În articolul „Despre rolul aurului acum şi după victoria deplină a socialismului“, publicat la 5 noiembrie 1921, Ilici scrie : „În cîteva săptămîni, de la 25 octombrie 1917 pînă la pacea de la Brest, am construit statul sovietic, am ieşit pe cale revoluţionară din războiul imperialist, am desăvîrşit revoluţia burghezo-democratică, şi toate acestea le-am făcut cu o repeziciune atît de vertiginoasă, încît chiar şi uriaşa mişcare de retragere (pacea de la Brest) ne-a lăsat destule poziţii pentru a putea folosi acest «răgaz» şi a porni victorios înainte împotriva lui Kolceak, Denikin, Iudenici, Pilsudski şi Vranghel“[1]. Cele cîteva săptămîni despre care vorbeşte aici Lenin cuprind în special perioada cît am stat la Leningrad, la Smolnîi, pînă la jumătatea lunii martie, cînd ne-am mutat la Moscova. Ilici s-a aflat în centrul întregii acestei activităţi şi a organizat-o. N-a fost pur şi simplu o muncă încordată, ci o activitate care absorbea toate forţele şi uza nervii la maximum ; trebuiau biruite greutăţi extraordinare, trebuia desfăşurată o luptă înverşunată, adesea chiar împotriva tovarăşilor de muncă apropiaţi. Nu este de mirare că, atunci cînd venea noaptea tîrziu să se culce în odaia unde locuiam la Smolnîi, Ilici nu izbutea să aţipească, ci se scula din nou şi se ducea să telefoneze cuiva, să dea nişte dispoziţii urgente. Iar cînd în sfîrşit adormea, continua să vorbească în somn despre problemele care îl frămîntau... La Smolnîi se lucra nu numai ziua, ci şi noaptea. La început totul era concentrat aici : şi adunările de partid, şi Consiliul Comisarilor Poporului, şi activitatea comisariatelor poporului ; de aici plecau telegrame şi dispoziţii, la Smolnîi veneau oameni de pretutindeni. Ce reprezenta în vremea aceea aparatul Consiliului Comisarilor Poporului ? La început el era alcătuit din patru oameni, complet lipsiţi de experienţă, care lucrau fără răgaz şi făceau tot ce se cerea ; pe atunci nici nu-i trecea cuiva prin minte să definească şi să delimiteze precis funcţiile lor, deoarece ele erau nedefinite şi atotcuprinzătoare. Se lucra fără preget, dar sarcinile depăşeau puterile lor și Ilici era nevoit mereu să facă singur diverse munci de secretariat : să dea telefoane etc. etc. Fireşte că se folosea aparatul de partid, aparatul C.E.C. din. Rusia şi al altor organizaţii, dar pentru a le putea folosi era de asemenea nevoie de o serioasă muncă organizatorică. Totul era extrem de primitiv. Trebuia sfărîmată vechea maşină de stat, verigă cu verigă. Aparatul birocratic se împotrivea, funcţionarii de la vechile ministere şi de la diferitele instituţii de stat hotărîseră să saboteze în fel şi chip munca şi să împiedice astfel Puterea sovietică să pună la punct noul aparat de stat. Îmi amintesc cum „am preluat puterea“ la Ministerul Învăţămîntului Public. Anatoli Vasilievici Lunacearski a pornit cu noi, un mic grup de membri de partid, spre clădirea ministerului, care se afla lîngă podul Cernîşev. Lîngă minister se găsea un pichet al sabotorilor, care îi preveneau pe lucrătorii din învăţămînt şi pe solicitanţii ce se îndreptau spre minister că acolo nu se lucrează. Unul dintre ei a încercat chiar să ne vorbească şi nouă în acest sens. La minister n-am găsit nici un funcţionar, în afară de nişte curieri şi femei de serviciu. Am trecut prin încăperile goale. Pe mese zăceau hîrtii lăsate vraişte. Apoi ne-am adunat într-un birou unde am ţinut prima şedinţă a colegiului Comisariatului poporului pentru învăţămînt. Ne-am împărţit funcţiile între noi. S-a hotărît ca Anatoli Vasilievici să rostească un discurs în faţa personalului tehnic, ceea ce s-a şi făcut. Anatoli Vasilievici a vorbit cu înflăcărare. S-au adunat destui de mulţi oameni. Ascultau cu atenţie, dar puţin nedumeriţi. Cei ce deţinuseră mai înainte puterea nu vorbiseră niciodată cu ei pe astfel de teme.
