Pe vremea cînd trăia Vladimir Ilici, cred că cel mai plăcut subiect de discuţie pentru toţi cei ce am avut fericirea să ne aflăm în preajmă-i, ar fi fost chiar persoana lui, pentru că era firesc ca noi, care am trăit şi am muncit alături de el, să înţelegem şi să simţim mai curînd decît alţii ce fel de om munceşte alături de noi. Dar marea modestie care-l caracteriza pe acest om ne împiedica pe atunci să vorbim despre el.
Astăzi, cînd e limpede pentru toţi cît de puternice erau legăturile care-l uneau cu cele mai largi mase populare, cînd despre el vorbeşte întreaga lume, ne vine greu să o facem, dintr-un motiv cu totul diferit: nu ne putem împăca în nici un chip cu gîndul că ne-a părăsit pentru totdeauna.
Astăzi, desigur, foarte mulţi înţeleg limpede că noi am pierdut în persoana lui Vladimir Ilici un om neobişnuit de drag maselor de milioane de oameni ai muncii, o personalitate cu totul excepţională prin calităţile sale şi care a străbătut un drum istoric de o însemnătate incontenstabilă, după cum incontestabil este şi faptul că pînă în prezent ţara noastră n-a mai dat un asemenea om.
Totuşi, nu-i chiar atît de uşor să pătrunzi taina geniului acestui om şi să dezvălui trăsăturile fundamentale ale personalităţii lui, astfel încît să caracterizezi în mod just acele particularităţi care îl înalţă cu mult, cu foarte mult deasupra noastră, a tuturor.
Ni se întîmplă adesea ca, numindu-i geniali pe acei oameni care apar la anumite intervale în istoria omenirii şi care luminează celorlalţi calea vieţii ca nişte coloane de foc, să fim neputincioşi în încercarea de a explica genialitatea lor. Într-adevăr, să ne amintim cum este caracterizat un om genial.
Există, de pildă, următoarea definiţie: geniul este o îmbinare fericită şi originală de însuşiri pozitive într-o personalitate omenească. Geniul este un exemplu, care ilustrează cum se transformă cantitatea în calitate. Avem în faţa noastră un om bun, capabil, talentat; dacă la toate acestea adăugăm un element relativ neînsemnat, dar care are o deosebită greutate pentru această îmbinare de calităţi, vom avea de-a face nu cu un simplu om de talent, ci cu un om de geniu. Totuşi, a vorbi aşa, în general, înseamnă a nu spune nimic. În felul acesta nu găseşti nici o explicaţie pentru taina genialităţii.
Există şi următoarea definiţie: genialitatea este o formă deosebită a capacităţii de muncă, este aproape întotdeauna rezultatul unei puteri de muncă uriaşe, concentrate. Totuşi, ne putem aminti de mulţi oameni foarte muncitori, dar care n-au nimic comun cu geniul. După cum se vede, sîntem nevoiţi să admitem că a încerca să dai o definiţie generală a geniului înseamnă a pune problema greşit, deoarece această problemă poate fi soluţionată numai prin aplicarea la un caz concret; de fiecare dată pentru persoane diferite vom găsi soluţii cu totul diferite.
Dacă punem astfel problema, trebuie să recunoaştem că este foarte greu să înfăţişezi în toată plinătatea ei o personalitate atît de uriaşă cum a fost Vladimir Ilici. Dar eu nu-mi voi asuma soluţionarea acestei probleme, ci mă voi mărgini să redau numai unele momente. Această problemă e vastă şi spinoasă şi, probabil, «Doar veacurile întregi-vor portretul nedesăvîrşit». La prima vedere el nu făcea o impresie deosebită. Dar amintiţi-vă ce spunea Marx relativ la trăsăturile distinctive ale revoluţiilor proletare, în comparaţie cu cele burgheze. Dacă este adevărat că însăşi esenţa mişcării proletariatului exclude strălucirea de faţadă şi dramatismul de paradă în acţiunile maselor populare — eroul principal al acestor revoluţii — atunci nu sîntem oare îndreptăţiţi să ne aşteptăm ca şi la persoanele cărora le revine marele rol istoric de a fi adevăraţi conducători ai proletariatului să aflăm, ca să spunem aşa, o simplitate deosebită? În orice caz, această lipsă de strălucire exterioară, de paradă, era o însuşire caracteristică lui Vladimir Ilici.
Să începem, de pildă, cu înfăţişarea lui simplă, modestă. Nu prea înalt, purtînd o şepcuţă oarecare, el putea trece uşor neobservat, fără să bată la ochi, în orice cartier industrial. O faţă smeadă şi plăcută, cu un aer puţin oriental — iată cam tot ce se poate spune despre înfăţişarea lui exterioară. Cu aceeaşi uşurinţă, îmbrăcat într-un suman, Vladimir Ilici putea să se piardă în orice mulţime de ţărani de pe Volga. Chipul lui avea ceva izvorît parcă de-a dreptul din aceste pături de jos ale poporului, ca şi cum s-ar fi înrudit prin sînge cu ele. Dar era de ajuns să-ţi cufunzi privirile în ochii lui Vladimir Ilici, în aceşti ochi de un căprui-închis, atît de neobişnuiţi, de pătrunzători, plini de forţă şi energie lăuntrică, pentru a simţi de îndată că ai în faţă un om de o factură cu totul neobişnuită. Majoritatea portretelor lui Vladimir Ilici nu sînt în stare să redea impresia de bogăţie sufletească excepţională, care înlocuia repede prima impresie trezită de înfăţişarea lui simplă, de îndată ce începeai să-i cercetezi mai îndeaproape chipul. Nu degeaba, un cunoscut sculptor francez, care nu bănuia probabil ce activitate istorică avea să desfăşoare Vladimir Ilici, a fost totuşi atît de uimit şi de entuziasmat de conturul superb al frunţii lui, încît l-a urmărit literalmente pe străzile Parisului, propunîndu-i să-i pozeze pentru ca să-i sculpteze capul. După părerea artistului, acesta avea o deosebită frumuseţe spirituală, iar linia frunţii lui Vladimir Ilici avea o asemănare uimitoare cu imaginea sculpturală a marelui gînditor al antichităţii, Socrate.
Fondul spiritual al lui Vladimir Ilici se dezvăluia însă cu o deosebită putere nu atît în înfăţişarea lui, cît în contactul cu oamenii. Aflîndu-mă de multe ori împreună cu Vladimir Ilici în diferite colective care nu avuseseră posibilitatea să audă despre el, prevedeam întotdeauna cu certitudine ce avea să se întîmple. Căci oriunde şi în orice grup de oameni ar fi apărut, din moment ce venirea lui era legată de necesitatea de a se pronunţa asupra unei probleme, puteai afirma dinainte că el va deveni de îndată centrul atenţiei generale. Ştiam că nu va spune nimic strident sau pompos, dar că tot ce va spune va fi atît de important şi de semnificativ, atît de just şi de expresiv, încît va deveni pentru toţi evident că omul care este în stare să vorbească astfel este un om excepţional de înzestrat.
În amintirile despre L. N. Tolstoi, se subliniază uneori că acesta, recurgînd cînd era necesar la englezeasca sau franţuzeasca cea mai subtilă, ştia să-i facă pe interlocutorii săi care îşi permiteau faţă de el o familiaritate ne la locul ei să simtă întreaga distanţă ce îl despărţea de acest gen de filistini. Vladimir Ilici, deşi nu recurgea la engleză sau franceză, avea totuşi un dar asemănător, însă într-o măsură mai mare: prieten credincios şi tovarăş plin de solicitudine faţă de prietenii săi adevăraţi, faţă de activiştii partidului proletar căruia i-a închinat fără rezervă întreaga viaţă, el era întotdeauna şi pretutindeni duşmanul neîmpăcat al oricărui fel de filistinism şi mărginire, al oricărui împăciuitorism faţă de atmosfera de mlaştină a mediului înconjurător, indiferent sub ce paravan se ascundea acest împăciuitorism. Acolo unde era prezent Vladimir Ilici, fără vreun efort vizibil din partea lui, lua naştere întotdeauna o atmosferă deosebită de puritate şi avînt; se înţelegea oarecum de la sine că acolo unde se afla el nu era loc pentru discuţii fără rost, pentru vorbe goale şi cu atît mai puţin pentru banalităţi.
