marţi“ („Child. Empl. Comm., III, Rep.“, p. VI.) „Meşterii mici în general au un timp de muncă foarte neregulat. Ei pierd 2 sau 3 zile şi lucrează apoi toată noaptea pentru a recupera pierderea... Ei îşi pun întotdeauna la lucru copiii, dacă îi au“ (l.c., p. VII). „Lipsa de regularitate la începerea lucrului este favorizată de posibilitatea şi de obiceiul de a recupera pierderea prin muncă excesivă“ (l. c., p. XVIII). „Pierderi enorme de timp la Birmingham... Oamenii îşi pierd o parte din timp, iar în restul timpului se extenuează muncind“ (l.c., p. XI).

284) „Child. Empl. Comm., IV. Rep.“, p. XXXII. „Se pare că extinderea sistemului de căi ferate a contribuit foarte mult la răspîndirea obiceiului de a face comenzi urgente; urmarea pentru muncitori: tempo febril, neglijarea orelor de masă şi ore de muncă suplimentare“ (l.c., p. XXXI).

285)„Child. Empl. Comm., IV. Rep.“, p. XXXV, nr. 235 şi 237.

286) L.c., p. 127, nr. 56.

287) „Cît priveşte pierderile pricinuite comerţului prin neexecutarea la timp a comenzilor destinate a fi expediate pe calea apei, îmi amintesc că acesta era argumentul favorit al proprietarilor de fabrici în anii 1832 şi 1833. Nimic din tot ce s-ar putea invoca astăzi în acest sens n-ar avea atîta temei ca odinioară, cînd aburul încă nu înjumătăţise toate distanţele şi încă nu reglementase pe baze noi comunicaţiile. Cînd această afirmaţie a fost verificată atunci prin probe practice, ea s-a dovedit nefundată; şi cu atît mai puţin ar putea să reziste astăzi unei noi verificări“. („Reports of Insp. of Fact., 31st. Oct. 1862“, p. 54, 55.)

288) „Child. Empl. Comm., III. Rep.“, p. XVIII, nr. 118.

289) John Bellers remarcă încă în 1699: „Incertitudinea modei sporeşte numărul oamenilor nevoiaşi. Ea dă naştere la două mari inconveniente: 1) calfele sînt iarna expuse mizeriei din cauza lipsei de lucru, deoarece negustorii de textile şi meşterii ţesători nu îndrăznesc să avanseze capitaluri pentru a da de lucru calfelor înainte de venirea primăverii şi înainte de a şti care va fi moda; 2) primăvara, numărul calfelor devine insuficient, aşa că meşterii ţesători se văd nevoiţi să atragă un mare număr de ucenici pentru a satisface într-un sfert sau într-o jumătate de an cererile comerţului din întregul regat, din care cauză ţăranul e smuls de la plug, satul golit de muncitori, oraşul se umple în bună parte cu cerşetori, iar iarna cei cărora le e ruşine să cerşească se văd expuşi morţii prin inaniţie“. („Essays about the Poor Manufactures etc.“, p. 9.)

290) „Child. Empl. Comm., V. Rep.“, p. 171, nr. 34.

291) Astfel în mărturiile unor exportatori din Bradford, de pildă, se spune: „În aceste împrejurări este limpede că nu mai e necesar ca băieţii să lucreze în magazine mai mult decît de la 8 dimineaţa pînă la 7 sau 7¹/₂ seara. Se pune doar problema unui spor de cheltuială şi a unui spor de braţe de muncă. Băieţii n-ai trebui să muncească atît de tîrziu noaptea dacă unii patroni nu ar fi atît de ahtiaţi după profit; o maşină în plus nu costă decît 16 sau 18 l. st... Toate dificultăţile se datoresc instalaţiilor insuficiente şi lipsei de spaţiu“ (l.c., p. 171, nr. 35, 36 şi 38).

292) L.c. [p. 81, nr. 32], Un fabricant din Londra, care de altfel consideră reglementarea coercitivă a zilei de muncă drept mijloc de apărare a muncitorilor împotriva fabricanţilor şi a fabricanţilor înşişi împotriva comerţului cu ridicata, declară: „Presiunea asupra afacerilor noastre este exercitată de exportatori, care vor, de pildă, să expedieze marfa cu o corabie cu pînze pentru a fi la destinaţie într-un anumit sezon şi totodată să încaseze diferenţa dintre preţul de transport cu corabia şi cel cu vaporul sau care aleg între două vapoare pe cel care pleacă mai devreme pentru a apărea pe piaţa externă înaintea concurenţilor lor“.

