M. Gorki

V. I. Lenin

Vladimir Lenin a murit. Pînă şi unii din tabăra duşmanilor lui recunosc cinstit: în persoana lui Lenin omenirea a pierdut un om «care, dintre toţi oamenii mari contemporani cu el, a întruchipat în modul cel mai strălucit genialitatea».

Ziarul burghez de limbă germană «Prager Tageblatt» a consacrat lui Lenin un articol pătruns de o uimire plină de respect în faţa figurii lui gigantice; articolul se încheia cu următoarele cuvinte:

«Măreţ, de nepătruns şi teribil, pare Lenin chiar şi după moarte».

Judecînd după tonul articolului, reiese destul de limpede că el în nici un caz nu a fost provocat de plăcerea fiziologică exprimată cu cinism de aforismul: «cadavrul duşmanului are întotdeauna un miros plăcut», şi nici de bucuria pe care o simt oamenii atunci cînd un mare incomod pleacă din mijlocul lor. Nu, în acest articol răsună cu putere mîndria de om.

Presa emigranţilor ruşi nu a găsit în sine nici tăria şi nici tactul necesar pentru a lua în faţa morţii lui Lenin acea atitudine respectuoasă de care au dat dovadă ziarele burgheze în aprecierea personalităţii unuia dintre cei care au exprimat în chipul cel mai desăvîrşit dragostea de viaţă şi gîndirea neînfricată.

E greu să-i faci portretul. Pe Lenin îl găseşti pe de-a-ntregul în cuvintele lui, care îl cuprindeau în întregime aşa cum teaca cuprinde sabia. Era simplu şi drept, ca tot ce spunea.

Eroismul lui e aproape cu desăvîrşire lipsit de strălucire exterioară; eroismul lui, care în Rusia nu constituie o raritate, constă în abnegaţia modestă, ascetică a intelectualului revoluţionar rus, neclintit în convingerea lui că dreptatea socială e posibilă pe pămînt; este eroismul omului care a renunţat la toate bucuriile vieţii de dragul muncii neobosite pentru fericirea oamenilor.

Cele scrise de mine curînd după moartea lui poartă pecetea unei stări de adîncă deprimare; am scris atunci în grabă şi prost. Despre unele lucruri n-am putut scrie din considerente de «tact», lesne de înţeles, cred. Era clarvăzător şi înţelept acest om, iar acolo «unde e multă înţelepciune, e şi multă tristeţe».

El vedea departe în viitor şi, în anii 1919—1921, reflectînd şi vorbind despre oameni, nu rareori a prevăzut, fără greş, cum aveau să fie ei peste cîţiva ani. Nu întotdeauna erai ispitit să crezi în previziunile lui, şi ele erau adeseori supărătoare; din păcate însă, nu puţini au fost aceia care au confirmat caracterizările lui sceptice. Amintirile mele despre el, pe lîngă faptul că sînt scrise prost, nu ţin seamă de succesiunea cronologică şi au o serie de omisiuni supărătoare. Ar fi trebuit să încep cu congresul de la Londra, cu acele zile cînd Vladimir Ilici a apărut în faţa mea în lumina îndoielilor şi a neîncrederii unora şi a duşmăniei făţişe şi chiar a urii altora.

Iată, parcă văd şi acum pereţii goi ai bisericii de lemn, ridicol de sărăcăcioasă, de la periferia Londrei, ferestrele ogivale ale sălii mici, strîmte, care aducea cu o clasă de şcoală prăpădită. Clădirea aceea aducea numai pe dinafară cu o biserică; în interior însă obiectele de cult lipseau cu desăvîrşire, iar amvonul, destul de scund, al predicatorului nu se afla la mijloc în fundul sălii, ci aproape de intrare, între două uşi.

Pînă în anul acela nu-l mai întîlnisem pe Lenin¹⁾ şi nici nu citisem din scrierile lui atît cît ar fi trebuit. Dar ceea ce apucasem să citesc şi, mai ales, ceea ce povesteau cu entuziasm tovarăşii care-l cunoşteau personal mă făceau să mă simt puternic atras spre el. Cînd i-am fost prezentat, mi-a strîns mîna cu putere şi, privindu-mă iscoditor cu ochii lui ageri, mi s-a adresat pe un ton glumeţ, de veche cunoştinţă:

— Bine ai făcut că ai venit! Nu-i aşa că-ţi plac bătăliile? O să fie aici o bătălie straşnică.

Mi-l închipuisem altfel pe Lenin. Mi se părea că-i lipseşte ceva din imaginea pe care mi-o făcusem despre el. Graseia şi îşi ţinea mîinile vîrîte la subsuori, într-o poziţie foarte degajată. Şi în totul era parcă prea simplu, în întreaga lui înfăţişare nu găseai nimic de «conducător». Eu sînt scriitor. Profesiunea mă obligă să observ cele mai mici amănunte; şi această obligaţie a devenit o deprindere, uneori destul de supărătoare.

Cînd am fost «prezentat» lui G. V. Plehanov, acesta, stînd cu mîinile încrucişate pe piept, m-a privit sever şi puţin cam plictisit, aşa cum se uită la un elev nou venit un învăţător sătul de obligaţiile lui. Mi-a spus o frază cît se poate de banală: «Sînt un admirator al talentului dumitale». În afară de asta nu mi-a mai spus nimic care să-mi rămînă întipărit în minte. Cît timp a ţinut congresul, nu s-a manifestat nici din partea lui şi nici din a mea dorinţa de a sta de vorbă ca «de la om la om».

În schimb, omul acesta chel, îndesat şi bine legat, care graseia, începu de îndată — frecîndu-şi cu o mînă fruntea socratică şi scuturînd cu cealaltă mîna mea — să-mi vorbească, cu licăriri duioase în ochii săi uimitor de vii, despre lipsurile cărţii mele «Mama», pe care am aflat că o citise în manuscrisul luat de la I. P. Ladîjnikov. I-am spus că am scris cartea în grabă, dar n-am apucat să-i explic de ce m-am grăbit, căci Lenin, dînd aprobativ din cap, a lămurit singur acest lucru: foarte bine că m-am grăbit, căci este o carte necesară; mulţi muncitori au luat parte la mişcarea revoluţionară în chip spontan, inconştient, aşa ca acum lectura «Mamei» le va fi de mare folos.

«O carte foarte actuală». Acest compliment, singurul pe care l-am auzit din partea lui, era extrem de preţios pentru mine. Apoi s-a informat cu seriozitate dacă « Mama» se traduce în limbi străine şi în ce măsură cenzura rusă şi cea americană ciuntiseră cartea; aflînd că se hotărîse ca autorul să fie dat în judecată, mai întîi s-a strîmbat, iar după aceea, cu capul dat uşor pe spate şi cu ochii închişi, s-a pornit pe un rîs cu totul neobişnuit; rîsul lui i-a atras pe muncitori şi s-a apropiat atunci de noi Foma Uralski, mi se pare, şi încă vreo trei.

Eram într-o dispoziţie foarte sărbătorească, întrucît mă găseam în mijlocul a trei sute de membri de partid, din cei mai aleşi, şi aflasem că ei fuseseră trimişi la congres din partea a o sută cincizeci de mii de muncitori organizaţi; îi aveam în faţa mea pe toţi liderii partidului, revoluţionari încercaţi, ca: Plehanov, Akselrod, Deutsch. Dispoziţia mea sărbătorească era cu totul firească şi cititorul o va înţelege dacă îi voi spune ca, în cei doi ani petrecuţi departe de patrie, starea mea sufletească fusese foarte proastă.

Ea începuse să se înrăutăţească încă de la Berlin, unde m-am întîlnit aproape cu toţi conducătorii de seamă ai social-democraţiei şi unde am luat masa la August Bebel, alături de extrem de corpolentul Singer şi în mijlocul altor personaje, de asemenea foarte impozante.

Am luat masa într-o încăpere spaţioasă şî confortabilă, în care coliviile cu canari erau graţios acoperite cu şerveţele brodate, iar spetezele fotoliilor erau şi ele acoperite cu şerveţele brodate, pentru ca oaspeţii să nu murdărească cu cefele lor îmbrăcămintea mobilei. Totul în jur părea foarte solid şi trainic; toată lumea mînca solemn şi toţi spuneau cu solemnitate:

— Mahlzeit.

Cuvîntul acesta îmi era necunoscut; ştiam însă că franţuzescul «mal» înseamnă rău, iar cuvîntul nemţesc «Zeit» înseamnă timp, aşa ca a ieşit: timp rău.

Vorbind despre Kautsky, Singer l-a numit în două rînduri «romanticul meu». Bebel, cu nasul său acvilin, mi s-a părut cam prea plin de sine. S-a băut Rhein şi bere; vinul era acru şi cald, dar berea era bună; despre revoluţia şi despre partidul social-democrat din Rusia s-a vorbit de asemenea cam acru şi cu condescendenţă, iar despre partidul lor, german — în termeni elogioşi! În general, atmosfera era îmbîcsită de mulţumire de sine şi simţeai că pînă şi scaunele sînt încîntate că sînt împovărate de şezuturile atît de respectabile ale şefilor.

Cu partidul din Germania avusesem o chestiune «delicată»: un membru marcant al acestui partid, faimosul Parvus de mai tîrziu, primise de la revista «Znanie» o procură pentru încasarea, de la teatre, a onorariilor ce mi se cuveneau pentru piesa mea «Azilul de noapte». Această procură îi fusese dată în 1902 la Sevastopol, în gară, cînd venise acolo clandestin. Banii încasaţi de el urmau să fie repartizaţi astfel: 20% din întreaga sumă primea el, iar restul era împărţit precum urmează: un sfert mie, iar trei sferturi trebuiau să fie vărsaţi în casa partidului social-democrat. Se înţelege că lui Parvus îi erau cunoscute aceste condiţii, el era chiar încîntat de ele. În patru ani piesa a făcut ocolul tuturor teatrelor din Germania; numai la Berlin a fost jucată de peste 500 de ori şi se pare că Parvus a strîns mai bine de 100.000 de mărci. Însă, în loc de bani, el i-a trimis lui K. P. Peatniţki, la «Znanie», o scrisoare în care anunţa cu candoare că cheltuise toţi banii cu prilejul unei călătorii întreprinse de el în Italia în compania unei domnişoare. Cum însă această călătorie, probabil foarte plăcută, pe mine personal mă privea numai pe sfert, m-am considerat îndreptăţit să atrag atenţia C.C. al partidului din Germania asupra restului de trei sferturi. Am făcut acest lucru prin I. P. Ladîjnikov. C.C. n-a dat prea mare atenţie călătoriei lui Parvus. Mai tîrziu am aflat că acestuia i-au fost retrase nu ştiu ce funcţii în partid; la drept vorbind, aş fi preferat să i se aplice o păruială zdravănă. Ceva mai tîrziu, la Paris, cineva mi-a atras atenţia asupra unei foarte frumoase domnişoare sau doamne, spunîndu-mi că ea îl însoţise pe Parvus în călătoria lui.

«Scumpa mea, scumpă» — am gîndit eu.

La Berlin am cunoscut literaţi, pictori, mecenaţi şi alte persoane. Se deosebeau între ei doar prin gradul de automulţumire şi autoadmiraţie.

În America l-am văzut destul de des pe Maurice Hilquit, care voia să ajungă primar sau guvernator al New Yorkului, precum şi pe bătrînul Debs, care, sleit de puteri, mîrîia de unul singur la toţi şi la toate, — abia ieşise din închisoare; am văzut foarte multe persoane şi foarte multe lucruri, dar nu am întîlnit un singur om care să înţeleagă semnificaţia profundă a revoluţiei ruse şi am simţit pretutindeni că ea este socotită ca «un caz particular în viaţa Europei», ca un fenomen obişnuit într-o ţară în care «tot timpul ba e holeră, ba revoluţie», după cum s-a exprimat o «handsome lady» care «nutrea simpatie pentru socialism».

Ideea de a pleca în America spre a strînge fonduri pentru «bolşevici» a sugerat-o L. B. Krasin; urma să mă însoţească V. V. Vorovski, în calitate de secretar şi de organizator al conferinţelor; el cunoştea bine limba engleză. Dar partidul i-a dat o altă însărcinare, aşa că am fost însoţit în călătoria mea de N. E. Burenin, membru al grupului de luptă de pe lîngă C.C. (b); el era «fără limbă», dar s-a apucat s-o studieze pe drum şi după ce am ajuns în America. Socialiştii-revoluţionari, aflînd care este scopul plecării mele, au manifestat un interes deosebit de viu faţă de această călătorie; încă pe cînd mă aflam în Finlanda am fost vizitat de Ceaikovski şi Jitlovski, care mi-au propus să strîng fonduri nu pentru bolşevici, ci «pentru revoluţie în general». Am respins propunerea «pentru revoluţie în general». Atunci ei au trimis-o în America pe «bunicuţa»²⁾, şi astfel în faţa americanilor au apărut două persoane care, independent una de cealaltă şi fără să se întîlnească, au început să strîngă fonduri, fireşte, pentru două revoluţii diferite; americanii nu aveau, se-nţelege, nici timpul nici dorinţa de a se dumiri care dintre ele este mai bună, mai trainică. Se pare că pe «bunicuţa» o mai cunoscuseră şi înainte; prietenii ei din America i-au făcut o bună reclamă, în timp ce pe mine ambasada ţaristă m-a primit cu scandal. Tovarăşii americani, fiind şi ei de părere că revoluţia rusă era «o chestiune particulară, care a suferit un eşec», priveau cam «liberal» banii strînşi de mine la mitinguri; am strîns în total foarte puţini dolari, nici măcar 10.000. M-am hotărît atunci «să cîştig» scriind articole la ziare, dar şi în America s-a găsit un Parvus. În general, călătoria a fost nereuşită; în schimb am scris acolo «Mama», ceea ce şi explică unele «scăpări» şi lipsuri ale acestei cărţi.