O figură obişnuită la prima vedere, dar numai la prima vedere, şi care apoi apărea neînchipuit de atrăgătoare, luminată de deosebita ei frumuseţe spirituală; cuvinte simple, dar astfel îmbinate încît se simţea de îndată neobişnuita concentrare şi vigoare a intelectului său — acestea sînt, desigur, numai unele trăsături ale genialei personalităţi a lui Vladimir Ilici. Neîndoielnice sînt uriaşa lui capacitate de muncă, şi înzestrarea lui multilaterală (nu degeaba în liceu a fost ani de-a-rîndul cel mai bun elev) ca şi marile lui rezerve de vitalitate. E chiar oarecum ciudat să vezi cum în notele biografice privitoare la Vladimir Ilici — şi aceasta în repetate rînduri — se vorbeşte despre organismul lui viguros. Făptura scundă a lui Vladimir Ilici parcă nu se potriveşte cu imaginea pe care şi-o fac îndeobşte oamenii despre vigoare. Totuşi, aşa este: în acest trup mic şi robust clocotea într-adevăr o inepuizabilă energie, nu numai a spiritului, ci şi a unui organism puternic, sănătos, normal. Îmi amintesc că pe cînd eram deportaţi în Siberia, într-o discuţie avută cu Vladimir Ilici, i-am vorbit despre definiţia omului sănătos, formulată de Billroth, un chirurg bine cunoscut pe vremea aceea, definiţie în care se spunea că sănătatea se manifestă printr-o activitate emoţională foarte precisă. Vladimir Ilici s-a arătat extrem de satisfăcut de această definiţie.
«Chiar aşa e, — spunea el, — dacă un om sănătos vrea să mănînce, atunci o vrea cu adevărat; dacă vrea să doarmă, atunci nu stă să caute dacă patul e moale sau tare, iar dacă urăşte — atunci urăşte cu adevărat...»
Atunci, privind la roşeaţa ce-i îmbujora obrajii, la strălucirea ochilor lui adînci, m-am gîndit: «Iată un admirabil model de om sănătos».
Dar scurte sînt căile noastre părnînteşti. De aceea e o mare fericire să te găseşti pe tine însuţi şi să-ţi descoperi înclinaţiile esenţiale încă de timpuriu, din fragedă tinereţe. Oare nu aceasta înseamnă, în fond, să reuşeşti în viaţă? Dacă e aşa, atunci Vladimir Ilici a reuşit pe deplin. El îmi spunea că terminase definitiv cu toate problemele religioase încă din clasa a cincea de liceu, cînd şi-a scos crucea de la gît şi a aruncat-o la gunoi. Iar cînd l-am întîlnit pentru prima dată, la vîrsta de 23 de ani, el întruchipa tipul omului monolit, necizelat încă, dar pe deplin conturat, căruia îi era dat să-şi dezvăluie în viitor în faţa întregii lumi neobişnuita forţă a integrităţii sale lăuntrice.
Mi-e vie în minte imaginea Petersburgului şi a activităţii cercurilor studenţeşti revoluţionare din Petersburg de la începutul ultimului deceniu al secolului trecut. Voi căuta, pornind de la prima perioadă a activităţii lui Vladimir Ilici la Petersburg, să arăt care erau năzuinţele acestui tînăr neobişnuit. Cred că în felul acesta va reieşi limpede într-o anumită măsură acea trăsătură deosebită a individualităţii lui excepţionale care a făcut ca Vladimir Ilici Ulianov, tînărul extrem de înzestrat şi plin de viaţă, să devină genialul Lenin. Noi considerăm învăţătura socialismului ştiinţific drept ştiinţa cea mai măreaţă şi, pentru oamenii muncii, cea mai importantă. Această ştiinţă oferă cheia înţelegerii celui mai important lucru: ea arată cum trebuie să trăim, cum trebuie să luptăm pentru a schimba, pentru a reconstrui însăşi viaţa, în aşa fel încît să se transforme dintr-o luptă a tuturor împotriva tuturor, într-o orînduire armonioasă, fericită, frăţească. Lucrările lui Marx şi Engels au fost acelea care au pus în mîna oamenilor muncii puternice mijloace de luptă pentru înfăptuirea anevoioasei treceri de la capitalism la socialism. Totuşi, evenimentele politice din Europa Occidentală au fost de aşa natură, încît ultimele două decenii ale secolului trecut au constituit o perioadă de relativă acalmie pe frontul luptei de clasă. E drept, Engels afirma că în aceşti ani de evoluţie lentă partidul social-democrat din Germania a prins bujori în obraji, dar, pînă la urmă, s-a constatat că, datorită strădaniilor aceleiaşi social-democraţii, arma de nepreţuit creată de marii făurari ai viitorului — Marx şi Engels — a fost depusă ca armă de rezervă în inofensivele arsenale ale acestei «opoziţii legale».
Şi iată că pe cîmpiile noastre nordice apare un om neobişnuit, care îşi dă seama ca nimeni altul de forţa uriaşă a armei făurite de geniul lui Marx. Pentru el, marxistul este în primul rînd un revoluţionar. El năvăleşte în arsenalul cu arme de rezervă al social-democraţiei germane, smulge armura de pe pereţi, deschide larg uşile şi ferestrele, sună alarma, cheamă milioanele de oameni ai muncii şi-i înarmează cu arma marxismului în vederea luptei pe viaţă şi pe moarte împotriva capitalismului şi a slugilor lui. Acest om a fost V. I. Ulianov-Lenin.
Cea mai bună politică este politica principială. În acest sens, fiind admirabil înarmat cu principiile călăuzitoare ale învăţăturii lui Marx, Vladimir Ilici a fost un excelent om politic.
Dar un bun om politic trebuie să posede acel simţ deosebit care se numeşte simţul realităţii. Prin exemplul activităţii desfăşurate de-a lungul celor trei revoluţii din Rusia, Vladimir Ilici ne-a oferit în mod concret un model superior de cunoaştere şi înţelegere pătrunzătoare a realităţii.
În 1889, pe cînd eram un tînăr de 17 ani, încă total neformat din punct de vedere spiritual, am plecat la Petersburg şi m-am înscris la Institutul tehnologic. În al doilea an de studii, am aderat la aripa stîngă a studenţimii din vremea aceea. Îmi amintesc că, de la bun început, atît eu cît şi noii mei prieteni eram cu desăvîrşire dominaţi de o dorinţă nedesluşită, dar imperioasă, de «a da foc corăbiilor», adică de a rupe cu ideile mic-burgheze cu care fuseserăm hrăniţi toţi cei care din diferite colţuri ale provinciei ne adunasem sub acelaşi acoperămînt. Pe diferite căi, ajungeau pînă la noi fire ce ne legau într-un fel sau altul de amintirea luptei eroilor revoluţionari care străbătuseră «un drum plin de glorie şi de nobleţe » chiar acolo, între zidurile acelui oraş. Primele cercetări ale raznocinţilor din perioada 1860—1870, care ajungeau la noi din filele îngălbenite ale revistelor «Sovremennik» şi «Otecestvennîe Zapiski», scrierile demascatoare ale lui Saltîkov-Şcedrin, scînteietoarea publicistică a lui Mihailovski, pătrunsă de dragostea pentru libertate, predica greoaie a lui Lavrov, diferitele broşuri publicate de zemlevolţi şi narodovolţi şi, în sfîrşit, uimitoarea chemare ce răsuna în publicaţiile grupului «Eliberarea muncii», chemare ce corespundea primăverii vieţii noastre — iată lanţul tipăriturilor care au contribuit la transformarea noastră din nişte nebuloşi iubitori de popor în marxişti pe depun conturaţi. Şi ca o stîncă ce marca punctul de cotitură pe acest drum, se înălţa măreaţa operă a luiMarx: «Capitalul»...
Aprofundînd cele citite în paginile acestei cărţi, am început să simţim teren solid sub picioare şi să găsim puncte de sprijin pentru o atitudine critică faţă de narodnicismul de toate nuanţele, indiferent de culorile revoluţionare arborate de el. Curînd, grupul nostru, alcătuit în majoritatea lui din studenţi în tehnologie, ajunsese la un adevărat cult pentru Marx[1].
Oridecîteori făceam cunoştinţă cu cineva, ne informam în primul rînd despre atitudinea lui faţă de Marx. Eu, personal, de pildă, eram profund convins că dintr-un om care n-a studiat de două sau trei ori «Capitalul» lui Marx nu va ieşi niciodată un om de ispravă... Din nefericire, aveam aproape aceleaşi pretenţii nu numai faţă de capetele studenţilor, ci şi faţă de creierii muncitorilor cu care încercam încă de pe atunci să înnodăm legături trainice, grupîndu-i în cercuri de propagandă. Şi astăzi încă mai am mustrări de conştiinţă ori de cîte ori îmi amintesc cum îi chinuiam noi pe primii noştri prieteni din sînul clasei muncitoare cu problema «hainei» sau a «pînzei» din primul capitol al «Capitalului». Cercurilor noastre muncitoreşti revoluţionare le revenea şi o muncă de culturalizare, înlesnită în mare măsură de imensa sete spirituală care îi anima pe muncitorii înaintaţi din vremea aceea.