293) „Acest lucru ar putea fi evitat — spune un fabricant — pe seama unei lărgiri a producţiei sub presiunea unei legi parlamentare generale“ (l.c., p. X, nr. 38).

294) L.c., p. XV, nr. 72 şi urm.

295) „Reports of Insp. of Fact., 31st Oct. 1865“, p. 127.

296) S-a stabilit în mod empiric că un individ mijlociu, sănătos, consumă la fiecare respiraţie de intensitate medie aproximativ 25 de ţoli³ de aer şi că pe minut au loc aproximativ 20 de respiraţii. Consumul de aer al unui individ în 24 de ore ar fi deci de aproximativ 720.000 de ţoli³, sau 416 picioare³. Se ştie însă că aerul odată respirat nu mai poate servi la acelaşi proces fără a fi fost mai întîi purificat în marele atelier al naturii. Potrivit experienţelor lui Valentinⁱ⁾ şi Brunner, un om sănătos, pare-se, expiră într-o oră aproximativ 1.300 de ţoli³ de acid carbonic; ceea ce ar însemna aproximativ 8 uncii de cărbune solid pe care plămînul îl elimină în 24 de ore. „Fiecare om ar trebui să aibă la dispoziţie cel puţin 800 de picioare³“ (Huxleyⁱ⁾).

297) Potrivit legii engleze cu privire la reglementarea muncii în fabrici, părinţii nu-şi pot trimite copiii sub 14 ani în fabricile „controlate“ fără a-i trimite în acelaşi timp la o şcoală elementară. Fabricantul răspunde de respectarea legii. „Învăţămîntul de fabrică este obligatoriu şi face parte din condiţiile muncii“. („Reports of Insp. of Fact, 31st Oct. 1865“, p. 111.)

298) În ceea ce priveşte avantajele îmbinării gimnasticii (şi a exerciţiilor militare la băieţi) cu învăţămîntul obligatoriu al copiilor din fabrici şi al elevilor din şcolile pentru săraci, vezi discursul lui N. W. Senior la al şaptelea Congres anual al lui „National Association for the Promotion of Social Science“, în „Report of Proceedings etc.“, Lond. 1863, p. 63, 64, şi raportul inspectorilor de fabrici din 31 octombrie 1865, p. 118, 119, 120, 126 şi urm.

299) „Reports of Insp. of. Fact. l.c.“, p. 118, 119. Un fabricant de mătase naiv declară în faţa membrilor comisiei de anchetă de pe lîngă „Child. Empl. Comm.“: „Sînt absolut convins că adevăratul secret al formării unor muncitori destoinici rezidă în îmbinarea muncii cu învăţămîntul, începînd din perioada copilăriei. Munca nu trebuie să fie, bineînţeles, nici extenuantă, nici respingătoare sau nesănătoasă. Propriilor mei copii le-aş dori după orele de şcoală, ca variaţie, ore de muncă şi de joc“. („Child. Empl. Comm., V. Rep.“, p. 82, n. 36.)

300) Senior, l.c., p. 66. Felul în care marea industrie, transformînd modul material de a produce şi relaţiile de producţie sociale, transformă, la un anumit grad de dezvoltare, şi minţile rezultă cu pregnanţă dintr-o comparaţie între discursul din 1863 al lui N. W. Senior şi filipica lui împotriva legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1833. Acelaşi lucru reiese şi făcînd comparaţie între concepţiile congresului menţionat şi faptul că, în anumite regiuni agricole ale Angliei, nici astăzi părinţii săraci, dacă nu vor să se expună morţii prin inaniţie, nu-şi pot permite să-şi instruiască copiii. Astfel, de pildă, după relatarea d-lui Snell, în Somersetshire, dacă o persoană săracă solicită un ajutor din partea parohiei, de obicei ea este obligată să-şi retragă copiii de la şcoală. Astfel, d-l Wollaston, paroh la Feltham, menţionează o serie de cazuri în care anumitor familii li s-a refuzat orice ajutor „pentru că îşi trimiteau băieţii la şcoală“!

301) Acolo unde maşinile folosite în producţia meşteşugărească, acţionate de forţa omului, concurează direct sau indirect cu maşinile dezvoltate, care presupun deci forţa motrice mecanică, are loc o mare schimbare în ceea ce priveşte muncitorul care acţionează maşina. La început, maşina cu abur l-a înlocuit pe muncitor; acum el este acela care trebuie să înlocuiască maşina cu abur. Încordarea şi cheltuirea forţei sale de muncă devin de-a dreptul monstruoase; de tineretul condamnat la aceste chinuri nici să nu mai vorbim! Astfel Longe, membru al comisiei, a găsit la Coventry şi în împrejurimi băieţi de 10—15 ani folosiţi la învîrtitul războaielor de panglici, abstracţie făcînd de copiii şi mai mici care trebuiau să învîrtească războaie de dimensiuni mai reduse. „Este o muncă extrem de grea. Băiatul înlocuieşte pur şi simplu forţa aburului“. („Child. Emp; Comm., V. Rep. 1866“, p. 114, n. 6.) Despre urmările nefaste ale „acestui sistem de sclavie“, cum îl numeşte raportul oficial, vezi l.c.