Am plecat după aceea în Italia, la Capri, unde m-am cufundat în lectura cărţilor şi ziarelor ruseşti, ceea ce a contribuit, de asemenea, în mare măsura la proasta mea dispoziţie sufletească. O măsea smulsă din maxilar s-ar fi simţit, probabil, tot atît de singuratică dacă ar fi fost în stare să simtă ceva. Eram foarte uimit de viteza şi agilitatea de saltimbanci cu care nişte oameni de vază săreau de pe o «platformă» pe alta.

Din Rusia veneau acolo revoluţionari de ocazie, vlăguiţi, înspăimîntaţi, furioşi pe ei înşişi şi pe cei care-i atrăseseră în această «întreprindere fără sorţi de izbîndă».

— Totul e pierdut — spuneau ei. — Totul a fost distrus, nimicit; toţi au fost deportaţi, întemniţaţi!

Toate acestea aveau foarte mult haz, dar nu era nimic îmbucurător. Un oaspe din Rusia, publicist, şi încă talentat, ţinea morţiş să-mi demonstreze ca jucasem rolul lui Luka din piesa «Azilul de noapte»: am venit, am debitat în faţa tineretului o mulţime de fraze frumoase: acesta m-a crezut şi s-a ales cu cucuie în frunte, iar eu am spălat putina. Un altul susţinea că «tendinţa» mi-a mîncat capul, ca sînt «un om sfîrşit» şi contest importanţa baletului pentru simplul motiv că este «imperial». În general, în toate aceste afirmaţii era multă prostie şi mult ridicol, şi aveai uneori impresia că pluteşte în aer un colb mucegăit venit din Rusia.

Şi deodată, ca în basme, iată-mă la congresul Partidului social-democrat din Rusia. O adevărată sărbătoare!

Dar sărbătoarea a ţinut pentru mine doar pînă la prima şedinţă, pînă la discuţiile cu privire la «ordinea de zi ». Înverşunarea cu care s-au purtat aceste discuţii mi-a răcit dintr-o dată entuziasmul, şi nu atît din pricină că am simţit cît de adînc este scindat partidul în reformişti şi revoluţionari — despre acest lucru ştiam încă din 1903 —, cît din pricina atitudinii duşmănoase a reformiştilor faţă de V. I. Lenin. Această atitudine se infiltra şi răbufnea în discursurile lor aşa cum ţîşneşte apa, sub presiune mare, dintr-o tulumbă găurită.

Nu întotdeauna este important ce se vorbeşte, dar este întotdeauna important cum se vorbeşte. G. V. Plehanov, îmbrăcat într-un surtuc încheiat la toţi nasturii, aidoma unui pastor protestant, deschizînd congresul, a vorbit ca un dascăl de religie, convins că ideile lui sînt incontestabile, că fiecare cuvînt al lui, ca şi pauzele dintre cuvinte, sînt nespus de preţioase. Pe deasupra capetelor congresiştilor lansa, cu multă măiestrie, fraze frumos rotunjite, iar atunci cînd pe băncile unde stăteau bolşevicii cineva mişca buzele pentru a şopti ceva tovarăşului de alături, onoratul orator, făcînd o scurtă pauză, îl ţintuia cu privirea.

Plehanov avea o preferinţă specială pentru unul din nasturii surtucului său, pe care nu contenea să-l dezmierde duios cu un deget, iar în timpul pauzelor îl apăsa ca pe un buton de sonerie, de ai fi crezut, că tocmai prin această apăsare se întrerupea debitul lin al cuvîntării sale. Într-una din şedinţe, Plehanov, pregătindu-se să răspundă cuiva, îşi încrucişă mîinile la piept şi rosti tare, dispreţuitor:

— H-he!

Aceasta stîrni ilaritate în rîndurile muncitorilor bolşevici. G. V. ridică sprîncenele, şi atunci văzui cum îi păleşte un obraz; zic: un obraz, deoarece ocupam un loc lateral şi nu vedeam decît din profil feţele oratorilor de la amvon.

La prima şedinţă, în timpul discursului lui G. V. Plehanov, în băncile ocupate de bolşevici, cel ce se agita mai mult decît toţi era Lenin; ba se zgribulea de parcă i-ar fi fost frig, ba îşi îndrepta corpul ca şi cum i-ar fi fost prea cald; îşi vîra degetele în subsuori, îşi freca bărbia, clătinîndu-şi capul său blond, şi-i şoptea ceva lui M. P. Tomski. Iar cînd Plehanov declară că «în partid nu există revizionişti», Lenin se îndoi de mijloc, chelia i se împurpura, umerii i se cutremurară din cauza rîsuluî înfundat, iar muncitorii care şedeau alături de el şi în spatele lui zîmbiră şi ei; din fundul sălii cineva întrebă tare cu o voce morocănoasă:

— Da' cine sînt ăia care stau pe partea ailaltă?

Mărunţelul Feodor Dan vorbea cu tonul unui om care vede în adevărul adevărat propria sa odraslă, pe care a adus-o pe lume, a crescut-o şi continuă şi acum s-o dădăcească. Iar el, Feodor Dan, este întruchiparea desăvîrşită a lui Karl Marx, pe cîtă vreme bolşevicii sînt nişte semidocţi, nişte băieţandri necuviincioşi, ceea ce reiese deosebit de limpede din atitudinea lor faţă de menşevici, în rîndurile cărora se află, zicea el, «toţi teoreticienii de seamă ai marxismului».

— Voi nu sînteţi marxişti — se pronunţa el cu dispreţ —, nu, voi nu sînteţi marxişti! — Şi bătea aerul cu pumnul său gălbejit, întins spre dreapta. Unul dintre muncitori îi puse atunci întrebarea:

— Da' cînd vă mai duceţi să luaţi ceaiul cu liberalii?

Nu-mi amintesc dacă Martov a luat sau nu cuvîntul la prima şedinţă. Omul acesta extrem de simpatic vorbea cu o înflăcărare tinerească şi părea că simte deosebit de adînc drama sciziunii, durerea divergenţelor.

Tremura din tot corpul, se legăna, îşi descheia nervos gulerul cămăşii scrobite, dădea din mîini; manşetele îi răzbeau pe sub mînecile hainei şi-i acopereau încheietura mîinii; atunci ridica mîna sus şi o scutura pentru a sili manşeta să treacă la locul cuvenit. Aveam impresia că Martov nu demonstrează, ci se roagă, imploră: sciziunea trebuie neapărat lichidată, partidul este prea slab pentru a se împărţi în două, muncitorul are nevoie în primul rînd de «libertăţi», trebuie să-i susţinem moralul. Prima lui cuvîntare avea pe alocuri accente aproape isterice, avalanşa de vorbe o făcea de neînţeles, iar oratorul însuşi producea o impresie penibilă. La sfîrşitul cuvîntării şi parcă fără nici o legătură cu ea, dar tot pe un ton «combativ», el începu să tune cu aceeaşi înflăcărare împotriva detaşamentelor de luptă şi, în general, împotriva pregătirilor în vederea insurecţiei armate. Îmi amintesc bine cum din băncile ocupate de bolşevici cineva a exclamat surprins:

— Asta-i bună!

Şi M. P. Tomski, mi se pare, a intervenit:

— Poate c-ar fi bine să ni se reteze şi mîinile pentru liniştea tovarăşului Martov!

Repet: nu-mi aduc prea bine aminte ce a vorbit Martov la prima şedinţă; am amintit de el numai pentru a arăta cum se vorbea.

După cuvîntarea lui, muncitorii începură să discute între ei, nemulţumiţi, în încăperea din faţa sălii de şedinţe:

— Aşadar şi Martov! Şi doar a fost «iskrist»!

— Cam năpîrlesc tovarăşii intelectuali.

Frumos, pasionant şi vehement a vorbit Rosa Luxemburg, mînuind la perfecţie arma ironiei. Dar iată că se urcă la tribună, cu paşi grăbiţi, Vladimir Ilici, care rosti graseiat cuvîntul «tovarăşi». Mi s-a părut că vorbeşte prost, dar după un minut am fost «absorbit», la fel ca toţi ceilalţi, de cuvîntarea lui. Mi se întîmpla pentru prima oară să aud pe cineva vorbind atît de simplu despre cele mai complicate probleme politice. Omul acesta nu căuta să ticluiască fraze frumoase, ci oferea fiecare cuvînt ca în palmă, dezvăluind cu o uimitoare uşurinţă înţelesul lui exact. E foarte greu de redat impresia neobişnuită pe care o producea.

Mîna lui întinsă înainte şi uşor ridicată în sus, palma care cîntărea parcă fiecare cuvînt, spulberînd frazele adversarilor şi înlocuindu-le prin argumente pline de greutate care demonstrau dreptul şi datoria clasei muncitoare de a-şi urma drumul ei şi de a nu merge în coada burgheziei liberale şi nici măcar alături de ea, — toate acestea erau extraordinare şi erau spuse de el, Lenin, parcă nu de la el, ci într-adevăr din voinţa istoriei. Armonia, desăvîrşirea, sinceritatea şi forţa discursului său, întreaga lui făptură acolo la tribună păreau o operă de artă clasică: nimic nu lipsea şi nimic nu era de prisos, nu se vedeau nici un fel de podoabe, şi chiar dacă ele existau, erau tot atît de firesc necesare cum sînt necesari chipului cei doi ochi, cum sînt necesare mîinii cele cinci degete.

Judecînd cu măsurătoarea timpului, el a vorbit mai puţin decît cei de dinaintea lui, dar după impresia pe care a produs-o a vorbit mult mai mult; şi nu numai eu am avut această impresie, dar auzeam în spatele meu şoapte pline de admiraţie:

— Dar bine mai vorbeşte...

Aşa şi era: fiecare din argumentele lui se desfăşura parcă de la sine, în virtutea unei forţe ce sălăşluia în el.

Menşevicii nu se sfiau să arate că nu le este pe plac cuvîntarea lui Lenin şi că el însuşi le este mai mult decît antipatic. Cu cît demonstra el mai convingător necesitatea pentru partid de a se ridica la înălţimea teoriei revoluţionare pentru a verifica în chip cît mai multilateral datele practicii, cu atît sporea furia cu care-i întrerupeau ei cuvîntarea:

— Congresul nu e un loc pentru filozofare!

— Nu ne da nouă lecţii, doar nu sîntem liceeni.

Cel mai mult se foia un individ mătăhălos, bărbos, cu mutră de băcan; sărea mereu de la locul lui şi vocifera, bîlbîindu-se:

— C-complotiştilor... vă jucaţi de-a c-comploturile! B-blan-quiştilor!

Rosa Luxemburg sublinia cuvintele lui Lenin, dînd aprobativ din cap; la una din şedinţele ce au urmat, ea le-a spus pe bună dreptate menşevicilor:

— Voi nu staţi pe o bază marxistă, ci şedeţi, ba chiar zăceţi pe ea.

O adiere neplăcută, dogoritoare, de zeflemea, enervare şi ură plutea prin sală; sutele de ochi îl vedeau în diferite feluri pe Vladimir Ilici. N-ai fi zis că atacurile duşmănoase îl tulburau: vorbea mai departe înflăcărat şi totodată calm şi cumpănit; peste cîteva zile am aflat cît îl costase acest calm aparent. Era foarte ciudat şi dureros să vezi că ceea ce-i atrage duşmănia unora este ideea atît de firească: numai de la înălţimea teoriei poate partidul să vadă limpede cauzele divergenţelor din rîndurile sale. Am rămas cu următoarea impresie: fiecare zi a congresului îi dă lui Vladimir llici noi şi noi puteri, îl face mai plin de vigoare şi mai sigur de sine; pe zi ce trece, cuvîntările sînt pătrunse de mai multă fermitate şi întregul grup de congresişti bolşevici devine tot mai hotărît, tot mai intransigent. În afară de cuvîntările lui m-a emoţionat aproape deopotrivă de puternic discursul minunat şi vehement al Rosei Luxemburg îndreptat împotriva menşevicilor.

Minutele, orele libere şi le petrecea în mijlocul muncitorilor, informîndu-se asupra celor mai mici amănunte ale vieţii lor de toate zilele.

— Dar femeile ce fac? Le absoarbe complet gospodăria? Învaţă totuşi, citesc ceva?

În Hyde Park cîţiva muncitori care-l văzuseră pentru întîia oară pe Lenin vorbeau despre comportarea lui la congres. Unul dintre ei făcu observaţia foarte caracteristică:

— Nu ştiu, s-ar putea ca aici, în Europa, muncitorii să mai aibă pe cineva tot atît de deştept — pe Bebel sau încă pe vreunul ca el. Dar nu-mi vine a crede că ar putea fi pe lume un alt om pe care să-l îndrăgesc dintr-o dată cum l-am îndrăgit pe acesta!

Un alt muncitor adăugă, zîmbind:

— Ăsta-i de-ai noştri!

— Şi Plehanov e de-ai noştri — îi obiectă cineva.

Şi auzii atunci un răspuns bine nimerit:

— Plehanov e dascălul nostru, boierul nostru, pe cînd Lenin e conducătorul şi tovarăşul nostru.

Un flăcău observă cu haz:

— Pe Plehanov îl stinghereşte surtucelul lui.

