Rezoluția „conferinței“ este consacrată problemei „cuceririi puterii și participării la alcătuirea unui guvern provizoriu“*1. După cum am mai arătat, în însuși acest mod de a pune problema există o confuzie. Pe de o parte, problema are aci un sens restrictiv : se vorbește numai despre intrarea noastră într-un guvern provizoriu și nu, în general, despre sarcinile partidului în ce privește guvernul revoluționar provizoriu. Pe de altă parte, se face confuzie între două probleme cu totul diferite : aceea a participării noastre la unul dintre stadiile revoluției democratice și aceea a revoluției socialiste. De bună seamă, „cucerirea puterii“ de către social-democrație este tocmai o revoluție socialistă, și nu poate fi nimic altceva, dacă e să folosim aceste cuvinte în înțelesul lor direct și obișnuit. Dar dacă e să le luăm în sensul cuceririi puterii nu pentru o revoluție socialistă, ci pentru una democratică, atunci ce rost are să vorbim nu numai despre intrarea într-un guvern revoluționar provizoriu, dar și despre „cucerirea puterii“ în general ? Se vede că „conferențiștii“*2 noștri nu prea știau nici ei despre ce anume trebuie să vorbească : despre revoluția democratică sau despre cea socialistă ? Cine a urmărit tot ce s-a scris în legătură cu această problemă știe că primul care a făcut această confuzie a fost tov. Martînov, în faimoasa sa broșură „Două dictaturi“ ; neoiskriștii nu-și amintesc cu plăcere de modul cum a fost pusă problema (încă înainte de 9 ianuarie) în această lucrare, care este un model de codism, dar influența ei ideologică asupra conferinței nu poate fi pusă la îndoială.
Dar să lăsăm la o parte titlul rezoluției. Conținutul ei prezintă greșeli incomparabil mai profunde și mai serioase. Iată prima parte a acestei rezoluții :
„Victoria hotărîtoare a revoluției asupra țarismului poate fi marcată fie prin constituirea unui guvern provizoriu, ieșit dintr-o insurecție populară victorioasă, fie prin inițiativa revoluționară a cutărei sau cutărei instituții reprezentative, care, sub presiunea revoluționară directă a poporului, ar hotărî să organizeze o adunare constituantă a întregului popor“.
Ni se spune, așadar, că victoria hotărîtoare a revoluției asupra țarismului poate fi și o insurecție victorioasă și... o hotărîre a unei instituții reprezentative de a convoca o adunare constituantă ! Cum vine asta ? Ce înseamnă asta ? Victoria hotărîtoare poate fi marcată prin „hotărîrea“ de a organiza o adunare constituantă ?? Și o asemenea „victorie“ este pusă pe același plan cu aducerea la putere a unui guvern provizoriu „ieșit dintr-o insurecție populară victorioasă“ ! ! Conferința n-a observat că insurecția populară victorioasă și trecerea puterii în mîinile unui guvern provizoriu înseamnă o victorie efectivă a revoluției, în timp ce „hotărîrea“ de a organiza o adunare constituantă nu înseamnă decît o victorie a ei în vorbe.
Conferința menșevicilor neoiskriști a căzut în aceeași greșeală în care cad mereu liberalii, osvobojdeniștii. Osvobojdeniștii se dedau la o întreagă frazeologie pe tema adunării „constituante“, închizînd cu pudicitate ochii asupra faptului că forța și puterea de stat rămîn în mîinile țarului și uitînd că pentru „a constitui“ trebuie să dispui de puterea necesară. Conferința a uitat, de asemenea, că de la „hotărîrea“ adoptată de niște reprezentanți, oricare ar fi ei, pînă la înfăptuirea ei mai este o cale lungă. Conferința a uitat de asemenea că, atîta timp cît puterea rămîne în mîinile țarului, orice hotărîri ale reprezentanților, oricare ar fi ei, rămîn o pălăvrăgeală tot atît de goală și de jalnică ca și „hotărîrile“ parlamentului de la Frankfurt, binecunoscut în istoria revoluției germane de la 1848. În „Noua gazetă renană“12, Marx, reprezentant al proletariatului revoluționar, a biciuit cu un sarcasm necruțător pe „osvobojdeniștii“ liberali de la Frankfurt tocmai pentru că rosteau cuvinte frumoase, că adoptau tot felul de „hotărîri“ democratice, „instituiau“ tot felul de libertăți, și în realitate lăsau puterea în mîinile regelui și nu organizau o luptă armată împotriva forței militare de care dispunea regele. Și, în timp ce osvobojdeniștii de la Frankfurt pălăvrăgeau, regele a reușit să cîștige timp, să-și întărească forțele militare, și contrarevoluția, sprijinindu-se pe o forță reală, a zdrobit definitiv pe democrați, cu toate „hotărîrile“ lor minunate.