302) L.c., p. 3, nr. 24.

303) L.c., p. 7, nr. 60.

304) „În unele părţi muntoase ale Scoţiei... mulţi păstori şi cotters^*46 purtau, după o relatare din Statistical Account, împreună cu femeile şi copiii lor, încălţăminte confecţionată de ei din piele pe care o tăbăciseră singuri, haine confecţionate tot de ei din lînă pe care o tunseseră ei înşişi de pe oi sau din in cultivat tot de ei. La confecţionarea straielor abia dacă foloseau cîteva articole cumpărate, ac, sulă, degetar, şi unele piese de fier necesare la ţesut. Culorile erau extrase de către femei din copaci, arbuşti, buruieni etc.“ (Dugald Stewartⁱ⁾, „Works“, ed. Hamiltonⁱ⁾, vol. VIII, p. 327—328.)

305) În celebrul „Livre des métiers“ a lui Etienne Boileauⁱ⁾ se preconizează că la intrarea în rîndul meşterilor fiecare calfă să presteze un jurămînt „că îşi va iubi frăţeşte confraţii, că îi va ajuta pe fiecare în meseria lui, că nu va trăda cu bună ştiinţă secretele meseriei, ba chiar că, în interesul comunităţii, nu va atrage atenţia cumpărătorilor asupra defectelor pe care le prezintă produsele altora pentru a-şi recomanda propria marfă“.

306) „Burghezia nu poate să existe fără a revoluţiona neîncetat uneltele de producţie, deci relaţiile de producţie şi, prin urmare, toate relaţiile sociale. Pentru toate clasele industriale anterioare, dimpotrivă, prima condiţie de existenţă era menţinerea neschimbată a vechiului mod de producţie. Revoluţionarea neîncetată a producţiei, zdruncinarea neîntreruptă a tuturor relaţiilor sociale, veşnica nesiguranţă şi agitaţie deosebesc epoca burgheză de toate epocile anterioare. Toate relaţiile înţepenite, ruginite, cu cortegiul lor de reprezentări şi concepţii, venerate din moşi-strămoşi, se destramă, iar cele nou create se învechesc înainte de a avea timpul să se osifice. Tot ce e feudal şi static se risipeşte ca fumul, tot ce e sfînt este profanat şi oamenii sînt, în sfîrşit, siliţi să privească cu luciditate poziţia lor în viaţă, relaţiile lor reciproce“. (F. Engels und Karl Marx, „Manifest der Kommunistischen Partei“, Lond. 1848, p. 5.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. „Manifestul Partidului Comunist“, Editura politică, 1962, ed. a VIII-a, p. 35—36. — Nota trad.)

307) „Îmi luaţi şi viaţa

De-mi luaţi mijloacele prin care eu trăiesc“.

(Shakespeare)¹⁵²

308) Un muncitor francez întors din San Francisco scrie următoarele: „Nu m-aş fi crezut niciodată în stare să exercit toate meseriile pe care le-am practicat în California. Eram ferm convins că nu sînt bun decît de tipograf... Cînd m-am aflat in mijlocul acestei lumi de aventurieri care îşi schimbă meseria mai des decît cămăşile, pe viaţa mea! am făcut ceea ce făceau şi ceilalţi. Întrucît munca în mine nu s-a dovedit a fi destul de rentabilă, am părăsit-o şi m-am mutat la oraş, unde am fost rînd pe rînd tipograf, tinichigiu, plumbuitor etc. După ce am văzut astfel din experienţă că sînt bun pentru orice fel de muncă, mă simt mai puţin moluscă şi mai mult om“. (A. Corbonⁱ⁾, „De l'enseignement professionnel“, 2ème ed., p. 50.)