Într-o bună zi, în drum spre restaurant, Vladimir Ilici a fost oprit de un muncitor menşevic care l-a întrebat ceva. Ilici şi-a încetinit pasul, iar grupul cu care venea a mers mai departe. Peste vreo cinci minute, venind la restaurant, Lenin povestea îngîndurat:

— Curios lucru, cum de a ajuns la congresul partidului un flăcău atît de naiv! Mă întreabă: care este, totuşi, adevărata pricină a divergenţelor? Iată, îi zic eu, tovarăşii voştri vor să stea şi să flecărească în parlament, pe cînd noi sîntem convinşi că clasa muncitoare trebuie să se pregătească de lupta. Mi se pare că a înţeles...

Luam masa într-un grup restrîns şi întotdeauna în acelaşi restaurant modest, ieftin. Am observat că Vladimir Ilici mănîncă foarte puţin: o omletă din două-trei ouă, o felie mică de şuncă şi bea o cană de bere spumoasă, brună. Era limpede că se neglijează şi mă uimea atenţia lui plină de grijă pentru muncitori. De hrana acestora se ocupa M. F. Andreeva, şi el o întreba:

— Ce crezi, tovarăşii nu rămîn cumva flămînzi? Nu? Hm, hm... Nu s-ar putea ca sandvişurile să fie ceva mai mari?

A venit la hotelul unde locuiam eu, şi ce să vad: pipăie patul, cu un aer preocupat.

— Ce faceţi?

— Mă uit dacă nu cumva sînt umede cearşeafurile.

Nu mi-am dat seama imediat: ce nevoie are el să ştie ce fel de cearşeafuri sînt la Londra? Atunci, observînd nedumerirea mea, îmi explică:

— Trebuie să ai grijă de sănătatea dumitale.

În toamna anului 1918 l-am întrebat pe Dmitri Pavlov, muncitor din Sormovo, care este, după părerea lui, trăsătura cea mai caracteristică a lui Lenin?

— Simplitatea. Este simplu ca adevărul.

Spunea asta ca pe un lucru bine gîndit, demult stabilit.

Se ştie că cel mai aspru îl judecă pe un om cei care-l servesc. Şoferul lui Lenin, Ghil, un om care a trecut prin multe, spunea însă:

— Lenin e un om deosebit. Asemenea oameni nu mai există. O dată treceam cu maşina pe Measniţkaia; circulaţie mare, abia mergeam de teamă să nu mă ciocnesc cu altă maşină, claxonam, de mai, mai să-mi iasă sufletul. Lenin deschide portiera, vine la mine pe scară, riscînd să fie strivit, şi începe să mă liniştească: «Te rog, Ghil, nu fi îngrijorat, mergi la fel ca toată lumea». Sînt şofer bătrîn şi ştiu că nimeni altul n-ar fi făcut aşa ceva.

E greu să redai, să descrii cît de firesc şi de armonios se îndreptau toate impresiile lui spre o singură matcă.

Gîndirea lui, întocmai ca acul unei busole, îşi îndrepta întotdeauna vîrful în direcţia intereselor de clasă ale poporului muncitor. S-a întîmplat, la Londra, să avem o seară liberă şi ne-am dus cu un mic grup la «music-hall», un modest teatru popular. Vladimir Ilici rIdea cu poftă, molipsindu-i şi pe ceilalţi cu veselia lui, cînd urmărea scenele cu clovni şi numerele excentrice, dar la celelalte numere a privit fără interes; deosebit de atent a urmărit el scena care înfăţişa doborîrea unei păduri de către muncitorii din Columbia britanică. Decorul închipuia o tabără în pădure, iar în faţa scenei, pe pămînt, doi flăcăi voinici doborau într-un minut un arbore de aproape un metru grosime.

— Ei, asta-i, bineînţeles, pentru spectatori; în realitate ei nu pot lucra cu o asemenea repeziciune — zise Ilici. — Dar e limpede că acolo oamenii lucrează tot cu topoarele, transformînd o mare cantitate de lemn în aşchii care nu sînt bune de nimic. Poftim civilizaţie engleză!

Începu să vorbească despre anarhia în producţie caracteristică orînduirii capitaliste, despre cantităţile uriaşe de materii prime care se irosesc fără nici un rost, şi încheie exprimîndu-şi regretul că nimeni nu s-a gîndit pînă acum să scrie o carte pe această temă. Ideea lui nu mi s-a părut tocmai clară, dar nu am mai avut cînd să-i cer lămuriri, căci el începuse să spună ceva interesant despre «numerele excentrice» ca formă deosebită a artei teatrale.

— Este aici un fel de atitudine satirică sau sceptică faţă de ceea ce e îndeobşte admis, se vede tendinţa de a întoarce lucrurile pe dos, de a le deforma puţin, de a arăta absurditatea obişnuitului. Complicat, însă interesant!

Peste vreo doi ani, la Capri, vorbind cu A. A. Bogdanov-Malinovski despre romanul utopic, Lenin i-a spus:

— Ai face bine dacă ai scrie un roman pentru muncitori pe tema cum au jefuit capitaliştii hrăpăreţi pămîntul, irosind tot petrolul, fierul, lemnul, cărbunele. Ar fi o carte foarte folositoare, signor machist!

Luîndu-ne rămas bun la Londra, mi-a spus că va veni negreşit la Capri să se odihnească.

Dar înainte de a veni el acolo, l-am văzut la Paris³⁾, în micul apartament studenţesc cu două camere — studenţesc numai prin dimensiunile sale, dar nu şi în privinţa curăţeniei şi a ordinii desăvîrşite care domnea acolo. Nadejda Konstantinovna, după ce ne-a făcut ceai, a plecat undeva şi am rămas numai noi doi. Era tocmai perioada cînd «Znanie» se destrăma, şi eu venisem să stau de vorbă cu Vladimir Ilici în legătură cu organizarea unei noi edituri, care să grupeze, pe cît posibil, pe toţi publiciştii noştri. Am propus ca în redacţia din străinătate a editurii să intre Vladimir Ilici, V. V. Vorovski şi încă cineva, iar în Rusia să-i reprezinte V. A. Desniţki-Stroev.

După părerea mea, era nevoie de o serie de cărţi de istorie a literaturilor occidentale şi a literaturii ruse, cărţi de istorie a culturii, care să ofere muncitorilor un vast material documentar pentru pregătirea lot autodidactică, precum şi material de propagandă.

Vladimir Ilici a spulberat acest plan, atrăgîndu-mi atenţia asupra cenzurii, asupra greutăţii de a organiza ceva cu oamenii noştri: cei mai mulţi tovarăşi erau prinşi în activitatea practică de partid şi nu aveau timp să scrie. Dar argumentul lui principal şi cel mai convingător pentru mine a fost exprimat cam în felul următor: nu e momentul potrivit pentru editarea unor cărţi voluminoase; cu cărţi din astea se hrănesc intelectualii, care, precum vezi, alunecă de la socialism spre liberalism, şi noi nu-i putem abate din drumul pe care şi l-au ales. Noi avem nevoie de ziar, de broşură; ar fi bine să reînviem mica bibliotecă a editurii «Znanie», dar în Rusia acest lucru este cu neputinţă din cauza condiţiilor create de cenzură, iar aici din cauza condiţiilor de transport: noi trebuie să difuzăm în mase zeci şi sute de mii de foi volante, şi o asemenea cantitate nu poate fi transportată ilegal. Să mai aşteptăm cu editura pentru vremuri mai prielnice.

Cu uimitoarea vioiciune şi claritate care l-au caracterizat întotdeauna, începu să-mi vorbească despre Dumă, despre cadeţi, cărora «le e ruşine să fie octombrişti» şi «în faţa cărora se deschide un singur drum, spre dreapta», şi-mi aduse apoi o serie de dovezi că războiul este iminent şi, «probabil, nu numai un singur război, ci un întreg şir de războaie» — previziune pe care aveau s-o adeverească în curînd evenimentele din Balcani.

Se ridică, îşi vîrî cu gestu-i caracteristic degetele în răscroiala vestei, la subsuori, şi începu să se plimbe fără grabă prin odăiţa strîmtă, strîngînd pleoapele peste ochii-i scăpărători.

— Va fi război. E inevitabil. Lumea capitalistă a intrat în faza descompunerii şi oamenii au şi început să fie intoxicaţi de otrava şovinismului şi a naţionalismului. Cred că ne va mai fi dat să vedem un război care va cuprinde întreaga Europă. Proletariatul? E greu de crezut că el va găsi în sine forţele necesare pentru a preîntîmpina o încăierare sîngeroasă. Cum s-ar putea realiza acest lucru? Prin greva generală a muncitorilor din întreaga Europă? Dar ei nu sînt îndeajuns de organizaţi şi îndeajuns de conştienţi pentru aşa ceva. O astfel de grevă ar însemna începutul războiului civil, însă noi, ca oameni politici realişti, nu ne putem bizui pe aşa ceva.

Se opri tîrşindu-şi talpa pe podea şi rosti posomorît:

— Proletariatul, fără îndoială, va avea de suferit îngrozitor; asta-i, deocamdată, soarta lui. Dar duşmanii lui se vor extenua unii pe alţii. Şi lucrul acesta este de asemenea inevitabil.

Apoi, apropiindu-se de mine, îmi spune oarecum uimit, cu glas scăzut, însă destul de apăsat:

— Nu, gîndeşte-te numai: pentru ce-i trimit sătuii pe flămînzi să se măcelărească între ei? Poţi să-mi arăţi o crimă mai idioată şi mai dezgustătoare? Ea îi va costa teribil de scump pe muncitori, dar pînă la urmă tot ei vor cîştiga. Asta-i voinţa istoriei.

Lenin invoca adeseori istoria, dar niciodată n-am simţit în spusele lui o ploconire fetişistă în faţa voinţei şi forţei ei.

Tulburat de ceea ce spusese, se aşeză la masă, îşi şterse năduşeala de pe frunte, sorbi din ceaiul rece şi întrebă pe neaşteptate:

— Ce tărăboi ţi-au făcut în America? Din ziare ştiu cam despre ce este vorba, dar n-am idee cum s-au petrecut lucrurile.

I-am povestit pe scurt peripeţiile prin care trecusem.

N-am întîlnît niciodată un om care să ştie să rîdă atît de contagios cum rîdea Vladimir Ilici. Ţi se părea chiar ciudat să vezi cum un realist atît de auster, un om care vede atît de departe, care simte atît de adînc inevitabilitatea marilor drame sociale, un om atît de intransigent, de neclintit în ura sa faţă de lumea capitalistă poate să rîdă ca un copil, pînă la lacrimi, înecîndu-se de rîs. Trebuie să aibă cineva o sănătate sufletească foarte zdravănă ca să rîdă în felul acesta.

— Văd că ai umor! — mi-a spus el rîzînd. — Uite, asta n-aş fi bănuit-o. E nostim al dracului...

Şi, ştergîndu-şi lacrimile stîrnite de rîs, spuse cu seriozitate, cu zîmbetul său bun, cald:

— E bine să ştii să priveşti insuccesele prin prisma umorului. Umorul este o calitate minunată, sănătoasă. Eu îl înţeleg foarte bine, dar nu mă pricep să-l mînuiesc. Iar în viaţă lucrurile comice nu sînt, poate, mai puţine decît cele triste; zău aşa, nu sînt mai puţine.

Ne-am înţeles să vin la el peste două zile; dar vremea era urîtă şi seara am avut o hemoptizie puternică, aşa încît a doua zi am plecat.

După Paris ne-am întîlnit la Capri. De aici am rămas cu o impresie foarte ciudată, de parcă Vladimir Ilici ar fi fost la Capri de două ori şi de fiecare dată cu totul în altă dispoziţie.

Primul Ilici, de îndată ce l-am întîlnit la debarcader, mi-a declarat cu hotărîre:

— Ştiu că dumneata, Alexei Maksimovici, tot mai crezi că e cu putinţă să mă împac cu machiştii, cu toate că te-am prevenit în scrisoare că acest lucru e imposibil! Aşa că te rog să nu faci nici un fel de încercări în acest sens.

În drum spre locuinţa mea şi după ce am ajuns acolo, am încercat să-i explic că nu prea are dreptate: nu am avut şi nu am intenţia să împac divergenţele din domeniul filozofiei, care, de altfel, nu-mi sînt prea clare. Pe lîngă aceasta, încă din tinereţe m-am molipsit de neîncredere faţă de orice filozofie, iar la baza acestei neîncrederi a stat şi stă nepotrivirea dintre filozofie şi experienţa mea personală, «subiectivă»: pentru mine lumea abia începea, «era în devenire», iar filozofia îi dădea la cap şi-i punea întrebarea cu totul deplasată, nelalocul ei:

«Încotro mergi? Pentru ce mergi? De ce cugeţi?»

Iar unii filozofi îi porunceau simplu şi sever: «Stai!».

În afară de asta, ştiam încă de pe atunci că filozofia, la fel ca şi femeia, poate fi foarte urîtă, şi chiar respingătoare, însă îmbrăcată atît de iscusit şi înşelător, încît să treacă drept o frumuseţe. Asta l-a făcut să rîdă pe Vladimir Ilici.

— Ei, ăsta-i umor — spunea el. — Iar că lumea abia începe, e în devenire, asta aşa e! Mai gîndeşte-te serios la acest lucru, căci pornind de aici vei ajunge acolo unde s-ar fi cuvenit să fii demult.

I-am spus apoi că A. A. Bogdanov, A. V. Lunacearski şi V. A. Bazarov sînt, după părerea mea, nişte oameni de valoare, cu o cultură multilaterală, excelentă, şi că nu am întîlnit în partid alţii ca ei.

— Să admitem că-i aşa. Şi ce rezultă de aici?

— La urma urmei, cu îi socot oameni ai aceluiaşi ţel, iar unitatea scopului, în măsura în care-l înţelegi adînc şi eşti profund conştient de el, ar trebui să anihileze, să şteargă orice divergenţe de ordin filozofic...

