Ofensiva germană şi ocuparea Pskovului au demonstrat în ce primejdie se afla guvernul la Petrograd. În Finlanda izbucnise războiul civil. Guvernul luase hotărîrea să se evacueze la Moscova. Acest lucru era necesar şi din punct de vedere organizatoric. Munca trebuia dusă în centrul vieţii economice şi politice a ţării.
La 12 martie guvernul sovietic s-a mutat la Moscova, în centrul R.S.F.S.R., mai departe de frontieră şi mai aproape de o serie de gubernii cu care trebuiau închegate legături cît mai strînse.
La 11 martie, în ziua sosirii la Moscova, Ilici a scris articolul „Sarcina principală a zilelor noastre“. Apărut în „Izvestiia“ din 12 martie, articolul avea un caracter programatic, dar în acelaşi timp oglindea cum nu se poate mai bine starea de spirit a lui Ilici din acea vreme.
Articolul începea cu un citat din poemul „Cine trăieşte bine în Rusia“ de Nekrasov :
Săracă eşti şi bogată,
Puternică eşti şi neputincioasă
— Măicuţă Rusie !
Într-o formă lapidară, succintă, Ilici vorbea despre însemnătatea marii revoluţii proletare şi arăta apoi cît de înjositoare era pacea de la Brest.
În continuare el scria despre lupta pentru o Rusie puternică şi bogată :
„Rusia va ajunge să fie astfel dacă va arunca cît colo orice descurajare şi orice frazeologie, dacă, încleştîndu-şi fălcile, îşi va aduna toate puterile, dacă îşi va încorda toţi nervii, toţi muşchii, dacă va înţelege că salvarea este posibilă numai pe calea revoluţiei socialiste internaţionale pe care am păşit noi. A merge înainte pe această cale fără a ne descuraja din cauza înfrîngerilor, a strînge pietricică cu pietricică pentru a clădi un fundament solid al societăţii socialiste, a munci fără răgaz spre a crea disciplină şi autodisciplină, spre a întări pretutindeni organizarea, ordinea, spiritul practic, colaborarea armonioasă a forţelor întregului popor, evidenţa şi controlul general al producţiei şi al repartiţiei produselor — iată calea creării forţei militare şi a forţei socialiste“[1].
„Din ziua de 25 octombrie 1917 — scria Ilici — sîntem defensişti. Sîntem pentru «apărarea patriei», dar războiul de apărare a patriei către care ne îndreptăm va fi un război pentru patria socialistă, pentru socialism ca patrie, pentru Republica sovietică ca detaşament al armatei mondiale a socialismului“[2].
Astăzi, după ce au trecut 18 ani de cînd a fost scris acest articol, cînd am înaintat mult pe calea construcţiei socialiste, cînd socialismul a repurtat victorii hotărîtoare în ţara noastră, cînd „cu cîntec pe buze prin viaţă păşim“, cînd putem vorbi cu deplin temei despre bogăţia şi puterea patriei noastre socialiste, cînd milioane de oameni păşesc cu o energie şi o iniţiativă nemaicunoscute în istorie spre ţelul trasat cu atîta claritate de Lenin în articolul „Sarcina principală a zilelor noastre“, conţinutul acestui articol pare foarte simplu, de la sine înţeles. Pentru a sezisa întreaga lui valoare trebuie să ne amintim de perioada aceea.
Ilici era plin de energie, însufleţit de hotărîrea de a lupta.
La Moscova ne-am instalat (Ilici, Maria Ilinicina şi cu mine) la început la „Naţional“ (primul sediu al Sovietelor), unde am primit, la primul etaj, două camere cu baie. Era primăvară, Moscova era scăldată în lumina soarelui. De lîngă „Naţional“ începea Ohotnîi read — una din pieţele unde îşi făceau cumpărăturile locuitorii Moscovei. Vechea Moscovă, cu prăvăliaşii de pe Ohotnîi read, care altădată atacau cu cuţitele studenţimea radicală, îşi etala întreaga frumuseţe. La Ilici venea multă lume. Deseori veneau la el şi militari.
La 18 martie englezii debarcară la Murmansk 400-500 de marinari sub pretextul necesităţii de a păzi depozitele militare înfiinţate acolo de Antantă încă pentru guvernul ţarist. Scopul acestei debarcări era limpede.
La „Naţional“ ni se dădeau de mîncare conserve de carne de fabricaţie engleză, cu care englezii îşi aprovizionau armata. Îmi aduc aminte că într-o zi, în timpul mesei, Ilici spuse : „Dar noi ce le vom da de mîncare soldaţilor noştri pe front ?...“ La „Naţional“ stăteam totuşi ca într-un bivuac. Ilici voia să ne instalăm cît mai repede definitiv ca să poată începe lucrul. De aceea el zorea pe cei care trebuiau să rezolve această problemă.
S-a hotărît ca instituţiile guvernamentale şi principalii membri ai guvernului să se instaleze la Kremlin. Trebuia să stăm şi noi acolo.
Îmi amintesc ziua cînd Iakov Mihailovici Sverdlov şi Vladimir Dmitrievici Bonci-Bruevici ne-au dus pentru prima dată la Kremlin să vedem viitorul nostru apartament. Ni se pregătise o locuinţă în clădirea vechilor „aşezăminte judecătoreşti“. Pe o scară veche de piatră, cu treptele roase de picioarele cetăţenilor, care timp de zeci de ani bătuseră pragul acestei clădiri, ne-am urcat la etajul doi, unde înainte fusese locuinţa procurorului Curţii de apel. Ni se rezervase bucătăria şi trei încăperi alăturate, cu intrare separată. Celelalte camere urmau să fie ocupate de Direcţia treburilor Consiliului Comisarilor Poporului. Camera cea mai mare era rezervată pentru sală de şedinţe (acolo se ţin şi acum şedinţele Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S.). Lîngă ea era biroul lui Vladimir Ilici, situat în imediata apropiere a intrării principale, pe unde urmau să vină la el vizitatorii. Totul era foarte bine aranjat. În întreaga clădire domnea însă o murdărie de nedescris, sobele erau stricate, prin tavane curgea ploaia. Deosebit de murdară era viitoarea noastră locuinţă, unde stătuseră pînă atunci paznicii. Se cerea o reparaţie.
Am primit cu titlu de locuinţă provizorie două camere curate în Kremlin, în aşa-numitele „apartamente ale cavalerilor“.
Lui Ilici îi plăcea să se plimbe prin Kremlin, de unde avea o vastă perspectivă asupra oraşului. Îi plăcea mai ales să se plimbe pe trotuarul din faţa Marelui palat, unde ochii puteau să se desfete în voie, şi jos, de-a lungul zidului, unde era multă verdeaţă şi nu întîlneai decît puţini oameni.
În camera noastră din „apartamentele cavalerilor“ se găsea pe masă o veche carte cu vederi din Kremlin, cu istoria lui. Se povestea acolo cum a fost construit Kremlinul, se arăta importanţa fiecărui turn, se făcea istoricul lui. Lui Ilici îi plăcea să răsfoiască acest album. Kremlinul din 1918 semăna prea puţin cu cel de astăzi. Totul păstra acolo un iz arhaic. Lîngă clădirea „aşezămintelor judecătoreşti“ se înălţa mănăstirea Ciudov, zugrăvită în culoare trandafirie, cu ferestre mici, zăbrelite. La o margine de deal priporoasă se găsea monumentul lui Alexandru al II-lea, iar jos, lîngă zid, era adăpostită o biserică rămasă dintr-un trecut îndepărtat. În faţa clădirii „aşezămintelor judecătoreşti“, în corpul Kremlinului, lucrau muncitori. În Kremlin nu existau clădiri, noi, nici scuaruri. Paza o asigurau ostaşii Armatei Roşii.
Armata veche se descompusese şi fusese demobilizată. Trebuia creată o armată nouă, puternică, revoluţionară, pătrunsă de entuziasm şi de voinţa de a învinge.
La început Armata Roşie semăna foarte puţin cu o armată obişnuită. Era stăpînită de entuziasm, dar avea o înfăţişare primitivă : ostaşii roşii nu purtau uniformă, fiecare era îmbrăcat cu hainele cu care venise. Nu exista încă o organizare militară fermă, regulamente precise. Duşmanii Puterii sovietice îi luau în derîdere pe ostaşii roşii, nu credeau că bolşevicii vor putea crea o armată puternică. Omul de pe stradă se temea de ostaşii roşii, îi privea ca pe nişte bandiţi. Îmi amintesc chiar că în 1919 o translatoare care lucra la tov. Adoratski, rugată de acesta să meargă la Kremlin pentru a lua o traducere, ezitase de teama ostaşilor roşii care făceau de gardă acolo.
Pe străini îi surprindea îndeosebi faptul că garda nu respecta regulile de comportare universal valabile.
Ilici mi-a povestit odată despre o vizită pe care i-a făcut-o Mirbach. De obicei santinela de lîngă biroul lui Vladimir Ilici şedea la o măsuţă şi citea. Pe atunci aceasta nu părea straniu nimănui dintre noi. După încheierea păcii cu Germania, în Rusia a sosit ambasadorul german, contele Mirbach care, potrivit protocolului, „l-a vizitat“ la Kremlin pe reprezentantul guvernului — preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, Lenin. Lîngă uşa de la biroul lui Vladimir Ilici şedea o santinelă care citea. Cînd Mirbach trecu spre biroul lui Ilici, ostaşul nici nu-şi ridică ochii spre el, ci-şi continuă lectura. Mirbach îl privi mirat. La ieşire se opri lîngă santinela care continua să şadă, îi luă din mînă cartea şi-l rugă pe translator să-i traducă titlul. Era cartea lui Bebel „Femeia şi socialismul“. Mirbach o restitui santinelei fără să scoată un cuvînt.
Ostaşii roşii învăţau cu mult sîrg şi îşi dădeau seama că pentru a repurta victoria aveau nevoie de cunoştinţe.
De cîte ori trecea pe coridor, îndreptîndu-se cu mersul lui grăbit din apartament spre biroul său, unde găsea întotdeauna un maldăr de ziare, hîrtii şi cărţi, Ilici dădea deosebit de prietenos bună ziua santinelelor. El cunoştea starea lor de spirit, ştia că fiecare ostaș este gata să-şi dea viaţa pentru Puterea sovietică.
La Congresul al VII-lea al partidului (6-8 martie 1918) s-a hotărît că este necesar să se încheie pacea cu Germania, oricît de grea şi de umilitoare ar fi ea. Hotărîrea aceasta a fost însă adoptată după o luptă acerbă. Raportul în problema ratificării tratatului de pace cu Germania, care se discuta o dată cu raportul politic al C.C., a fost prezentat de Lenin. Coraportor din partea grupului „comuniştilor de stînga“ era N. I. Buharin. Discuţiile erau extrem de aprinse. La lucrările congresului participau 46 de delegaţi cu vot deliberativ, reprezentînd 300.000 de membri de partid. Atunci partidul nu era ca astăzi : nu exista încă acea coeziune şi unitate care au fost realizate acum. Din 46 de voturi, 30 au fost pentru ratificarea păcii de la Brest, 12 voturi contra, 4 delegaţi s-au abţinut. Aşadar, aproape a treia parte din delegaţii la congres erau împotriva liniei C.C., a liniei lui Lenin. Printre ei se numărau mulţi bolşevici marcanţi. La 23 februarie 6 dintre aceştia au anunţat că demisionează din posturile de răspundere pe care le deţineau în aparatul de stat şi de partid, rezervîndu-şi deplina libertate de agitaţie atît în cadrul partidului cît şi în afara lui. La 24 februarie biroul regional din Moscova şi-a exprimat neîncrederea în Comitetul Central şi a refuzat să se supună hotărîrilor acestuia „care vor fi legate de înfăptuirea prevederilor tratatului de pace cu Austro-Germania“. În motivarea acestei rezoluţii se arăta că biroul „consideră ca aproape inevitabilă sciziunea partidului într-un viitor apropiat“. La începutul anului 1918 biroul regional din Moscova era un fel de centru organizatoric al „comuniştilor de stînga“ pe întreaga Rusie.
Ne putem închipui îndîrjirea cu care s-a ridicat Lenin împotriva „comuniştilor de stînga“ şi a frazeologiei revoluţionare. La 21 februarie 1918 el scria în „Pravda“ :
„Trebuie să luptăm împotriva frazeologiei revoluţionare, sîntem nevoiţi să luptăm, să luptăm neapărat, pentru ca să nu se spună cîndva despre noi un adevăr amar : «frazeologia revoluţionară despre un război revoluţionar a dus revoluţia la pieire»“[3].