309) Încă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, John Bellers, un adevărat fenomen în istoria economiei politice, şi-a dat limpede seama de necesitatea de a înlătura actuala educaţie şi actuala diviziune a muncii, generatoare de hipertrofie şi atrofie la cei doi poli ai societăţii, deşi în direcţii opuse. El spune frumos: „A învăţa fără a-ţi însuşi nimic nu este cu mult mai bine decît a te învăţa să nu faci nimic... Munca fizică, la originea ei, a fost dată de dumnezeu. Munca e tot atît de necesară pentru sănătatea trupului ca hrana pentru viaţa lui; căci suferinţa pe care o ocolim prin trîndăvie ne loveşte prin boală... Munca toarnă untdelemn în lampa vieţii, iar gîndirea o aprinde... O muncă stupidă şi copilărească“ (obiecţie profetică împotriva lui Basedowⁱ⁾ şi a epigonilor lui contemporani) „face ca şi mintea copiilor să rămînă stupidă“. („Proposals for raising a Colledge of Industry of all useful Trades and Husbandry“, Lond. 1696, p. 12, 14, 16, 18.)

310) Acest lucru se întîmplă, de altfel, în majoritatea cazurilor şi în atelierele mai mici, cum am văzut în manufactura de dantele şi de împletituri de paie^*49 şi cum s-ar putea vedea mai amănunţit în manufacturile de prelucrarea metalului din Sheffield, Birmingham etc.

311) „Child. Empl. Comm., V. Rep.“, p. XXV, nr. 162, şi II. Rep., p. XXXVIII, nr. 285, 289; p. XXV, XXVI, nr. 191.

312) „Munca în fabrică poate fi la fel de curată şi la fel de ireproşabilă ca şi munca la domiciliu, dacă nu chiar mai mult“. („Reports of Insp. of Fact., 31st Oct. 1865“, p. 129.)

313) L.c., p. 27, 32.

314) Nenumărate dovezi în acest sens în „Rep. of. Insp. of Fact.“.

315) „Child. Empl. Comm., V. Rep“, p. X, nr. 35.

316) L. c., p. IX, nr. 28

317) L.c., p. XXV, nr. 165—167. Despre avantajele marii întreprinderi în comparaţie cu cele mici, vezi „Child. Empl. Comm., III. Rep.“, p. 13, nr. 144; p. 25, nr. 121; p. 26, nr. 125; p. 27, nr. 140 etc.

318) Industriile care ar urma să fie supuse reglementării sînt: manufactura de dantele, de ciorapi, de împletituri de paie, manufacturile de wearing apparel cu numeroasele lor subspecii, confecţionarea de flori artificiale, de încălţăminte, 'de pălării şi mănuşi, atelierele de croitorie, toate întreprinderile metalurgice de la furnale pînă la fabricile de ace etc., industria hîrtiei, manufactura sticlei, manufactura de tutun, fabricile de india-rubber^*51, fabricile de cocleţi (pentru ţesătorie), ţesătoria manuală de covoare, manufactura de umbrele, fabricarea de fusuri şi bobine, tipografiile, legătoria de cărţi, comerţul cu articole de papetărie (stationery, din care face parte şi confecţionarea cutiilor de carton, a hărţilor, vopselelor pentru hîrtie etc.), frîngheria, manufactura bijuteriilor din chihlimbar negru, cărămidăriile, manufactura manuală de mătase, producţia de panglici, salinele, fabricarea luminărilor de seu, fabricile de ciment, rafinăriile de zahăr, fabricile de pesmeţi, diferite lucrări în lemn ş.a.

319) L.c., p. XXV, nr. 169.

319a) Factory Acts Extension Act^*52 a fost votată la 12 august 1867. Ea reglementează munca în toate turnătoriile, forjele şi manufacturile de prelucrare a metalului, inclusiv uzinele constructoare de maşini, apoi în manufacturile de sticlă, hîrtie, gutapercă, tutun şi cauciuc, în tipografii, legătorii, în sfîrşit în toate atelierele unde lucrează mai mult de 50 de persoane. Hours of Labour Regulation Act^*53, votată la 17 august 1867, reglementează munca în atelierele mai mici şi aşa-numita muncă la domiciliu. Asupra acestor legi, asupra noului Mining Act^*54 din 1872 etc. voi reveni în volumul al doilea.

320) Senior, „Social Science Congress“, p. 55—58.

321) Personalul inspecţiei de fabrică se compunea din 2 inspectori, 2 inspectori adjuncţi şi 41 de subinspectori. În 1871 au mai fost numiţi 8 subinspectori. Totalul cheltuielilor necesitate de punerea în aplicare a legilor cu privire la reglementarea muncii în fabrici în Anglia, Scoţia şi Irlanda se cifra în 1871—1872 la numai 25.347 l.st., inclusiv cheltuielile de judecată pentru procesele de contravenţie.