— Va să zică tot mai nutreşti speranţa în posibilitatea unei împăcări? Degeaba — zise el. —Alung-o cît mai departe, te sfătuiesc prieteneşte! Şi Plehanov este, după părerea dumitale, omul aceluiaşi ţel, pe cînd eu — între noi fie vorba — cred că urmăreşte cu totul alte ţeluri, deşi e materialist, şi nu metafizician.

Cu aceasta convorbirea noastră a luat sfîrşit. Cred că nu e nevoie să mai amintesc că nu am reprodus-o cuvînt cu cuvînt. Dar nu am nici o îndoială în ce priveşte sensul ei exact.

Şi iată că l-am văzut în faţa mea pe Vladimir Ilici şi mai ferm, şi mai neclintit decît la Congresul de la Londra. Dar acolo era tulburat şi uneori simţeai limpede că divergenţele din partid îi prilejuiesc clipe foarte grele.

Aici era calm, cam rece şi uşor ironic, se ferea de orice convorbiri pe teme filozofice şi, în general, avea o atitudine precaută. A. A. Bogdanov, un om extrem de simpatic, blajin şi îndrăgostit de Lenin, însă cam îngîmfat, a fost nevoit să asculte vorbe destul de grele şi tăioase:

— Schopenhauer a spus: «Cine gîndeşte clar se exprimă clar», şi cred că e tot ce a spus el mai bun vreodată. Dumneata, tovarăşe Bogdanov, te exprimi neclar. Explică-mi, în două-trei fraze, ce-i aduce clasei muncitoare «substituirea» voastră şi de ce machismul este mai revoluţionar decît marxismul?

Bogdanov încercă să-i explice, însă vorbea într-adevăr neclar şi în prea multe cuvinte.

— Lasă-te păgubaş — l-a sfătuit Vladimir Ilici. — Cineva, mi se pare Jaures, a spus: «E mai bine să spui adevărul decît să fii ministru», iar eu aş adăuga: şi machist.

După aceea a jucat, pasionat, şah cu Bogdanov şi, pierzînd, se necăjea, se supăra chiar, ca un copil. Curios lucru: chiar şi această supărare copilărească, la fel ca şi rîsul lui uimitor, nu ştirbea nimic din unitatea deplină a caracterului său.

A fost la Capri şi un alt Lenin, un tovarăş excelent, un om vesel, cu un interes viu, neobosit pentru tot ce există pe lume; un om care se purta din cale afară de blînd cu semenii lui.

Într-o seară, tîrziu, cînd toţi ceilalţi plecaseră la plimbare, mi-a vorbit mie şi lui M. F. Andreeva, şi destul de mîhnit, căci în vorbele lui simţeai multă părere de rău:

— Ce oameni inteligenţi şi talentaţi! Ei au făcut mult pentru partid şi ar putea să facă încă de zece ori mai mult, dar nu vor veni cu noi! Nu pot veni. Şi această orînduire criminală frînge, deformează zeci, sute de oameni ca ei.

Altădată mi-a spus:

— Lunacearski se va întoarce în partid, el e mai puţin individualist decît ceilalţi doi. E un om înzestrat cu însuşiri rare. «Am o slăbiciune» pentru el — ei, drăcia dracului, ce expresie stupidă: a avea slăbiciune pentru cineva! Ştii, mi-e drag, e un tovarăş admirabil! Are el nu ştiu ce lustru franţuzesc. Şi superficialitatea lui tot franţuzească este şi asta i se trage din estetism.

Lenin se interesa îndeaproape de viaţa pescarilor de la Capri, întreba despre cîştigul lor, despre influenţa popilor, despre şcoală — diversitatea preocupărilor lui nu putea să nu mă uimească. Cînd i s-a spus despre un popă că e fiu de ţăran sărac, el a cerut îndată să se strîngă următoarele date: cît de frecvente sînt cazurile în care ţăranii îşi dau copiii la seminar şi dacă fiii de ţărani, după ce ajung popi, se întorc să slujească în satele lor?

— Înţelegeţi? Dacă nu e cumva un fenomen întîmplător, înseamnă că este politica Vaticanului. Abilă politică!

Nu-mi închipui să fi existat vreodată un alt om care, fiind atît de superior celorlalţi, să fi ştiut să se ferească de ispita măririlor şi să-şi păstreze interesul viu faţă de «oamenii simpli».

Avea un fel de magnetism care atrăgea spre el inimile şi simpatiile oamenilor muncii. El nu vorbea italieneşte, dar pescarii de la Capri, care avuseseră prilejul să-l vadă pe Şaleapin şi pe alţi ruşi de seamă, prin nu ştiu ce instinct îl aşezară dintr-o dată pe Lenin pe o treaptă deosebită. Rîsul lui era fermecător — rîsul «din inimă» al omului care, deşi vedea deopotrivă de limpede stîngăcia prostiei omeneşti şi echilibristica abilă a minţii, ştia să guste din plin naivitatea copilărească a celor «cu inima simplă».

Bătrînul pescar Giovanni Spadaro spunea despre el:

— Numai un om cinstit poate să rîdă astfel.

Legănat de barcă, pe unda albastră şi străvezie ca cerul, Lenin învăţa să pescuiască «din deget» — cu sfoară fără undiţă. Pescarii i-au explicat că trebuie să tragă sfoara afară în clipa cînd degetul îi simte svîcnirea:

— Cosi: drin-drin. Capisci?

El trase numaidecît de sfoară, prinse peştele şi începu să strige fericit ca un copil, pasionat ca un vînător:

— Aha ! Drin-drin!

Pescarii rîseră cu hohote, la rîndul lor fericiţi ca nişte copii, şi-l porecliră pe noul pescar:

— «Signor Drin-drin».

Lenin plecase demult, dar ei tot mai întrebau:

— Ce mai face signor Drin-drin? N-o să-l înhaţe ţarul cumva?

Nu-mi aduc bine aminte dacă G. V. Plehanov a fost la Capri înaintea lui Vladimir Ilici sau după el.

Cîţiva emigranţi care făceau parte din colonia de la Capri — publicistul N. Oligher, Lorenz-Metner, condamnat la moarte pentru organizarea unei insurecţii la Soci, Pavel Vigdorcik şi, mi se pare, încă alţi doi — au vrut să stea de vorbă cu el. Plehanov a refuzat. Era în drept s-o facă, întrucît era suferind şi venise să se odihnească. Oligher şi Lorenz mi-au povestit însă că îi refuzase într-o formă foarte jignitoare pentru ei. Oligher, fire nervoasă, susţinea că G. V. ar fi spus ceva în sensul că «este obosit de numărul prea mare al celor ce vor să vorbească, dar care nu sînt în stare să facă nimic». Cît timp a stat la mine, într-adevăr, n-a vrut să vadă pe nimeni din colonia de aici, pe cînd Vladimir Ilici s-a văzut cu toţi. Plehanov nu întreba nimic, el ştia totul de mai înainte şi nu lăsa pe conlocutorul său să vorbească. Foarte înzestrat, ca un adevărat rus, educat în spirit european, îi plăcea să jongleze cu vorbele frumoase, spirituale, şi se pare că numai de dragul unei vorbe de duh sublinia fără milă lipsurile tovarăşilor ruşi şi ale celor străini. Aveam impresia că spiritele lui nu sînt totdeauna reuşite şi mi-au rămas în memorie numai cele nereuşite: «Mehring cel peste măsură de măsurat», «uzurpatorul Enrico Ferri, care nu conţine nici o uncie de fier» — aici calamburul era construit pe cuvîntul ferro—fier. Şi altele de acelaşi gen. În general, faţă de oameni avea o atitudine de condescendenţă, bineînţeles nu chiar pe aceea a unui zeu, dar întrucîtva asemănătoare. Fiind un publicist foarte talentat şi unul din întemeietorii partidului, îmi inspira un respect profund, dar în nici un caz simpatie. Prea mult «aristocratism» era în el. Poate că judec greşit. Nu am nici un fel de pasiune pentru greşeli; cu toate acestea, ca orice om, mi se întîmplă şi mie să greşesc. Faptul însă rămîne fapt: rar mi-a fost dat să întîlnesc doi oameni atît de diferiţi cum erau G. V. Plehanov şi V. I. Lenin. Era şi firesc: unul îşi încheia rolul său de dărîmător al lumii vechi, iar celălalt începuse să construiască o lume nouă.

În viaţa asta totul e orînduit cu atîta măiestrie diavolească, încît, dacă nu ştii să urăşti, nu poţi nici să iubeşti cu adevărat. De n-ar fi decît această necesitate a dedublării sufletului care îl deformează radical pe om, această inevitabilitate a dragostei prin ură, şi ar fi de ajuns ca actualele condiţii de viaţă să fie condamnate la distrugere.

În Rusia, ţara în care necesitatea de a suferi este propovăduită ca un remediu universal pentru «mîntuirea sufletului», nu am întîlnit, nu am cunoscut alt om care să simtă cu atîta putere şi atît de profund, ca Lenin, ură, repulsie şi dispreţ faţă de nenorocirile, durerile şi suferinţele omeneşti.

Aceste sentimente, această ură împotriva dramelor şi tragediilor vieţii îl ridică extraordinar de mult în ochii mei pe Vladimir Lenin, pe omul acesta care aparţine unei ţări în care pentru glorificarea şi sanctificarea suferinţei s-au scris cu maximum de talent adevărate evanghelii şi unde tineretul începe să trăiască aidoma eroilor unor cărţi ce descriu pe larg o sumedenie de drame mărunte din viaţa de toate zilele, drame care în fond sînt mereu aceleaşi. Literatura rusă este cea mai pesimistă din Europa; la noi toate cărţile se scriu pe una şi aceeaşi temă, şi anume cît de mult suferim, — în tinereţe şi la maturitate: din pricina mărginirii, din pricina tiraniei absolutiste, de pe urma femeilor, din dragoste faţă de aproapele, din pricina felului greşit în care a fost plăsmuit universul; la bătrîneţe: din pricina mustrărilor de conştiinţă pentru greşelile săvîrşite în viaţă, din pricina lipsei dinţilor, a proastei digestii şi a neputinţei de a înlătura moartea.

Orice rus care a stat o lună la închisoare sau a fost deportat timp de un an «pentru politică» îşi închipuie că este o datorie sfîntă a sa să ofere Rusiei o carte de amintiri despre suferinţele lui. Şi nimănui pînă în zilele noastre nu i-a dat în gînd să scrie o carte despre bucuriile întregii sale vieţi. Şi cum omul rus s-a obişnuit să-şi făurească viaţa în vis, fără a şti însă cum să şi-o făurească în practică, s-ar putea prea bine ca o carte despre o viaţă fericită să-l înveţe cum trebuie să-şi închipuie o astfel de viaţă.

Ceea ce mi se pare deosebit de măreţ la Lenin este tocmai acest sentiment de ură neîmpăcată, nepotolită împotriva nenorocirilor oamenilor, credinţa lui vie că nenorocirea nu este baza de neînlăturat a existenţei, ci o pacoste pe care oamenii pot şi trebuie s-o înlăture din preajma lor.

Cred că această trăsătură fundamentală a caracterului său s-ar putea numi: optimismul militant al unui materialist. Tocmai prin această particularitate mi-a cucerit inima acest om — Om, cu literă mare.

În anii 1917—1918 relaţiile dintre mine şi Lenin n-au fost nici pe departe aşa cum le-aş fi dorit eu, însă ele nu puteau fi altfel.

El era om politic. Avea clarviziunea desăvîrşită, necesară cîrmaciului unei nave atît de uriaşă şi greoaie cum era Rusia ţărănească, grea ca de plumb.

Eu, dimpotrivă, am o repulsie organică faţă de politică şi nu prea mă încred în raţiunea maselor în general şi în aceea a masei ţărăneşti în special. O minte lipsită de forţa organizatoare a ideii nu reprezintă încă o putere capabilă să intervină în mod creator în viaţă. În creierul masei nu pot exista idei atîta timp cît această masă nu are conştiinţa comunităţii de interese a tuturor unităţilor ei.

De mii de ani năzuieşte ea spre o viaţa mai bună, dar această năzuinţă naşte din trupul ei asupritori care o ţin în robie şi se hrănesc din sîngele ei, şi tot aşa va fi cîta vreme ea nu va ajunge să înţeleagă că în lume există o singură forţă capabilă s-o elibereze din robia asupritorilor — forţa adevărului lui Lenin.

În 1917, cînd Lenin, sosind în Rusia, şi-a publicat «tezele» sale, am crezut că prin aceste teze el sacrifică ţărănimii ruse întreaga armată a muncitorilor ridicaţi politiceşte, armată neînsemnată ca număr, dar calitativ eroică, precum şi întreaga intelectualitate cu adevărat revoluţionară. Această forţă — singura forţă activă din Rusia — va fi aruncată, ca un pumn de sare, în balta stătută a satului şi se va dizolva fără urmă, se va resorbi în ea fără să aducă nici o schimbare în spiritul, în felul de viaţă, în istoria poporului rus.

După părerea mea, oamenii de ştiinţă, specialiştii şi în genere intelectualitatea calificată era revoluţionară prin însăşi esenţa ei şi constituia laolaltă cu intelectualitatea muncitorească, socialistă, forţa cea mai preţioasă pe care o acumulase Rusia; în Rusia anului 1917 nu vedeam nici o altă forţă capabilă să preia puterea şi să organizeze satul. Aceste forţe însă, neînsemnate din punct de vedere numeric şi fărîmiţate de contradicţii, îşi puteau îndeplini rolul ce le revenea numai cu condiţia unei puternice unităţi interne. În faţa acestor forţe stătea o sarcina măreaţă: să ia în mîinile lor frînele satului anarhic, să educe voinţa ţăranului, să-l înveţe să muncească raţional, să-i schimbe radical felul de a gospodări şi astfel să facă ţara să progreseze cu paşi repezi; toate acestea le vedeam posibile numai cu condiţia ca instinctele satului să fie subordonate creierului organizat al oraşului. Consideram că cea dintîi sarcină a revoluţiei este crearea unor condiţii care să contribuie la creşterea forţelor culturale ale ţării. În acest scop am propus să se organizeze la Capri o şcoală pentru muncitori şi, în anii de reacţiune 1907—1913, am căutat prin toate mijloacele şi pe cît mi-a stat în puteri să ridic moralul muncitorilor.