Situaţia la Comisariatul poporului pentru învăţămînt nu era chiar atît de tragică. Burghezia nu-i atribuia o însemnătate deosebită şi apoi nici nouă nu ne era greu să ne descurcăm. Cei mai mulţi dintre noi cunoşteam bine problemele învăţămîntului public. Astfel, surorile Menjinski fuseseră mulţi ani învăţătoare la şcoli elementare din Petrograd, eu de asemenea fusesem multă vreme învăţătoare şi lucrasem în domeniul pedagogiei ; în afară de aceasta, cu toţii eram propagandişti şi agitatori. Munca desfăşurată la dumele raionale în lunile care precedaseră Revoluţia din Octombrie ne creaseră deprinderi organizatorice destul de apreciabile şi multe legături. Eu lucram în domeniul activităţii extraşcolare (învăţămîntul politic), unde aveam experienţă şi unde sprijinul partidului şi al maselor muncitoreşti jucau un rol excepţional. Chiar de la început am avut putinţa să organizăm munca în chip nou, bizuindu-ne pe mase. Desigur, lucrurile stăteau prost în domeniul finanţării, în domeniul administrativ, al evidenţei şi planificării, dar progresele erau rapide, năzuinţa maselor spre cunoştinţe era uriaşă, masa ne susţinea cu tărie. Treaba mergea bine.
Alta era situaţia în domenii de importanţă vitală ca aprovizionarea cu alimente, finanţele, băncile. Burghezia îşi concentra principalele forţe pentru a-şi păstra aceste domenii : pe de o parte, aici sabotajul era organizat cu o deosebită îndîrjire, iar pe de altă parte în aceste domenii noi aveam mai puţină experienţă decît în celelalte şi nu cunoşteam partea practică a problemei. Tocmai în aceasta îşi puneau duşmanii speranţele, zicîndu-şi că „nu vom putea face faţă“. De asemenea nu ne prea pricepeam să exercităm aici o presiune puternică. Tineretul nostru — şi de altfel nu numai tineretul, ci şi cei care au intrat în partid mai tîrziu — îşi închipuie adesea că totul a mers foarte simplu : a fost cucerit Palatul de iarnă, au fost înfrînţi iuncherii, a fost respinsă ofensiva lui Kerenski şi gata. Cum s-a creat aparatul de stat, cum s-a organizat activitatea comisariatelor poporului, asta îi interesează mai puţin. Or, primii noştri paşi în domeniul conducerii statului, felul cum am învăţat să luptăm pentru cauza proletariatului în munca administrativă de zi cu zi prezintă un interes deosebit. În amintirile sale despre crearea aparatului de lucru al Consiliului Comisarilor Poporului în zilele Revoluţiei din Octombrie, N. P. Gorbunov povesteşte admirabil cum s-a cucerit puterea, bunăoară, pe frontul financiar. „În ciuda decretelor guvernului şi a cererilor de a se aloca fonduri — scrie tov. Gorbunov — Banca de stat sabota cu neruşinare. Comisarul poporului pentru finanţe, tov. Menjinski [în prezent preşedinte al Direcţiei politice generale unificate — O.G.P.U. — N.K.], nu izbutea să determine banca să elibereze guvernului fondurile necesare revoluţiei, deşi luase tot felul de măsuri, mergînd pînă la arestarea lui Şipov, directorul Băncii de stat. Şipov a fost adus la Smolnîi şi ţinut acolo cîtva timp sub stare de arest. Dormea în aceeaşi odaie cu tov. Menjinski şi cu mine. În timpul zilei, această odaie se transforma în biroul unei instituţii (dacă nu mă înşel, chiar a Comisariatului poporului pentru finanţe !). Deşi mi-era ciudă, în semn de politeţe