Apariţia lui V. I. Ulianov în rîndurile noastre în toamna anului 1893 poate fi asemuită, prin urmările ei, cu dezlănţuirea unei furtuni înnoitoare. Din acea clipă a început pentru noi o viaţă nouă. Cînd m-am întors în toamna anului 1893 de la practica de vară dintr-o uzină, am găsit întregul meu cerc într-o stare de neobişnuită înviorare. Aceasta se datora tocmai faptului că noul nostru prieten, Vladimir Ulianov, venit printre noi de pe malurile Volgăi, devenise într-un răstimp extrem de scurt figura centrală a organizaţiei noastre. Chiar şi simplul fapt că era fratele lui Aleksandr Ilici Ulianov, unul dintre ultimii narodovolţi glorioşi, executat în 1887, îi crea cele mai favorabile premise, pentru a găsi o primire prietenească în mediul nostru... Cînd privesc înapoi şi mi-l amintesc pe Vladimir Ilici, aşa cum era el pe atunci, la 23 de ani, îi văd limpede trăsăturile luminate de o uimitoare puritate sufletească şi de un nesecat entuziasm, vizibil în permanenta lui năzuinţă spre fapte măreţe şi în neprecupeţita lui dăruire de sine. Poate că toate acestea îşi aveau obîrşia în tragedia ce-i lovise familia, în amintirea figurii eroice a fratelui său — împrejurări care-l legau altfel decît pe noi de tradiţiile eroicei lupte revoluţionare a înaintaşilor noştri. Totuşi, ca marxişti fervenţi pînă la pedanterie, noi eram mult mai impresionaţi de iscusinţa uimitoare cu care stăpînea arma marxismului şi de cunoaşterea excepţională, de-a dreptul uluitoare a situaţiei economice a ţării pe baza culegerilor statistice.
Prima mea întîlnire cu Vladimir Ilici a avut loc la locuinţa lui Z. P. Nevzorova, cu ocazia referatului prezentat de el pe tema «pieţelor». În acest referat, Vladimir Ilici ne-a impresionat atît de mult prin bogăţia de exemple de ordin statistic, încît am încercat o satisfacţie nemărginită, văzînd ce instrument grozav ne oferă marxismul pentru cunoaşterea propriei noastre economii. Unii dintre membrii cercului nostru au fost chiar şocaţi într-o anumită măsură de această abordare concretă şi originală a unei probleme prin excelenţă teoretice cum este problema creării pieţei în perioada capitalismului ascendent. Pe baza materialului privitor la dezvoltarea economică a Rusiei, Vladimir Ilici a răsturnat întregul eşafodaj al argumentării lor confuze şi artificiale referitoare la dezvoltarea economiei capitaliste.
Pentru fruntea sa proeminentă şi pentru marea sa erudiţie, Vladimir Ilici a trebuit să plătească, primind numele conspirativ de «Bătrînul», nume care contrasta cum nu se poate mai flagrant cu vioiciunea şi cu inepuizabila energie tinerească ce clocotea în el. Dar uşurinţa cu care acest tînăr mînuia cunoştinţele sale profunde, tactul său deosebit, spiritul critic cu care aborda problemele vieţii şi se apropia de cei mai diferiţi oameni, neobişnuitul lui talent de a-i cîştiga pe muncitori, de care se apropia, după cum just a observat Nadejda Konstantinovna Krupskaia, nu ca un profesor înfumurat, ci în primul rînd ca prieten şi tovarăş — toate acestea confirmau numele dat de noi. Trecuseră doar cîteva luni de cînd făcusem cunoştinţă cu acest «Bătrîn» atît de original, şi iată că am şi început să observ la mine, ori de cîte ori mă găseam în prezenţa lui sau discutam prieteneşte cu el, sentimentul unei deosebite plenitudini a vieţii. De îndată ce pleca, viaţa parcă devenea mai cenuşie, iar gîndurile îmi zburau spre el...
După ce se familiariza cu mediul nostru, Vladimir Ilici nu întîrzie să ne revoluţioneze rînduielile. El ceru în primul rînd să se treacă de la lecţiile «supraaprofundate», predate în mici cercuri de muncitori aleşi pe sprînceană, la înrîurirea unor mase mai largi ale proletariatului din Petersburg, adică să se treacă de la propagandă la agitaţie. În acest scop, el uni toate cercurile muncitoreşti marxiste din Petersburg într-o singură «Uniune de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare».
Începînd din iarna anului 1894, aparatul poliţienesc de spionaj din Petersburg fu nevoit să facă cunoştinţă într-o măsură mult mai mare cu îndemnurile «subversive» din «manifestele clandestine», care, deşi erau trase la hectograf într-o execuţie primitivă, începuseră să apară deseori în acea perioadă pe zidurile principalelor fabrici şi uzine din Petersburg. În aceste manifeste, alcătuite pe baza convorbirilor noastre cu muncitorii, noi căutam să pornim de la nevoile vieţii de toate zilele, de la situaţia concretă din cutare sau cutare fabrică, pentru a trece cît mai repede cu putinţă la lozincile cu caracter politic ce decurgeau în mod vădit din obstacolele ridicate de guvernul ţarist în calea luptei muncitorilor pentru revendicări pur economice. Întrunirile zburătoare, organizarea regulată a întrunirilor clandestine de 1 Mai şi, în sfîrşit, crearea unui organ permanent de presă — iată ce trebuia să ia naştere în chip firesc din sarcinile puse de lozinca agitaţiei. Noi ştiam, desigur, că legăturile cu muncitorii, chiar numai prin cercurile cu caracter propagandistic, trebuiau să ducă în mod inevitabil la pierderi mari pentru grupul nostru de iniţiativă, în acea încleştare inegală cu abilul aparat poliţienesc a cărui întruchipare vie era Petersburgul «oficial» de atunci. A trece la legături mai largi cu masele muncitoreşti, aşa cum ne îndemna Vladimir Ilici atunci cînd pleda pentru agitaţie, însemna, fireşte, să riscăm mult mai multe primejdii de acest fel şi se putea prevedea că arestările şi închisoarea se vor abate asupra noastră ca o fatalitate de neînlăturat. Cu atît mai mult avea dreptate Vladimir Ilici atunci cînd ne dojenea pentru indisciplina caracteristică intelectualilor, de care ne făceam vinovaţi în relaţiile noastre personale. Noi comiteam o vădită greşeală vizitîndu-ne, cum se întîmpla adeseori, nu pentru că aşa ar fi cerut munca, ci numai pentru a ne «uşura sufletul», iar procedeele noastre conspirative de atunci erau cum nu se poate mai primitive.
În 1895, Vladimir Ilici se îmbolnăvi de pneumonie într-o formă gravă şi trebui să plece pentru cîtva timp în străinătate, pentru însănătoşire. Dar scopul principal al acestei călătorii era stabilirea unei legături directe cu grupul «Eliberarea muncii». Vă puteţi uşor închipui cîtă importanţă prezenta pentru noi această călătorie şi cu cîtă nerăbdare am aşteptat întoarcerea lui. Şi iată că, în sfîrşit, sosi ziua mult aşteptată cînd «Bătrînul» nostru dinamic şi mobil ca argintul viu reveni în mijlocul nostru. El ne vorbi cu multă însufleţire despre impresiile pe care i le lăsase cunoştinţa cu Plehanov, Axelrod şi Zasulici. Totuşi, în memoria mea stăruie mult mai viu descrierea întîlnirilor lui cu proletariatul parizian. Muncitorul francez de rînd, prin nivelul său cultural, prin agerimea minţii sale şi prin caracterul său sociabil, tovărăşesc, reprezenta — după spusele lui Vladimir Ilici — tipul de material uman de care se puteau lega în modul cel mai firesc speranţele marxiştilor revoluţionari. Tocmai la acea perioadă şi la acea călătorie în străinătate a lui Vladimir Ilici se referă scrisoarea lui Plehanov către Struve, de care am luat cunoştinţă ulterior şi în care se vorbea de impresia produsă de Vladimir Ilici asupra grupului «Eliberarea muncii». G. V. Plehanov scria că în decursul îndelungatei sale şederi în străinătate a fost vizitat de foarte multe persoane din Rusia, dar poate afirma că în nici una dintre aceste persoane nu-şi pune atîtea speranţe ca în acest tînăr Ulianov. După cîte îmi amintesc, el remarca în scrisoare şi uimitoarea erudiţie a lui Vladimir Ilici, şi integritatea concepţiei sale revoluţionare despre lume, şi energia lui clocotitoare.