Ilici ştia că masele îl vor urma pe el, şi nu pe „comuniştii de stînga“. Al IV-lea Congres general extraordinar al Sovietelor din Rusia urma să ratifice tratatul de pace. „Comuniştii de stînga“ erau gata să accepte chiar şi pierderea Puterii sovietice. În declaraţia lor din 24 februarie, ei scriau : „În interesul revoluţiei internaţionale socotim necesar să acceptăm posibilitatea pierderii Puterii sovietice, care devine acum pur formală“. Ilici a fost extrem de indignat de această frază. La 12 martie, în faţa Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii din Moscova, în faţa reprezentanţilor maselor, el a luat cuvîntul cu o deosebită înflăcărare, cu o deosebită îndîrjire :
„Prin ceea ce a dat — a spus el —, revoluţia rusă se deosebeşte fundamental de revoluţiile din Europa occidentală (sublinierea mea. — N.K.). Ea a dat o masă revoluţionară, pe care anul 1905 a pregătit-o pentru acţiuni de sine stătătoare ; ea a dat Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, organe incomparabil mai democratice decît toate organele precedente şi care ne-au permis să educăm, să ridicăm la un nivel mai înalt, masa lipsită de drepturi a muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, s-o ducem după noi...“[4]
În aceeaşi cuvîntare Lenin a făcut o apreciere a Guvernului provizoriu şi a conciliatorilor. Despre Revoluţia din februarie el a spus :
„Dacă atunci puterea ar fi trecut în mîinile Sovietelor, dacă conciliatorii, în loc de a ajuta pe Kerenski să arunce armata în foc, ar fi venit atunci cu propunerea unei păci democratice, armata nu ar fi fost atît de distrusă. Ei ar fi trebuit să spună armatei : stai liniştită. Într-o mînă să ţină un tratat secret cu imperialiştii, rupt în bucăţi, şi propunerea unei păci democratice, adresată tuturor popoarelor, iar în cealaltă — arma şi tunul, şi frontul să fie menţinut în întregime. Iată cînd putea fi salvată armata şi revoluţia“[5].
Astăzi, cînd Armata noastră Roşie, înarmată după ultimul cuvînt al ştiinţei, fermă şi bine organizată, „stă liniştită“, cît de apropiate ne sînt aceste cuvinte ale lui Ilici, cît de bine le înţelege fiecare cetăţean conştient al marii noastre patrii ! Pe atunci însă era altfel. La cel de-al IV-lea Congres general extraordinar al Sovietelor din Rusia, care a avut loc între 14 şi 16 martie, vorbind în faţa reprezentanţilor Sovietelor cu aceeaşi profunzime şi sinceritate cu care vorbea întotdeauna în faţa maselor, Ilici a aruncat în treacăt o frază care-l caracterizează foarte bine ca revoluţionar şi luptător :
„Se spune că cedăm Ucraina, pe care vin s-o distrugă Cernov, Kerenski şi Ţereteli ; ni se spune : trădătorilor, voi aţi trădat Ucraina ! Eu spun : tovarăşi, am văzut destule în istoria revoluţiei pentru ca să mă poată tulbura privirile şi ţipetele duşmănoase ale unor oameni care se lasă stăpîniţi de sentimente şi nu pot raţiona“[6].
Privirile şi ţipetele ostile chiar ale unor tovarăşi apropiaţi nu l-au putut deruta pe Ilici. El era însă un om inimos şi suferea mult cînd se producea o ruptură cu oameni cu care lucrase pînă atunci mînă în mînă : nu dormea noaptea, era agitat şi nervos... În cazul de faţă lucrurile n-au ajuns la o ruptură. Congresul al IV-lea general al Sovietelor din Rusia a ratificat tratatul de pace cu 784 de voturi pentru, 261 contra şi 115 abţineri. La Congresul al IV-lea al Sovietelor nu au luat parte, bineînţeles, numai bolşevicii. Împotriva încheierii păcii s-au pronunţat menşevicii, anarhiştii-comunişti, socialiştii-revoluţionari de dreapta şi de stînga. La şedinţa din 23 februarie a C.E.C. din Rusia, reprezentanţii lor s-au pronunţat împotriva acceptării condiţiilor de pace propuse de Germania. Acesta fiind raportul de forţe, cele 784 de voturi pentru faţă de cele 261 contra au reprezentat o importantă victorie a liniei lui Lenin.
Problema tratatului cu Germania fiind astfel rezolvată, Ilici a fost de părere că răgazul căpătat trebuie folosit pentru o largă desfăşurare a activităţii Puterii sovietice înăuntrul ţării. Ei începu să lucreze la broşura „Sarcinile imediate ale Puterii sovietice“. Pe cînd stăteam în „apartamentele cavalerilor“, ne vizita adesea Iakov Mihailovici Sverdlov. Văzîndu-l pe Vladimir Ilici scriind de zor la lucrările sale, Sverdlov a căutat să-l convingă că ar trebui să recurgă la serviciile unui stenograf. Multă vreme Ilici n-a vrut să accepte, dar pînă la urmă s-a lăsat convins şi Iakov Mihailovici Sverdlov i-a trimis pe cel mai bun stenograf. Treaba totuşi n-a mers. Oricît s-a străduit stenograful să-l convingă pe Ilici că nu trebuie să se jeneze şi că poate lucra fără să-l ia în seamă, n-a ieşit nimic. Ilici avea un fel al său de a lucra ; după ce scria vreo două pagini, începea să se gîndească îndelung cum să exprime mai bine o idee. Prezenţa unui om străin îl stînjenea, Abia în 1923, cînd era grav bolnav şi nu mai putea să scrie singur, începu să-şi dicteze articolele, dar şi atunci acest fel de a lucra îi cerea un mare efort. Dicta tovarăşelor Fotieva, Gleasser, Manuciarianţ, Volodiceva, care lucrau de multă vreme la secretariatul lui şi de care nu se jena. Totuşi se mai întîmpla ca din camera lui să răsune cîteodată un rîs jenat, nervos.
La sfîrşitul lunii martie şi în aprilie 1918, Ilici a lucrat intens la articolul „Sarcinile imediate ale Puterii sovietice“. Articolul a apărut la 28 aprilie în „Izvestiia“ şi a constituit mulţi ani de-a rîndul o călăuză în acţiune pentru bolşevici. Poate că Lenin n-a expus nicăieri mai simplu, mai viu şi mai pregnant ca în această broşură principalele greutăţi ale construirii socialismului în ţara noastră, în epoca respectivă. Cînd a început Revoluţia din Octombrie, Rusia era o ţară de mici gospodării ţărăneşti. Milioane de ţărani erau pătrunşi pînă în măduva oaselor de psihologia micului proprietar. Fiecare se gîndea numai la el, la gospodăria sa, la bucata sa de pămînt şi nu-i păsa de ceilalţi. „Fiecare pentru sine, iar pe ceilalţi dumnezeu să-i aibă în grijă“ — gîndea ţăranul. Lenin scrisese de zeci de ori despre această mentalitate de mic proprietar, arătase caracterul ei dăunător. Acum însă, cînd după dizolvarea Adunării constituante problema puterii fusese definitiv rezolvată, cînd pacea de la Brest crea posibilitatea unui răgaz, se punea în întreaga ei amploare problema căilor de reeducare a maselor, de formare a unei mentalităţi noi, a mentalităţii, colectiviste.
Doborîndu-i pe moşieri şi pe capitalişti, Marea revoluţie proletară lăsase în acelaşi timp să se dezlănţuie stihia mic-burgheză. Averile moşierilor se împărţeau, specula cu bunurile astfel dobîndite înflorea. Cum să înfrînezi această stihie mic-burgheză, cum să reeduci masele, cum să creezi o orînduire nouă, socialistă, cum să organizezi administraţia ? Iată problemele care absorbeau toată atenţia lui Lenin în martie-aprilie 1918.
Cum să organizezi evidenţa şi controlul întregului popor asupra producţiei şi repartiţiei produselor, cum să ridici productivitatea muncii, cum să înveţi oamenii să muncească, cum să antrenezi masele la munca obştească, să le trezeşti conştiinţa, cum să organizezi munca şi disciplina muncii într-un fel nou, — iată problemele pe care le-a tratat Ilici în „Sarcinile imediate ale Puterii sovietice“. În această broşură el s-a ocupat şi de întrecerea socialistă.
Cînd reciteşti broşura lui Ilici, îţi dai seama cît de multe poţi învăţa din ea chiar şi acum. Astăzi oricine înţelege uriaşul rol pe care întrecerea socialistă l-a jucat şi continuă să-l joace în construirea socialismului. Pe atunci însă nu se acorda atenţie acestei probleme (în parte, fiindcă puţin timp după aceea izbucnise războiul civil). Întrecerea socialistă a fost organizată pe scară largă, a luat un caracter de masă în anii luptei pentru primul cincinal, aproximativ prin 1928, adică la 10 ani după ce Ilici vorbise despre ea.
Broşura cuprinde un capitol special intitulat „Sporirea productivităţii muncii“. Ca de obicei, Ilici trata problema în conexiune, în interdependenţă, în legătură cu o serie intreagă de alte probleme fundamentale.
„Sporirea productivităţii muncii necesită, în primul rînd, asigurarea bazei materiale a marii industrii : dezvoltarea producţiei combustibilului, a fierului, a construcţiei de maşini, a industriei chimice...
O altă condiţie a sporirii productivităţii muncii este, în primul rînd, avîntul cultural şi pe tărîmul învăţămîntului al maselor populare. Acest avînt creşte acum cu o iuţeală extraordinară, lucru pe care nu-l văd oamenii orbiţi de rutina burgheză, incapabili să înţeleagă marele elan către lumină şi către iniţiativă care se desfăşoară acum, datorită organizării sovietice, în straturile «de jos» ale poporului. În al doilea rînd, o condiţie a ridicării economice este şi creşterea disciplinei oamenilor muncii, a priceperii lor în muncă, a sporului în muncă, a intensificării muncii şi a unei mai bune organizări a acesteia“[7].
Lenin lega problema ridicării productivităţii muncii şi de problema întrecerii.
În „Sarcinile imediate ale Puterii sovietice“, Vladimir Ilici a arătat că sarcina sporirii productivităţii muncii este de lungă durată :
„...Dacă puterea centrală de stat poate fi cucerită în cîteva zile, dacă rezistenţa militară a exploatatorilor (şi rezistenţa lor prin sabotaj) poate fi sfărîmată în cîteva săptămîni chiar şi în diferitele colţuri ale unei ţări mari, rezolvarea temeinică a problemei sporirii productivităţii muncii necesită în orice caz (mai ales după un război atît de chinuitor şi de ruinător) cîţiva ani. Fără îndoială, caracterul de lungă durată al muncii care trebuie depusă în această direcţie este determinat de împrejurări obiective“[8].
Astăzi, la începutul anului 1936, cînd cunoaştem mişcarea stahanovistă, cînd, pe baza tehnicii noi, creată în cursul primului şi celui de-al doilea cincinal, de jos, din rîndurile muncitorilor, a pornit mişcarea pentru ridicarea productivităţii muncii, cînd are loc o uriaşă creştere a productivităţii muncii, articolul „Sarcinile imediate ale Puterii sovietice“ ne apare într-o lumină nouă, şi întreaga importanţă a tezelor formulate de Lenin în acest articol devine evidentă.
Vladimir Ilici stătea foarte mult de vorbă cu muncitorii, cu ţăranii şi observa la flecare pas nepriceperea de a lucra, şi nu numai nepriceperea de a lucra, ci şi atitudinea faţă de muncă, pe care o considerau un blestem, ceva ce trebuie redus la minimum. Această atitudine era rezultatul a numeroase secole de muncă forţată. Revoluţia i-a măturat pe deseatnici, pe submaiştrii care-i mînau mereu de la spate pe muncitori, îi înjurau, îi loveau. Acum muncitorul era fericit că nimeni nu-l mai mînă, că atunci cînd oboseşte poate să stea să mai fumeze o ţigară. La început organizaţiile din întreprinderi îi lăsau cu multă uşurinţă pe muncitori să plece din fabrică la tot felul de şedinţe. Îmi aduc aminte de următorul caz. A venit odată la mine, la Comisariatul poporului pentru învăţămînt, o muncitoare pentru nişte adeverinţe. Am intrat în vorbă cu ea şi am întrebat-o în ce schimb lucrează. Credeam că intră la lucru în schimbul de noapte şi de aceea a putut veni ziua la Comisariatul poporului. „Azi, la fabrica noastră nu lucrează nimeni — mi-a spus ea. — Am ţinut ieri o adunare generală, la fiecare dintre noi s-a strîns o groază de treburi acasă, şi atunci am votat să nu lucrăm azi. Păi, acum noi sîntem stăpîni“. Astăzi, după 18 ani, cînd povesteşti tovarăşilor o asemenea întîmplare, ea le pare puţin verosimilă, paradoxală. Şi totuşi, pentru începutul anului 1918 ea era foarte caracteristică. Patronii-exploatatori, supraveghetorii şi vătafii lor, care-i mînau pe muncitori, fuseseră alungaţi. Totuşi încă nu exista conştiinţa că fabrica devenise proprietate obştească, că această proprietate obştească trebuia păzită, întărită, că productivitatea muncii trebuia sporită. De aceea Lenin insista atît de mult asupra acestei probleme : el ştia să privească adevărul drept în faţă. Trebuia ridicat nivelul de conştiinţă al muncitorilor, trebuia cultivată în rîndurile lor o atitudine conştientă faţă de muncă. Întreaga muncă, întreaga activitate trebuia organizată cu toată seriozitatea.
