Să trecem la partea următoare a rezoluției :
„...Și într-un caz și în altul, această victorie va constitui începutul unei noi faze a epocii revoluționare.
Sarcina pe care condițiile obiective ale dezvoltării sociale o pun în mod spontan acestei noi faze este lichidarea definitivă a întregului regim monarho-feudal în procesul luptei care are loc între elementele societății burgheze politicește eliberate, pentru realizarea intereselor lor sociale și pentru deținerea nemijlocită a puterii.
Tocmai de aceea un guvern provizoriu care ar lua asupra sa înfăptuirea sarcinilor acestei revoluții, care prin caracterul ei istoric este o revoluție burgheză, ar trebui ca, reglementînd lupta dintre clasele opuse ale națiunii în curs de eliberare, nu numai să împingă înainte dezvoltarea revoluționară, ci să și lupte împotriva acelor factori ai acestei dezvoltări care pun în primejdie bazele regimului capitalist“.
Să ne oprim asupra acestor pasaje, care constituie o parte de sine stătătoare a rezoluției. Ideea principală a raționamentelor reproduse de noi aici coincide cu cea expusă la punctul 3 al rezoluției congresului. Dar la o confruntare a acestor părți analoge din ambele rezoluții ne izbește numaidecît atenția următoarea deosebire fundamentală. Rezoluția congresului, după ce caracterizează în cîteva cuvinte baza social-economică a revoluției, își fixează toată atenția asupra luptei, bine determinate, dintre clase pentru anumite cuceriri și pune pe primul plan sarcinile deosebit de actuale ale proletariatului. Rezoluția conferinței, după ce face o descriere lungă, nebuloasă și confuză a bazei social-economice a revoluției, vorbește în chip foarte neclar despre lupta pentru anumite cuceriri și lasă cu totul în umbră sarcinile deosebit de actuale ale proletariatului. Rezoluția conferinței vorbește despre lichidarea vechii orînduiri în procesul luptei care are loc între diferitele elemente ale societății. Rezoluția congresului spune că noi, partidul proletariatului, trebuie să procedăm la această lichidare, că a efectua o adevărată lichidare nu înseamnă altceva decît a instaura republica democrată, că această republică trebuie s-o cucerim, că pentru apărarea ei și pentru libertate deplină noi vom lupta nu numai împotriva absolutismului, dar și împotriva burgheziei, atunci cînd va încerca (și ea va încerca neapărat) să ne răpească ceea ce am cucerit. Rezoluția congresului cheamă la luptă o anumită clasă, pentru un scop imediat, bine determinat. Rezoluția conferinței face diverse raționamente pe tema luptei dintre diferitele forțe. O rezoluție exprimă psihologia luptei active, iar cealaltă pe aceea a contemplării pasive ; una e pătrunsă de chemarea la acțiune vie, pe cînd cealaltă e plină de filozofare sterilă. Ambele rezoluții declară că revoluția care se desfășoară în momentul de față nu este pentru noi decît primul pas, care va fi urmat de al doilea, dar de aici una dintre ele trage concluzia că acest prim pas trebuie făcut cît mai repede și lichidat cît mai repede, că trebuie să cucerim republica, să zdrobim fără cruțare contrarevoluția și să pregătim terenul pentru al doilea pas. Cealaltă rezoluție însă se pierde, ca să zicem așa, într-o descriere prolixă a primului pas și (iertați-mi această expresie vulgară) rumegă ideile sugerate de el. Rezoluția congresului ia ideile vechi și veșnic noi ale marxismului (despre caracterul burghez al revoluției democratice) ca preambul sau ca o primă premisă pentru concluziile sale asupra sarcinilor progresiste ale clasei de avangardă, care luptă și pentru revoluția democratică, și pentru cea socialistă. Rezoluția conferinței rămîne doar la preambul, rumegîndu-l și comentîndu-l în fel și chip.