Această călătorie a lui Vladimir Ilici în străinătate n-a avut nicidecum un caracter platonic. Începînd din acel moment, noi am stabilit o legătură directă cu grupul «Eliberarea muncii» şi, fireşte, datorită acestei legături, am izbutit în scurt timp să ne lărgim cercul de cunoştinţe în Rusia. Din acea perioadă datează apropierea noastră de cercurile social-democrate din Nijni-Novgorod, Moscova, Ivanovo-Voznesensk, Vilno şi din unele oraşe de pe malul Volgăi. Vladimir Ilici ne-a prilejuit atunci o mare bucurie, aducîndu-ne şi un alt dar de peste hotare: cu ajutorul unui geamantan cu fundul dublu, el a reuşit să treacă peste graniţă un mimeograf, invenţie care începuse să fie folosită în vremea aceea. Ulterior, acest mimeograf a fost mult folosit în munca de luminare a proletariatului din Petersburg.
Ca autor, Vladimir Ilici era şi pe atunci foarte fecund şi umplea repede, cu scrisul său mărunt şi fin, cogeamite caiete, în care ataca în special pe jalnicii «eroi» ai narodnicismului din acea vreme. De asemenea, aveam mult de lucru cu manifestele noastre şi, în afară de aceasta, ne asigurasem posibilitatea de a colabora pe plan publicistic cu grupul «Eliberarea muncii». Mergînd pe acest drum, am ajuns în mod firesc la ideea de a edita un ziar special pentru muncitori. Din păcate, primul număr al ziarului «Rabocee Delo», redactat cu minuţiozitate şi elaborat pe trei sferturi de Vladimir Ilici, în loc să ajungă la tipografie, a ajuns direct în mîna jandarmilor. Trebuie să menţionez că încă în acest număr se trasa în mod cu totul just linia activităţii social-democraţiei pe un întreg deceniu. Pe baza materialului concret furnizat de informaţiile ce ne soseau din fabrici şi uzine, noi încercam să ridicăm conştiinţa proletariatului din Petersburg la un asemenea nivel, încît să vadă limpede necesitatea unui partid politic muncitoresc revoluţionar şi, după cum ni se pare şi acum, o făceam cu destulă pricepere. Pe cîte ştiu, cea mai mare parte a materialului din acel număr al ziarului «Rabocee Delo» nu s-a păstrat, după cum nu s-au păstrat nici alte manuscrise ale lui Vladimir Ilici care circulau pe atunci în cercurile revoluţionare din Petersburg. Din fericire, însă, s-au păstrat trei sferturi din broşura lui Vladimir Ilici intitulată «Ce sînt „prietenii poporului“ şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?» Această lucrare a lui Vladimir Ilici este pe drept cuvînt uimitoare, atît prin strălucirea şi forţa analizei, cît şi prin previziunea sa profetică. Citind-o, îţi dai seama că ea îşi păstrează şi astăzi întreaga actualitate, deşi aceste rînduri au fost scrise cu 60 de ani în urmă. Rolul clasei muncitoare în Rusia şi în destinele revoluţiei ruse, legătura ei cu ţărănimea, calea largă şi directă a luptei politice şi previziunea victoriei revoluţiei comuniste în Rusia, legătura inevitabilă a revoluţiei noastre cu destinele revoluţiei proletare mondiale — toate acestea le veţi găsi expuse în mod strălucit şi viu în paginile broşurii. Dar din această broşură reiese şi un alt aspect al puternicei personalităţi a lui Vladimir Ilici: avem în faţa noastră un polemist redutabil, care doboară, plin de mînie, pe toţi cei ce se pun în calea trezirii conştiinţei revoluţionare a proletariatului, pe toţi cei care, într-un fel sau altul, abat proletariatul de la înţelegerea justă a măreţului său rol istoric.
Astfel s-a reflectat Vladimir Ilici în conştiinţa mea, în prima perioadă a întîlnirii mele cu el la Petersburg. După cum vedem, el s-a găsit pe sine însuşi încă de timpuriu, a descoperit de timpuriu acel drum pe care, păşind cu hotărîre, a ajuns marele prieten şi conducător al maselor de oameni ai muncii. El a ştiut să-şi îndrepte toată uimitoarea lui capacitate de muncă, toată energia sufletului său pasionat în direcţia slujirii unui scop atotcuprinzător: organizarea şi ridicarea maselor proletariatului revoluţionar, lupta activă pentru transformarea neîntîrziată a temeliilor vieţii, a relaţiilor în care se află omul faţă de om în procesul social al producţiei.
În 1895, spre sfîrşitul iernii, nori tot mai ameninţători se adunau deasupra noastră. Partea proastă era că felul în care eram urmăriţi de agenţi lua uneori forme oarecum misterioase. Ieşeai, de pildă, dintr-o casă şi încercai să faci să ţi se piardă urma, procedînd după toate regulile conspiraţiei, dar, deodată, după ce parcurgeai o bună parte din drum, îţi apărea în faţă, ca din pămînt, silueta unui agent care, vădit, te urmărea. Mai tîrziu, fireşte, cînd observam asemenea indicii, procedam mult mai practic: schimbam actele de identitate şi zona de acţiune. Dar pe atunci eram încă nişte novici fără experienţă. Adăugaţi la aceasta şi cutezanţa firească a tinereţii, care te împinge la acţiuni îndrăzneţe de atac pieptiş, direct, şi care cu greu ţine seama de compromisurile sugerate de o «judecată la rece». Cum-necum, la 8 decembrie 1895, ne-am pomenit în toiul nopţii în clădirea aceea de construcţie originală de pe strada Şpalernaia, numită «Prevenţia» din Petersburg (închisoarea preventivă). Ne-a fost dat să petrecem între zidurile acelei case 14 luni încheiate. Desigur, numai uşor nu era să treci de la o activitate revoluţionară intensă la chinuitorul regim de detenţiune celulară, gîndindu-te cu durere la suferinţele celor dragi şi avînd perspective foarte puţin vesele pentru viitorul apropiat.
Pe doi dintre noi, această detenţiune i-a zdrobit pentru totdeauna: A. Vaneev a căpătat o tuberculoză acută, care l-a dus în scurt timp în mormînt, iar P. Zaporojeţ a fost atins de mania persecuţiei într-o formă incurabilă. Pentru mine personal şi pentru majoritatea celorlalţi tovarăşi, prietenia cu Vladimir Ilici a însemnat un ajutor de nepreţuit care ne-a dat curaj şi tărie sufletească. În ciuda regimului extrem de aspru al «Prevenţiei» din vremea aceea, noi am reuşit să avem legături strînse, prin intermediul bibliotecii închisorii şi al persoanelor care veneau la vorbitor...
Nu am posibilitatea să reproduc acum intensa corespondenţă purtată cu Vladimir Ilici în închisoare, dar ţin minte limpede un lucru: a primi şi a citi o scrisoare de la el echivala cu un tonic, însemna să prinzi îndată curaj şi să te înviorezi sufleteşte. Era în omul acesta atîta bogăţie sufletească, atîta pricepere de a influenţa — cu blîndeţe şi în direcţia necesară — starea de spirit a aceluia care avea nevoie de aşa ceva încît chiar şi numai aceste calităţi făceau din el un tovarăş de neînlocuit în orice condiţii şi, cu atît mai mult, în închisoare.