În „Sarcinile imediate ale Puterii sovietice“, Lenin a criticat cu o deosebită vehemenţă pe socialiştii-revoluţionari de stînga — reprezentanţii micii burghezii, care nu înţelegeau marea importanţă a muncii practice, concrete, considerînd-o drept practicism, drept predilecţie pentru o dezvoltare treptată, care visau la „războiul revoluţionar“ etc. etc.
Proletariatul era clasa pe care se bizuia Lenin, în a cărei forţă conducătoare credea, deşi considera că această clasă trebuie să se dezvolte, să lucreze foarte mult ca să-şi ridice nivelul, să se maturizeze.
„Numai clasa care îşi urmează fără şovăire calea, care nu-şi pierde curajul şi nu cade în desperare nici în momentele trecerilor celor mai anevoioase, mai grele şi mai primejdioase poate să conducă masele muncitoare şi exploatate. N-avem nevoie de elanuri isterice. Avem nevoie de pasul cadenţat al batalioanelor de fier ale proletariatului“[9].
Cu aceste cuvinte se încheie articolul „Sarcinile imediate ale Puterii sovietice“.
La 28 aprilie articolul a apărut în „Izvestiia“, iar la 29 aprilie Ilici luă cuvîntul la şedinţa Comitetului Executiv Central din Rusia.
Pentru ca activul muncitoresc din Moscova să asculte raportul lui Ilici despre sarcinile imediate ale Puterii sovietice, şedinţa s-a ţinut la Muzeul politehnic. Ilici a fost primit cu ovaţii furtunoase şi ascultat cu o atenţie încordată ; se vedea cît de preocupat era publicul de această problemă. Ilici a vorbit atunci cu o deosebită pasiune. Nici astăzi nu poţi reciti fără emoţie cuvîntarea lui. El a analizat particularităţile revoluţiei noastre, cauzele victoriei ei, greutăţile construcţiei socialiste în condiţiile unei ţări mic-burgheze, a caracterizat burghezia noastră, slăbiciunile ei, a cerut să învăţăm de la burghezia occidentală şi de la cea americană, de la conducătorii trusturilor cum să organizăm producţia. ; i-a atacat pe socialiştii-revoluţionari de stînga, reprezentanţi ai stihiei mic-burgheze, pe „comuniştii de stînga“ din rîndurile noastre care au căzut sub această influenţă, deşi îi numea prietenii noştri de ieri, de azi şi de mîine ; a vorbit despre rolul proletariatului, despre influenţa stihiei mic-burgheze, despre importanţa organizării socialiste, despre necesitatea ca proletariatul nostru să se organizeze într-un mod nou, deoarece numai în acest caz va putea conduce masele muncitoare în ansamblul lor.
„...Cît timp muncitorii înaintaţi nu vor învăţa să organizeze zeci de milioane de oameni — a spus Ilici —, atît timp ei nu vor fi socialişti şi nici făuritori ai societăţii socialiste, şi nu vor dobîndi cunoştinţele necesare în domeniul organizării. Drumul organizării este un drum lung, şi sarcinile construcţiei socialiste cer o muncă îndelungată şi perseverentă, precum şi cunoştinţe corespunzătoare, pe care noi le avem într-o măsură insuficientă“[10].
În cuvîntarea rostită la 29 aprilie, la şedinţa Comitetului Executiv Central din Rusia, Ilici a arătat de asemenea că proletariatul, care a învăţat disciplina de la marea producţie, va înţelege, va aprecia din punctul de vedere al sarcinilor imediate importanţa lozincii lansate de C.C. cu prilejui zilei de 1 Mai : „Noi am învins capitalul, vom învinge şi propria noastră neorganizare“. El a vorbit şi despre însemnătatea căilor ferate : „...Fără căi ferate nu numai că nu va fi socialism, dar pur şi simplu vor crăpa toţi de foame, ca nişte cîini, în timp ce pîinea se află alături“, căci căile ferate „sînt esenţialul, ele sînt una din manifestările celei mai vii legături dintre sat şi oraş, dintre industrie şi agricultură, legătură pe care se bazează în întregime socialismul. Pentru a îmbina toate acestea în vederea unei activităţi planificate în interesul întregii populaţii, este nevoie de căile ferate“[11].
Cît de bine înţelegem toate acestea, cît de apropiată ne este această cuvîntare acum, după 18 ani !
Pe atunci, fireşte, nu toţi îşi dădeau seama de importanţa cuvîntării. Și totuşi ea stimula gîndirea, aprindea în mase văpaia entuziasmului.
La 29 martie, după cel de-al IV-lea Congres al Sovietelor, „comuniştii de stînga“ aflaţi la conducerea biroului regional din Moscova al P.C. (b) din Rusia au hotărît să editeze totuşi un organ săptămînal al lor, „Kommunist“, unde să-şi susţină părerile. În primul număr, apărut la 20 aprilie, „comuniştii de stînga“ publicaseră din partea redacţiei „tezele despre momentul actual“. Cuvîntarea rostită de Ilici la şedinţa din 29 aprilie a Comitetului Executiv Central din Rusia constituia în mare parte un răspuns la ideile susţinute acolo. Ilici a analizat şi mai amănunţit aceste idei în articolele „Despre «stîngismul» copilăros şi despre spiritul mic-burghez“ (apărute în „Pravda“ din 9 şi 11 mai 1918). În aceste articole, deosebit de interesant este pasajul despre socializare :
„Să trecem — scria Lenin — la ghinioanele comuniştilor noştri «de stînga» în domeniul politicii interne. E greu să-ţi reţii, zîmbetul citind în tezele despre momentul actual fraze de soiul acesta :
...«Utilizarea planificată a mijloacelor de producţie care s-au păstrat este de conceput numai în cadrul unei cît mai hotărîte socializări»... «nu capitulare în faţa burgheziei şi a acoliţilor ei intelectuali mic-burghezi, ci răpunerea burgheziei şi sfărîmarea definitivă a sabotajului»...
Drăguţii de «comunişti de stînga», cît de multă hotărîre au ei... şi cît de puţină judecată ! Ce înseamnă asta : «o cît mai hotărîtă socializare» ?
Poţi fi hotărît sau nehotărît în problema naţionalizării, a confiscării. Dar tocmai asta e, că pentru trecerea de la naţionalizare şi confiscare la socializare nu e de ajuns nici chiar cea mai mare «hotărîre» din lume. Tocmai asta e nenorocirea celor «de stînga» de la noi, că prin această naivă, copilărească împerechere de cuvinte : «cea mai hotărîtă... socializare», ei dovedesc că nu înţeleg de loc miezul problemei, esenţialul momentului «actual». Tocmai asta e nenorocirea celor «de stînga», că ei n-au observat însăşi esenţa «momentului actual» : trecerea de la confiscări (în a căror înfăptuire principala calitate a omului politic este de a fi destul de hotărît) la socializare (pentru a cărei înfăptuire i se cere revoluţionarului o altă calitate.)
Ieri esenţa momentului zilei consta în a naţionaliza, a confisca cu maximum de hotărîre, în a zdrobi, a bate şi a răpune cu maximum de hotărîre burghezia, a sfărîma cît mal hotărît sabotajul. Astăzi numai orbii nu văd că noi am naţionalizat, am confiscat, am zdrobit şi am sfărîmat mai mult decît am reuşit să inventariem. Or, socializarea tocmai prin aceea se şi deosebeşte de simpla confiscare, că de confiscat se poate confisca chiar şi numai cu «hotărîre», fără priceperea de a organiza o evidenţă justă şi de a repartiza raţional, pe cînd socializarea nu este cu putinţă fără o astfel de pricepere“[12].
Astăzi, după ce am străbătut o cale lungă pe drumul construcţiei colhoznice, după ce am cunoscut „ameţeala de pe urma succeselor“, am învăţat să preţuim în mod deosebit această părere a lui Ilici.
Analizînd materialele „comuniştilor de stînga“ publicate în revista „Kommunist“, Lenin le-a făcut o caracterizare categoric negativă, după cum reiese din următoarele rînduri :
„Din revista «Kommunist» vedem la tot pasul că cei «de stînga» de la noi habar n-au de disciplina proletară de fier şi de pregătirea ei, că sînt pe de-a-ntregul pătrunşi de psihologia intelectualului mic-burghez declasat“[13].
Nu au apărut decît 4 numere din revista „Kommunist“, dintre care ultimul în luna iunie.
Cu mult mai multă îndîrjire au luptat împotriva liniei leniniste socialiştii-revoluţionari de stînga.
La 2-3 mai 1918, socialiştii-revoluţionari de stînga, în frunte cu Spiridonova şi Karelin, au cerut bolşevicilor într-o formă ultimativă să le predea de fapt în stăpînire exclusivă Comisariatul poporului pentru agricultură. Lenin s-a sfătuit cu bolşevicii care lucrau pe atunci la acest comisariat al poporului (V. N. Meşcereakov, S. Sereda şi alţii). Fracţiunea bolşevicilor s-a pronunţat categoric împotriva pretenţiei socialiştilor-revoluţionari de stînga. În consecinţă, C.C. a respins-o. Sfera influenţei exercitate de socialiştii-revoluţionari de stînga în cadrul Comisariatului poporului pentru agricultură a fost redusă.
La 22 mai Ilici scria muncitorilor din Petrograd. :
„Tovarăşi ! Zilele acestea a fost la mine delegatul vostru, un membru de partid, muncitor de la uzinele «Putilov». Acest tovarăş mi-a descris în mod amănunţit tabloul extrem de dureros al foametei din Petrograd. Ştim cu toţii că într-o serie întreagă de gubernii industriale problema aprovizionării este tot atît de acută, foametea bate tot atît de chinuitor la uşile muncitorilor şi ale sărăcimii în general.
Paralel cu aceasta observăm dezmăţul speculei cu cereale şi cu alte produse alimentare. Foametea nu bîntuie pentru că în Rusia n-ar exista cereale, ci pentru că burghezia şi toţi bogătaşii dau lupta finală, hotărîtoare împotriva dominaţiei celor ce muncesc, împotriva statului muncitorilor, împotriva Puterii sovietice, în cea mai importantă şi mai acută problemă — problema cerealelor. Burghezia şi toţi bogătaşii, inclusiv bogătaşii satelor, chiaburii, subminează monopolul cerealelor, sabotează repartiţia cerealelor de către stat în folosul şi în interesul aprovizionării cu pîine a întregii populaţii, şi în primul rînd a muncitorilor, a oamenilor muncii, a nevoiaşilor. Burghezia torpilează preţurile oficiale, face speculă cu cereale şi cîştigă cîte o sută, două sute de ruble şi chiar mai mult la flecare pud de cereale, subminează monopolul cerealelor şi justa repartiţie a pîinii, folosind în acest scop mita şi corupţia şi sprijinind, plină de ură, tot ceea ce loveşte în puterea muncitorilor, care se străduieşte să înfăptuiască principiul prim, fundamental, esenţial al socialismului : «cine nu munceşte să nu mănînce»“[14].
La Moscova specula cu cereale era în floare. Îmi aduc aminte de următoarea întîmplare hazlie. Ne dusesem Ilici şi cu mine pe colinele Vorobiov. Pe vremea aceea puţină lume îl cunoştea pe Lenin ; cînd trecea pe stradă, nu stîrnea curiozitate. Zărind un ţăran cu înfăţişare de om sătul, stînd lîngă un sac gol şi răsucindu-şi o ţigară, m-am apropiat de el, am intrat în vorbă şi l-am întrebat cum o duce, cum stă cu grînele. „Ei, acum o ducem binişor, avem grîne destule şi vînzare se face. La Moscova oamenii rabdă de foame, se tem că peste puţină vreme n-o să mai fie pîine de loc. Plătesc bine pentru grîne, dau bani frumoşi. Numai că trebuie să ştii cum să vinzi. Eu am nişte familii, le duc grîu şi iau bani fără bătaie de cap...“
Între timp Ilici se apropiase şi asculta discuţia noastră. „Uite — spunea ţăranul —, lîngă «Baltă» locuieşte o familie...“ — „Care «Baltă» ?“ — l-am întrebat eu. Ţăranul se uită la mine mirat : „Da' de unde eşti, că nici nu ştii ce-i «Balta» ?“ Am aflat mai tîrziu că la Moscova „Baltă“ se numea piaţa din apropierea locului unde se înalţă astăzi Palatul guvernamental. Acolo se făcea negoţ cu legume şi cu mere. — „Sînt din Petrograd — îi răspunsei —, abia am venit la Moscova“.
„Din Pe-tro-grad...“, şi gîndurile ţăranului începură să alerge în altă direcţie, spre Petrograd, spre Lenin. Cîtva timp tăcu. „Numai Lenin ne pune beţe în roate. Nu-l înţeleg eu pe Lenin ăsta. Un om sucit. A avut nevoie nevastă-sa de o maşină de cusut, şi a dat ordin să se confişte maşinile de cusut din toate satele. Şi nepoatei mele i s-a luat maşina de cusut. Acu' se zice că tot Kremlinul e plin de maşini de cusut...“ Evitam să-l privesc pe Ilici pentru a nu izbucni în rîs.