În acelaşi scop, îndată după revoluţia din februarie, în primăvara anului 1917, a fost organizată «Asociaţia liberă pentru dezvoltarea şi răspîndirea ştiinţelor pozitive» — instituţie care-şi punea drept ţel, pe de o parte, organizarea în Rusia a unor institute de cercetări ştiinţifice, iar pe de altă parte popularizarea continuă şi pe scară largă a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice în rîndul muncitorilor. În fruntea asociaţiei se aflau savanţi de seamă, membri ai Academiei de Ştiinţe din Rusia, ca: V. A. Steklov, L. A. Ciugaev, academicianul Fersman, S. P. Kostîcev, A. A. Petrovski şi o serie de alte personalităţi. Se trecuse la strîngerea efectivă a fondurilor necesare; S. P. Kostîcev începuse chiar să caute un sediu potrivit pentru instalarea Institutului de cercetări în domeniul zoologiei şi al botanicii.

Pentru a fi mai explicit, ţin să arăt că pe mine precumpănirea covîrşitoare a satului analfabet asupra oraşului, individualismul zoologic al ţărănimii şi absenţa aproape totală a emoţiilor sociale în ţărănime m-au îndurerat toată viaţa. Dictatura muncitorilor ridicaţi politiceşte, în strinsa alianţă cu intelectualitatea ştiinţifică şi tehnică, era, după părerea mea, singura soluţie posibilă pentru a ieşi din situaţia grea, pe care războiul o agravase în mod deosebit, anarhizînd şi mai mult satul.

Nu împărtăşeam părerea comuniştilor în chestiunea rolului intelectualităţii în revoluţia rusă, ştiind că aceasta a fost pregătită tocmai de această intelectualitate, din rîndurile căreia fac parte şi toţi «bolşevicii» care au educat sute de muncitori în spiritul eroismului social şi al unei înalte ţinute intelectuale. Intelectualitatea rusă — ştiinţifică şi muncitorească — a fost, este şi va mai fi încă multă vreme singurul cal de povară înhămat la carul greu al istoriei ruse. Cu toate răbufnirile şi frămîntările ei din trecut, raţiunea maselor populare continuă să fie o forţă care are nevoie de o conducere din afară.

Aşa gîndeam eu cu 13 ani în urmă, şi în felul acesta greşeam. S-ar fi cuvenit să rup această filă din amintirile mele. Dar «ce scrie pana nu poate sfărîma securea». Pe lîngă aceasta, «din greşeli învăţăm»— obişnuia să spună adeseori Vladimir Ilici. Să afle deci cititorii despre această greşeală a mea. Ar fi bine dacă ea ar putea fi de învăţătură celor ce se pripesc să tragă concluzii din cele ce observă.

Se înţelege că, în urma a o serie de acte de sabotaj dintre cele mai ticăloase săvîrşite de o parte din specialişti, a trebuit să-mi revizuiesc — şi mi-am revizuit de fapt — atitudinea faţă de oamenii de ştiinţă şi faţă de tehnicieni. O asemenea revizuire, mai ales la bătrîneţe, te costă destul de scump.

Sarcina conducătorilor cinstiţi ai poporului este neînchipuit de grea. Dar şi împotrivirea faţă de revoluţia în fruntea căreia se afla Lenin căpătase amploare, devenise mai puternică. Pe lîngă aceasta, nu trebuie să uităm că o dată cu dezvoltarea «civilizaţiei» valoarea vieţii omeneşti scade în mod vizibil, lucru pe care îl dovedeşte fără putinţă de tăgadă dezvoltarea pe care au luat-o, în Europa contemporană, tehnica exterminării oamenilor şi gustul pentru această treabă.

Dar vă rog să recunoaşteţi cinstit: nu este oare deplasată şi extrem de dezgustătoare făţărnicia «moraliştilor» care vorbesc despre caracterul sîngeros al revoluţiei ruse, după ce chiar ei, aceşti «moralişti», de-a lungul celor patru ani cît a durat ruşinosul măcel ce cuprinsese întreaga Europă, nu numai că nu au avut milă de milioanele de oameni exterminaţi, dar au aţîţat în fel şi chip acest război ticălos «pînă la victoria finală»? Astăzi, precum se vede, «naţiunile civilizate» sînt zdrobite, istovite, sălbăticite şi a triumfat prostia filistină general-omenească a cărei strînsoarc îi sugrumă şi acum pe oameni.

Despre cruzimea lui Lenin s-au scris şi s-au spus multe. Se înţelege că nu-mi pot îngădui ridicola lipsă de tact de a-l apăra pe Lenin de minciuni şi clevetiri. Ştiu bine că clevetirea şi minciuna constituie o metodă consacrată a politicii micii-burghezii, un procedeu de luptă obişnuit pentru zdrobirea adversarului. Mă îndoiesc că printre oamenii mari ai acestei lumi s-ar putea găsi măcar unul împotriva căruia să nu fi fost făcută încercarea de a-l împroşca cu noroi. Lucrul acesta este, de altfel, bine cunoscut.

În afara de aceasta, oamenii tind îndeobşte nu numai să-l coboare, pe cel ce iese din comun, pînă la nivelul propriei lor înţelegeri, dar şi să-l calce în picioare, să-l arunce în noroiul cleios şi plin de miasme pe care tot ei, după ce l-au plămădit, l-au denumit «viaţa de toate zilele».

Îmi amintesc cu dezgust de următoarea întîmplare: în 1919 a avut loc la Petersburg congresul «sărăcimii satelor». Din guberniile din nordul Rusiei veniseră cîteva mii de ţărani, şi cîteva sute dintre ei au fost găzduiţi în Palatul de Iarnă al Romanovilor. După ce congresul a luat sfîrşit şi oamenii au plecat, s-a văzut că fuseseră murdărite nu numai toate băile palatului, ci şi un mare număr de vaze de Sèvres, de Saxa şi vaze orientale de mare valoare, care fuseseră folosite ca oale de noapte. Nu făcuseră acest lucru de nevoie, căci s-a constatat că closetele palatului fuseseră în perfectă ordine, cu instalaţia întreagă. Nu, acest huliganism era expresia dorinţei de a profana, de a pîngări lucrurile frumoase. În cursul celor două revoluţii şi în timpul războiului am putut constata de sute de ori această pornire întunecată, răzbunătoare a oamenilor de a distruge, de a schilodi, de a batjocori, de a pîngări frumosul.

Nu trebuie să se creadă că am subliniat purtarea «sărăcimii satelor» din cauza atitudinii mele sceptice faţă de ţăran; nu, căci ştiu prea bine că există şi unele categorii de intelectuali care sînt stăpîniţi de dorinţa bolnăvicioasă de a pîngări tot ce este frumos, cum sînt, de pildă, acei emigranţi care îşi închipuie, pe cît se vede, că, dacă nu se află ei în Rusia, nu mai poate exista nimic bun în această ţară.

Pornirea înrăită de a profana lucrurile neobişnuit de frumoase are aceeaşi obîrşie ca şi tendinţa josnică de a pîngări cu orice preţ pe un om care iese din comun. Tot ce nu este obişnuit îi împiedică pe oameni să trăiască aşa cum vor ei. Oamenii sînt însetaţi — dacă sînt într-adevăr însetaţi — nu de o schimbare radicală a deprinderilor lor sociale, ci numai de extinderea lor. Majoritatea oamenilor oftează şi ţipă:

«Lăsaţi-ne să trăim aşa cum am apucat!»

Vladimir Ilici a fost un om care nu i-a lăsat pe oameni să trăiască aşa cum apucaseră ei şi a ştiut să facă acest lucru ca nimeni altul pînă la el.

Ura pe care i-o poartă burghezia din întreaga lume este dezgustător de evidentă şi de făţişă, şi petele ei vinete, ca de ciumă, sînt pretutindeni mai mult decît vizibile. Dezgustătoare prin ea însăşi, această ură dovedeşte cît de mare şi de înfricoşător apare în ochii burgheziei Vladimir Lenin — inspiratorul şi conducătorul proletarilor din toate ţările. Acum el nu mai există fiziceşte, însă glasul lui răsună tot mai puternic, tot mai triumfător pentru oamenii muncii de pe întregul glob, şi nu mai există în lume nici un colţişor în care glasul acesta să nu trezească în poporul muncitor năzuinţa spre revoluţie, spre o viaţă nouă, spre făurirea unei lumi a dreptăţii. Discipolii lui Lenin, moştenitorii forţei lui, luptă tot mai hotărît, tot mai dîrz, cu succese din ce în ce mai mari pentru măreaţa lui cauză.

Admiram nespus de mult dragostea lui de viaţă, care răzbătea în tot ce făcea el, şi ura lui nepotolită împotriva ticăloşiei vieţii; admiram elanul tineresc de care erau pătrunse toate acţiunile lui. Mă uimea puterea lui de muncă supraomenească. Mişcările lui erau uşoare, îndemînatice, iar gesturile lui — puţine la număr, dar expresive — erau în deplină armonie cu ceea ce vorbea; discursurile lui erau zgîrcite în cuvinte, însă bogate în idei. Iar pe faţa lui cu trăsături de mongol ardeau, scăpărau ochii pătrunzători ai neobositului luptător împotriva minciunii şi a suferinţelor vieţii — dogoreau chiar atunci cînd i se închideau pe jumătate, cînd clipeau, cînd surîdeau ironic sau cînd scăpărau de mînie. Strălucirea acestor ochi făcea ca vorba lui să fie şi mai înflăcărată, şi mai pe înţeles.

Aveai uneori impresia că energia nepotolită a spiritului său se revarsă din ochi în scîntei şi că fiecare cuvînt al lui, izvorînd din această energie, străluceşte în văzduh. Tot ce spunea el îţi producea întotdeauna senzaţia fizică a adevărului incontestabil.

Părea ciudat şi neobişnuit să-l vezi pe Lenin plimbîndu-se prin parcul de la Gorki — într-atît se contopea imaginea lui cu chipul omului care stă în capul unei mese lungi şi, zîmbind din cînd în cînd, cu licăriri în ochii săi ageri de cîrmaci, conduce cu pricepere şi îndemînare discuţiile tovarăşilor; sau la tribună, cu capul uşor dat pe spate, săgetează cu verbul lui limpede şi răspicat mulţimea amuţită, ochii lacomi ai oamenilor însetaţi de adevăr.

Cuvintele lui îmi aminteau întotdeauna de strălucirea rece a aşchiilor metalice.

Uimitor de simplu apărea din aceste cuvinte chipul adevărului, şlefuit ca o operă de artă.

Era pasionat dar nu era pasiunea jucătorului ahtiat după cîştig; ea dezvăluia la Lenin o excepţională vioiciune a spiritului, caracteristică numai omului care crede neclintit în chemarea sa, a omului care simte multilateral şi profund legătura sa cu lumea înconjurătoare şi care a înţeles pînă la capăt rolul său în haosul lumii — rolul de duşman al acestui haos. Ştia să joace şah cu aceeaşi pasiune cu care răsfoia «Istoria costumului», cu care discuta ore întregi cu un tovarăş, pescuia, cutreiera potecile pietroase de la Capri încinse de soarele arzător al Sudului, sau admira florile aurii de drobiţă şi plozii oacheşi ai pescarilor. Iar seara, în timp ce asculta pe alţii povestind despre Rusia, despre satele ei, suspina cu invidie:

— Cît de puţin cunosc eu Rusia! Simbirsk, Kazan, Petersburg, deportarea — şi asta-i aproape tot!

Îi plăceau glumele şi rîdea de «se prăpădea», rîdea din inimă, uneori pînă la lacrimi. Exclamaţiei scurte, caracteristice «hm-hm», el ştia să-i imprime o nesfîrşită gamă de nuanţe, de la ironia usturătoare pînă la îndoiala uşoară, şi adeseori în acest «hm-hm» răsuna o undă de umor ascuţit, accesibil unui om foarte perspicace, familiarizat cu absurdităţile drăceşti ale vieţii.

Îndesat, bine legat, cu un craniu socratic şi cu privirea atotcuprinzătoare, el lua adesea o poză ciudată şi cam nostimă: cu capul uşor dat pe spate şi puţin aplecat într-o parte, îşi ţinea degetele la subsuori, sub vestă. În această poză era ceva extrem de simpatic şi nostim, un aer victorios de cocoş, şi în asemenea clipe radia de bucurie, acest mare copil al unei lumi păcătoase, acest om minunat care a trebuit să se ofere pe sine jertfă duşmăniei şi urii, pentru triumful dragostei.

Înainte de 1918, pînă la josnicul şi mîrşavul atentat împotriva lui Lenin, nu am avut prilejul să-l întîlnesc în Rusia şi nici măcar de la distanţă nu l-am văzut. Am venit la el cînd abia începuse să-şi mişte mîna şi gîtul străpuns de glonţ. Drept răspuns la indignarea pe care mi-am exprimat-o, mi-a spus în silă, aşa cum se vorbeşte despre un lucru de care ţi-e lehamite:

— Încăierare. Ce să-i faci! Procedează fiecare cum poate.