Ferestruicile celulelor închisorii preventive erau aşezate în aşa fel, încît pentru a putea vedea printre gratii curtea închisorii, trebuia să stai vîrful picioarelor, ceea ce făcea ca această operaţie să nu fie prea uşoară, cu atît mai mult cu cît gardienii supravegheau pe deţinuţi aproape tot timpul prin vizeta de la uşa grea, închisă, a celulei, pentru ca ei să nu încerce astfel de manevre. Totuşi, nici o forţă potrivnică n-ar fi putut să mă oprească de la o asemenea încercare în orele cînd, după calculele mele, Vladimir Ilici trebuia să se afle în spaţiul strîmt rezervat pentru plimbare, care se vedea de la fereastra celulei mele. Era şi el convins că în unele cazuri putem comunica de la distanţă, şi atunci începeam de îndată să conversăm prin semne făcute cu degetele, folosind alfabetul secret din închisoare. Şi acum îmi apare în memorie chipul lui drag, semnele lui grăbite şi privirile pe care le arunca, fără să vrea, santinelei posace din mijlocul rondului. Parcă îl văd cum se uită la mine, cu o privire încordată, dar veselă, şi-mi telegrafiază grăbit: «Sub tine e hoholul! » Mă arunc pe duşumeaua celulei mele, de care mi se urîse, şi prin spaţiul îngust din jurul ţevii de încălzire ce străbate podeaua celulei mele, îmi strig vecinul... S. I. Radcenko, cel mai abil conspirator al nostru, astăzi mort şi el, mă salută cu o voce sugrumată: «Tu eşti aici?» Da, de astă dată direcţia închisorii o făcuse într-adevăr de oaie: inculpaţii din acelaşi proces nimeriseră alături, fără să se fi intercalat între ei deţinuţi de drept comun, aşa cum se obişnuia. Vladimir Ilici nu întîrzie să se folosească de această situaţie. Probabil că procurorul şi jandarmii s-au mirat mult de concordanţa dintre depoziţiile noastre şi depoziţiile lui S. I. Radcenko, care fusese arestat de curînd, precum şi de orientarea lui în desfăşurarea procesului nostru, ceea ce se datora numai acestei fericite vecinătăţi.
Întreţinînd cu noi legături foarte strînse, Vladimir Ilici nu uita să-şi exercite înrîurirea şi asupra celor rămaşi în libertate. În acest răstimp el a scris o serie întreagă de manifeste, precum şi o broşură despre greve, care, din păcate, n-a văzut lumina tiparului din cauza căderii tipografiei din Lahta a partidului «Narodnaia volea». De asemenea, a început să scrie o lucrare vastă — «Dezvoltarea capitalismului în Rusia» — pe care a terminat-o în timpul deportării şi care a apărut sub pseudonimul V. Ilin.
În cursul celor 14 luni petrecute în închisoare, nu mi s-a întîmplat niciodată să-l întîlnesc pe Vladimir Ilici pe vreunul din coridoarele lungi ale «Prevenţiei». Cînd vreunul dintre noi ieşea la plimbare sau la interogatoriu, administraţia preîntîmpina o asemenea eventualitate folosind o întreagă strategie, ca, de exemplu, fluierături prelungite, pentru a avertiza pe gardienii aflaţi în celelalte aripi ale clădirii de pericolul unei întîlniri. Cînd însă pe aceleaşi coridoare erau transportate cu zgomot coşuri întregi de cărţi, îmi dădeam perfect de bine seama că cel care devorează aceste cărţi nu putea fi altul decît Vladimir Ilici. El avea uimitoarea însuşire de a sezisa foarte precis, cu o iuţeală de necrezut, conţinutul unei cărţi, chiar dacă o frunzărea numai. Se spune că vînătorului iscusit, vînatul îi iese singur în cale. Uneori, îl vedeam răsfoind un tom voluminos, şi remarcînd din prima clipă pasajele care îl caracterizau pe autor. Iar dacă luai o carte citită de el, împestriţată peste tot cu observaţii pe margini şi cu sublinieri foarte nimerite, nu puteai în nici un chip să te eliberezi de sub influenţa comentariilor critice ale lui Vladimir Ilici, care reieşeau din exclamaţiile sarcastice şi foarte bine ţintite: «Hm, hm !», « Ha-ha!» etc.
Nu mai e cazul să mă opresc asupra faptului că sîrguinţa cu care studia Vladimir Ilici în închisoare era un exemplu molipsitor pentru noi, şi că, împreună cu el, ne-am străduit să ne transformăm închisoarea într-un fel de suprauniversitate. În acest sens însă, el a jucat pentru cercul nostru un rol şi mai mare în timpul cît am fost în deportare.
Noi am fost printre primii social-democraţi care au nimerit în Siberia răsăriteană, şi toţi deportaţii mai vechi ne priveau cu un sentiment de curiozitate amestecată cu neîncredere. Dar dintre noi toţi, figura cea mai proeminentă de luptător politic de tip nou era Vladimir Ilici.
Vladimir Ilici, V. V. Starkov şi cu mine am fost condamnaţi la cîte trei ani de deportare în districtul Minusinsk. Starkov şi cu mine trebuia să stăm în satul Tesinskoe, iar Vladimir Ilici în satul Şuşenskoe, situat la o distanţă de peste 100 de verste de noi. Aceasta nu ne împiedica să avem un contact permanent, iar corespondentul cel mai conştiincios era, bineînţeles, Vladimir Ilici. Aproximativ de două ori pe săptămînă primeam de la el scrisori prin care ne ţinea la curent cu lucrările lui şi cu informaţiile pe care le obţinea graţie vastei sale corespondenţe. Această corespondenţă s-a înfiripat nu numai datorită faptului că scrisorile lui Vladimir Ilici atingeau de fiecare dată fondul problemelor, dînd întotdeauna răspunsuri profund gîndite, într-o formă concisă, lapidară, cu privire la esenţa temelor în discuţie, ci şi datorită excepţionalei punctualităţi şi autodiscipline ce şi-o impunea în această privinţă: se întîmpla uneori să trimită un răspuns tăios, polemic, la o scrisoare primită, dar socotea absolut inadmisibil să nu răspundă, şi, cu atît mai mult, să «bagatelizeze» răspunsul la întrebările ce i se puneau.
Îmi amintesc cu amărăciune că maldărul de scrisori primite de la Vladimir Ilici în timpul deportării s-a prăpădit în urma grelelor încercări şi a pericolului permanent la care eram expus ulterior din partea poliţiei. Or, aceste scrisori ar fi putut constitui un material preţios pentru caracterizarea intensei munci de pregătire căreia i s-a dedicat Vladimir Ilici în timpul deportării. Purtam cu el discuţii atît în jurul problemelor legate de multiplele teme ale cărţii «Dezvoltarea capitalismului în Rusia», pe care o scria pe atunci, cît şi în jurul cărţilor recent apărute în literatura rusă şi germană, care ajungeau la noi; comentam tot ce ne părea pe vremea aceea esenţial şi la ordinea zilei. Cred că această corespondenţă ar fi scos bine în evidenţă şi aptitudinea deosebit de caracteristică lui Vladimir Ilici de a aborda direct, fără nici un fel de ocolişuri, fondul oricărei probleme. Tocmai această trăsătură determina excepţionala simplitate şi, ca să spun aşa, transparenţă a limbii sale literare. Şi e probabil că s-ar găsi cu greu un alt scriitor care să urmeze atît de riguros povaţa lui Nekrasov: «Mai puţin loc pentru cuvinte şi mai mult loc pentru idei».
Din amintirile ţăranilor din satul Şuşenskoe, publicate în presă, reiese clar impresia produsă asupra lor de felul de viaţă — foarte regulat şi subordonat muncii — pe care-l ducea Vladimir Ilici în deportare. Pregătirea lui juridică, lectura asiduă, priceperea de a da răspuns la orice întrebare şi de a da sfaturi juridice la momentul oportun, i-au creat repede reputaţia de om cu totul deosebit.
Pe cît îmi amintesc, încă în primul an de deportare am obţinut — sub un pretext oarecare — permisiunea de a mă stabili pentru cîteva săptămîni în satul Şuşenskoe, şi zilele petrecute alături de Vladimir Ilici mai sînt şi astăzi vii în amintirea mea. Pe vremea aceea, el trăia încă într-o singurătate deplină, şi ziua lui de lucru, socotită pînă la cel din urmă minut, era admirabil împărţită în mari perioade de muncă, întrerupte de pauze just distribuite şi reduse la minimul necesar pentru odihnă. Dimineaţa, Vladimir Ilici simţea de obicei un neobişnuit aflux de forţă şi energie şi îi plăcea tare mult să se ia la trîntă, să se desmorţească, din care motiv trebuia ca şi eu, de multe ori, să mă iau la bătaie cu el în toată regula. Nu se potolea pînă ce nu-i opuneam o rezistenţă serioasă. Apoi, după o scurtă plimbare, începeau orele noastre de studiu. Anumite ore erau rezervate scrisului. Altele pregătirii de materiale pe bază de date statistice, şi altele studiului filozofiei, lecturii lucrărilor de economie de la noi sau din Apus; pentru timpul de odihnă era prevăzută şi lectura de cărţi literare.