Aceasta este tocmai deosebirea care împarte, de multă vreme, pe marxiștii ruși în două aripi : una a acelora care filozofează și alta a acelora care luptă - în vremurile de mult apuse ale marxismului legal ; una economistă și alta politică -în epoca în care începe o mișcare de masă. Din teza justă a marxismului cu privire la profundele rădăcini economice ale luptei de clasă în general, și ale luptei politice în special, „economiștii“ trăgeau concluzia originală că trebuie să întoarcem spatele luptei1 politice și să frînăm dezvoltarea ei, că trebuie să-i reducem amploarea și să-i diminuăm sarcinile. Adepții luptei politice, dimpotrivă, trăgeau din aceleași teze altă concluzie, și anume : cu cît sînt astăzi mai adînci rădăcinile luptei noastre, cu atît mai amplă, mai curajoasă, mai hotărîtă și mai plină de inițiativă trebuie să fie această luptă. Aceeași controversă are loc și astăzi, într-o situație nouă, sub o altă formă. Din tezele potrivit cărora revoluția democratică nu este încă o revoluție socialistă, că ea „interesează“ nu numai pe cei neavuți, că ea își are rădăcinile cele mai adînci în nevoile și trebuințele de neînlăturat ale întregii societăți burgheze, luată în ansamblu, din aceste teze tragem concluzia că clasa înaintată trebuie să-și fixeze cu și mai multă îndrăzneală sarcinile ei democratice, că trebuie să le formuleze pînă la capăt, cu și mai multă precizie, că trebuie să lanseze imediat lozinca republicii, să propage ideea necesității unui guvern revoluționar provizoriu și a zdrobirii necruțătoare a contrarevoluției. Oponenții noștri însă, neoiskriștii, deduc din aceleași teze că nu trebuie duse pînă la capăt toate concluziile democratice, că printre lozincile practice poate să figureze și aceea a republicii, că ne este permis să nu propagăm ideea necesității unui guvern revoluționar provizoriu, că și hotărîrea de a convoca o adunare constituantă poate fi considerată drept o victorie hotărîtoare, că putem să nu trasăm sarcina de a lupta împotriva contrarevoluției ca pe o sarcină efectivă a noastră, ci să o înecăm în referirea vagă (și greșit formulată, după cum vom vedea de îndată) la „procesul luptei“. Acesta nu este un limbaj de militant politic, ci unul de arhivar !
Și cu cît veți analiza mai atent fiecare formulare în parte din rezoluția neoiskriștilor, cu atît vor deveni mai vizibile particularitățile ei esențiale, arătate de noi mai sus. Ni se vorbește, bunăoară, despre „procesul luptei dintre elementele societății burgheze politicește eliberate“. Știind care e subiectul rezoluției (guvern revoluționar provizoriu), întrebăm cu nedumerire : dacă e să vorbim de pe acum despre un proces al luptei, apoi cum pot fi trecute sub tăcere elementele care subjugă politicește societatea burgheză ? Cred oare conferențiștii că, din moment ce au făcut presupunerea că revoluția a ieșit învingătoare, asemenea elemente au și dispărut ? O asemenea idee ar fi, în general, o absurditate, și, mai cu seamă, ar fi o dovadă de nemărginită naivitate politică și de miopie politică. După victoria revoluției asupra contrarevoluției, aceasta din urmă nu va dispărea, ci, dimpotrivă, va începe în mod inevitabil o luptă nouă, care va fi și mai înverșunată. Consacrînd rezoluția noastră unei analize a sarcinilor ce ne revin după victoria revoluției, sîntem obligați să dăm o deosebită atenție sarcinilor impuse de necesitatea de a respinge ofensiva contrarevoluției (așa cum s-a și făcut în rezoluția congresului), și nu să înecăm aceste sarcini politice, imediate, arzătoare, actuale ale unui partid de luptă în considerații generale despre ceea ce se va întîmplă după actuala epocă revoluționară, despre ceea ce va fi atunci cînd va exista deja „o societate politicește eliberată“. Așa cum „economiștii“, invocînd unele adevăruri generale despre subordonarea politicului față de economic, căutau să-și ascundă incapacitatea lor de a înțelege sarcinile politice ale zilei, tot așa și neoiskriștii, recurgînd la unele adevăruri generale despre lupta din cadrul societății politicește eliberate, încearcă să-și mascheze incapacitatea lor de a înțelege care sînt sarcinile revoluționare actuale ale eliberării politice a acestei societăți.
Luați, de pildă, expresia „lichidarea definitivă a întregului regim monarho-feudal“. În limbajul comun, prin lichidarea definitivă a regimului monarhic se înțelege instaurarea unei republici democratice. Dar bunului nostru Martînov și admiratorilor lui această expresie li se pare prea simplă și prea limpede. Ei vor neapărat „să aprofundeze“ și să se exprime „mai savant“. Se fac astfel sforțări ridicole de a da dovadă de profunzime de idei, pe de o parte, iar pe de altă parte în loc de a formula o lozincă se face o descriere, în locul îndemnului de a merge cu curaj înainte rezultă un fel de a privi cu melancolie înapoi. Ca și cum am avea în fața noastră nu niște oameni vii, care chiar acum, imediat, vor să lupte pentru republică, ci niște mumii înțepenite, oare examinează problema sub specie aeternitatis*1, din punctul de vedere al plusquamperfectului*2.