Întîlnirea noastră a fost foarte prietenească, dar se înţelege că ochii mici, pătrunzători, atotvăzatori ai scumpului nostru Ilici mă priveau pe mine, «cel rătăcit», cu o vădită compătimire.

Cîteva minute mai tîrziu, Lenin îmi vorbi cu aprindere:

— Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Oameni independenţi de istorie există numai în închipuire. Dacă admitem că au putut exista cîndva astfel de oameni, apoi astăzi ei nu mai există, nu pot să existe. Nimeni n-are nevoie de ei. Toţi oamenii, pînă la ultimul, sînt atraşi în vîltoarea unei realităţi mai complicate ca oricînd. Zici că eu simplific din cale-afară viaţa? Că această simplificare ameninţă cultura, o duce la pieire, nu-i aşa?

Urmă ironicul şi atît de caracteristicul:

— Hm-hm...

Privirea ascuţită se făcu parcă şi mai ascuţită, şi cu vocea scăzută Lenin urmă:

— Va să zică, după părerea dumitale, milioanele de ţărani cu arma în mînă nu ameninţă cultura. Îţi închipui că Constituanta ar fi fost în stare să lichideze anarhismul lor? Dumneata, care faci atîta tapaj pe socoteala anarhismului satelor, dumneata ar fi trebuit să înţelegi munca noastră mai bine ca oricare altul. Masei ruseşti trebuie să-i arăţi ceva foarte simplu, cît mai accesibil înţelegerii ei. Sovietele şi comunismul — iată ceva simplu.

— Alianţa muncitorilor cu intelectualii, nu-i aşa? Nu-i rău de loc. Spune-le atunci intelectualilor să vină la noi. Căci, după părerea dumitale, intelectualitatea s-a pus sincer în slujba intereselor dreptăţii. Atunci despre ce-i vorba? Să poftească la noi: tocmai noi sîntem aceia care am luat asupra noastră uriaşa sarcină de a pune poporul pe propriile lui picioare, de a spune lumii întregi tot adevărul despre viaţă; noi arătăm popoarelor drumul drept spre o viaţă omenească, drum care înseamnă ieşirea din robie, din mizerie şi umilinţă. Zîmbi şi spuse fără urmă de răutate:

— Tocmai pentru asta am încasat glonţul de la intelectuali.

Iar atunci cînd temperatura conversaţiei se apropie de normal, rosti cu obidă şi tristeţe:

— Parcă eu contest că avem nevoie de intelectualitate? Dar vezi şi dumneata cît de ostilă ne este ea nouă, cît de greşit înţelege ea cerinţele momentului. Şi nu-şi dă seama că fără noi e neputincioasă, că nu va ajunge la mase. Va fi vina ei dacă se va întîmpla să spargem prea multe oale.

Discuţii pe această temă se iscau între noi aproape de fiecare dată cînd ne întîlneam. Şi, cu toate că în vorbe atitudinea lui faţă de intelectuali continua să rămînă plină de neîncredere, ostilă chiar, în fapt el aprecia întotdeauna just importanţa energiei intelectuale în procesul revoluţiilor şi părea să fie de acord că, în fond, revoluţia este tocmai explozia acestei forţe care nu şi-a găsit posibilităţi de dezvoltare firească în condiţiile existente — învechite şi prea strîmte.

Îmi amintesc că am fost o dată la el împreună cu trei membri ai Academiei de Ştiinţe. S-a discutat despre necesitatea reorganizării unuia din institutele ştiinţifice superioare din Petersburg. După ce-a condus pe savanţi, Lenin mi-a spus cu satisfacţie:

— Aşa mai înţeleg şi eu. Iată nişte oameni întregi la minte. Totul este la ei simplu, formulat precis; se vede numaidecît că oamenii ştiu ce vor. E o adevărată plăcere să lucrezi cu oameni ca aceştia. Îmi place mai ales ăsta...

Şi a rostit numele unuia dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţei ruse, iar a doua zi mi-a spus la telefon:

— Întreabă-l pe S., vrea să lucreze cu noi?

Cînd S. a acceptat propunerea, Lenin s-a bucurat sincer şi, frecîndu-şi palmele, mi-a spus pe un ton glumeţ:

— Uite-aşa, unul cîte unul, îi vom atrage la noi pe toţi Arhimezii ruşi şi europeni, şi atunci lumea, vrînd-nevrînd, se va răsturna!

La Congresul al VIII-lea al partidului, N. I. Buharin a spus printre altele :

— Naţiunea înseamnă burghezia împreună cu proletariatul. Nu avem nici un temei să recunpaştem dreptul la autodeterminare unei burghezii demne de dispreţ.

— Ba să mă ierţi — îl contrazise Lenin —, aceasta îşi are temeiul în situaţia de fapt. Dumneata te referi la procesul diferenţierii proletariatului de burghezie, dar stai să mai vedem cum se vor desfăşura lucrurile.

Apoi, dînd exemplul Germaniei, arătînd cît de lent şi de anevoios se desfăşoară acolo procesul acestei diferenţieri şi amintind că «nu cu de-a sila se introduce comunismul», el s-a exprimat precum urmează în chestiunea importanţei intelectualităţii în industrie, armată şi cooperaţie. Citez din darea de seamă asupra dezbaterilor congresului, publicată în «Izvestiia»:

«La actualul congres această problemă va trebui rezolvată în mod absolut precis. Nu vom putea construi comunismul decît atunci cînd, folosind mijloacele ştiinţei şi tehnicii burgheze, îl vom face mai accesibil maselor.

Or, pentru a putea construi în felul acesta, trebuie să luăm aparatul creat de burghezie, trebuie să atragem în muncă pe toţi aceşti specialişti. Fără specialiştii burghezi nu pot creşte forţele de producţie. Trebuie creată în jurul lor o atmosferă de colaborare tovărăşească, trebuie să fie înconjuraţi de comisari muncitori, de celule comuniste, trebuie să fie puşi în condiţii din care să nu se poată smulge, dar trebuie să li se dea posibilitatea să lucreze în condiţii mai bune decît în regimul capitalist, deoarece altfel această pătură, educată de burghezie, nu va lucra. Este imposibil să forţezi o pătură întreagă să lucreze sub ameninţarea bîtei. Specialiştii burghezi sînt obişnuiţi cu munca pe tărîmul culturii; ei au făcut să progreseze cultura în cadrul regimului burghez, adică au îmbogăţit burghezia cu uriaşe cuceriri materiale, iar proletariatului îi rezervau din ele o parte infimă. Dar ei au făcut totuşi să progreseze cultura, aceasta era profesiunea lor. Pe măsură ce văd că clasa muncitoare nu numai că preţuieşte cultura, dar şi ajută la răspîndirea acesteia în mase, ei îşi schimbă atitudinea faţă de noi. Atunci vor fi ei cuceriţi moraliceşte, iar nu numai izolaţi politiceşte de burghezie. Trebuie să-i atragem în aparatul nostru, iar pentru aceasta e nevoie uneori şi de sacrificii. Faţă de specialişti nu trebuie să ducem o politică de şicane mărunte. Trebuie să le oferim condiţii de viaţă pe cît posibil mai bune. Aceasta va fi cea mai bună politică. Dacă ieri vorbeam de legalizarea partidelor mic-burgheze, iar astăzi i-am arestat pe menşevici şi pe socialiştii-revoluţionari, toate aceste oscilări sînt străbătute de o singură linie, de o linie cît se poate de fermă, şi anume: contrarevoluţia să fie nimicită, iar aparatul cultural-burghez să fie folosit».

În aceste minunate cuvinte ale marelui om politic este mult mai mult sens viu, real decît în toate văicărelile «umanismului» mic-burghez, neputincios şi, în fond, făţarnic. Din păcate, mulţi dintre cei care ar fi trebuit să înţeleagă şi să aprecieze această chemare la o muncă cinstită alături de clasa muncitoare nu au înţeles-o şi nu au apreciat-o. Ei au preferat să urzească din umbră acţiuni de sabotaj, să trădeze.

Tot astfel şi după desfiinţarea iobăgiei, numeroşi «oameni de la curte», slugarnici din fire, au rămas să-şi slugărească mai departe stăpînii în aceleaşi grajduri în care, mai înainte, aceştia îi stîlceau în bătăi.

Mi s-a întîmplat adeseori să vorbesc cu Lenin despre cruzimea tacticii şi a procedeelor revoluţionare.

— Ce vrei dumneata? — întrebă el cu mirare şi mînie. — E posibil oare să fii uman într-o încăierare atît de crîncenă cum n-a mai fost vreodată? Cum ar putea fi vorba aici de blîndeţe şi mărinimie? Europa face blocadă împotriva noastră, sîntem lipsiţi de ajutorul pe care-l aşteptam din partea proletariatului european, asupra noastră tabără din toate părţile, ca o fiară, contrarevoluţia care vrea să ne sugrume, iar noi ce trebuie să facem? Nu trebuie, nu avem dreptul să luptăm, să ne împotrivim? Să-mi fie cu iertăciune, nu sîntem chiar atît de proşti. Ştim un lucru: ceea ce vrem noi nu poate face nimeni în afară de noi. Crezi dumneata că, dacă aş fi convins de contrariul, aş sta aici?

— Cu ce unitate de măsură poţi stabili dumneata numărul loviturilor necesare şi al celor de prisos într-o încăierare? — m-a întrebat el într-o zi după o discuţie aprinsă. La această întrebare simplă i-am putut răspunde doar liric. Cred că un.altfel de răspuns nici nu există.

Adeseori îl plictiseam cu tot felul de rugăminţi şi uneori simţeam că demersurile mele în favoarea altora îl fac pe Lenin să mă compătimească.

— Nu ţi se pare că te ocupi de nimicuri, de fleacuri? — mă întreba el.

Eu însă făceam ceea ce mi se părea necesar, şi privirile piezişe, mînioase ale omului care ştia prea bine cîţi duşmani are proletariatul nu mă făceau să mă dau bătut. El dădea din cap cu tristeţe şi-mi spunea:

— Te compromiţi în ochii tovarăşilor, ai muncitorilor.

Iar eu îi arătam că tovarăşii, muncitorii, aflîndu-se «într-o stare de iritare şi surescitare», privesc adeseori cu prea mare uşurinţă şi prea «simplu» libertatea, viaţa unor oameni de valoare, ceea ce, după părerea mea, nu compromite numai cauza cinstită, atît de greu de înfăptuit, a revoluţiei, printr-o cruzime inutilă şi cîteodată fără nici un sens, dar dăunează totodată în mod obiectiv acestei cauze, deoarece împiedică un mare număr de forţe importante să participe activ la înfăptuirea ei.

— Hm-hm — bombănea sceptic Lenin şi-mi cita numeroase cazuri de trădare a clasei muncitoare de către intelectuali.

— Trebuie să recunoaştem cinstit — îmi spunea el—, mulţi devin trădători şi te vînd nu numai din laşitate, ci şi din cauza unui amor propriu exagerat, de teamă să nu se facă de rîs, de teamă ca nu cumva teoria lor preferată să sufere ciocnindu-se de practică. Nouă nu ne e teamă de aşa ceva. Pentru noi teoria, ipoteza nu este ceva «sacru», ci reprezintă doar un instrument de lucru.

Şi, cu toate acestea, nu-mi amintesc ca Ilici să fi refuzat măcar o dată vreo rugăminte de-a mea. Iar dacă se întîmpla ca aceste rugăminţi să nu fie împlinite, nu era din vina lui, ci, pesemne, din cauza acelor «defecte ale mecanismului» care au existat întotdeauna cu prisosinţă în maşina greoaie a aparatului de stat din Rusia. Se prea poate ca unii să nu fi vrut, din răutate, să uşureze soarta unor oameni de valoare, să le salveze viaţa. E posibil să fi existat şi aici «sabotaje», căci duşmanul e pe cît de cinic, pe atît de viclean. Răzbunarea şi răutatea acţionează adesea în virtutea inerţiei. Şi există, desigur, oameni mici la suflet, cu un psihic nesănătos, care simt o bucurie bolnăvicioasă văzînd suferinţele altora.

Într-o zi îmi arătă, zîmbind, o telegramă:

«Iarăşi arestat. Spuneţi să-mi dea drumul».

Semnat: Ivan Volnîi.

— I-am citit cartea, mi-a plăcut foarte mult. Uite, în el simt îndată, din cîteva vorbe, pe omul care înţelege că greşelile sînt inevitabile şi nu se supără, nu se caţără pe pereţi pentru că a fost jignit. Şi este arestat, mi se pare, pentru a treia oară. Ar fi bine să-l sfătuieşti să plece de la ţară; altfel te pomeneşti că-l omoară. Se vede că nu este de loc simpatizat pe-acolo. Trimite-i vorbă. Telegrafic.

Adesea mă minunam văzînd că Lenin este gata să-i ajute pe cei pe care-i consideră duşmani, şi nu numai atît, dar era preocupat şi de viitorul lor. Bunăoară, pe un general, savant chimist, îl ameninţa pedeapsa cu moartea.

— Hm-hm — făcu Lenin după ce ascultă cu atenţie expunerea mea. — Va să zică, după părerea dumitale, el nu ştia că fiii lui au ascuns arme în laboratorul său? Pare cam romantic. Dar toate astea va trebui să le descurce Dzerjinski; el are un fler deosebit pentru adevăr.

Peste cîteva zile îmi spunea la telefon la Petrograd:

— Şi generalului dumitale îi dăm drumul, mi se pare că a şi fost pus în libertate. Ce vrea el să facă?

— Homoemulsie...

— Da, da, un fel de creolină! Foarte bine, să-şi prepare creolina. Să-mi spui ce-i trebuie...

Din pudoare, Lenin îşi ascundea bucuria de a fi salvat un om, sub vălul ironiei.