Ziarele le primeam, fireşte, cu mari întîrzieri, şi teancuri întregi dintr-o dată. Dar Vladimir Ilici găsi modalitatea de a sistematiza şi citirea ziarelor: el le repartiza în aşa fel încît citea în fiecare zi cîte un număr din fiecare ziar cu o întîrziere fixă. Le citea ca şi cum ar fi primit zilnic ziarul, e drept, cu o mare întîrziere. Iar cînd încercam să tulbur succesiunea obişnuită a ziarelor, citind în mod intenţionat ştirile din numerele mai recente, el îşi astupa urechile şi susţinea cu vehemenţă superioritatea metodei lui.
Pe Vladimir Ilici îl încînta aerul geros, proaspăt, îi plăcea tare mult să meargă repede, să patineze, să joace şah sau să vîneze. Şi ce tovarăş vesel, vioi şi comunicativ era în ceasurile cînd ne odihneam în aer liber sau ne înfruntam la măsuţa de şah!
Astfel se scurgea, săptămînă după săptămînă, viaţa noastră în deportare, iar ritmul intens de muncă al acestui om neobişnuit — care, sub ochii noştri, nu lăsa să treacă nici măcar o singură zi fără a-şi îmbogăţi cît de cît, într-un fel sau altul, bagajul intelectual — avea asupra noastră o influenţă foarte încurajatoare, stimulîndu-ne în acelaşi timp. În prezenţa lui, ne stăpînea pe toţi dorinţa de a fi mai buni decît eram, şi ne simţeam îndemnaţi să ne apropiem cît mai mult de acest om cu totul deosebit şi plin de viaţă.
Nu-mi propun să fac aici o descriere a «timpurilor şi moravurilor» din perioada deportării în Minusinsk. Voi menţiona doar că în cele din urmă grupul nostru social-democrat, în fruntea căruia se afla Vladimir Iîici, a ajuns un măr al discordiei în rîndurile deportaţilor. Acest univers minuscul se scinda în două tabere, toţi muncitorii situîndu-se de partea noastră. La un moment dat ajunse în stepele Minusinskului mesajul doamnei Kuskova, cunoscutul ei «Credo», prin care încerca să demonstreze că ar fi o imprudenţă să se facă propagandă politică în rîndurile proletariatului, deoarece acestuia, chipurile, i-ar fi hărăzită pentru viitorul apropiat numai calea luptei economice; potrivit acestui «crez», întreaga luptă politică trebuia să fie rezervată exclusiv celor cu «sînge albastru», adică domnilor liberali şi intelectualilor burghezi de tot felul. Deportaţii noştri adoptară atitudini foarte diferite faţă de acest mesaj. Vladimir Ilici a fost însă singurul care a apreciat just întreg caracterul nefast al acestei încercări de a abate conştiinţa proletariatului, încercare legată direct de codism şi de servilismul faţă de mărginitul liberalism rusesc, precum şi întreaga miopie a acestor adepţi, chipurile practici, ai luptei pur economice. Energica ripostă dată autoarei acestui «Credo» sub forma scrisorii semnate de 17 deportaţi din Siberia răsăriteană, şi care se răspîndi apoi în întreaga Rusie, este în întregime opera lui. În asemenea clipe, Vladimir Ilici era totdeauna gata de luptă; el clocotea de indignare împotriva adversarilor de acest gen.
Termenul deportării era pe sfîrşite. Încă înainte de expirarea pedepsei, obţinusem permisiunea să lucrez la Calea ferată siberiană. Una din ultimele mele plimbări cu Vladimir Ilici pe malul marelui fluviu Enisei mi-a rămas adînc întipărită în minte. Era o noapte geroasă cu lună şi în faţa noastră scînteia linţoliul nesfîrşit al zăpezilor siberiene. Vladimit Ilici îmi vorbea plin de însufleţire despre planurile pe care îşi propunea să le realizeze după întoarcerea în Rusia. Organizarea unui ziar de partid care să apară în străinătate şi crearea partidului cu ajutorul acestui organ central, care să constituie astfel un fel de schelă pentru construirea întregului edificiu al organizaţiei revoluţionare a proletariatului — iată miezul argumentaţiei lui. La început — mărturisesc — mi s-a părut că el exagerează rolul unui asemenea ziar de partid, din pricină că în decursul îndelungatului său surghiun fusese nevoit să-şi desfăşoare activitatea într-un singur domeniu: acela al scrisului.
Practica a confirmat pe deplin profunda justeţe a drumului trasat de Vladimir Ilici.
Realitatea a dovedit că momentul în care Vladimir Ilici, după expirarea deportării în Siberia, s-a stabilit în străinătate şi a iniţiat editarea «Iskrei» a constituit un punct de cotitură în viaţa partidului nostru. După cum se ştie, «Iskra » avea ca subtitlu următorul motto: «Din scînteie va izbucni flacăra». Această flacără a izbucnit într-adevăr sub ochii noştri, transformîndu-se în uriaşul incendiu al Revoluţiei din Octombrie, care a aprins zorile roşii deasupra întregii lumi înrobite. Parcurgînd astăzi paginile vechii «Iskre», ne putem convinge de uriaşa importanţă pe care a avut-o cuvîntul ei înflăcărat pentru trezirea voinţei revoluţionare a proletariatului din Rusia. Veţi vedea cum în mijlocul întregii falange de publicişti străluciţi ce s-au strîns, potrivit ideii lui Vladimir Ilici, sub steagul «Iskrei», se reliefează puternic figura lui centrală, diriguitoare, gîndirea lui simplă şi limpede, cuvintele lui înflăcărate, pline de mînie şi îndrăzneală, care cheamă necontenit la luptă împotriva duşmanilor cauzei proletariatului. Vechea «Iskră» va rămîne pentru totdeauna un model instructiv de felul cum trebuie condus un organ de partid, astfel încît să fie nu numai un far călăuzitor, care atrage spre sine şi avertizează împotriva pericolelor, ci, totodată, şi un clopot care cheamă la luptă şi al cărui glas poruncitor trezeşte patosul revoluţionar şi voinţa de acţiune. Sub steagul «Iskrei» au început să se acumuleze în Rusia forţele care mai tîrziu aveau să dea la iveală, pe o scară fără precedent în istorie, puterea atotbiruitoare a tacticii leniniste, a «marxismului în acţiune». Sub acest steag s-au format primele grupări ale «cohortei de fier a bolşevicilor».
Nu voi stărui asupra primelor nuclee din Rusia ale organizaţiei «Iskrei», nuclee care au constituit prototipul comitetelor de mai tîrziu ale organizaţiei; nu mă voi opri asupra strînsei legături realizate cu «Muncitorul din Sud», şi nici asupra activităţii primului comitet de organizare a congresului partidului (C.O.) sau asupra muncii depuse în centrul din Samara, ci mă voi referi la amintirile legate de perioada activităţii mele revoluţionare la Kiev (1903—1905).
Amintiţi-vă de Congresul al II-lea al partidului din 1903 şi de prima sciziune produsă în rîndurile P.M.S.D.R., abia înjghebat. Potrivit voinţei acestui congres îmi reveni sarcina să fac parte din C.C. (în prima lui formă) şi deci să am un contact strîns cu centrul de la Geneva.
La Kiev, unde se afla pe atunci principalul nucleu al CC, munca noastră mergea la început foarte greu.
Comitetul Central avea sarcina de a organiza munca în întreaga Rusie: grupurile răzleţe ale comitetelor nou formate trebuiau sudate într-un singur tot, forţele tovarăşilor noştri trebuiau sprijinite în condiţiile luptei extrem de inegale împotriva zubatovismului şi a abilului aparat poliţienesc al ţarismului, care deşi îşi simţea sfîrşitul, mai era totuşi puternic, în virtutea uriaşei inerţii istorice a ţarismului.
Măreţul ţel al eliberării, forţa gigantică a unui popor de milioane ce se punea tot mai mult în mişcare şi, alături de aceasta, o mînă de revoluţionari de profesie, mijloace băneşti reduse, un nesfîrşit proces de «normalizare» si căderile care se ţineau lanţ — acestea erau condiţiile în care trebuia începută construirea unui aparat de partid pe întreaga Rusie. Nici un cuvînt n-ar fi prea exagerat pentru a califica uriaşa însemnătate pe care a avut-o pentru noi apariţia regulată a «Iskrei» în lupta menită să pună bazele partidului. Pînă şi gîndul că în ciuda tuturor căderilor, dincolo de raza de acţiune a poliţiei, lucrau «cei şase», în frunte cu Vladimir Ilici, ne susţinea în clipele cele mai grele. Vă închipuiţi ce impresie apăsătoare a produs asupra noastră ştirea că unul dintre principalele rezultate ale congresului din 1903 al partidului a fost sciziunea produsă tocmai în grupul redactorilor «Iskrei» şi că Vladimir Ilici, despre care ne dădeam de mult seama că joacă rolul hotărîtor în redacţia organului central, a rămas complet izolat.