Conferința a identificat cu o victorie hotărîtoare un lucru căruia îi lipsește tocmai condiția hotărîtoare pentru a fi o victorie. Cum de au putut să cadă în această greșeală niște social-democrați care recunosc programul republican al partidului nostru ? Pentru a înțelege acest fenomen ciudat, trebuie să vedem ce spune rezoluția Congresului al III-lea despre partea care s-a rupt de partid*3. Această rezoluție constată că în partidul nostru continuă să existe diferite curente „înrudite cu «economismul»“. Conferențiștii noștri (doar nu degeaba se află ei sub conducerea ideologică a lui Martînov), atunci cînd vorbesc despre revoluție, raționează întocmai cum raționau „economiștii“ cînd vorbeau despre lupta politică sau despre ziua de lucru de 8 ore. „Economiștii“ puneau numaidecît în funcțiune „teoria stadiilor“ : 1) luptă pentru drepturi ; 2) agitație politică ; 3) luptă politică ; sau : 1) ziua de lucru de 10 ore ; 2) de 9 ore ; 3) de 8 ore. Știm cu toții destul de bine care au fost rezultatele acestei „tactici-proces“.. Acum ni se propune ca, în prealabil, să împărțim frumușel și revoluția în stadii : 1) țarul convoacă o instituție reprezentativă ; 2) această instituție reprezentativă „hotărăște“, sub presiunea „poporului“, să organizeze o adunare constituantă ; 3) ...asupra stadiului al treilea menșevicii încă n-au căzut de acord ; ei au uitat că presiunea revoluționară a poporului se lovește de presiunea contrarevoluționară a țarismului și că, de aceea, sau „hotărîrea“ rămîne nerealizată, sau lucrurile sînt hotărîte, iarăși, de victoria sau de înfrîngerea insurecției populare. Rezoluția conferinței seamănă întocmai cu următorul raționament al „economiștilor“ : victoria hotărîtoare a muncitorilor poate fi marcată fie prin înfăptuirea revoluționară a zilei de lucru de 8 ore, fie prin acordarea zilei de lucru de zece ore și prin „hotărîrea“ de a trece la ziua de nouă ore... Ceea ce e același lucru.
Ni se va obiecta, poate, că autorii acestei rezoluții n-au avut de gînd să identifice victoria insurecției cu „hotărîrea“ adoptată de o instituție reprezentativă convocată de țar, că ei n-au vrut decît să indice tactica pe care trebuie s-o aplice partidul într-un caz și în celălalt. La această obiecție noi răspundem : 1) textul rezoluției califică, fără înconjur și fără nici un echivoc, hotărîrea unei instituții reprezentative drept „o victorie hotărîtoare a revoluției asupra țarismului“. Poate că aceasta se datorește unei redactări neglijente, care ar putea fi îndreptată pe baza proceselor-verbale ; dar, atîta timp cît ea n-a fost îndreptată, sensul acestei redactări poate fi numai unul, și el este pe de-a-ntregul osvobojdenist. 2) Modul „osvobojdenist“ de a gîndi, în care au căzut autorii rezoluției, iese și mai mult în relief în alte scrieri publicistice ale neoiskriștilor. De pildă, în organul Comitetului din Tiflis, „Soțial-Demokrat“13 (apare în limba gruzină ; peste măsură de lăudat în nr. 100 al „Iskrei“), articolul „Zemski sobor și tactica noastră“ merge pînă acolo încît afirmă că „tactica“ „care alege drept centru al acțiunii noastre Zemski sobor“ (despre a cărui convocare, adăugăm noi, nu știm încă nimic precis !) „este mai avantajoasă pentru noi“ decît „tactica“ insurecției armate și a constituirii unui guvern revoluționar provizoriu. Vom reveni, mai departe, asupra acestui articol. 