Acest mic proprietar, ţăran înstărit dintr-un sat din preajma oraşului, nu-şi putea imagina că Lenin lua ceva care să nu fie în propriul său folos. Auzise că Ilici vorbeşte despre maşini, şi nu reuşea să înţeleagă de ce se preocupă Lenin de maşini, despre ce fel de maşini e vorba, de ce are nevoie de ele, ce folos se obţine de pe urma lor.
Oricît de ridicolă ar fi fost această discuţie, ca arăta ce drum anevoios aveau de străbătut partidul şi Puterea sovietică în lupta pentru socialism, împotriva bogătanilor, a chiaburilor, a mentalităţii de mic-proprietar, a productivităţii scăzute, a ignoranţei, a înapoierii noastre economice.
La sfîrşitul lunii mai Ilici trimise o scrisoare muncitorilor din Petrograd. Nu toate articolele şi cuvîntările sale erau scrise în acelaşi fel, ci în funcţie de cui erau adresate, pentru cine erau scrise. Scrisoarea din 22 mai era adresată muncitorilor din Petrograd, adică unor oameni în care îşi punea toate speranţele, în ale căror forţe creatoare credea în mod deosebit. Iată ce spune Lenin în această scrisoare :
„Petrogradul nu este întreaga Rusie. Muncitorii din Petrograd sînt numai o mică parte a muncitorilor din Rusia. Dar ei sînt unul dintre detaşamentele cele mai bune, cele mai înaintate, cele mai conştiente, cele mai revoluţionare şi cele mai ferme ale clasei muncitoare şi ale tuturor oamenilor muncii din Rusia, unul dintre detaşamentele care se lasă cel mai puţin influenţat de fraze goale, de desperarea celor lipsiţi de caracter, de încercările de intimidare ale burgheziei. Or, în momentele critice ale vieţii popoarelor, s-a întîmplat nu o dată ca detaşamentele de avangardă, chiar puţin numeroase, ale claselor înaintate să antreneze după ele pe toţi, să aprindă în mase flacăra entuziasmului revoluţionar şi să săvîrşească fapte istorice măreţe“[15].
Vladimir Ilici le vorbea muncitorilor din Petrograd despre uriaşa muncă organizatorică pe care aveau datoria s-o desfăşoare. El atribuia o importanţă cu totul deosebită acestei munci.
„Eroismul unei munci de organizare îndelungate şi perseverente duse pe scară naţională este infinit mai greu, dar şi infinit mai înalt decît eroismul insurecţiilor — scria Ilici muncitorilor din Petrograd. — Dar forţa partidelor muncitoreşti şi a clasei muncitoare a constat totdeauna în faptul că ea priveşte curajos, direct şi deschis primejdia în faţă, că nu se teme s-o recunoască, ştie să aprecieze lucid ce forţe se află în tabăra «sa» şi în tabăra «adversă», în tabăra exploatatorilor. Revoluţia merge înainte, se dezvoltă şi creşte. Cresc şi sarcinile care stau în faţa noastră. Creşte amploarea şi adîncimea luptei.“[16].
Ilici ştia să înflăcăreze masele prin forţa sa de convingere, prin încrederea sa în victoria revoluţiei.
Activitatea lui perseverentă constituia un model de eroism în munca organizatorică despre care vorbea.
Paralel cu organizarea apărării ţării împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru, cu conducerea războiului civil care începuse, Vladimir Ilici desfăşura o uriaşă muncă în domeniul construcţiei socialiste. În această perioadă el a dirijat aplicarea decretelor cu privire la naţionalizarea industriei, a scris o serie de instrucţiuni pentru muncitorii din întreprinderile naţionalizate, a prezentat rapoarte la congresul sindicatelor, la Consiliul superior al economiei naţionale, la primul Congres al Consiliilor economiei naţionale, a luat cuvîntul la congresul comisarilor pentru problemele muncii, la adunarea reprezentanţilor celulelor din uzine, la conferinţa comitetelor sindicale de întreprindere, a primit delegaţii ale muncitorilor din Petrograd, Eleţ etc. A vorbit în faţa comuniştilor mobilizaţi pentru front şi, paralel cu aceasta, în momentele cele mai grele — la 25 mai —, în ajunul declarării stării de război la Moscova, a prezentat Consiliului Comisarilor Poporului un proiect de decret cu privire la înfiinţarea Academiei socialiste de ştiinţe sociale, la 5 iunie a luat cuvîntul în faţa învăţătorilor-internaţionalişti, iar la 10 iunie a semnat o chemare în legătură cu rebeliunea contrarevoluţionară a cehoslovacilor. În aceeaşi zi a ridicat în faţa Consiliului Comisarilor Poporului problema atragerii inginerilor la muncă. Cu două zile înainte de a fi rănit a luat cuvîntul la congresul învăţămîntului, unde a vorbit despre uriaşa importanţă a şcolii în construirea socialismului.
În fiecare săptămînă Ilici lua cuvîntul în raioanele oraşului, destul de des, chiar de mai multe ori în aceeaşi zi.
Munca în rîndul maselor, activitatea organizatorică de bază care s-au desfăşurat atunci şi-au dat roadele. Ele au contribuit la obţinerea victoriei.
Recitind istoria războiului civil din 1918 astăzi, cînd putem înnoda toate firele, reconstituind precis tabloul luptei desperate pe care orînduirea veche, burghezo-moşierească a dus-o pentru existenţa sa, ne dăm seama că revoluţia a învins fiindcă masele au fost ridicate la luptă, fiindcă în rîndurile lor s-a desfăşurat o muncă uriaşă, fiindcă ele îşi dădeau tot mai limpede seama de scopul acestei lupte, fiindcă ele o înţelegeau şi o aprobau.
Ilici a petrecut primăvara şi vara anului 1918 la Moscova, unde pur şi simplu se mistuia muncind. Cînd izbutea să-şi întrerupă munca pentru o oră, îi plăcea să se plimbe cu maşina împreună cu mine şi cu Maria Ilinicina prin împrejurimile Moscovei. Colindam mereu alte locuri. Ilici trăgea din plin aer în piept şi se lăsa furat de gînduri sau privea cu atenţie orice lucru întîlnit în cale.
Ţăranii mijlocaşi priveau cu simpatie Puterea sovietică : ştiau că ea luptă pentru pace, că este împotriva moşierilor. Totuşi ţărănimea nu prea era convinsă de trăinicia acestei puteri şi uneori glumea, fără răutate, pe seama ei.
Îmi aduc aminte că odată ne-am apropiat de un pod care nu ni s-a părut tocmai solid. Vladimir Ilici întrebă pe un ţăran care stătea lîngă pod dacă se poate trece peste pod cu maşina. Ţăranul dădu din cap şi răspunse şugubăţ : „De, nu prea ştiu, podul e, să-mi fie cu iertăciune, sovietic“. Ilici repeta adeseori, rîzînd, aceste vorbe ale ţăranului.
Altă dată, înapoindu-ne cu maşina de la plimbare, trebuia să trecem pe sub un pod de cale ferată. Din faţă venea însă o cireadă de vaci, care priveau cu destulă nepăsare la automobil şi nu-i făceau loc să treacă. Înaintea lor se îngrămădiseră nişte berbeci. A trebuit să ne oprim. Un ţăran care trecea pe acolo se uită cu un zîmbet şăgalnic la Ilici şi-i spuse : „Ce să-i faci, a trebuit să te supui vacilor“.
După puţin timp însă ţăranii au fost nevoiţi să renunţe la neutralitatea de mici proprietari : pe la mijlocul lunii mai lupta de clasă s-a înteţit.
Vara anului 1918 a fost deosebit de grea. Ilici nu mai scria nimic şi nu dormea nopţi de-a rîndul. S-a păstrat o fotografie a lui făcută la sfîrşitul lunii august, cu puţin timp înainte de a fi fost rănit : e dus pe gînduri şi arată ca după o boală grea.
Situaţia era pe atunci complicată.
După ce pierduse totul în Marea revoluţie proletară, burghezia căuta acum ajutor peste graniţă : azi lua bani de la aliaţi pentru organizarea unei rebeliuni, mîine chema în ajutor armatele germane, lăsîndu-le să jefuiască populaţia. Se orienta cînd într-o direcţie, cînd în alta. Germanii îi ajută pe finlandezii albi şi ocupă Ucraina, turcii vin în sprijinul mussavatiştilor din Azerbaigean şi al menşevicilor gruzini, nemţii ocupă Crimeea, englezii ocupă Murmanskul, aliaţii îi ajută pe cehoslovaci şi pe socialiştii-revoluţionari de dreapta să taie legătura dintre Siberia şi guberniile centrale. Din Ucraina şi din Siberia nu se mai pot aduce cereale. Cele două capitale îndură o foamete cruntă. Cercul frontului se strînge tot mai mult.
La 21 mai Ilici scrie un concept de telegramă către muncitorii din Petrograd :
„...Revoluţia se află într-o situaţie critică. Ţineţi minte că voi, şi numai voi, puteţi salva revoluţia...
Timpul nu aşteaptă : după luna mai, care a fost extrem de grea, vor veni luni şi mai grele : iunie şi iulie şi poate chiar o parte din august“[17].
Lanţul rebeliunilor contrarevoluţionare îi încurajase pe chiaburi. Aceştia se organizaseră şi ascundeau acum cerealele. Bătălia împotriva foametei se contopea cu lupta împotriva contrarevoluţiei. Vladimir Ilici insista să se organizeze comitete ale sărăcimii, desfăşura o intensă agitaţie pentru ca muncitorii să plece în detaşamente de aprovizionare, să răspîndească experienţa lor revoluţionară la sate. În momentul de faţă, le spunea el muncitorilor, lupta pentru cereale înseamnă lupta pentru socialism.
„Muncitorul înaintat, în calitatea lui de conducător al sărăcimii, de conducător al masei muncitoare de la sate, în calitatea lui de ziditor al statului muncii“[18], trebuie „să meargă în popor“ — scria Vladimir Ilici muncitorilor din Petrograd. El sublinia că muncitorii încercaţi şi căliţi în luptă sînt avangarda revoluţiei.
„Această avangardă a revoluţiei — şi la Petrograd, şi în toată ţara — trebuie să lanseze o chemare, să se ridice în masă, trebuie să înţeleagă că salvarea ţării este în mîinile ei, că nu i se cere mai puţin eroism decît în ianuarie şi octombrie 1905, decît în februarie şi octombrie 1917, că, trebuie organizată o mare «cruciadă» împotriva speculanţilor de cereale, împotriva chiaburilor, lipitorilor, dezorganizatorilor şi şperţarilor, o mare «cruciadă» împotriva celor care încalcă regulile stricte stabilite de stat în ceea ce priveşte strîngerea, aducerea şi repartiţia pîinii pentru oameni şi a pîinii pentru maşini.
Numai avîntul de masă al muncitorilor înaintaţi poate salva ţara şi revoluţia. Este nevoie de zeci de mii de muncitori înaintaţi, de proletari căliţi, îndeajuns de conştienţi pentru a putea să explice lucrurile milioanelor de oameni săraci din toate colţurile ţării şi să păşească în fruntea acestor milioane...“[19]
Muncitorii din Petrograd au răspuns la chemarea lui Ilici, au organizat „cruciada“ despre care a scris Ilici. Sărăcimea se strîngea tot mai mult în jurul Puterii sovietice. La 11 iunie Comitetul Executiv Centrai din Rusia a adoptat decretul cu privire la organizarea comitetelor sărăcimii la sate. Ţărănimea săracă a început să-l considere pe Ilici, despre care muncitorii şi soldaţii îi vorbiseră atît de mult, conducătorul ei. Dar nu numai Ilici avea grijă de sărăcime, ci şi sărăcimea avea grijă de Ilici. Lidia Aleksandrovna Fotieva, secretara lui Ilici, îşi aminteşte că odată a venit la Kremlin un ostaş al Armatei Roşii, ţăran sărac, care-i adusese lui Ilici jumătate de pîine. „Să mănînce, că acum e mare lipsă de pîine“. — Nici măcar nu a cerut să fie primit de Ilici, ci a rugat-o numai pe secretară să i-l arate de la distanţă, cînd va trece pe acolo.
Ilici se enerva teribil cînd se făceau încercări de a i se crea o existenţă confortabilă, de a i se plăti un salariu mai mare etc. Îmi aduc aminte cît de tare s-a supărat cînd comandantul de atunci al Kremlinului, tov. Malkov, i-a adus o găleată plină cu halva.
La 23 mai 1918 Ilici îi trimise lui V. D. Bonci-Bruevici următorul bilet :
„Lui Vladimir Dmitrievici Bonci-Bruevici, directorul treburilor de pe lîngă Consiliul Comisarilor Poporului.