322) Robert Owen, părintele fabricilor şi magazinelor cooperative, care, cum am mai arătat, nu împărtăşea însă cîtuşi de puţin iluziile urmaşilor săi în ceea ce priveşte importanţa acestor elemente de transformare izolate, a pornit nu numai în practică, în experienţele sale, de la sistemul de fabrică, ci l-a considerat şi din punct de vedere teoretic ca punct de plecare al revoluţiei sociale. D-l Visseringⁱ⁾, profesor de economie politică la Universitatea din Leyda, pare să intuiască acest lucru atunci cînd, în al său „Handboek van Praktische Staathuishoudkunde“, 1860—1862, care expune platitudinile economiei vulgare în forma cea mai corespunzătoare, pledează în favoarea producţiei meşteşugăreşti, împotriva marii industrii. {— La ediţia a 4-a. — „Noile subterfugii juridice“ (p. 264^*58), cărora le-a dat naştere legislaţia engleză prin Factory Acts, Factory Acts Extension Act şi Workshops' Act, care se contrazic unul pe altul, au devenit în cele din urmă insuportabile, astfel încît în 1878 întreaga legislaţie respectivă a fost codificată şi reunită în aşa-zisul Factory and Workshop Act^*59. O critică amănunţită a acestui cod de reglementare a muncii din Anglia actualmente în vigoare nu poate fi, bineînţeles, întreprinsă aici. Mă voi mulţumi cu următoarele observaţii. Legea cuprinde: 1. Fabrici textile. Aici lucrurile rămîn oarecum neschimbate: timpul de muncă permis pentru copiii de peste 10 ani: 5¹/₂ ore pe zi sau 6 ore pe zi şi ziua de sîmbătă liberă; adolescenţi şi femei: 10 ore în cursul primelor 5 zile ale săptămînii, sîmbătă cel mult 6¹/₂. — 2. Fabrici netextile. Aici dispoziţiile sînt mai apropiate de punctul 1 decît altădată, dar există încă şi acum unele excepţii favorabile capitaliştilor, care în anumite cazuri pot fi extinse şi mai mult cu aprobarea specială a ministrului de interne. — 3. Workshops, a căror definiţie este aproximativ identică cu aceea din legea anterioară; în măsura în care folosesc copii, adolescenţi sau femei, atelierele sînt oarecum asimilate fabricilor netextile, însă cu unele înlesniri. — 4. Workshops, în care nu lucrează copii sau adolescenţi, ci numai persoane de ambele sexe trecute de 18 ani; pentru această categorie, legea prevede un plus de înlesniri. — 5. Domestic Workshops, unde lucrează numai membrii familiei în locuinţa familiei; dispoziţii şi mai elastice şi în acelaşi timp restricţia pentru inspector de a intra fără o autorizaţie specială, ministerială sau judecătorească, în încăperi care servesc concomitent şi ca locuinţă şi, în sfîrşit, deplina libertate a împletitului paielor, dantelelor şi a confecţionării mănuşilor în cadrul familiei. Cu toate defectele sale, legea este, alături de legea federală elveţiană cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 23 martie 1877, cea mai bună lege în acest domeniu. Deosebit de interesantă este compararea acestei legi cu legea federală elveţiană menţionată mai sus, întrucît scoate în evidenţă avantajele şi dezavantajele celor două metode legislative: a celei engleze, „istorice“, care intervine de la caz la caz, şi a celei continentale, construită pe baza tradiţiilor revoluţiei franceze, metodă mai generalizatoare. Din păcate, codul englez a rămas încă în mare parte literă moartă, întrucît aplicarea sa în ateliere întîmpină greutăţi din pricina personalului de inspecţie insuficient. — F.E.}

323) O descriere amănunţită a maşinilor folosite în agricultura engleză se găseşte în „Die landwirthschaftlichen Geräthe und Maschinen Englands“ a Dr. W. Hammⁱ⁾, 2.Aufl., 1856. În schiţa sa despre dezvoltarea agriculturii engleze, d-l Hamm îl urmează în mod cu totul necritic pe d-l Leonce de Lavergneⁱ⁾. {La ediţia a 4-a. — Lucrare astăzi, bineînţeles, învechită. — F.E.}

324) „Voi împărţiţi poporul în două tabere duşmane: ţărani grosolani şi pigmei fără vlagă. Doamne sfinte! O naţiune divizată după interese agricole şi comerciale se crede sănătoasă, ba, mai mult, se consideră luminată şi civilizată, nu numai în pofida, ci tocmai din cauza acestei divizări monstruoase şi nefireşti“. (David Urquhartⁱ⁾, l. c., p. 119.) Acest pasaj ilustrează atît tăria, cît şi slăbiciunea unei critrci care ştie să judece şi să condamne prezentul, dar nu să-l înţeleagă.