3) Nu putem avea nimic împotriva unei discuții prealabile asupra tacticii pe care trebuie s-o urmeze partidul în cazul unei victorii a revoluției, în cazul înfrîngerii ei, în cazul unei victorii a insurecției, în cazul cînd insurecția n-ar reuși să se afirme ca o forță serioasă. Este posibil ca guvernul țarist să reușească să convoace o adunare reprezentativă cu scopul de a ajunge la o tranzacție cu burghezia liberală, - rezoluția Congresului al III-lea, prevăzînd această eventualitate, vorbește deschis de „politică fățarnică“, de „pseudodemocratism“, de „forme caricaturale de reprezentanță populară de felul așa-numitului Zemski sobor“*4. Dar realitatea e că toate acestea nu se spun în rezoluția despre guvernul revoluționar provizoriu, căci ele n-au nici o legătură cu un asemenea guvern. Această împrejurare face ca problema insurecției și a constituirii unui guvern revoluționar provizoriu să cadă pe planul al doilea, schimbă datele problemei etc. Dar în momentul de față nu este vorba de posibilitatea de a recurge la tot felul de combinații, de faptul că este posibilă atît victoria cît și înfrîngerea, că pot fi urmate atît căile directe cît și cele ocolite, ci de faptul că unui social-democrat nu-i este permis să provoace confuzie în mintea muncitorilor asupra adevăratei căi revoluționare, nu-i este permis să numească, în manieră osvobojdenistă, victorie hotărîtoare un lucru căruia îi lipsește condiția esențială pentru a fi o victorie. Este posibil ca și ziua de lucru de 8 ore să nu o căpătăm dintr-o dată, ci pe o cale lungă și ocolită, dar ce veți spune despre un om care va califica drept o victorie a muncitorilor o asemenea stare de neputință, o asemenea slăbiciune a proletariatului care îl face incapabil să împiedice tărăgănelile, amînările, tocmeala, trădarea și reacțiunea ? Este posibil ca revoluția rusă să se termine printr-un „avorton constituțional“, cum a spus cîndva ziarul „Vpered“*5, dar poate oare această împrejurare să constituie o justificare pentru un social-democrat care în ajunul luptei hotărîtoare ar spune despre acest avorton că reprezintă „o victorie hotărîtoare asupra țarismului“ ? Este posibil, in cel mai rău caz, ca nu numai să nu cucerim republica, dar și ca constituția să aibă un caracter iluzoriu, să fie o constituție „șipovistă“14, dar i-ar fi oare permis unui social-democrat să escamoteze lozinca republicii, formulată de noi ?
Firește, neoiskriștii n-au ajuns încă pînă la escamotarea acestei lozinci. Dar în ce măsură și-au pierdut ei spiritul revoluționar, în ce măsură filozofarea lor sterilă îi face să nu vadă care sînt sarcinile arzătoare ale momentului, o dovedește deosebit de concret faptul că în rezoluția lor ei au uitat să vorbească tocmai despre republică ! Este de necrezut, dar așa stau lucrurile. Toate lozincile social-democrației sînt confirmate, repetate, lămurite și precizate de diferitele rezoluții ale conferinței și nici alegerea de către muncitori a împuterniciților și delegaților pe întreprinderi n-a fost uitată, dar nu s-a găsit prilejul, în rezoluția cu privire la guvernul revoluționar provizoriu, să se amintească despre republică. Să vorbești de „victoria“ insurecției populare, de constituirea unui guvern revoluționar provizoriu și să nu arăți raportul care există între acești „pași“ și aceste acțiuni și cucerirea republicii, înseamnă să scrii o rezoluție menită nu să te pună în fruntea luptei proletariatului, ci să te facă să șchiopătezi în coada mișcării proletare.
În concluzie, prima parte a rezoluției : 1) n-a lămurit de loc însemnătatea unui guvern revoluționar provizoriu din punctul de vedere al luptei pentru republică și al asigurării unei adunări care să fie cu adevărat populară și cu adevărat constituantă ; 2) a provocat o adevărată confuzie în conștiința democratică a proletariatului, punînd pe aceeași treaptă o victorie hotărîtoare a revoluției asupra țarismului ou o stare de lucruri în care lipsește tocmai condiția esențială pentru o adevărată victorie.