Întrucît n-aţi satisfăcut cererea mea insistentă de a-mi arăta pe ce bază mi-aţi majorat salariul de la 500 la 800 de ruble lunar, începînd de la 1 martie 1918, şi avînd în vedere caracterul vădit ilegal al acestei majorări hotărîte de dv. cu de la sine putere de comun acord cu secretarul Consiliului, Nikolai Petrovici Gorbunov, cu încălcarea directă a decretului Consiliului Comisarilor Poporului din 23 noiembrie 1917, sînteţi sancţionat cu admonestare severă.
Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului,
V. Ulianov (Lenin)“[20].
Deşi încheiaseră la Brest pacea cu R.S.F.S.R. şi îşi opriseră ofensiva, germanii nu renunţaseră la planurile lor de a cotropi Rusia. Încă în perioada tratativelor de la Brest, guvernul german încheiase o înţelegere cu Rada ucraineană, căreia îi făgăduise ajutor în lupta împotriva bolşevicilor. După ce ocupară Ucraina şi răsturnară acolo Puterea sovietică, germanii dizolvară şi Rada, instaurîndu-l pe generalul ţarist Skoropadski ca hatman-cîrmuitor al Ucrainei. De fapt Ucraina fusese transformată într-o colonie germană. Uriaşe cantităţi de cereale, de vite, de zahăr, de materii prime erau transportate din Ucraina în Germania.
Imperialiştii germani se străduiau din toate puterile să aţîţe războiul civil. Atamanul oştirii de pe Don, Krasnov, care fugise în regiunea Donului, a cerut ajutor Germaniei. Şi, într-adevăr, germanii l-au ajutat să formeze şi să unească detaşamente de cazaci albi.
Germanii i-au ajutat pe finlandezii albi să înnăbuşe revoluţia din Finlanda şi să organizeze represiuni crunte împotriva revoluţionarilor finlandezi.
Germania nu era însă singura ţară care pornise ofensiva împotriva noastră. La începutul lunii aprilie japonezii şi englezii debarcară la Vladivostok.
Încă din aprilie o serie de partide antisovietice se uniseră în „Uniunea renaşterii“. În această organizaţie intraseră socialiştii-revoluţionari, cadeții, socialiştii populişti, menşevicii şi grupul „Unitatea“. „Uniunea renaşterii“ încheiase cu Antanta o înţelegere prin care aceasta din urmă se obliga să trimită în Rusia trupe împotriva bolşevicilor. În baza aceleiaşi înţelegeri, corpul de armată cehoslovac urma să fie folosit în vederea organizării unei rebeliuni în Rusia pentru doborîrea Puterii sovietice. Pe vremea lui Kerenski corpul de armată cehoslovac număra 42.000 de oameni, printre care numeroşi generali şi ofiţeri ruşi ultrareacţionari. Membrii C.C. al partidului socialist-revoluţionar şi reprezentanţii socialiştilor-revoluţionari din Siberia discutaseră cu misiunea militară franceză planul rebeliunii. Se hotărîse ca trupele cehoslovace, care se evacuau în Extremul Orient, să ocupe punctele strategice de pe căile ferate Uralskaia, Sibirskaia şi Ussuriiskaia.
La sfîrşitul lunii mai cehoslovacii au ocupat oraşele Celeabinsk, Petropavlovsk, staţia Taiga, Tomsk, iar la începutul lunii iunie Ornsk şi Samara. La sfîrşitul lunii mai s-a descoperit la Moscova un complot albgardist condus de „Uniunea pentru apărarea patriei şi libertăţii“. În Crimeea a avut loc o acţiune contrarevoluţionară. În flota de pe Marea Baltică se pregătea o rebeliune. La 4 iunie s-a format în Crimeea un guvern burghez naţionalist, la 19 iunie a izbucnit o rebeliune contrarevoluţionară la Irkutsk, la 20 iunie s-au produs rebeliuni contrarevoluţionare la Kozlov şi la Ekaterinburg, iar la 29 iunie s-a descoperit un complot monarhist la Kostroma. La 30 iunie se proclamase instaurarea guvernului burghez al Dumei regionale din Siberia. Socialiştii-revoluţionari acţionau rnînă în mină cu burghezia. La 8 iunie, după ocuparea Samarei de către cehoslovaci, s-a format acolo un comitet ai Adunării constituante. La 19 iunie izbucnise la Tambov rebeliunea socialiştilor-revoluţionari de dreapta. A doua zi aceştia au asasinat, la Petrograd, pe tovarăşul Volodarski.
Socialiştii-revoluţionari de stînga se rostogoliseră şi ei în mocirla contrarevoluţiei.
La 24 iunie ei au hotărît să-l asasineze pe ambasadorul german Mirbach şi să organizeze o rebeliune armată împotriva Puterii sovietice. La 27 iunie trupele engleze au debarcat la Murmansk. La 1 iulie au fost arestate la Moscova detaşamente albgardiste formate sub conducerea misiunii franceze. La 4 iulie s-a deschis Congresul general al Sovietelor din Rusia. La 6 iulie socialiştii-revoluţionari l-au asasinat pe Mirbach şt au organizat rebeliuni la Moscova şi la Iaroslavl.
Încă la 5 iulie, în cuvîntarea rostită la cel de-al V-lea Congres, Ilici îi atacase vehement pe socialiştii-revoluţionari de stînga pentru lipsa lor de caracter, pentru că semănau panică şi nu înţelegeau situaţia, dar nu-şi închipuia că ei vor merge pînă la rebeliune.
La 6 iulie, doi socialişti-revoluţionari de stînga, Blumkin şi Andreev, s-au prezentat la vila din stradela Denejnîi, unde era sediul ambasadei germane, au cerut să fie primiţi personal de ambasadorul german, contele Mirbach, au aruncat asupra acestuia o bombă şi l-au ucis. După aceasta s-au refugiat la un detaşament al Comisiei extraordinare din Rusia (Ceka) comandat de socialistul-revoluţionar de stînga Popov. Detaşamentul îşi avea sediul în stradela Trehsveatitelski. Acolo se instalase tot atunci întregul C.C. al socialiştilor-revoluţionari de stînga. Preşedintele Comisiei extraordinare din Rusia, Dzerjinski, care s-a prezentat la faţa locului pentru a-i aresta pe criminali, a fost el însuşi arestat. În acelaşi timp detaşamentul lui Popov a trimis pe străzile din împrejurimi patrule care i-au arestat pe Smidovici, preşedintele Sovietului din Moscova, pe Podbelski, comisarul poporului pentru poştă şi telegraf, pe Laţis, membru al Colegiului Comisiei extraordinare din Rusia, şi pe alţii. Totodată patrulele au ocupat poşta şi telegraful. C.C. al socialiştilor-revoluţionari de stînga a trimis în toată Rusia şi pe frontul cehoslovac ştiri despre rebeliunea din Moscova şi a chemat populaţia la război împotriva Germaniei. Întrucît socialiştii-revoluţionari de stînga începuseră operaţii militare, Consiliul Comisarilor Poporului porni la contraoperaţii împotriva detaşamentului lui Popov, care număra aproximativ 2.000 de infanterişti, 8 tunuri şi un car blindat. În dimineaţa zilei de 8 iulie, stradela Trehsveatitelski a fost complet încercuită şi supusă unui foc de artilerie. Socialiştii-revoluţionari au încercat să riposteze deschizînd foc împotriva. Kremlinului : cîteva obuze căzură în curtea acestuia. După o scurtă împotrivire detaşamentul lui Popov se retrase şi o luă la fugă pe şoseaua Vladimir, unde după puţin timp se împrăştie. Aproximativ 300 de oameni au fost făcuţi prizonieri.
După zdrobirea socialiştilor-revoluţionari în stradela Trehsveatitelski, Ilici dori să vadă casa care devenise pentru un timp cartierul general al rebelilor. Chemă maşina şi plecarăm împreună într-un automobil deschis. Cînd trecurăm prin apropierea gării „Okteabrskii“, se auzi de după un colţ un strigăt : „Stai !“. Întrucît nu se vedea cine strigă, şoferul Ghil dădu să treacă mai departe. Ilici îl opri. Între timp, de după colţ răsunară focuri de revolver. Apăru apoi un grup de oameni înarmaţi care se apropiară de maşină. Erau de-ai noştri. Ilici începu să-i dojenească : „Nu se poate, tovarăşi, să trageţi la întîmplare, de după colţ, fără să ştiţi în cine“. Oamenii rămaseră încurcaţi. Ilici îi întrebă încă o dată care e drumul spre stradela Trehsveatitelski. Am fost lăsaţi să intrăm fără nici o greutate în casa care ne interesa şi conduşi prin încăperi. Ilici voia să afle de ce socialiştii-revoluţionari îşi aleseseră tocmai această clădire ca sediu pentru statul lor major şi cum organizaseră apărarea ei. Îşi pierdu însă imediat interesul pentru această chestiune, deoarece nici poziţia casei şi nici amenajarea ei interioară nu aveau nimic remarcabil din acest punct de vedere. Mi-a rămas întipărită în minte duşumeaua, acoperită cu un maldăr de hîrtii rupte în bucăţi. Probabil că în timpul asediului socialiştii-revoluţionari distruseseră documentele pe care le aveau la ei.
Deşi începuse să se însereze, Ilici dori să facă o plimbare prin parcul Sokolniki. Cînd ajunserăm la locul unde şoseaua trece pe sub calea ferată, dădurăm de o patrulă comsomolistă. „Stai !“ — Ne-am oprit, — „Actele !“ — Ilici îşi arătă legitimaţia : „Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului — V. Ulianov“. — „S-o spui lui mutu !“ — Tinerii îl arestară pe Ilici şi-l duseră la cea mai apropiată secţie de miliţie. Miliţienii îl recunoscură pe dată şi făcură marc haz de întîmplare. Ilici se înapoie şi ne continuarăm drumul. Am cotit spre parcul Sokolniki. La un moment dat auzirăm iarăşi împuşcături. Treceam pe lîngă un depozit de arme. Ni s-au controlat actele, dar am fost lăsaţi să mergem mai departe, după ce am fost întrebaţi pe un ton morocănos de ce umblăm brambura noaptea. La înapoiere urma să trecem din nou pe lîngă postul de tineret. De cum văzură însă maşina de la distanţă, băieţii se făcură nevăzuţi.
La 8 iulie Congresul al V-lea al Sovietelor hotărî să-i excludă din Soviete pe socialiştii-revoluţionari de stînga care se solidarizaseră cu rebeliunea din 6-7 iulie. La 10 iulie congresul adoptă Constituţia sovietică şi-şi încheie lucrările.
În tot cursul lunii iulie situaţia rămase foarte încordată.
Trupele care luptau împotriva cehoslovacilor erau comandate de socialistul-revoluţionar de stînga Muraviov. După Revoluţia din Octombrie el trecuse de partea Puterii sovietice, luptase împotriva lui Kerenski şi Krasnov în timpul ofensivei lor asupra Petrogradului, împotriva Radei centrale, precum şi pe frontul din Romînia. Cînd însă începuse rebeliunea socialiştilor-revoluţionari din 6-7 iulie, Muraviov trecuse de partea acestora şi voise să întoarcă trupele pe care le comanda împotriva Moscovei. Unităţile pe care conta nu-i dădură ascultare. Atunci el încercă să obţină sprijinul Sovietului din Simbirsk. Acesta nu-l urmă. Se hotărî arestarea lui ; el se împotrivi şi fu omorît. După puţin timp Simbirskul fu ocupat de cehoslovaci. Aceştia se apropiau acum de Ekaterinburg, unde era deţinut Nikolai al II-lea. La 16 iulie fostul ţar şi familia lui fură împuşcaţi de ai noştri. Cehoslovacii nu reuşiră să-i salveze deoarece ocupară Ekaterinburgul abia la 23 iulie.
La nord trupele anglo-franceze ocupară o parte din calea ferată Murmansk.
Menşevicii din Baku chemară în oraş trupele engleze.
Armata contrarevoluţionară de voluntari ocupă staţia Tihoreţkaia, apoi oraşul Armavir.
Germanii cerură să fie lăsaţi să aducă la Moscova un batalion al lor care să asigure paza ambasadei.
Cu toată situaţia grea, Ilici nu-şi pierdea cumpătul. Starea lui de spirit s-a reflectat foarte bine în scrisoarea pe care i-a trimis-o la 26 iulie Clarei Zetkin.
„Mult stimată tovarăşă Zetkin ! — scria el. —
Vă mulţumesc din inimă pentru scrisoarea dv. din 27/6, pe care mi-a adus-o tovarăşa Herta Gordon. Voi face totul pentru a da o mînă de ajutor tovarăşei Gordon.
Ne bucurăm cu toţii foarte mult că dv., tovarăşul Mehring şi ceilalţi «tovarăşi spartachişti» din Germania sînteţi «cu gîndul şi cu inima alături de noi». Asta ne insuflă convingerea că, în ciuda tuturor greutăţilor, cele mai bune elemente ale clasei muncitoare din Europa occidentală ne vor veni totuşi în ajutor.