Să mergem mai departe: „...un guvern provizoriu... ar lua asupra sa înfăptuirea sarcinilor acestei... revoluții burgheze...“ Tocmai aici s-a vădit imediat că conferențiștii noștri au scăpat din vedere problema concretă care stă în fața conducătorilor politici ai proletariatului. Problema concretă a unui guvern revoluționar provizoriu a dispărut din cîmpul lor vizual, fiind acoperită de aceea a șirului de guverne viitoare, care vor realiza sarcinile revoluției burgheze în general. Dacă vreți să priviți problema sub aspectul ei „istoric“, apoi exemplul oricăreia dintre țările europene vă va arăta că tocmai o serie de guverne care n-au fost de loc „provizorii“ au realizat sarcinile istorice ale revoluției burgheze, că chiar și guvernele care au învins revoluția s-au văzut nevoite să realizeze sarcinile istorice ale acestei revoluții învinse. Dar „un guvern revoluționar provizoriu“ nu este de loc ceea ce credeți dv. : acest nume se dă guvernului unei epoci revoluționare care ia imediat locul guvernului răsturnat și care se sprijină pe insurecția poporului, iar nu pe. niște instituții reprezentative, ieșite din popor. Guvernul revoluționar provizoriu este un organ de luptă pentru victoria imediată a revoluției, pentru respingerea imediată a tentativelor contrarevoluționare, și nicidecum un organ menit să realizeze sarcinile istorice ale revoluției burgheze în general. Să lăsăm, domnilor, în seama viitorilor istorici de la viitoarea „Russkaia Starina“15 să stabilească ei care anume dintre sarcinile revoluției burgheze au fost realizate de noi împreună cu voi sau de cutare sau cutare guvern - treaba asta s-ar putea face și peste 30 de ani ; noi însă trebuie să dăm acum lozinci și indicații practice în vederea luptei pentru republică și a unei participări cît mai energice a proletariatului la această luptă.
Din motivele arătate, și ultimele teze din acea parte a rezoluției care a fost citată de noi sînt nesatisfăcătoare. Extrem de nefericită sau, cel puțin, stîngace este expresia după care guvernul provizoriu ar trebui „să reglementeze“ lupta dintre clasele opuse : marxiștii n-ar trebui să folosească o asemenea formulare liberal-osvobojdenistă, care te face să crezi în posibilitatea unor guverne care n-ar fi niște organe ale luptei de clasă, ci niște „regulatoare“ ale ei... Guvernul ar trebui „nu numai să împingă înainte dezvoltarea revoluționară, ci să și lupte împotriva acelor factori ai acestei dezvoltări care pun în primejdie bazele regimului capitalist“. Un asemenea „factor“ este tocmai proletariatul, în numele căruia vorbește rezoluția ! În loc să ni se arate cum anume trebuie proletariatul, în momentul de față, „să împingă înainte dezvoltarea revoluționară“ (s-o împingă mai departe decît ar vrea s-o facă burghezia constituționalistă), în loc să fim sfătuiți să ne pregătim într-un anumit fel pentru a lupta împotriva burgheziei, atunci cînd ea se va întoarce împotriva cuceririlor revoluției, în loc de toate acestea ni se oferă o descriere generală a unui proces în care nu se spune nimic despre sarcinile concrete ale activității noastre. Felul în care își expun neoiskriștii ideile lor ne amintește de părerea lui Marx (în celebrele sale „teze“ asupra lui Feuerbach) despre materialismul vechi, străin de ideea dialecticii. Filozofii, spunea Marx, n-au făcut decît să interpreteze lumea în moduri diferite ; este vorba însă de a o schimba16. La fel și neoiskriștii pot să descrie și să lămurească destul de bine procesul luptei care se desfășoară sub ochii lor, dar ei sînt cu totul incapabili să dea o lozincă justă în această luptă. Mărșăluind cu mult zel, dar conducînd prost, ei subestimează însemnătatea concepției materialiste a istoriei prin faptul că ignorează rolul activ, conducător și îndrumător pe care pot și trebuie să-i joace în istorie partidele care au înțeles condițiile materiale ale revoluției și care s-au situat în fruntea plaselor înaintate.
*1 — din punctul de vedere al veșniciei — Nota trad.
*2 — al mai mult ca perfectului. — Nota trad.
15 „Russkaia Starina“ — revistă de istorie, fondată de M. I. Semevski ; a apărut lunar, la Petersburg, din 1870 pînă în 1918. În această revistă ocupau un loc de seamă amintirile, însemnările zilnice, memoriile, scrisorile bărbaților de stat ai Rusiei și ale reprezentanților culturii ruse, precum și diferite materiale documentare. — 29. [Nota red.]
16 Este vorba de lucrarea lui K. Marx „Teze despre Feuerbach“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 3, Editura politică, 1958, pag. 5—7). — 29. [Nota red.]