Peste cîteva zile, m-a întrebat iarăşi:

— Ce face generalul? S-a aranjat?

În 1919 o femeie foarte frumoasă colinda cantinele din Petersburg şi pretindea cu asprime:

— Sînt contesa C., daţi-mi un os pentru dinii mei!

Se spunea că această femeie, nemaiputînd îndura umilinţele şi foamea, se hotărîse să se înece în Neva, dar că cei patru cîini ai ei, simţind, pesemne, intenţia nefastă a stăpînei lor, o urmăriseră, silind-o prin urletele şi agitaţia lor să renunţe la sinucidere.

I-am povestit lui Lenin această istorioară. Privindu-mă pieziş, de jos în sus, ochii i se făceau tot mai mici şi, în sfîrşit, închizîndu-i de tot, rosti posomorit:

— Chiar dacă e născocit, nu e rău născocit. O mică glumă a revoluţiei.

Tăcu cîtva timp. Apoi se ridică şi, răscolind prin hîrtiile de pe masă, spuse îngîndurat :

— Da, acestor oameni le vine greu; istoria este o mămică foarte aspră şi în materie de răzbunare nu se dă în lături de la nimic. Ce să mai vorbim? Le e greu acestor oameni. Cei care au oleacă de minte înţeleg, desigur, că sînt smulşi cu rădăcini cu tot şi că nu vor mai putea prinde din nou rădăcini. Iar transplantarea, strămutarea lor în Europa nu-i va satisface pe cei inteligenţi. Ce părere ai, se vor putea adapta ei acolo ?

— Cred că nu.

— Înseamnă că ori vor veni cu noi, ori se vor agita din nou pentru intervenţie.

L-am întrebat: mi se pare mie sau într-adevăr îi este milă de oameni?

— De oamenii inteligenţi mi-e milă. Avem puţini din aceştia. Sîntem un popor prin excelenţă talentat, dar cu o minte leneşă.

Şi rostind numele cîtorva tovarăşi care, înfrîngînd în ei zoopsihologia de clasă, lucrează alături de «bolşevici», începu să vorbească cu o deosebită duioşie despre ei.

Om cu o voinţă excepţională, Lenin era înzestrat în cel mai înalt grad cu calităţile specifice intelectualităţii revoluţionare celei mai alese: o sobrietate care mergea adesea pînă la autoflagelare, la automutilare, la cuiele lui Rahmetov⁴⁾, la negarea artei, la logica unuia dintre eroii lui L. Andreev :

«Oamenii o duc greu, deci şi eu trebuie să trăiesc aşa».

În 1919, an greu, an de foamete, Lenin se jena să mănînce alimentele pe care i le trimiteau tovarăşii, ostaşi şi ţărani din provincie. Cînd la locuinţa lui modestă erau aduse pachete, el se încrunta, stingherit, şi se grăbea să împartă făina, zahărul, uleiul tovarăşilor bolnavi sau slăbiţi din cauza subalimentaţiei. Invitîndu-mă o dată la masă, îmi spuse:

— Te voi ospăta cu peşte afumat, mi-a fost trimis de la Astrahan.

Şi încreţindu-şi fruntea lui socratică, privind pieziş cu ochii săi atotvăzători, adăugă:

— Îmi tot trimit, parcă aş fi un boier! Cum să-i dezvcţi de asta? Dacă aş refuza să primesc, i-aş jigni. Iar în jurul meu toată lumea flămînzeşte.

Lenin avea gusturi cumpătate, nu obişnuia să bea vin, nu fuma şi, ocupat de dimineaţa pînă noaptea cu o muncă grea, complicată, el nu-şi purta cîtuşi de puţin de grijă, în schimb urmărea cu multă atenţie viaţa tovarăşilor săi. Parcă-l văd cum sta la masa de lucru în biroul său, scriind repede şi spunînd fără să se întrerupă din scris:

— Bună ziua, sănătos? Termin îndată. Îi scriu unui tovarăş din provincie, tînjeşte acolo, a obosit pesemne. Trebuie îmbărbătat. Nu-i puţin lucru moralul omului!

Într-o zi, la Moscova, venind la el, m-a întrebat:

— Ai luat masa?

— Da.

— Adevărat?

— Am martori: am luat masa la cantina Kremlinului.

— Am auzit că se găteşte mizerabil acolo.

— Prea rău nu e, dar ar putea fi mai bine.

Începu îndată să mă descoase amănunţit: de ce e rău? cum s-ar putea îmbunătăţi masa?

Şi începu să bombăne supărat:

— Cum aşa, nu sînt în stare să găsească un bucătar priceput? Oamenii muncesc literalmente pînă la leşin; trebuie să li se dea o hrană gustoasă, să mănînce mai mult. Ştiu că alimentele sînt puţine şi de proastă calitate; de aceea este nevoie de un bucătar priceput. — Şi-mi cită cuvintele unui igienist în legătură cu rolul sosurilor gustoase în procesul nutriţiei şi al digestiei. L-am întrebat:

— Cum de aveţi vreme să vă ocupaţi şi de asemenea chestiuni?

— De alimentaţia raţională ? — mă întrebă el la rîndul său, dîndu-mi a înţelege, prin tonul cu care rostise aceste cuvinte, că întrebarea mea era deplasată.

Un vechi cunoscut al meu, P. A. Skorohodov, de fel tot din Sormovo, un om cam slab de înger, se plîngea de munca grea de la Ceka. I-am spus:

— Şi eu am impresia că nu e o treabă pentru dumneata, nu prea se potriveşte cu firea dumitale.

El recunoscu cu amărăciune:

— Nu mi se potriveşte de loc.

Dar, după ce se gîndi puţin, zise:

— Totuşi, cînd mă gîndesc că şi Ilici trebuie adesea să-şi «calce pe inimă», mi-e ruşine de slăbiciunea mea.

Am cunoscut şi cunosc destui muncitori care au fost şi sînt puşi în situaţia de «a-şi călca pe inimă» încleştîndu-şi fălcile, de a-şi învinge «idealismul social» organic pentru triumful cauzei pe care o slujesc.

A fost nevoit oare şi Lenin «să-şi calce pe inimă»?

El era prea puţin preocupat de propria sa persoană pentru a vorbi cu alţii despre sine, şi ştia ca nimeni altul să treacă sub tăcere furtunile adînci care-i bîntuiau sunetul. Dar într-o zi, la Gorki, mîngîind nişte copii, mi-a spus:

— Iată, ei vor trăi mai bine ca noi; ei nu vor trece prin multe din încercările prin care a trebuit să trecem noi. Viaţa lor nu va fi atît de aspră.

Şi, privind în depărtare spre dealurile pe care se zărea un sat, adăugă dus pe gînduri:

— Şi, totuşi, nu-i invidiez. Generaţia noastră a izbutit să înfăptuiască o operă uimitoare prin însemnătatea ei istorică. Impusă de împrejurări, asprimea vieţii noastre va fi înţeleasă şi justificată. Totul va fi înţeles, totul!

Pe copii îi dezmierda cu duioşie, cu mîngîieri deosebit de atente şi gingaşe.

Vin odată la el şi văd pe masa un volum din «Război şi pace».

— Da, Tolstoi! Am vrut să recitesc scena vînătorii, dar mi-am adus aminte că trebuie să-i scriu unui tovarăş; iar de citit nu mai am timp de loc. Abia azi noapte am terminat de citit cărticica dumitale despre Tolstoi.

Zîmbind, strîngînd pleoapele, s-a lăsat cu vădită plăcere în fotoliu şi, coborînd glasul, a continuat repede:

— Ce uriaş, ce zici? Ce forţă! Ăsta, frăţioare, e un adevărat artist... Şi ştii ce mai e uimitor? Pînă la acest conte n-a existat mujic autentic în literatură.

Apoi, privindu-mă cu ochii întredeschişi, a întrebat:

— Cine din Europa poate fi comparat cu el?

Şi tot el a răspuns:

— Nimeni.

Şi, frecîndu-şi mîinile, a început să rîdă, mulţumit.

Nu rareori am observat că e mîndru de Rusia, de ruşi, de arta rusă. Cîteodată această trăsătură mi se părea ciudat de străină de Lenin, şi chiar naivă, însă cu timpul am învăţat să desluşesc în ea ecoul unei bucurii adînci, pornite din dragostea-i senină, adîncă, faţă de poporul muncitor.

La Capri, văzînd cu cîtă încetineală descurcă pescarii năvoadele rupte şi încurcate de un rechin, a spus:

— Ai noştri lucrează cu mai multă vioiciune.

Iar atunci cînd mi-am exprimat îndoiala în această privinţă, mi-a spus cam înciudat:

— Hm-hm, nu cumva trăind pe acest petic de pămînt ai început să uiţi Rusia?

V. A. Desniţkî-Stroev îmi povestea că o dată călătorea prin Suedia în acelaşi vagon cu Lenin şi răsfoia o monografie germană despre Dürer.

Nişte nemţi, vecini de compartiment, l-au întrebat ce carte-i asta. Din cele ce au urmat a reieşit limpede că ei nici nu auziseră despre marele lor pictor. Asta i-a pricinuit lui Lenin o încîntare aproape extatică şi el i-a spus cu mîndrie, de două ori, lui Desniţki:

— Ei nu şi-i cunosc pe ai lor, dar noi îi cunoaştem.

Într-o seară, la Moscova, la locuinţa lui E. P. Peşkova, Lenin, ascultînd sonatele lui Beethoven în execuţia lui Isaia Dobrovein, spunea:

— Nu cunosc ceva mai bun decît «Apassionata»; aş fi în stare s-o ascult în fiecare zi. O muzică minunată, supraomenească. Întotdeauna mă gîndesc cu o mîndrie, poate, naivă: iată ce minuni pot face oamenii!

Şi închizînd ochii pe jumătate, zîmbînd, adăugă cu o undă de tristeţe în glas:

— Dar nu pot să ascult prea des muzică, căci ea are influenţă asupra nervilor; îmi vine să spun fleacuri plăcute şi să-i mîngîi pe căpşoare pe oamenii care, deşi trăiesc într-un infern murdar, pot crea atîta frumuseţe. Dar astăzi nu e bine să mîngîi pe căpşor pe nimeni: o să-ţi muşte mîna şi trebuie să le dai la cap fără milă, deşi noi, în idealul nostru, sîntem împotriva oricărei violenţe faţă de oameni. Hm-hm, o funcţie afurisit de grea!

Aproape bolnav şi el, extrem de obosit, îmi scria la 9.VIII.1921:

A. M.!

Am trimis scrisoarea dumitale lui L. B. Kamenev. Sînt atît de obosit, că nu mai pot face absolut nimic. Iar dumneata ai avut hemoptizie şi nu pleci!! Asta dovedeşte, zău aşa, nu numai lipsă de scrupule, dar şi nesocotinţă. În Europa, la un sanatoriu bun, te vei trata şi în acelaşi timp vei lucra de trei ori mai mult. Zău aşa. Pe cînd la noi — nici tratament, nici lucru, ci numai agitaţie, agitaţie zadarnică. Pleacă, fă-te sănătos. Nu te încăpăţîna, te rog!

Al dumitale, Lenin

Vreme de mai bine de un an, a stăruit cu o încăpăţînare uimitoare să plec din Rusia; nu puteam pricepe cum poate el, care este atît de absorbit de muncă, să ţină minte că undeva există un om bolnav şi că acesta are nevoie de odihnă?

Scrisori de felul celei de mai sus a adresat el, probabil, multora, cu zecile.

Am vorbit despre atitudinea lui cu totul excepţională faţă de tovarăşi, despre grija plină de atenţie ce le-o purta şi care pătrundea pînă la mărunţişurile penibile ale vieţii lor. Dar în acest sentiment al său nu era nici urmă din acea atitudine grijulie, dar interesată, pe care o manifestă uneori un stăpîn inteligent pentru lucrătorii săi cinstiţi şi destoinici.

Nu, la el era o grijă pornită din inimă, grija unui adevărat tovarăş, sentimentul de dragoste al unui egal faţă de egalii săi. Ştiu că Vladimir Lenin nu a avut egal nici printre cei mai mari oameni ai partidului său, dar el parcă nu-şi dădea seama de acest lucru, sau — mai exact — nu voia să ştie de el. Era aspru cu oamenii, discutînd cu ei în contradictoriu îi ironiza fără milă, ba cîteodată îşi bătea joc cu sarcasm de ei — asta-i adevărat.

Cu toate acestea, de cîte ori n-am desluşit eu cu totul limpede, în aprecierile făcute de el asupra oamenilor pe care mai ieri îi muştruluia cu asprime şi-i «lua în răspăr», accente de sinceră admiraţie faţa de talentele şi tăria lor morală, faţă de munca lor grea şi perseverentă în condiţiile infernale ale anilor 1918—1921, muncă dusă de ei în condiţiile încercuirii de către spionii din toate ţările şi din toate partidele, în mijlocul comploturilor care apăreau ca nişte buboaie purulente pe trupul ţării, sleit de puteri în urma războiului. Ei munceau fără să se gîndească la odihnă, mîncau puţin şi prost, trăiau într-o permanentă încordare.

Dar Lenin personal parcă nici nu simţea întreaga povară a acestor condiţii şi frămîntări ale unei vieţi zguduite pînă la cele mai adînci temelii de furtuna sîngeroasă a războiului civil. Şi numai o singură dată, într-o convorbire cu M. F. Andreeva, i-a scăpat ceva asemănător unei tînguiri, după spusele ei:

— Ce să-i faci, dragă Maria Feodorovna! Trebuie să luptăm. E neapărat necesar! O ducem greu? Fără-ndoială că da! Dar ce crezi dumneata, mie nu-mi este greu uneori? Se întîmplă, şi încă cum ! Dar uită-te la Dzerjinski în ce hal a ajuns! N-ai ce-i face! Las' să ne fie greu, numai să învingem!