Noi trecem acum prin săptămînile cele mai grele, poate, din tot timpul revoluţiei. Lupta de clasă şi războiul civil au pătruns în adîncurile populaţiei ; pretutindeni la sate s-a produs o scindare — sărăcimea este de partea noastră, iar chiaburii duc o luptă înverşunată împotriva noastră. Antanta i-a cumpărat pe cehoslovaci, rebeliunea contrarevoluţionară s-a dezlănţuit din plin, întreaga burghezie depune toate eforturile pentru ca să ne răstoarne. Cu toate acestea, avem convingerea fermă că vom evita acest mers «obişnuit» al revoluţiei (cel din 1794 şi din 1849) şi vom învinge burghezia.
Primiţi multe mulţumiri, salutări cordiale şi asigurarea sincerei mele consideraţii.
Al dv., Lenin“.
Urma un post-scriptum :
„Mi s-a adus chiar acum noul sigiliu al statului. Iată cum arată. Inscripţia este : Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă. Proletari din toate ţările, uniţi-vă !“[21]
Rebeliunea contrarevoluţionară continua. Cehoslovacii au ocupat Kazan, trupele anglo-franceze au intrat în Arhanghelsk, unde s-a instituit o administraţie supremă socialist-revoluţionară a Regiunii de nord. La Ijevsk socialiştii-revoluţionari au organizat o rebeliune. Trupele socialist-revoluţionare de dreapta din Ijevsk au ocupat oraşul Sarapul. Trupele sovietice au părăsit Cita. Armata contrarevoluţionară de voluntari a ocupat oraşul Ekaterinodar. Eşecul rebeliunilor din Moscova şi iaroslavl au provocat însă oarecare şovăieli în rîndurile socialiştilor-revoluţionari. Luptele dintre germani şi aliaţi, care izbucniseră cu o nouă vigoare, slăbiseră intervenţia, abătuseră atenţia de la Rusia. La 16 august cehoslovacii au fost înfrînţi pe rîul Belaia. A început unificarea tuturor forţelor noastre armate. S-au luat o serie de importante măsuri organizatorice. S-au emis decrete cu privire la atragerea organizaţiilor muncitoreşti la colectările de cereale, cu privire la organizarea detaşamentelor de recoltare şi a detaşamentelor pentru combaterea speculei ; situaţia în domeniul aprovizionării cu cereale se îmbunătăţea cîte puţin. Ziarele burgheze au fost suspendate şi au încetat astfel să irite populaţia. Agitaţia împotriva intervenţiei desfăşurată în rîndurile muncitorilor din străinătate s-a intensificat. La 9 august Comisariatul poporului pentru afacerile externe a adresat guvernului american o propunere de pace cu puterile aliate.
Simţind că le fuge pămîntul de sub picioare, socialiştii-revoluţionari de dreapta au hotărît să asasineze o serie de conducători bolşevici, printre care şi pe Lenin.
La 30 august Ilici a fost anunţat din Petrograd că la ora 10 dimineaţa fusese ucis tov. Uriţki, preşedintele Comisiei extraordinare (Ceka) din acel oraş.
În aceeaşi seară, la cererea Comitetului de partid din Moscova, Ilici urma să ia cuvîntul în raioanele Basmannîi şi Zamoskvorecie.
La prînz l-am avut ca oaspe pe Buharin, care a încercat prin toate mijloacele să-l convingă pe Ilici să nu se ducă la miting ; Ilici însă rîdea, protesta şi pînă la urmă, pentru a pune capăt tuturor discuţiilor pe această temă, a spus că poate nu va merge. Maria Ilinicina era bolnavă şi nu ieşea din casă. Ilici intră la ea îmbrăcat gata de plecare, cu pardesiul şi şapca. Maria Ilinicina îl rugă s-o ia cu el. „În nici un caz, stai acasă“ — spuse el şi plecă la miting fără măcar să-şi ia pe cineva de pază.
Aveam atunci la Universitatea de stat nr. 2 din Moscova o consfătuire în problemele învăţămîntului. Cu două zile înainte luase şi Ilici cuvîntul la această consfătuire. Şedinţa se apropia de sfîrşit şi mă pregăteam să plec acasă. Am propus unei profesoare care locuia în Zamoskvorecie şi pe care o cunoşteam s-o duc cu maşina acasă. Mă aştepta o maşină a Kremlinului, şoferul îmi era însă necunoscut. El porni spre Kremlin, dar eu îi spusei că trebuie s-o lăsăm întîi acasă pe profesoară. Şoferul nu răspunse nimic. Cînd ajunserăm lîngă Kremlin, stopă, deschise portiera şi o rugă pe profesoară să coboare. Rămăsei uimită de acest procedeu şi tocmai voiam să-i fac o observaţie, cînd la intrarea noastră, în curtea Comitetului Executiv Central, dădui cu ochii de tov. Ghil, şoferul care mergea întotdeauna cu noi. Îmi povesti că îl dusese pe Ilici la uzina „Michelson“, unde o femeie trăsese asupra lui, rănindu-l uşor. Era clar că voia să mă pregătească. Avea înfăţişarea unui om extrem de indispus. „Spune-mi numai atît — l-am rugat eu : — Ilici trăieşte sau nu ?“ Ghil răspunse afirmativ, şi eu grăbii pasul. La noi acasă era multă lume. Pe cuier atîrnau pardesie, iar uşile, contrar obiceiului, erau larg deschise. Lîngă cuier stătea Iakov Mihailovici Sverdlov, cu o înfăţişare serioasă şi hotărîtă. Cînd l-am privit, am avut impresia că totul s-a terminat. „Ce-o să se-ntîmple acum ?“ — l-am întrebat. „Sîntem înţeleşi în toate cu Ilici“ — îmi răspunse. „Înţeleşi înseamnă că s-a terminat“ — mă gîndii eu. Trebuia să trec printr-o încăpere foarte mică şi totuşi mi se păru că drumul a ţinut o veşnicie. Am intrat în dormitorul nostru. Pe patul tras în mijlocul camerei stătea întins Ilici, palid, fără pic de sînge în obraji. Mă văzu şi după o clipă şopti : „Ai venit, eşti obosită. Du-te şi te culcă“. — Cuvintele erau lipsite de sens şi ochii spuneau cu totul altceva : „S-a terminat“. — Ieşii din cameră pentru a nu-l tulbura şi mă oprii lîngă uşă în aşa fel încît să-l pot vedea fără ca el să mă observe. Cît stătusem în camera nu observasem cine era acolo. Acum însă îl zăream pe Anatolii Vasilievici Lunacearski — fie că intrase atunci, fie că venise mai de mult. Stătea lîngă patul lui Ilici şi-l privea cu nişte ochi speriaţi şi plini de compătimire. Ilici îi spuse : „Ce te uiţi, nu-i nimic de văzut“.
Locuinţa noastră se transformase într-un fel de tabără. Lîngă bolnav se agitau Vera Mihailovna Bonci-Bruevici şi Vera Moiseevna Krestinskaia, ambele doctoriţe. În cămăruţa de lîngă dormitor se organizase un punct sanitar. Se aduseseră baloane cu oxigen, fuseseră chemaţi cîţiva sanitari, apăruse vată, ventuze, nişte infuzii.
Femeia noastră de serviciu, o letonă, angajată provizoriu, care plecă chiar după cîtva timp în Letonia, se speriase şi se retrăsese în camera ei, încuind uşa. În bucătărie cineva aprindea o lampă cu gaz. În baie tov. Kizas spăla nişte bandaje şi prosoape pline de sînge. Privind-o, îmi adusei aminte de primele nopţi de după Revoluţia din Octombrie, cînd tov. Kizas şedea la Smolnîi nopţi de-a rîndul, fără să închidă o clipă ochii, studiind telegramele ce curgeau din toate părţile şi punîndu-le în ordine.
În sfîrşit, veniră şi medicii-chirurgi : Vladimir Nikolaevici Rozanov, Minţ şi alţii. Era indiscutabil că viaţa lui Lenin era în primejdie, că atîrna de un fir de păr. Cînd şoferul Ghil împreună cu cîţiva tovarăşi de la uzina „Michelson“ îl aduseseră rănit la Kremlin şi voiseră să-l poarte pe braţe pînă sus, Ilici se opusese şi urcase singur pînă la etajul al doilea. Sîngele i se revărsase în plămîni. Pe lîngă aceasta, temîndu-se ca glontele să nu fi perforat esofagul, medicii îi interziseră să bea. Îl chinuia setea. Cîtva timp după ce medicii plecaseră şi el rămăsese cu o soră de caritate adusă de la spitalul orăşenesc, Ilici o rugă să iasă şi să mă cheme pe mine. Cînd am intrat, tăcu puţin, apoi spuse : „Uite ce, adu-mi un pahar cu ceai“. — „Doar ştii că doctorii ţi-au interzis să bei“. Şiretlicul său nu reuşise. Ilici închise ochii : „Atunci, du-te“. Maria Ilinicina se agita cu doctorii, cu medicamentele. Eu stăteam lîngă uşă. În timpul nopţii m-am dus de vreo trei ori pînă la biroul lui Ilici, situat la celălalt capăt ai coridorului, unde Sverdlov şi alţi tovarăşi, stînd pe scaune, veghiară pînă dimineaţa.
Ştirea atentatului asupra lui Vladimir Ilici răscoli nu numai toate organizaţiile de partid, ci şi masele cele mai largi de muncitori, ţărani, ostaşi roşii. Cu toţii înţeleseră dintr-o dată deosebit de pregnant ce însemna Lenin pentru revoluţie. Urmăreau cu emoţie buletinele medicale care apăreau în presă.
În seara zilei de 30 august, sub semnătura lui Sverdlov, se dădu în numele partidului un comunicat despre atentatul împotriva lui Lenin. În comunicat se spunea : „La atentatele îndreptate împotriva conducătorilor săi, clasa muncitoare va răspunde printr-o coeziune şi mai puternică a forţelor sale, va răspunde printr-o necruţătoare teroare de masă împotriva tuturor duşmanilor revoluţiei“.
Atentatul a făcut clasa muncitoare să-şi strîngă rîndurile, să-şi întărească disciplina, să lucreze cu mai multă încordare.
Partidul socialist-revoluţionar începu să se descompună.
A doua zi după rănirea lui Vladimir Ilici apăru în ziare o declaraţie a Biroului din Moscova în care se pretindea că partidul socialist-revoluţionar nu avea nimic comun cu atentatul. Încă după rebeliunea din iulie a socialiştilor-revoluţionari de stînga, mulţi membri ai partidului, în special muncitori, începură să-l părăsească. Un grup care se intitula „narodnici-comunişti“ se desprinsese din partid. Aceştia, în frunte cu Kalagaev, Biţenko, A. Ustinov şi alţii, nu erau de acord nici cu torpilarea prin violenţă a păcii de la Brest, nici cu actele teroriste, nici cu lupta activă împotriva partidului comunist. Socialiştii-revoluţionari care rămăseseră în partid se orientau tot mai mult spre dreapta, sprijineau rebeliunile chiaburilor. Influenţa lor însă slăbea. Atentatul împotriva lui Ilici intensifică procesul de descompunere a partidului socialist-revoluţionar, submina şi mai mult influenţa acestuia în rîndurile maselor.
Speranţele duşmanilor Puterii sovietice se dovediră neîntemeiate. Ilici scăpă cu viaţă. Buletinele medicilor deveneau din zi în zi mai optimiste. Medicii, ca şi toţi cei din jurul lui Ilici, se mai înveseliră. Ilici glumea cu cei ce-l îngrijeau. I se interzisese să facă mişcări, dar el încerca, pe furiş, cînd nu era nimeni în cameră, să se ridice. Voia să-şi reia mai repede activitatea. În sfîrşit, la 10 septembrie se anunţă în „Pravda“ că Lenin era în afară de orice pericol. Ilici adăugă din partea sa la comunicat că, întrucît merge spre însănătoşire, roagă să nu mai fie deranjaţi medicii cu întrebări despre sănătatea sa. La 16 septembrie lui Ilici i se îngăduise, în sfîrşit, să se deplaseze pînă la Consiliul Comisarilor Poporului. Era foarte emoţionat şi de aceea abia reuşi să coboare din pat, fericit însă că-şi putea relua activitatea.
La 16 septembrie Ilici prezida o şedinţă a Consiliului Comisarilor Poporului. În aceeaşi zi scrise o scrisoare de salut către prezidiul conferinţei organizaţiilor cultural-educative proletare. Pe vremea aceea Proletcultul se bucura de o puternică influenţă. Ilici considera că deficienţa Proletcultului consta în faptul că-şi lega prea puţin activitatea de sarcinile politice generale ale luptei, contribuia în prea mică măsură la ridicarea conştiinţei maselor, la promovarea muncitorilor, la pregătirea lor pentru conducerea statului prin Soviete. În scrisoarea de salut adresată conferinţei, el se referea tocmai la sarcinile politice ce reveneau Proletcultului. După cîteva zile mai scrise un articol, „Despre caracterul ziarelor noastre“, în care cerea presei să observe mai atent ceea ce se petrece în jur. „Mai aproape de viaţă. Mai multă atenţie pentru noul pe care masa muncitorească şi ţărănească îl zideşte în fapt în munca ei de toate zilele. Mai multă verificare pentru a vedea în ce măsură acest nou este comunist“[22].