*1 Textul complet al acestei rezoluții poate fi reconstituit de cititor după citatele date la pag. 400, 403—404, 407, 431 și 433—434 ale acestei broșuri. (Nota autorului la ediția din 1907. Vezi volumul de față, pag. 19—25, 29—30, 64, 68—69. — Nota red.)
*2 — „conferențiștii“ — participanții la conferință. — Nota trad.
*3 Reproducem textul complet al acestei rezoluții : „Congresul constată că în rîndurile P.M.S.D.R., încă din vremea luptei sale împotriva «economismului», se mențin pînă în prezent, într-o măsură diferită și în diverse privințe, nuanțe înrudite cu acest curent, caracterizate prin tendința comună de a diminua importanța elementului conștient în lupta proletară, subordonîndu-l elementului spontan. În problema organizatorică, exponenții acestor nuanțe formulează în teorie principiul organizării-proces, care nu corespunde muncii sistematic organizate a partidului, în timp ce în practică ei promovează, într-o mulțime de cazuri, un sistem de abateri de la disciplina de partid, iar în alte cazuri, propovăduind în rîndurile părții celei mai puțin conștiente a partidului o largă aplicare a principiului electiv, fără a ține seama de condițiile obiective ale realității din Rusia, încearcă să submineze singurele baze în prezent posibile ale legăturii de partid. În problemele tactice ei se manifestă prin tendința de a restrînge amploarea muncii de partid, pronunțîndu-se împotriva unei tactici de partid complet independente față de partidele burgheze liberale, împotriva ideii că este de dorit și posibil ca partidul nostru să-și asume un rol organizator în insurecția populară, împotriva participării partidului nostru, indiferent de condițiile existente, la alcătuirea unui guvern democrat-revoluționar provizoriu.
Congresul recomandă tuturor membrilor de partid să ducă, pretutindeni, o energică luptă ideologică împotriva abaterilor parțiale de acest fel de la principiile social-democrației revoluționare, dar în același timp el consideră că persoanele care, într-o măsură sau alta, aderă la asemenea concepții nu pot face parte din organizațiile de partid decît cu condiția neapărată ca aceste persoane, recunoscînd congresele partidului și statutul lui, să se supună pe de-a-ntregul disciplinei de partid“. (Nota autorului ia ediția din 1907. — Nota red.)
*4 Iată textul acestei rezoluții cu privire la atitudinea față de tactica guvernului în ajunul revoluției :
„Luînd în considerație că, în scopul menținerii sale, guvernul, intensificînd, în perioada revoluționară prin care trecem, obișnuitele represiuni îndreptate îndeosebi împotriva elementelor conștiente ale proletariatului, totodată : 1) încearcă, prin concesii și făgăduieli de reforme, să pervertească din punct de vedere politic clasa muncitoare și s-o abată astfel de la lupta revoluționară ; 2) îmbracă, în același scop, politica sa fățarnică de concesii în forme pseudo-democratice, începînd cu invitarea adresată muncitorilor de a-și alege reprezentanți în comisii și în consfătuiri și terminînd cu crearea unor forme caricaturale de reprezentanță populară, de felul așa-numitului Zemski sobor ; 3) organizează așa-zisele sute negre și ridică împotriva revoluției, în general, toate elementele reacționare, inconștiente sau orbite de ură de rasă sau religioasă din rîndurile poporului, —
Congresul al III-lea al P.M.9.D.R. hotărăște să ceară tuturor organizațiilor de partid ca :
a) demascînd scopurile reacționare ale concesiilor guvernului, pe de o parte să sublinieze, în activitatea lor de agitație și propagandă, caracterul forțat al acestor concesii, iar pe de altă parte să sublinieze completa imposibilitate în care se află absolutismul de a efectua reforme care să satisfacă proletariatul ;
b) folosind posibilitățile pe care le oferă agitația electorală, să explice muncitorilor adevăratul sens al unor asemenea măsuri ale guvernului și să arate necesitatea pentru proletariat de a se convoca pe cale revoluționară o adunare constituantă, aleasă prin vot universal, egal, direct și secret ;
c) să organizeze proletariatul în vederea introducerii imediate, pe cale revoluționară, a zilei de lucru de 8 ore și a satisfacerii altor revendicări ale clasei muncitoare care stau la ordinea zilei ;
d) să organizeze rezistența armată împotriva acțiunilor întreprinse de sutele negre și de celelalte elemente reacționare, conduse de guvern“. (Nota autorului la ediția din 1907. — Nota red.)