325) Comp. Liebigⁱ⁾, „Die Chemie in ihrer Anwendung auf Agrikultur und Physiologie“, 7. Auflage, 1862, în special în primul volum, „Einleitung in die Naturgesetze des Feldbaus“. Tratarea laturii negative a agriculturii moderne din punctul de vedere al ştiinţelor naturii rămîne unul dintre meritele nepieritoare ale lui Liebig. De asemenea şi excursurile sale în istoria dezvoltării agriculturii, deşi nu lipsite de greşeli grosolane, conţin unele sclipiri. E regretabil însă că face afirmaţii hazardate, cum ar fi, de pildă, aceasta: „Prin fărîmiţare continuă şi prin arat repetat creşte circulaţia aerului în interiorul particulelor poroase ale solului, iar suprafaţa acelor soluri asupra cărora urmează să acţioneze aerul se măreşte şi se reînnoieşte, dar se va înţelege lesne că randamentul mai mare al cîmpului nu poate fi proporţional cu munca cheltuită cu cultivarea pămîntului, el sporind într-o proporţie mult mai mică“. „Această lege — adaugă Liebig — a fost formulată pentru prima oară de J. St. Mill, în «Princ. of Pol. Econ.», v. 1. p. 17, în felul următor: «Legea generală a agriculturii este că produsul pămîntului creşte, caeteris paribus, într-o proporţie descrescîndă faţă de creşterea numărului muncitorilor folosiţi»“ (d-l Mill repetă pînă şi legea arhicunoscută a lui Ricardo într-o formulare falsă, căci, întrucît „the decrease of the labourers employed“, scăderea numărului muncitorilor folosiţi, a însoţit în Anglia întotdeauna progresul agriculturii, legea descoperită pentru Anglia şi în Anglia n-ar găsi, cel puţin în Anglia, nici o aplicare), „lucru destul de curios, întrucît cauza acestei legi îi era necunoscută“. (Liebig, l. c., Bd. I, p. 143 şi nota.) Abstracţie făcind de interpretarea eronată a cuvîntului „muncă“, prin care Liebig înţelege altceva decît înţelege economia politică, pare în orice caz „destul de curios“ că el îl consideră pe J. St. Mill drept primul care a enunţat o teorie formulată pe vremea lui A. Smith pentru prima oară de James Andersonⁱ⁾ şi repetată apoi în diferite scrieri ale acestuia pînă la începutul secolului al XIX-lea, pe care Malthusⁱ⁾, acest maestru al plagiatului (întreaga lui teorie a populaţiei reprezintă un plagiat neruşinat), şi-a însuşit-o în 1815, o teorie pe care Westⁱ⁾ a dezvoltat-o concomitent cu Anderson şi independent de el, pe care Ricardo a formulat-o în 1817 în legătură cu teoria generală a valorii şi care de atunci a făcut înconjurul lumii sub numele lui Ricardo, o teorie pe care James Mill (tatăl lui J. St. Mill) a vulgarizat-o în 1820 şi pe care, în sfîrşit, o repetă între alţii şi d-l J. St. Mill ca pe o dogmă şcolărească devenită loc comun. Este de netăgăduit că J. St. Mill îşi datorează autoritatea, în orice caz „ciudată“, aproape exclusiv unor qui pro quo-uri^*60 asemănătoare.

*1 — „a vreunei fiinţe omeneşti care nu trăieşte din munca altora“. — Nota trad.

*2  — maşina de tricotat circulară. —Nota trad.

*3 — nave transoceanice. — Nota trad.

*4 — pivot. — Nota trad.

*5 — arbori pentru roţi cu zbaturi. — Nota trad.

*6 — în raport. — Nota trad.

*7 — la prima vedere. — Nota trad.

*8 — prin excelenţă. — Nota trad.

*9  — Vezi volumul de faţă, p. 385. — Nota red.

*10 — principal. — Nota trad.

*11 Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2. Bucureşti. Editura politică, 1962, ed. a II-a. — Nota trad.

*12 — populaţie excedentară. — Nota trad.

*13 — „Fie-vă somnul uşor şi să cînte cocoşii-n zadar.
             Azi, morăriţe, cruțați-vă mîna ce macină greu!
             La porunca lui Deo, fac nimfele muncile voastre,
             Sprinten se avîntă din roată în roată cu paşi diafani,
             Huruie pietrele grele în rodnic ocol, zdruncinînd
             Spiţele lungi ferecate de osii în zdravene chingi,
             Veacul strămoşilor, iată-l! Trăi-vom un trai fericit,
             Darul zeiţei ne iartă de truda purtată cu greu“. — Nota trad.