De cum îşi reluă activitatea Vladimir Ilici se cufundă cu totul în problemele aprovizionării cu alimente, participă activ la elaborarea decretului cu privire la impunerea gospodăriilor săteşti cu impozitul în natură. Ei îşi dădu însă imediat seama că munca administrativă încordată, de fiecare zi, îl depăşea. De aceea consimţi să plece pentru cîteva săptămîni la odihnă în afara oraşului. Astfel am plecat la Gorki, pe vremuri moşia lui Reinbot, fostul prefect al Moscovei. Casa era bine amenajată, avea terase, baie, lumină electrică, mobilă bogată şi un parc minunat. La parter fusese instalată garda : înainte de rănire paza lui Lenin fusese foarte relativă. Ilici nu era obişnuit cu prezenţa gărzii şi nici garda nu prea ştia ce are de făcut, cum trebuie să se comporte. Ea îl primi pe Ilici cu o cuvîntare de salut şi cu un buchet mare de flori. Atît garda cît şi Ilici se simţeau stînjeniţi. Toată atmosfera era neobişnuită. Ne deprinsesem să locuim în apartamente mici şi modeste, în cămăruţe ieftine şi în pensiunile cu preţ redus din străinătate. Acum nu ştiam ce să facem în apartamentele lui Reinbot. Ne-am ales camera cea mai mică şi ne-am instalat în ea ; acolo avea să moară Ilici peste şase ani. Dar pînă şi camera aceasta avea trei ferestre mari de cristal şi trei oglinzi mari. Numai încetul cu încetul am reuşit să ne obişnuim cu această locuinţă. Nici garda nu izbuti de la bun început să se acomodeze cu condiţiile în care avea să trăiască. Iată ce s-a întîmplat odată. Era pe la sfîrşitul lunii septembrie. Vremea devenea foarte rece. Într-o încăpere spaţioasă, alături de camera unde ne instalasem, existau două cămine. Noi eram obişnuiţi cu cămine încă de la Londra, unde ele constituie, în majoritatea caselor, unicul mijloc de încălzire. Ilici rugă să se facă foc în cămin. S-au adus lemne, s-a căutat coşul, care însă nu a putut fi găsit. Ostaşii din gardă crezură probabil că la cămine nu se construiesc coşuri. Au aprins focul. Căminele însă se găseau acolo numai pentru ornament, iar nu şi pentru încălzit. Podul casei luă foc, şi, cînd se turnă apă pentru a-l stinge, plafonul se prăbuşi. Mai tîrziu vila din Gorki deveni reşedinţa permanentă de vară a lui Ilici şi treptat fu „valorificată“ — amenajată pentru o odihnă în cursul căreia să se poată şi lucra. Ilici îndrăgi balcoanele şi ferestrele mari ale acestei case.
Ilici se simţea foarte slăbit după rănire şi trebui să treacă destul timp pînă să aibă putere să iasă din parc. Moralul lui era ridicat — moralul omului în convalescenţă. Pe lîngă aceasta, în viaţa ţării se petrecea o cotitură. Situaţia de pe front începuse să se schimbe. Armata Roşie repurta primele victorii. La 3 septembrie muncitorii din Kazan se răsculaseră împotriva cehoslovacilor şi a socialiştilor-revoluţionari de dreapta, care puseseră mîna pe putere. Trupele sovietice ocupară la 7 septembrie Kazan, la 12 — Volsk şi Simbirsk, la 17 — Hvalînsk, la 20 — Cistopol, la 7 octombrie — Samara. La 9 septembrie trupele sovietice ocupară Groznîi şi Uralsk. Nu mai încăpea nici o îndoială că se produsese o cotitură. În cuvîntarea rostită în ziua aniversării Puterii sovietice, Lenin a spus, cu deplin temei, că de la detaşamentele răzleţite ale Gărzilor roşii am ajuns la o puternică Armată Roşie.
La Gorki soseau mereu ştiri care arătau că în Germania se coace revoluţia.
La 1 octombrie Ilici îi scria lui Sverdlov la Moscova :
„Evenimentele «s-au precipitat» într-atîta în Germania, încît nici noi nu trebuie să rămînem în urmă. Iar astăzi am şi rămas în urmă.
Trebuie convocată mîine o şedinţă comună
a C.E.C.
a Sovietului din Moscova
a Sovietelor raionale
a sindicatelor etc. etc.
Să se prezinte o serie de rapoarte cu privire la începerea revoluţiei în Germania.
(Izbînda tacticii noastre de luptă împotriva imperialismului german. Etc).
Să se adopte o rezoluţie în sensul următor :
Într-o săptămînă revoluţia internaţională s-a apropiat atît de mult, încît trebuie să contăm pe ea ca pe un eveniment care se poate produce în zilele care vin.
Nici un fel de alianţe nici cu guvernul lui Wilhelm, nici cu guvernul lui Wilhelm II + Ebert şi alţi nemernici.
Dar maselor de muncitori germani, milioanelor de oameni ai muncii germani, acum, cînd au început să-şi manifeste spiritul de revoltă (deocamdată numai spiritul),
începem să le pregătim
o alianţă frăţească, grîne, ajutor militar.
Toţi sîntem gata să ne dăm viaţa pentru a ajuta pe muncitorii germani să ducă înainte revoluţia care a început în Germania.
Concluzia :
1) eforturi înzecite pentru obţinerea de grîne (să fie ridicate toate rezervele şi pentru noi, şi pentru muncitorii germani).
2) de zece ori mai multe înrolări în armată. Pînă în primăvară trebuie să avem o armată de 3.000.000 de oameni, pentru a ajuta revoluţia muncitorească internaţională.
Miercuri noaptea această rezoluţie trebuie să fie transmisă prin telegraf în întreaga lume.
Fixaţi şedinţa pentru miercuri orele 2. Vom începe la 4, mie îmi veţi da cuvîntul pentru o cuvîntare de 1/4 de oră, voi veni şi voi pleca înapoi. Mîine dimineaţă trimiteţi maşina după mine (iar la telefon să spuneţi numai atît : de acord).
Salutări ! Lenin“[23].
Lui Ilici nu i se permise să vină la şedinţă, cu toată rugămintea lui insistentă : sănătatea lui era păzită cu stricteţe. Şedinţa comună fu fixată pentru ziua de joi, 3 ; în ziua de miercuri, 2, Ilici se mulţumi să trimită o scrisoare participanţilor. La şedinţa comună s-a dat citire scrisorii lui Ilici şi s-a adoptat o rezoluţie în spiritul celor dorite de el. Rezoluţia a fost transmisă prin telegraf tuturor ţărilor şi în întreaga R.S.F.S.R., iar a doua zi a apărut în „Pravda“.
Deşi ştia că maşina nu va veni după el, Ilici a stat totuşi în ziua respectivă la marginea drumului şi a aşteptat-o... „Poate totuşi se vor răzgîndi !“.
Frămîntările din rîndurile muncitorilor germani se accentuau. Lenin a atribuit întotdeauna o uriaşă însemnătate luptei teoretice, clarităţii poziţiilor teoretice. El ştia că, în Germania, Kautsky, care scrisese o serie de lucrări de popularizare a învăţăturii lui Marx şi care, la timpul său, se pronunţase împotriva concepţiilor oportuniste ale lui Bernstein, se bucura de mare prestigiu ca teoretician. De aceea Ilici a fost foarte iritat şi indignat de extrasele dintr-un articol al lui Kautsky împotriva bolşevismului pe care „Pravda“ le-a publicat la 20 septembrie. El i-a trimis imediat lui Vorovski, care se găsea pe atunci în Elveţia ca reprezentant al R.S.F.S.R., o scrisoare în care arăta că Zetkin, Mehring şi alţii trebuie să publice în presă o declaraţie principială teoretică în sensul că ceea ce spune Kautsky în problema dictaturii proletariatului nu este marxism, ci o vulgară bernsteineadă. Vladimir Ilici scria, de asemenea, că este necesar să fie tradusă cît mai repede în limba germană broşura sa „Statul şi revoluţia“, în care se analizează poziţia reformistă a lui Kautsky, şi ruga să i se trimită broşura acestuia „Dictatura proletariatului“ de îndată ce va apărea, precum şi toate articolele lui Kautsky despre bolşevism.
În timp ce se odihnea la Gorki, Ilici se ocupă de demascarea lui Kautsky. Aceasta a avut ca rezultat apariţia broşurii „Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky“. Iată ultimele rînduri din această broşură, scrise la 9 noiembrie 1918 :
„În noaptea de 9 spre 10 noiembrie s-au primit ştiri din Germania cu privire la revoluţia victorioasă începută la Kiel şi în alte porturi şi oraşe din nordul Germaniei, unde puterea a trecut în mîinile Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, şi apoi la Berlin, unde puterea a trecut tot în mîinile Sovietelor.
Încheierea care urma s-o scriu la broşura despre Kautsky şi revoluţia proletară devine inutilă“.
La 18 octombrie Ilici se înapoiază la Moscova, iar la 23 octombrie scrie ambasadorului nostru de la Berlin :
„Transmiteţi imediat lui Karl Liebknecht un călduros salut din partea noastră. Eliberarea din închisoare a reprezentantului muncitorilor revoluţionari din Germania marchează începutul unei noi epoci, epoca socialismului victorios, care se deschide acum pentru Germania şi pentru întreaga lume.
În numele Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Rusia
Lenin, Sverdlov, Stalin“.
La 23 octombrie, cu prilejul eliberării lui Karl Liebknecht din închisoare, muncitorii au organizat o demonstraţie în faţa ambasadei ruse.
La 5 noiembrie 1918, guvernul german, acuzînd reprezentanţa sovietică de la Berlin că ar fi luat parte la mişcarea revoluţionară din Germania, a cerut rechemarea imediată a reprezentanţilor diplomatici şi consulari ai R.S.F.S.R., în frunte cu ambasadorul sovietic, A. A. Ioffe. La 9 noiembrie, Ioffe, care plecase împreună cu personalul ambasadei spre Rusia, a fost readus în Berlinul revoluţionar de către Sovietul de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Berlin.
Sărbătorirea primei aniversări a Puterii sovietice s-a desfăşurat într-o atmosferă de mare însufleţire. La sfîrşitul lunii octombrie Ilici a luat parte la redactarea apelului adresat muncitorilor austrieci în numele Comitetului Executiv Central din Rusia şi al Consiliului Comisarilor Poporului. La 3 noiembrie el a rostit o cuvîntare la demonstraţia organizată în cinstea revoluţiei din Austro-Ungaria, S-a hotărît ca în zilele aniversării Revoluţiei din Octombrie să se ţină cel de-al VI-lea Congres general al Sovietelor din Rusia. La 6 noiembrie Ilici a deschis Congresul printr-o cuvîntare în legătură cu aniversarea revoluţiei proletare ; în aceeaşi zi ei a prezentat raportul la şedinţa solemnă a Consiliului Central al Sindicatelor din Rusia şi a Consiliului sindicatelor din Moscova, precum şi la festivitatea organizată de „Proletcult“ din Moscova. La 7 noiembrie el a rostit o cuvîntare la dezvelirea plăcii comemorative a luptătorilor Revoluţiei din Octombrie.
Tot în ziua de 7 noiembrie Ilici a luat parte la dezvelirea monumentului lui Marx şi Engels, unde a vorbit despre importanţa învăţăturii acestora, despre previziunea lor :
„Trăim vremuri fericite, cînd această previziune a marilor socialişti a început să se realizeze. Vedem cu toţii ivindu-se, într-un întreg şir de ţări, zorile revoluţiei socialiste internaţionale a proletariatului. Nespusele grozăvii ale măcelului imperialist al popoarelor dau naştere pretutindeni unui avînt eroic al maselor asuprite, înzecesc puterile lor în lupta pentru eliberare.
Fie ca acest monument al lui Marx şi Engels să amintească neîncetat milioanelor de muncitori şi ţărani că noi nu sîntem singuri în lupta noastră. Alături de noi se ridică la luptă şi muncitorii ţărilor mai înaintate. Ne aşteaptă încă, pe ei şi pe noi, lupte grele. Prin lupta noastră comună vom sfărîma jugul capitalului şi vom cuceri definitiv socialismul !“[24]
În zilele de 8, 9, 10 şi 11 noiembrie, ştirile despre revoluţia germană l-au absorbit cu totul pe Ilici. El lua în permanenţă cuvîntul. Figura lui radia fericire, ca la 1 Mai 1917. Zilele primei aniversări a Revoluţiei din Octombrie au fost dintre cele mai fericite în viaţa lui Ilici.
Vladimir Ilici nu uita însă nici o clipă drumul greu care se deschidea în faţa Puterii sovietice. La 8 noiembrie el a rostit o cuvîntare la consfătuirea delegaţilor comitetelor sărăcimii din regiunea Moscova.