deosebită... a trebuit să-i cedez patul şi să dorm pe nişte scaune“[2] Director al Băncii de stat a fost numit tov. Peatakov ; la început el n-a putut să obţină nici un rezultat. Tov. Gorbunov povesteşte cum i-a înmînat Vladimir Ilici un decret, semnat chiar de mîna lui, prin care se dădea dispoziţie Băncii de stat ca, neţinînd seama de nici un fel de reguli şi formalităţi, să predea personal secretarului Consiliului Comisarilor Poporului pentru a fi puşi la dispoziţia guvernului zece milioane de ruble. Comisar al guvernului pe lîngă Banca de stat a fost numit tov. Osinski. Înmînînd lui Gorbunov şi Osinski decretul, Ilici le-a spus : „Dacă nu faceţi rost de bani, nici să nu vă mai întoarceţi“. Banii au fost obţinuţi. Cu sprijinul funcţionarilor inferiori şi al curierilor şi ameninţînd că vor chema Garda roşie, tovarăşii Gorbunov şi Osinski l-au silit pe casier să elibereze suma cerută. În timp ce se numărau banii, în jur stăteau ostaşii din paza militară a băncii, gata să tragă. „Erau să se încurce lucrurile din cauză că n-aveam saci să cărăm banii — scrie tov. Gorbunov. — Nu luaserăm cu noi nimic. În cele din urmă, un curier ne-a împrumutat vreo doi saci vechi, mari. I-am umplut cu bani pînă la gură, ne-am opintit cu ei în spinare şi i-am cărat pînă la automobil. Tot drumul spre Smolnîi am zîmbit bucuroşi. Ajunşi la Smolnîi, i-am cărat tot în spinare pînă în biroul lui Vladimir Ilici. Acesta nu se afla acolo. În aşteptarea lui, ne-am aşezat pe saci cu revolverul în mînă «ca să-i păzim». Am predat banii lui Vladimir Ilici cu un aer deosebit de solemn. El i-a primit indiferent în aparenţă, ca şi cum nici nu s-ar fi îndoit că-i vom obţine, dar de fapt era foarte mulţumit. Într-o încăpere vecină s-a găsit un şifonier şi acolo s-a instituit primul tezaur sovietic. În jurul şifonierului au fost aşezate cîteva scaune în semicerc şi s-a pus o santinelă. Consiliul Comisarilor Poporului a stabilit printr-un decret special modul de păstrare şi de folosire a acestor bani. Astfel s-au pus bazele primului nostru buget sovietic“[3].
V. D. Bonci-Bruevici descrie cum s-a efectuat apoi naţionalizarea băncilor. Operaţia s-a desfăşurat sub conducerea tovarăşului Stalin. Cu el s-a sfătuit Bonci-Bruevici, care pregătise întreaga acţiune, întocmise ordinele, organizase transportul, concentrase 28 de detaşamente de puşcaşi etc. Trebuiau ocupate 28 de bănci şi arestaţi 28 de directori de bancă. „I-am cerut tovarăşului Malkov, comandantul de la Smolnîi — scrie V. D. Bonci-Bruevici în amintirile sale —, să rezerve o încăpere bună, retrasă, în care să pregătească 28 de paturi, mese şi scaune. I-am dat dispoziţii să fie gata să primească 28 de oameni şi să le asigure hrana necesară, în primul rînd pe la orele 8 dimineaţa să pregătească ceaiul şi micul dejun“. Cele 28 de bănci au fost ocupate fără incidente. Asta s-a întîmplat la 27 decembrie 1917. „Comisarul pentru finanţe a trimis de urgenţă noi lucrători la bănci. Mulţi dintre directorii arestaţi şi-au exprimat dorinţa de a continua munca sub Puterea sovietică şi au fost imediat eliberaţi. La bănci au fost numiţi comisari şi activitatea lor a continuat în măsura în care acest lucru era necesar pentru concentrarea tuturor fondurilor şi operaţiilor băneşti la Banca de stat“.