*14 — „filatori eminenţi“, „mari fabricanţi de salam“ şi „negustori de cremă de ghete influenţi“. — Nota trad.

*15 — În ediţiile 1-4 este ¹/₅. — Nota red.

*16 — raportului parlamentar. — Nota trad.

*17 Vezi volumul de faţă, p. 397—398. — Nota red.

*18 — „maşini de pluşat“. — Nota trad.

*19 1846. — Nota red.

*20 Pfunzi. — Nota red.

*21 Vezi volumul de faţă, p. 298—303. — Nota red.

*22 — „Atelierele naţionale“. — Nota trad.

*23 — pe cale civilă. — Nota trad.

*24 — maşinilor de dărăcit. — Nota trad.

*25 — „alungarea ţăranilor de pe pămînturile lor“. — Nota trad.

*26 — secţia de bataj. — Nota trad.

*27 — secţia de bobinat şi de întins fire. — Nota trad.

*28 — „suprasaturarea pieţei“. — Nota trad.

*29 — Asta e tot. — Nota trad.

*30 — poanta. — Nota trad.

*31 — depănători. — Nota trad.

*32 — „oameni cumsecade“. — Nota trad.

*33 — „perfectibilitate perfectibilă“. — Nota trad.

*34 Vezi volumul de faţă, p. 424—425. — Nota red.

*35 Vezi volumul de faţă, p. 465. — Nota red.

*36 — experienţe asupra unui corp fără valoare. — Nota trad.

*37 — material de cămăşi. — Nota trad.

*38 — şeful poliţiei. — Nota trad.

*38a — clădire pentru mașini. — Nota trad.

*39 Dispensarul general. — Nota trad.

*40 — la discreţie totală. — Nota trad.

*41 — principal. — Nota trad.

*42 — plăci turnante mecanice. — Nota trad.

*43 — plăcile turnante manuale. — Nota trad.

*44 — legea pentru extinderea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici. — Nota trad.

*45 „Imposibil? Nu-mi spuneţi niciodată acest cuvînt stupid!“ — Nota trad.

*46 — ţărani săraci. — Nota trad.

*47 — „şcoli profesionale“. — Nota trad.

*48 — această culme. — Nota trad.

*49 — Vezi volumul de faţă, p. 474—478 — Nota red.

*50 — fabricant de pungi şi de cutii de carton. — Nota trad.

*51 — cauciuc. — Nota trad.

*52 — legea pentru extinderea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici. — Nota trad.

*53 — legea cu privire la reglementarea timpului de muncă. — Nota trad.

*54 — legea minelor. — Nota trad.

*55 — legea cu privire la inspecţia minelor. — Nota trad.

*56 — interogatorii încrucişate. — Nota trad.

*57 — accidente mortale. — Nota trad.

*58 — Vezi volumul de faţă, p. 311. — Nota red.

*59 — legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici şi ateliere. — Nota trad.

*60 — substituiri. — Nota trad.

129. Maşina calorică — maşină care funcţiona pe principiul dilatării şi comprimării aerului prin încălzire şi răcire. Faţă de maşina cu abur era greoaie şi avea un coeficient de utilitate foarte scăzut. Inventată la începutul sec. al XIX-lea, la sfîrşitul acestui secol ea îşi pierduse orice utilitate practică. — Nota red.

130. Jenny — maşină de filat inventată în 1764—1767 şi pe care creatorul ei, James Hargreaves, a numit-o astfel în cinstea fiicei sale. — Nota red.

131. Biblia. Deuteronomul, cap. 25, 4. — Nota red.

132. Boynes. „The Cotton Trade. Two Lectures on the above Subject, Delivered before the Membres of the Blackburn Literary Scientific and Mechanics' Institution“. Blackburn — London, 1857, p. 48. — Nota red.

133. Privy council (Consiliul privat) — organ special pe lîngă regele Angliei, alcătuit din miniştri şi alţi demnitari, precum şi din reprezentanţi ai înaltului cler. A luat fiinţă în secolul al XIII-lea. Vreme îndelungată a avut dreptul de a emite legi în numele regelui şi peste capul parlamentului. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea rolul Consiliului privat a scăzut considerabil. În prezent Consiliul privat nu participă practic la conducerea statului. — Nota red.