Personal, nu l-am auzit plîngîndu-se decît o singură dată:

— Ce păcat ca Martov nu mai e printre noi, ce păcat! Ce tovarăş admirabil, ce om curat!

Îmi amintesc ce haz a făcut citind undeva cuvintele lui Martov:

«În Rusia nu există decît doi comunişti: Lenin şi Kollontai».

Şi după ce se opri din rîs, spuse cu un oftat:

— Şi ce deştept era! Eh...

O dată, după ce a petrecut din cabinetul său pe un tovarăş «economist», mi-a spus cu respect şi vădită uimire:

— Îl cunoşti demult? Ar putea fi şef de guvern în orice ţară din Europa.

Şi, frecîndu-şi palmele, rîse încetişor şi adăugă:

— Europa e mai săracă decît noi in oameni talentaţi.

I-am propus să mergem la Direcţia generală a artileriei pentru a vedea un aparat care reglează tirul antiaerian, aparat inventat de un bolşevic, fost artilerist.

— Şi ce-o să pricep eu din asta? — mă întrebă el, şi totuşi merse. Într-o încăpere mohorită, în jurul mesei pe care se afla aparatul, se strînseseră vreo şapte generali încruntaţi, bătrîni, cu părul alb, mustăcioşi, oameni învăţaţi. În mijlocul lor, silueta modestă a lui Lenin, în haine civile, se pierduse parcă, devenise ştearsă. Inventatorul începu să explice construcţia aparatului. Lenin îl urmări vreo două-trei minute şi spuse aprobator:

— Hm-hm! — şi începu să-l întrebe pe inventator tot atît de degajat, de parcă l-ar fi examinat în chestiuni de politică:

— Şi cum de-ai reuşit să obţii simultan dubla acţiune a dispozitivului care fixează punctul de ochire? Şi nu s-ar putea face o legătură automată între ţevile tunului şi indicatoarele dispozitivului?

A mai întrebat care e mărimea sectorului vizat şi încă ceva, iar inventatorul şi generalii i-au dat explicaţii cu însufleţire. A doua zi inventatorul îmi povestea:

— Le-am comunicat generalilor mei că vei veni dumneata împreună cu un tovarăş, dar nu le-am spus cine este. Ei nu l-au recunoscut pe Ilici şi, de altfel, nici n-ar fi fost în stare să conceapă că el ar putea apărea fără zarvă, fără alai, fără pază. M-au întrebat: e tehnician, profesor? Lenin? Au rămas miraţi din cale-afară — cum aşa? E de necrezut! Şi, mă rog, de unde cunoaşte el toate chiţibuşurile noastre? Punea întrebări ca un om versat în problemele tehnice! E o mistificare! — Şi se pare că nici nu au crezut că printre ei a fost chiar Lenin...

Iar Lenin, cînd am ieşit de la Direcţia generală a artileriei, rîdea vesel şi spunea despre inventator:

— Cît de mult te poţi înşela în aprecierea unui om! Ştiam că e un tovarăş vechi, devotat, însă nu dintre aceia care înhaţă luna de pe cer. Or, el s-a dovedit în stare tocmai de aşa ceva. Bravo lui! Ce s-au mai zburlit generalii la mine cînd mi-am exprimat îndoiala cu privire la valoarea practică a aparatului! Şi cînd te gîndeşti că am făcut-o dinadins: voiam să ştiu cum apreciază ei această maşinărie atît de ingenioasă.

Rîse cu poftă, apoi întrebă:

— Zici că I. mai are încă o invenţie? Despre ce e vorba? Ar trebui să nu se mai ocupe de nimic altceva. Eh, dacă am avea posibilitatea să creăm tuturor acestor tehnicieni condiţii ideale pentru munca lor! În douăzeci şi cinci de ani Rusia ar ajunge ţara cea mai înaintată din lume!

Da, adeseori mi-a fost dat să aud de la el cuvinte de laudă la adresa tovarăşilor. Şi chiar despre cei care — după cum se spunea — nu se bucurau de simpatia lui, Lenin ştia să vorbească în termeni elogioşi, preţuind cum se cuvine energia lor.

Am fost surprins de înalta lui apreciere în ce priveşte calităţile de organizator ale lui L. D. Troţki. Vladimir Ilici mi-a observat nedumerirea.

— Da, ştiu că se îndrugă verzi şi uscate pe seama relaţiilor dintre noi. Însă ce este — este, iar ce nu este — nu este, şi asta o ştiu. Iată, el a ştiut să-i organizeze pe specialiştii militari.

După o scurtă tăcere adăugă mai încet, cu mîhnire în glas:

— Şi totuşi nu-i de-ai noştri! E cu noi, dar nu-i de-ai noştri! E prea vanitos. Şi este în el ceva... nesănătos, de la Lassalle...

Aceste cuvinte: «E cu noi, dar nu de-ai noştri» le-am auzit de două ori din gura lui Lenin; a doua oară ele s-au referit de asemenea la o personalitate marcantă. Omul acesta a murit curînd după Vladimir Ilici. Vladimir Ilici simţea, pesemne, foarte bine cît preţuieşte fiecare. Într-o zi, intrînd în cabinetul lui, am dat acolo peste un ins care se retrăgea cu spatele spre uşă, făcînd temeneli, iar Vladimir Ilici continua să scrie fără să se uite la el.

— Îl cunoşti pe ăsta? — m-a întrebat el arătînd cu degetul în direcţia uşii; i-am răspuns că m-am adresat acestui om în două rînduri în legătură cu «Vsemirnaia literatura»

— Şi?

— Pot spune doar atît: este un ignorant şi un bădăran.

— Hm-hm... Un linguşitor. Şi, probabil, escroc. De altfel îl văd pentru prima oară, s-ar putea să mă înşel.

Nu, Vladimir Ilici nu s-a înşelat; peste cîteva luni individul acesta a confirmat pe deplin caracterizarea pe care i-o făcuse Lenin.

Oamenii îi dădeau mult de gîndit, îl nelinişteau, pentru că, după cum spunea:

— Aparatul nostru este cam pestriţ, după Octombrie s-au strecurat în el oameni străini de noi. Asta s-a întîmplat din vina prea cinstitei şi iubitei dumitale intelectualităţi, ca urmare a sabotajului ei ticălos. Aşa e!

Mi-a vorbit astfel în timp ce ne plimbam în parcul Gorki. Nu-mi aduc bine aminte cum a venit vorba despre Aleksinski; se pare că acesta făcuse tocmai atunci nu ştiu ce boroboaţă.

— Închipuie-ţi: chiar de la prima întîlnire cu el am simţit o repulsie organică faţă de persoana lui. Insuportabilă. Niciodată nu mi-a mai provocat cineva un asemenea sentiment. Trebuia să lucrăm împreună, mă stăpîneam în fel şi chip, căci nu se putea altfel, dar simţeam că nu-l pot suferi pe acest degenerat.

Şi, ridicînd din umeri a nedumerire, adăugă:

— Iată însă că pe ticălosul de Malinovski nu l-am putut cunoaşte dintr-o dată. Un caz foarte urît acest Malinovski...

Atitudinea lui faţă de mine era aceea a unui dascăl sever, a unui «prieten bun şi grijuliu».

— Eşti un om enigmatic — mi-a spus o dată în glumă —; în literatură pari a fi un bun realist, dar în raporturile cu oamenii eşti un romantic. Pentru dumneata toţi sînt victime ale istoriei? Noi cunoaştem istoria şi le spunem victimelor: răsturnaţi altarele, dărîmaţi templele, jos cu zeii! Iar dumneata vrei să mă convingi că partidul luptător al clasei muncitoare este obligat în primul rînd să-i aranjeze comod pe intelectuali!

Poate că greşesc, dar aveam impresia că lui Vladimir Ilici îi plăcea să stea de vorbă cu mine. Îmi propunea mai întotdeauna;

— Cînd vii, telefonează-mi; vreau să mai stăm de vorbă.

Iar o dată mi-a spus:

— Mi se pare întotdeauna interesant să stau de vorbă cu d-ta. La d-ta cercul impresiilor este mai variat şi mai larg.

Întreba de starea de spirit a intelectualilor, se interesa cu deosebită atenţie de oamenii de ştiinţă — lucram pe atunci, împreună cu A. B. Halatov, în cadrul «Comisiei pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale oamenilor de ştiinţă». Se interesa şi de problemele literaturii proletare:

— Ce aştepţi dumneata de la această literatură?

Îi spuneam că aştept multe, dar că socot absolut necesară organizarea unei şcoli superioare de literatură cu cursuri de lingvistică, cu catedre de limbi străine — occidentale şi orientale —, de folclor, de istorie a literaturii universale şi, separat, a literaturii ruse.

— Hm-hm — spunea el cu ochii pe jumătate închişi şi rîzînd sacadat. — Vast şi strălucit! Că e vast, nu am nimic împotrivă, dar o să fie oare şi strălucit, ce zici? Profesori de-ai noştri în acest domeniu nu avem, iar cei burghezi vor preda o istorie... Nu, nu putem face aşa ceva. Trebuie să mai aşteptăm vreo trei, poate chiar cinci anişori.

Mi se plîngea:

— Nu am de loc timp pentru citit!

Mi-a subliniat adeseori, cu insistenţă, însemnătatea agitatorică a operei lui Demian Bednîi, însă spunea:

— E cam grosolan. Merge în coada cititorilor, cînd de fapt ar trebui să fie cu un pas înaintea lor.

Maiakovski nu prea îi inspira încredere şi uneori îl enerva chiar:

— Ţipă, născoceşte cuvinte stîlcite şi toate-s la el anapoda şi de neînţeles, după părerea mea. Totul e împrăştiat, greu de citit. E talentat? Chiar foarte talentat? Hm-hm, vom vedea! Dar d-tale nu ţi se pare că se scriu cam prea multe versuri? În reviste găseşti pagini întregi de versuri, iar culegeri apar aproape în fiecare zi.

I-am spus că preferinţa tineretului pentru cîntec este firească în zilele acestea şi că, după părerea mea, este mai uşor să scrii versuri mediocre decît proză bună, şi apoi versurile cer mai puţin timp; pe lîngă aceasta, avem mulţi dascăli buni de tehnica versificaţiei.

— O fi; dar că versurile se fac mai uşor decît proza, asta n-o mai cred! Nu pot concepe aşa ceva. Să mă jupoi şi tot n-o să-ţi compun nici măcar două versuri — zise el şi se încruntă. — Trebuie să îndrumăm spre mase vechea literatură revoluţionară, toată cîtă există la noi şi în Europa.

Lenin a fost un rus care a trăit multă vreme în afara graniţelor Rusiei, care-şi cerceta cu atenţie ţara; de departe ea îi apărea în culori mai frumoase, mai vii. El a apreciat just forţa ei potenţială — excepţionalul talent cu care este înzestrat poporul său, talent care pînă atunci se manifestase doar în slabă măsură şi care nu a fost stimulat de istoria ei grea şi plicticoasă; dar acest talent este pretutindeni, strălucind în stele de aur pe fondul întunecat al fantasticei vieţi ruse.

Vladimir Lenin, acest om mare şi adevărat al lumii acesteia, a murit. Moartea lui a lovit dureros, nespus de dureros, inimile celor ce l-au cunoscut!

Dar doliul pe care l-a adus moartea va sublinia şi mai puternic însemnătatea lui în ochii întregii lumi: însemnătatea de conducător al poporului muncitor din lumea întreagă.

Şi chiar dacă norul negru al urii îndreptate împotriva lui, norul minciunii şi al clevetirii în jurul numelui său ar fi şi mai dens — e tot una: nu există forţe care să poată stinge făclia ridicată de Lenin în întunericul înăbuşitor al unei lumi înebunite.

Şi nu a fost om pe lume care să merite, ca dînsul, amintire veşnică.

Vladimir Lenin a murit. Moştenitorii gîndirii şi voinţei lui trăiesc. Trăiesc şi muncesc atît de rodnic, cum nu a muncit nimeni, niciodată, nicăieri în lume.

1). Ulterior, într-o scrisoare adresată Institutului Marx-Engels-Lenin de pe lîngă C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S., A. M. Gorki a arătat că în acest loc din amintiri s-a strecurat o inexactitate (vezi «Okteabr» nr. 6, 1941, pag. 22). Prima întîlnire a lui A. M. Gorki cu V. I. Lenin a avut loc la Petersburg, la 27 noiembrie (10 decembrie) 1905, la o şedinţă a C.C. al P.M.S.D.R. V. I. Lenin şi A. M. Gorki s-au cunoscut mai îndeaproape la Congresul de la Londra al partidului, în 1907. — Nota Red.

2). Ekaterina Konstantinovna Breşko-Breşkovskaia (1844—1934) — socialistă-revoluţionară, duşmană înverşunată a bolşevicilor şi a Puterii sovietice. A emigrat în străinătate, unde a dus o campanie de calomnii împotriva revoluţiei proletare. — Nota Trad.

3). Întîlnirea lui A. M. Gorki cu V. I. Lenin la Paris a avut loc în primăvara anului 1911, adică după ce V. I. Lenin îl vizitase pe A. M. Gorki, la Capri, în aprilie 1908 şi în iulie 1910. — Nota Red.

4). Rahmetov — revoluţionar de profesie, erou al romanului «Ce-i de făcut?» de N. G. Cernîşevski. Pentru a se căli, el îşi impusese o scrie de chinuri şi-şi încerca tăria stînd pe cuie. — Nota Trad.

Maxim Gorki
Amintiri despre Lenin  |  Biografie  |  Tabel cronologic
MIA  |  Secţiunea română  |  Lenin