*5 Ziarul „Vpered“ din Geneva a început să apară în ianuarie 1905, ca organ al părții bolșevice a partidului. Din ianuarie pînă în mai au apărut 18 numere, în această lună, în locul acestui ziar a început să apară „Proletarii“ ca Organ Central al P.M.S.D.R., pe baza unei hotărîri adoptate de Congresul al III-lea al P.M.S.D.R. (congresul a avut loc în cursul lunii mai, la Londra ; menșevicii n-au venit la acest congres, ci au organizat o „conferință“ a lor la Geneva). (Nota autorului la ediția din 1907. — Nota red.)
12 „Noua gazetă renană“ („Neue Rheinische Zeitung“) a apărut zilnic, sub conducerea lui K. Marx, la Colonia, de la 1 iunie 1848 pînă la 19 mai 1849. Din redacție au făcut parte : F. Engels, W. Wolff, G. Weerth, F. Wolf, E. Dronke, F. Freiligrath și H. Bürgers.
Organ combativ al aripii proletare a democrației, „Noua gazetă renană“ a avut rolul de educator al maselor populare, pe care le ridica la luptă împotriva contrarevoluției. Articolele de fond, care precizau poziția ziarului în problemele fundamentale ale revoluției din Germania și din Europa, erau scrise, de regulă, de Marx și Engels.
Poziția hotărîtă și intransigentă a „Noii gazete renane“, internaționalismul ei militant, articolele ei politice demascatoare îndreptate împotriva guvernului prusian și a autorităților locale din Colonia au făcut ca această publicație să fie, încă din primele luni ale existenței sale, ținta unor atacuri furibunde din partea presei feudale monarhiste și a celei burgheze liberale, precum și obiectul unei prigoane din partea guvernului, care s-a întețit mai ales după lovitura de stat contrarevoluționară care a avut loc în Prusia.
În pofida prigoanei și a șicanelor polițienești, acest ziar a apărat cu mult curaj interesele democrației revoluționare, interesele proletariatului. În mai 1849, în condițiile ofensivei generale a contrarevoluției, guvernul prusian, profitînd de faptul că Marx nu obținuse cetățenia prusiană, a dispus ca el să fie expulzat din Prusia. Expulzarea lui Marx și represaliile dezlănțuite împotriva celorlalți redactori ai „Noii gazete renane“ au dus la încetarea apariției acestui ziar. Ultimul lui număr (nr. 301), tipărit în roșu, a apărut la 19 mai 1849. În articolul de adio către muncitori, redactorii ziarului au declarat că „ultimul lor cuvînt va fi întotdeauna și pretutindeni : eliberarea clasei muncitoare !“. — 20. [Nota red.]
13 „Soțial-Demokrat“ — ziar menșevic ; a apărut la Tiflis între 7 (20) aprilie și 13 (26) noiembrie 1905, în limba gruzină. Au fost scoase în total 6 numere. Era condus de N. Jordania, lider al menșevicilor gruzini.
Articolul „Zemski sobor și tactica noastră“, publicat în nr. 1 din 7 (20) aprilie 1905 al ziarului „Soțial-Demokrat“, a fost scris de N. Jordania. Lenin a făcut o analiză critică a acestui articol în capitolul al șaptelea al broșurii sale „Două tactici ale social-democrației în revoluția democratică“ (vezi volumul de față, pag. 47—52). — 22. [Nota red.]
14 Lenin numește constituție „șipovistă“ proiectul de organizare a statului elaborat de D. N. Șipov, liberal moderat, liderul aripii drepte a zemților. Căutînd să limiteze amploarea revoluției și să obțină totodată din partea guvernului țarist unele concesii în favoarea zemstvelor, el propunea să se creeze un organ reprezentativ consultativ pe lîngă țar. Printr-o asemenea tranzacție, liberalii moderați voiau să înșele masele populare, să mențină monarhia și să-și asigure totodată anumite drepturi politice. — 24. [Nota red.]