134. Schiller. „Cîntecul despre clopot“. — Nota red.

135. Se citează p. 22 din lucrarea lui A. Ure (vezi adnotarea 76). — Nota red.

136. Vezi volumul de faţă, p. 290 şi urm. — Nota red.

137. Vezi volumul de faţă, p. 299, nota 157. — Nota red.

138. Fourier numeşte fabricile „ocne cu regim ceva mai blînd“ („les bagnes mitigés“) în lucrarea „La fausse industrie morcelée, répugnante, mensongère, et l'antidote, l'industrie naturelle, combinée, attrayante, véridique, donnant quadruple produit“, Paris, 1835, p. 59. — Nota red.

139. Marx citează lucrarea lui Secondo Lancellotti „L'Hoggidi overo Gl'ingegni non inferiori a'passati“ după I. Beckmann „Beyträge zur Geschichte der Erfindungen“. Band I, Leipzig, 1786, S. 125—126. — Nota red.

140. Tabelul a fost întocmit pe baza datelor extrase din următoarele trei documente parlamentare purtînd titlul comun „Factories“: „Return to an Address of the Honourable the House of Commons, dated 15 April 1856“; „Return to an Address of the Honourable the House of Commons, dated 24 April 1861“ şi „Return to an Address of the Honourable the House of Commons, dated 5 December 1867“. — Nota red.

141. „Tenth Report of the Commissioners appointed to inquire into the Organization and Rules of Trades Unions and other Associations: together with Minutes of Evidence“. London, 1868, p. 63, 64. — Nota red.

142. „Nominibus mollire licet maia“ („Se cuvine ca răul să fie îndulcit prin cuvinte“) — Ovidiu, „Ars amatoria“, cartea a II-a, II, versul 657. — Nota red.

143. Marx a luat aceste date din documentul parlamentar: „Corn, Grain and Meal. Return to an Order of the Honourable the House of Commons, dated 18 February 1867“. — Nota red.

144. Legile împotriva dreptului de asociere — legi adoptate de parlamentul englez în 1799 şi 1800, care interziceau crearea şi activitatea oricăror organizaţii muncitoreşti. Aceste legi au fost abrogate de parlament în 1824, iar în 1825 abrogarea lor a fost confirmată din nou. Cu toate acestea, autorităţile au continuat să limiteze în mare măsură activitatea asociaţiilor muncitoreşti. Astfel, simpla agitaţie pentru intrarea muncitorilor într-o asociaţie şi pentru participarea la greve era considerată ca „uz de forţă“ şi „violenţă“ şi se pedepsea ca delict penal. — Nota red.

145. Vezi adnotarea 98. — Nota red.

146. Marx se referă la faptul că după desfiinţarea monopolului Companiei Indiilor Orientale în comerţul cu China (1833) comercianţii particulari englezi au pătruns masiv pe piaţa chineză. O amploare deosebit de mare a luat comerţul de contrabandă cu opium, sprijinit pe toate căile de guvernul Angliei, care a nesocotit în mod conştient legile şi interesele de stat ale Chinei şi a contribuit la intoxicarea în masă şi la subminarea sănătăţii chinezilor. Ca răspuns la măsurile hotărîte luate de autorităţile chineze împotriva importului de contrabandă a acestui stupefiant în ţara lor, englezii au dezlănţuit primul război „al opiului“ (1839—1842), care s-a încheiat printr-un tratat inegal şi tîlhăresc pentru China. — Nota red.

147. Vezi adnotarea 129. — Nota red.

148. Vezi adnotarea 133. — Nota red.

149. Vezi adnotarea 49. — Nota red.

150. Registrar General (Registratorul general) — aşa se numea în Anglia funcţionarul care conducea Biroul central de înregistrare a actelor de stare civilă. Pe lîngă atribuţiile sale obişnuite, odată la 10 ani, biroul făcea recensămîntul populaţiei. — Nota red.

151. Este vorba de documentul parlamentar intitulat: „Factories. Return to an Address of the Honourable the House of Commons, dated 24 April 1861“. p. 9. — Nota red.

152. W. Shakespeare. „Neguţătorul din Veneţia“, actul IV, scena 1. — Nota red.

153. „Ne sutor ultra crepidam!“ („Cizmarule, vezi-ţi de calapoadele tale“) — i-a replicat renumitul pictor grec antic Apelles unui cizmar care i-a criticat picturile; cizmarul nu se pricepea deloc la pictură, dar îi reproşa că într-o pictură a sa nu a redat bine încălţămintea. — Nota red.

154. Vezi adnotarea 5. — Nota red.

Capitalul, vol. I
<< Capitolul doisprezece. Diviziunea muncii şi manufactura  |  Capitolul paisprezece. Plusvaloare absolută şi plusvaloare relativă >>
Marx/Engels