Delegaţii adunaţi la consfătuirea din Moscova a comitetelor sărăcimii aveau feţe mulţumite. Un delegat înalt, îmbrăcat într-un caftan albastru, în timp ce urca scara, se opri lîngă bustul unui savant şi spuse zîmbind : „Asta o să ne fie de folos în sat“. În general delegaţii vorbeau mai mult despre ceea ce vor lua şi cum vor împărţi între ei ceea ce vor lua. În faţa lui Ilici stăteau, ascultîndu-l, ţărani săraci cu gospodării individuale, pentru care problemele colectivizării agriculturii, ale lucrării în colectiv a pămîntului nu erau încă actuale. Dacă comparăm starea de spirit de atunci a delegaţilor comitetelor sărăcimii cu cea a delegaţilor de la cel de-al II-lea Congres al colhoznicilor, ne vom da seama ce drum uriaş s-a străbătut, ce muncă gigantică s-a depus.
Ilici ştia că era necesară o asemenea muncă de lungă durată. El înţelegea limpede toate greutăţile, dar considera că această problemă este hotărîtoare. „Cucerirea pămîntului, ca orice cucerire a celor ce muncesc, este trainică numai atunci cînd se sprijină pe activitatea proprie a celor ce muncesc, pe propria lor organizare, pe consecvenţa şi fermitatea lor revoluţionară“ — a spus el la consfătuirea comitetelor sărăcimii.
„A avut oare ţărănimea muncitoare această organizare ?
Din păcate, nu. Aceasta este originea şi cauza întregii greutăţi a luptei“[25].
Ilici a indicat căile spre organizare : înfrîngerea chiaburimii şi o strînsă alianţă cu clasa muncitoare.
„...Dacă nu vom lua măsuri împotriva chiaburului, dacă nu vom învinge lipitorile satului, atunci, în mod inevitabil, vom avea din nou pe ţar şi pe capitalist.
Experienţa tuturor revoluţiilor care au avut loc pînă acum în Europa confirmă în mod concret că orice revoluţie e în mod inevitabil înfrîntă dacă ţărănimea nu biruie preponderenţa chiaburului.
Dacă toate revoluţiile europene n-au ajuns la nimic, aceasta e tocmai din cauză că satul n-a ştiut să vină de hac duşmanilor lui. Muncitorii de la oraşe răsturnau pe regi... şi, totuşi, după un timp oarecare se reîntronau vechile rînduieli“[26].
„În revoluţiile de pînă acum ţărănimea săracă nu avea pe cine să se sprijine în greaua ei luptă împotriva chiaburilor.
Proletariatul organizat — mai puternic şi cu mai multă experienţă decît ţărănimea (această experienţă el a căpătat-o în luptele din trecut) — deţine acum puterea în Rusia, stăpînind toate uneltele de producţie, toate fabricile şi uzinele, căile ferate, vapoarele etc.
Acum ţărănimea săracă are un aliat puternic şi de nădejde în lupta ei împotriva chiaburimii. Ţărănimea săracă ştie că oraşul e de partea ei, că proletariatul o va ajuta cu tot ce-i va sta în putinţă, — şi o ajută efectiv chiar de pe acum“[27].
„Chiaburii aşteptau cu nerăbdare pe cehoslovaci, ei ar fi fost bucuroşi să înscăuneze un nou ţar, pentru a putea continua exploatarea nepedepsiţi, pentru ca să poată pune din nou piciorul pe grumazul muncitorului agricol şi să se îmbogăţească ca odinioară.
Şi toată salvarea a fost că satul s-a unit cu oraşul, că elementele proletare şi semiproletare de la sate — care nu exploatează munca altora — au pornit, împreună cu muncitorii de la oraşe, campania împotriva chiaburilor şi lipitorilor satului“[28].
Şi în continuare Ilici a arătat perspectiva transformării întregii orînduiri de la ţară :
„Soluţia nu poate fi decît cultivarea în comun a pămîntului... Comunele, cultivarea pămîntului în artel, întovărăşirile ţăranilor — iată care este scăparea de neajunsurile micii gospodării, iată mijlocul pentru a ridica şi a îmbunătăţi gospodăria, pentru a economisi forţele şi a lupta împotriva chiaburimii, parazitismului şi exploatării“[29].
La 16 noiembrie 1918 s-a deschis primul Congres general al muncitoarelor din Rusia. Acesta fusese convocat de comisia pentru agitaţie şi propagandă în rîndurile muncitoarelor a C.C. al P.C. (b) din Rusia. La organizarea lui au muncit intens tovarăşele Inessa, Samoilova, Kollontai, Stal, A. D. Kalinina. La lucrările congresului au luat parte 1.147 de delegate. După cum am spus, a fost un congres al muncitoarelor ; numărul reprezentantelor din rîndurile ţărancelor era încă mic. De asemenea, la congres nu s-a discutat încă problema muncii în rîndurile minorităţilor naţionale. Luînd cuvîntul la congres, Ilici a vorbit mai ales despre ceea ce îi absorbea toată atenţia : despre sat, despre faptul că numai socialismul va putea scoate femeia din situaţia ei din trecut.
„Numai atunci cînd de la micile gospodării vom trece la gospodăria colectivă şi la cultivarea în comun a pămîntului, numai atunci va veni deplina eliberare şi dezrobire a femeilor. Este o sarcină grea, dar acum, cînd se formează comitetele sărăcimii, se apropie timpul cînd revoluţia socialistă va începe să se întărească.
Abia acum se organizează partea săracă a populaţiei de la sate, şi în ele, în organizaţiile sărăcimii, socialismul capătă o bază trainică.
Înainte se întîmpla deseori ca oraşul să devină revoluţionar, fiind urmat de sat abia mai tîrziu.
Revoluţia actuală se sprijină pe sat, şi în aceasta stă însemnătatea şi forţa ei“[30].
Oriunde lua cuvîntul, Ilici aborda totdeauna problema ţărănimii şi a socializării pămîntului. În discuţii, în cursul plimbărilor, el amintea adeseori următoarele cuvinte dintr-o scrisoare a lui K. Marx către Engeis scrisă în 1856 : „«Toată chestiunea în Germania va depinde de posibilitatea ca revoluţia proletară să fie sprijinită de către o a doua ediţie a războiului ţărănesc german. În cazul acesta lucrurile vor merge de minune»“[31].
La 11 decembrie 1918, într-o cuvîntare rostită la primul Congres pe întreaga Rusie al secţiilor agrare, comitetelor sărăcimii şi comunelor, Lenin a spus :
„Nu mai putem trăi ca înainte, aşa cum am trăit înainte de război, şi irosirea de forţe omeneşti şi de muncă, irosire legată de micile gospodării ţărăneşti individuale, nu poate să mai continue. Productivitatea muncii s-ar ridica de două şi de trei ori, s-ar cheltui de două şi de trei ori mai puţină muncă omenească în agricultură şi în gospodăria omului, dacă s-ar înfăptui trecerea de la această mică gospodărie fărîmiţată la gospodăria obştească“[32].
Încă pe cînd ne găseam în Elveţia, eu sufeream de boala lui Basedow într-o formă foarte gravă. În urma unei operaţii şi a faptului că am stat la munte, m-am refăcut într-o oarecare măsură, dar îmi slăbise inima şi puterile mă părăsiseră. După rănirea lui Ilici, din cauza grijii pentru viaţa şi sănătatea lui, am făcut în toamnă o recidivă acută. Doctorii mă îndopau cu tot felul de medicamente, mă obligau să stau în pat, îmi interziceau să lucrez. Toate acestea nu dădeau însă rezultate. Pe vremea aceea nu existau sanatorii. Am fost trimisă să mă odihnesc la Sokolniki, în clădirea unei şcoli care se afla în mijlocul pădurii. Mi s-a interzis să vorbesc despre politică şi despre muncă. M-am împrietenit cu copiii. Ilici venea aproape în fiecare seară, de cele mai multe ori însoţit de Maria Ilinicina. Am petrecut acolo sfîrşitul lunii decembrie 1918 şi luna ianuarie 1919. Copiii au ajuns repede să mă socotească unul de-ai lor şi-mi vorbeau despre tot ce-i preocupa. Unii îmi aduceau desenele să mi le arate, alţii îmi povesteau cum schiază. Un băieţaş de vreo nouă ani era tare necăjit că nu avea cine să-i gătească maică-si ; de obicei prepara singur masa pentru ea : făcea o supă de cartofi, „prăjea“ cartofi în apă. Cînd venea mama de la lucru, el o aştepta cu masa pregătită. Era acolo şi o fetiţă transferată la şcoală de la un azil de copii. Avea multe deprinderi căpătate în azil : ştia să se linguşească pe lîngă o învăţătoare mai severă ; ştia — la nevoie — să şi tragă o minciună. Mama ei, o prostituată, locuia în piaţa Smolensk. Se iubeau cu patimă una pe alta. Într-o zi fetiţa îmi povesti, cu lacrimi în ochi, că mama venise la ea, pe ger, aproape desculţă, fiindcă ibovnicul îi furase cizmele şi le băuse şi că-i degeraseră picioarele. Fata se gîndea tot timpul la mamă : nu-şi mînca raţiile de pîine, ci le păstra, iar după masă se uita dacă n-au rămas ceva coji de pîine să le strîngă tot pentru mama sa.
Mulţi copii îmi vorbeau despre viaţa lor. Şcoala era departe de viaţă. Dimineaţa copiii învăţau, apoi schiau, seara făceau podoabe pentru pomul de iarnă.
Ilici glumea deseori cu copiii. Ei îl îndrăgiseră şi îi aşteptau sosirea. La începutul anului 1919 (de crăciun, după stilul vechi), şcoala a organizat un pom de iarnă pentru copii. La noi, în Rusia, pomul de iarnă n-a avut niciodată legătură cu vreo datină religioasă, ci era un prilej de sărbătoare pentru copii, era o distracţie pentru ei. Copiii îl rugaseră pe Ilici să vină şi el la serbarea lor. Şi el le făgăduise că va veni. Îi rugă pe Vladimir Dmitrievici Bonci-Bruevici să cumpere pentru ei cît mai multe dulciuri. Pe drum, în timp ce venea la mine cu maşina împreună cu Maria Ilinicina, fură atacaţi de bandiţi. S-au cam fîstîcit cînd au văzut că-l atacaseră pe Ilici. Totuşi îl dădură jos din maşină pe Ilici, pe Maria Ilinicina, pe şoferul Ghil şi pe tovarăşul din paza lui Ilici, care avea mîinile ocupate cu un vas cu lapte, şi plecară cu automobilul. Noi îi aşteptam între timp pe Ilici şi pe Maria Ilinicina la şcoală şi ne miram că întîrzie. Cînd au ajuns, în sfîrşit, aveau nişte feţe tare ciudate. L-am întrebat mai tîrziu pe Ilici, pe coridor, ce se întîmplase. A stat o clipă pe gînduri, nevrînd să mă necăjească, apoi îmi spuse adevărul. Am intrat în camera mea şi îmi povesti acolo totul în amănunt.
Eram fericită că a scăpat teafăr şi nevătămat.
[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 27, Editura politică, 1959, pag. 144. — Nota red.
[2]. Op. cit., pag. 146.
[3]. V. I. Lenin, Opere, vol. 27, Editura politică, 1959, pag. 11. — Nota red.
[4]. Op. cit., pag. 147-148.
[5]. Op. cit., pag. 148.
[6]. Op. cit., pag. 168.
[7]. Op. cit., pag. 241.
[8]. Op. cit., pag. 240.
[9]. Op. cit., pag. 260.
[10]. Op. cit., pag. 283.
[11]. Op. cit., pag. 291-292.
[12]. Op. cit., pag. 317-318.
[13]. Op. cit., pag. 313.
[14]. Op. cit., pag. 375.
[15]. Op. cit., pag. 379.
[16]. Op. cit., pag. 380.
[17]. Op. cit., pag. 374.
[18]. Op. cit., pag. 381.
[19]. Op. cit., pag. 379.
[20]. V. I. Lenin, Opere, vol. 35, E.S.P.L.P. 1958, pag. 310. — Nota red.
[21]. V. I. Lenin, Opere, vol. 35, E.S.P.L.P. 1958, pag. 321. — Nota red.
[22]. V. I. Lenin, Opere, vol. 28, Editura politică, 1959, pag. 86. — Nota red.
[23]. V. I. Lenin, Opere, vol. 35, E.S.P.L.P. 1958, pag. 341-342. — Nota red.
[24]. V. I. Lenin, Opere, vol. 28, Editura politică, 1959, pag. 155-156. — Nota red.
[25]. Op. cit., pag. 162.
[26]. Op. cit., pag. 162-163.
[27]. Op. cit., pag. 163.
[28]. Op. cit., pag. 164.
[29]. Op. cit., pag. 165-166.
[30]. Op. cit., pag. 171.
[31]. K. Marx şi F. Engels, Opere alese în două volume, vol. II, E.S.P.L.P. 1955, ediţia a II-a, pag. 495. — Nota red.
[32]. V. I. Lenin, Opere, vol. 28, Editura politică, 1959, pag. 337. — Nota red.