Munca de răspundere pe care o duceam la Kiev a devenit, în aceste condiţii, extrem de grea pentru mine, şi după ce mi-am procurat un paşaport ilegal, am plecat imediat în străinătate. La Geneva m-am pomenit în cazanul clocotind al disensiunilor dintre emigranţi. Cînd m-am întîlnit cu vechii mei prieteni nici nu i-am mai recunoscut, atît de ostili ajunseseră unii faţă de alţii. Majoritatea înţepăturilor acestui viespar erau îndreptate împotriva lui Vladimir Ilici. Îmi amintesc în special de filipicele plîngăreţe ale lui Plehanov, care căuta să mă convingă că de dragul unităţii vechii redacţii a «Iskrei», care reprezenta, după părerea lui, o adevărată «invincibila armada», merita să faci chiar şi sacrificii mult mai mari decît o concesie oarecare în interpretarea paragrafului referitor la calitatea de membru de partid.
Se înţelege că în acele zile de învălmăşeală, cele mai multe ceasuri le petreceam cu Vladimir Ilici. În mijlocul acestor oameni cuprinşi de zăpăceală, el se distingea printr-un calm şi o stăpînire de sine desăvîrşite. Mi-am dat seama limpede că el încerca dinadins să facă cu mine cît mai puţină «agitaţie», lăsîndu-mă să mă dumiresc singur, neinfluenţat de nimeni, asupra împrejurărilor în care s-a produs sciziunea. De astă dată, soarta a fost foarte nemiloasă cu mine şi mi-a hărăzit mie, care încă nu rupsesem cu practicismul specific atmosferei cercurilor revoluţionare din Rusia — despre care am vorbit mai sus — rolul atît de ingrat de tampon. Am început să depun eforturi uriaşe pentru a împăca pe aceşti oameni, pînă de curînd prieteni.
Vladimir Ilici, cu toată uimitoarea integritate a «eului» său interior, era în fond un om de o rară modestie, un om cu desăvîrşire lipsit de îngîmfare. Îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o cu Vladimir Ilici şi care s-a prelungit pînă noaptea tîrziu. Ştiind cîtă însemnătate acordă el cerinţelor activităţii practice revoluţionare din Rusia, căutam să-l conving de necesitatea împăcării zugrăvindu-i urmările distrugătoare, pe care le are această sciziune îndeosebi asupra activităţii practice. «În sfîrşit, — spuneam eu, — gîndeşte-te ce situaţie se creează. În fond, toţi, absolut toţi, sînt împotriva dumitale! Chiar şi printre puţinele persoane care votează pentru dumneata se găsesc, după părerea mea, unii care o fac mai mult din devotament personal faţă de dumneata. Înseamnă deci că eşti singur împotriva tuturor».
Se ştie că între Lenin, Plehanov şi Martov, în această perioadă a tratativelor de la Geneva, s-a încheiat un fel de armistiţiu. Eu atribuiam o însemnătate deosebită coeziunii lor şi, pe cît se părea, sub aspectul relaţiilor lor personale lucrurile se aranjaseră. Dar cît de scump a trebuit să plătesc pentru supraestimarea importanţei acestor relaţii şi pentru miopia mea politică!
Peste scurt timp eram din nou la Kiev şi-i încredinţam pe prietenii mei din acest oraş că pericolul sciziunii a trecut şi că vechea noastră «Iskră» continuă să rămînă o «invincibila armada». Dar, vai! Peste cîteva săptămîni, am primit la Kiev o serie de scrisori din străinătate, însoţite de documentele respective, care dovedeau ruptura definitivă dintre cele două părţi. Bătălia se dezlănţui din nou pe toată linia, cu deosebire că de data asta ambele tabere mă atacară din plin, şi pe bună dreptate, pentru încercarea mea izvorîtă din «spiritul de mlaştină», iar evenimentele ulterioare au arătat limpede că într-adevăr numai Vladimir Ilici fusese clarvăzător, în sens istoric. Şi dacă a fi genial înseamnă tocmai a prevedea evenimentele şi a le sezisa cu mulţi, foarte mulţi ani înainte ca masa oamenilor mijlocii să le fi înţeles esenţa, atunci geniala clarviziune istorică a lui Vladimir Ilici s-a manifestat deosebit de limpede, tocmai prin faptul că a sezisat de timpuriu trădarea cauzei revoluţiei de către menşevici. Bolşevismul şi menşevismul reprezentau două interpretări diametral opuse ale esenţei obiective a fenomenelor. Dar acest lucru s-a vădit cu deplină claritate numai pe măsura desfăşurării ulterioare a evenimentelor, numai pe măsură ce pe întinsurile Rusiei creşteau şi se înmulţeau baricadele insurecţiilor populare.
Evenimentele din 1905 m-au găsit tot la Kiev, unde, profitînd de faptul că datorită unor legături personale reuşisem să ocup un post la Direcţia căilor ferate din sud-vest, am luat parte activă la marea grevă a feroviarilor. În ultima perioadă a grevei, am fost preşedintele comitetului de grevă, spre marea nemulţumire a autorităţilor feroviare, cărora le era foarte neplăcut să vadă în acest rol un inginer cu diplomă. Sprijinindu-ne pe un uriaş detaşament de muncitori şi funcţionari de la căile ferate, am desfăşurat cu hotărîre ofensiva, devenind curînd stăpîni pe situaţie nu numai la căile ferate, ci şi în oraş. Autorităţile îşi pierduseră capul. Dar nici despre noi nu se putea spune că vedeam prea limpede calea pe care trebuia s-o urmăm mai departe, şi ne simţeam cuprinşi tot mai mult de o nelinişte surdă neştiind cum să încheiem just lanţul nesfîrşitelor noastre mitinguri. Proclamaţia din 17 octombrie apăru într-un moment cînd în rîndurile feroviarilor şi ale diferitelor organizaţii revoluţionare din Kiev, ce li se alăturaseră, începuse în mod vizibil deruta. De fapt, masa mic-burgheză, care fusese antrenată de valul uriaş al mişcării greviste ce cuprinsese întreaga Rusie, dorea să acosteze la ţărmul cel mai apropiat, mulţumindu-se să aibă asigurat doar un spor minim la suma jalnicelor drepturi economice şi politice de care dispunea înainte. E uşor de înţeles cît de anevoios era să lansezi în acest mediu apeluri ca oamenii să nu creadă în asemenea iluzii constituţionaliste, ci să se pregătească activ pentru inevitabila luptă armată împotriva inamicului perfid.
Solemnităţile din octombrie s-au încheiat la Kiev cu deschiderea focului şi cu o şarjă de cavalerie împotriva mulţimii uriaşe adunate pe Kreşciatik1) şi lîngă clădirea primăriei. A urmat apoi un pogrom antisemit de mari proporţii, iar puţin mai tîrziu — reprimarea şi mai sîngetoasă a geniştilor răsculaţi. Am scăpat de arestare numai plecînd la Petersburg, la Petersburgul unde se afla pe atunci Vladimir Ilici şi de unde fuseserăm serios avertizaţi că principalul lucru este să păstrăm uscat praful de puşcă.
Trecerea de la Kievul bîntuit de pogromuri la Petersburgul care se mai lăfăia încă în «libertăţi constituţionale» a fost pentru mine de-a dreptul uluitoare. La Kiev mă obişnuisem să nu mă despart de revolver şi să fiu întotdeauna pregătit pentru eventualitatea unui atac din partea sutelor negre, — nu în zadar ziarul ultrareacţionar «Kievleanin» ne acuza aproape zilnic de înaltă trădare pe noi, cei ce ne aflam în fruntea feroviarilor grevişti. Pe cînd aici, pe străzile Petersburgului, presa demascatoare apărea din belşug, iar vînzătorii de ziare care vindeau ca pîinea caldă ziarele şi revistele satirice, ce apăreau într-un număr considerabil pentru vremea aceea, săreau într-un picior şi cîntau despre primul ministru: «Witte joacă, Witte zburdă, Witte cîntă neîncetat...»
Tabloul pogromului de la Kiev, care mi-a rămas şi astăzi viu în memorie, precum şi arestarea unor tovarăşi apropiaţi mie — toate acestea, fireşte, nu puteau să mă facă să privesc cu optimism acest huzur petersburghez. Nu-i e dat oricui să treacă vultureşte peste grelele lovituri ale vieţii. Covîrşit de evenimentele de la Kiev, mă temeam mai mult decît de orice să nu supraestimez forţele şi posibilităţile noastre. Îmi amintesc că pe această temă am avut mai multe discuţii cu Vladimir Ilici. Dar nu puteam, în acelaşi timp, să nu mă entuziasmez şi să nu fiu uimit de energia clocotitoare cu care lucra el pe atunci la Petersburg. Era, ca să zic aşa, prima lui ieşire din ilegalitate, «ieşirea de probă», în larga arenă a istoriei, dar toţi cei ce aveau ochi să vadă, vedeau clar încă de pe atunci ce figură istorică măreaţă putea deveni acest om în condiţiile unei asemenea activităţi făţişe, desfăşurate pe o scară largă. Părea că vîlvătaia răscoalelor ţărăneşti, ca şi aceste prime lovituri ale răscoalelor militare ameninţătoare, precum şi valurile, tot mai înalte, ale grevelor converg tocmai spre el, ca spre singurul centru capabil să facă bilanţul lor cu înţelepciune şi, fără să se lase impresionat de pierderi sau de oscilaţiile balanţei norocului care e atît de schimbător în luptele insurecţionale, să îndrepte corabia revoluţiei spre portul în care se va putea asigura cu un minimum de pierderi maximum de cuceriri revoluţionare.
Deşi nu fusese recunoscut ca atare de toţi, deşi nu era încă înţeles decît în parte, Vladimir Ilici ajunsese totuşi să fie, pentru un cerc foarte mare de oameni, căpitanul deplin recunoscut al corăbiei revoluţiei proletare din Rusia. «Într-o zi, cît într-un an!» — iată lozinca pe care trebuie s-o urmeze în perioada revoluţiei cei ce luptă pentru măreţele ei ţeluri. Şi Vladimir Ilici a urmat ferm această lozincă. Nu numai că folosea pe deplin — cu ajutorul condeiului său ascuţit — posibilitatea ce se crease de a se pronunţa în presă fără a recurge la limbajul esopic, dar în acelaşi timp mobiliza şi organiza întregul nostru grup de publicişti ai partidului, ca să nu se piardă nici o clipă preţioasă în lupta pentru luminarea maselor populare pe scară cît mai largă şi în spirit cu adevărat revoluţionar. Răsfoind astăzi numeroasele lucrări scrise de Vladimir Ilici în perioada primei revoluţii ruse, sîntem uimiţi şi totodată entuziasmaţi de perspicacitatea minţii lui, de precizia loviturilor lui, de previziunile lui profetice şi, în general, de uriaşa luptă dusă de el pentru smulgerea tuturor măştilor pe care duşmanii poporului şi le pun mai ales în perioada cînd se trezeşte în popor voinţa revoluţionară de acţiune.
Îmi amintesc de o cuvîntare ţinută de Vladimir Ilici la un uriaş miting care a avut loc la Casa poporului (casa contesei Panina). La tribună apar unul după altul oratori cunoscuţi de întregul Petersburg. Iau cuvîntul cei mai de seamă reprezentanţi ai cadeţilor şi trudovicilor. Şi iată că la aceeaşi tribună apare un orator necunoscut maselor largi. Te izbeşte doar linia neobişnuit de boltită a frunţii sale şi strălucirea pătrunzătoare a ochilor uşor piezişi. Vorbeşte numai vreo zece minute, dar vezi limpede că a şi pus stăpînire şi a fermecat prin felul său de a fi această masă care ascultă încordată, cu privirile a mii şi mii de ochi aţintite asupra lui... În faţa noastră se află, fără îndoială, un redutabil tribun al poporului. Cu o logică de fier, el analizează în faţa ascultătorilor evenimentele care se desfăşoară sub ochii lor şi cu toţii încep să-şi dea seama că nu se poate da o altă interpretare acestor evenimente, după cum nu se poate să te îndoieşti că doi ori doi fac patru. Şi dacă e aşa, atunci cu cîtă mînie se va abate judecata istoriei asupra celor ce n-au înţeles sensul limpede al acestor evenimente şi n-au sezisat rolul hotărîtor al mişcării păturilor de jos ale poporului. Dar un şi mai mare dispreţ se va abate asupra celor care încearcă cu bună ştiinţă să ascundă sensul adevărat al evenimentelor, care se străduiesc să pervertească conştiinţa maselor muncitoare, să le adoarmă voinţa cu basmul că limanul liniştit a şi fost atins. Cine sînt aceşti trădători şi transfugi care vor să reducă la zero uriaşele sacrificii făcute de proletariat în lupta de eliberare pe care acesta o duce nu numai pentru el însuşi, ci pentru cauza tuturor oamenilor muncii? Analiza scoate la iveală că, sub paravanul vorbelor mai mult sau mai puţin frumoase, toate partidele, inclusiv menşevicii, se fac vinovate de această trădare, şi că numai bolşevicii urmează ferm şi consecvent calea spre cuceriri revoluţionare adevărate şi nu falsificate.
În fiecare cuvînt al oratorului se simte acea profunzime, acea convingere pasionată care cucereşte mai sigur decît orice frumuseţi retorice sau abile modulări ale vocii. El coboară de la tribună însoţit de o furtună de aplauze, care apoi se transformă în ovaţii, iar noi putem constata că la acest elan unanim iau parte pînă şi cei pe care-i demascase adineauri. Dar tocmai în aceasta constă forţa unui tribun al poporului: el poate cuceri masa în ciuda componenţei ei eterogene. Un asemenea tribun era Vladimir Ilici al nostru, şi a trebuit să facem uz de multe subterfugii conspirative pentru ca atunci cînd la mitinguri se rosteau asemenea cuvîntări strălucite să nu se divulge numele lui V. I. Ulianov-Lenin.
Insurecţia din decembrie de la Moscova a fost înăbuşită. Petersburgul era cuprins de o tăcere sumbră. Pericolul era tot mai mare pentru Vladimir Ilici. Răfuiala cu cei mai de seamă militanţi ai primei revoluţii ruse se apropia vădit. În interesul partidului, se luă hotărîrea ca Vladimir Ilici să plece cît mai repede în străinătate; dar cîte eforturi a trebuit să depunem pentru aceasta! Se poate spune că, întocmai ca un căpitan de corabie, el şi-a părăsit vasul într-adevăr ultimul. Pentru început, l-am convins cu mare greutate să plece măcar în Finlanda.
Ţin minte una dintre convorbirile avute cu Vladimir Ilici, cu puţin timp înainte de plecarea lui. Într-o seară, se strecură pînă la locuinţa mea, după o zi grea de muncă; dar cît de însufleţit era şi ce bine dispus!... Bineînţeles, am discutat despre ultimele evenimente. Eu demonstram că refluxul mişcării maselor după o perioadă de mare avînt creează un teren nesănătos, prielnic unor acţiuni izolate, de partizanat şi că toată această teroare parţială şi diferitele exproprieri denotă un declin al avîntului revoluţionar. El, dimpotrivă, vedea în aceasta posibilitatea de a organiza lesne grupuri de cîte doi-trei revoluţionari hotărîţi — chezăşia unui nou val ascendent al mişcărilor de masă. În ultimă analiză, s-a dovedit că Vladimir Ilici a avut perfectă dreptate cînd spunea că urmele lăsate de anul 1905 sînt foarte reale şi că seminţele lui au căzut tocmai în acele straturi ale solului pe care nu le poţi socoti sterpe, deoarece aceasta ar însemna să-ţi închipui că pulsul acestei ţări uriaşe şi pline de forţe a încetat să bată. Dacă evenimentele din 1905 au arătat limpede cum cîteva mii de revoluţionari de profesie au pus în mişcare sute de mii de proletari şi tovarăşi de drum dintre cei mai apropiaţi ai proletarilor, data viitoare zeci de mii de revoluţionari de profesie organizaţi sub steagul partidului vor pune în mişcare zeci de milioane de oameni, şi victoria va fi neîndoielnică.
[1]. Din acest grup făceau parte: S. I. Radcenko, G. B. Krasin, A. A. Vaneev, V. V. Starkov, N. K. Krupskaia, P. K. Zaporojeţ, M. A. Silvin, M. K. Nazvanov, Z. P. Nevzorova şi S. P. Nevzorova, A. A. Iakubova şi alţii. — G. K.
1). Strada principală a Kievului. — Nota Trad.