În felul acesta cuceream puterea.
Tovarăşii noştri erau extrem de nervoşi. Cei mai mulţi încă nu se pricepeau să lucreze în domeniile respective, le lipsea încrederea în sine ; adesea îi auzeai spunînd : „Aşa nu mai pot să lucrez“, dar lucrau şi, în procesul muncii, învăţau repede.
Se creau noi domenii şi noi forme ale activităţii de stat.
La 12 noiembrie s-a dat publicităţii decretul cu privire la ziua de muncă de 8 ore.
Întrucît în apelul Congresului al II-lea al Sovietelor se vorbea despre controlul muncitoresc, muncitorii au început imediat să-l aplice pe scară largă în practică. De fapt, perioada premergătoare Revoluţiei din Octombrie îi pregătise pentru aceasta. Fabricanţii începuseră să ţină seama de părerea muncitorilor, iar aceştia se obişnuiseră să exercite o presiune foarte serioasă şi continuă. Lucrurile mergeau însă de la sine. La Smolnîi se întruni o comisie prezidată de Vladimir Ilici, din care făceau parte M. Tomski, A. Şleapnikov, V. Şmidt, Glebov-Avilov, Lozovski, Ţîperovici şi alţii. O parte dintre tovarăşi susţineau că este necesar un control de stat care să înlocuiască controlul muncitoresc spontan, întrucît acesta se transforma aproape pretutindeni în ocuparea de fabrici şi uzine, mine de cărbuni şi de minereuri ; alţii considerau că nu trebuie introdus controlul în toate fabricile, ci numai în fabricile metalurgice mai mari, la căile ferate etc. Ilici însă considera că această acţiune nu trebuie îngustată, că nu e permis să se îngrădească iniţiativa muncitorilor. Chiar dacă multe lucruri nu vor fi făcute cum trebuie, numai în cadrul luptei vor învăţa muncitorii să exercite un control efectiv. Acest punct de vedere decurgea din concepţia sa fundamentală despre socialism : „Socialismul nu se creează prin decrete de sus. ...Socialismul viu, creator este opera maselor populare înseşi“[4] Pînă la urmă, comisia a acceptat punctul de vedere al lui Ilici şi a elaborat un proiect corespunzător, care a fost înaintat C.E.C. din Rusia şi publicat la 29 noiembrie. Masa muncitorească era foarte activă. De jos se manifesta o largă iniţiativă. Chiar în primele zile după cucerirea puterii, Consiliul comitetelor din fabrici şi uzine a arătat că este necesar să se creeze Consiliul superior al economiei naţionale, organ de luptă al dictaturii proletare care să conducă întreaga industrie. Din Consiliul superior al economiei naţionale trebuiau să facă parte reprezentanţi ai muncitorilor şi ţăranilor. Se crea un organ ce tip nou. Decretul cu privire la înfiinţarea Consiliului superior al economiei naţionale a fost dat publicităţii la 18 decembrie 1917.
În problema pămîntului lucrurile mergeau încet. În urma istoriei cu Vikjelul, tov, Teodorovici, primul comisar al poporului pentru agricultură, şi-a dat demisia şi a plecat în Siberia. S-a hotărît să fie numit comisar al poporului pentru agricultură tov. Şlihter, dar el locuia la Moscova şi nu ştiu cum s-a întîmplat că nu i s-a comunicat imediat că trebuie să plece urgent la Petrograd. Între timp, la Smolnîi, Ilici era asaltat de ţărani, care veneau să întrebe cum să procedeze cu pămîntul. La 18 noiembrie Vladimir Ilici a scris articolul „Răspuns la întrebările ţăranilor“ şi manifestul „Către populaţie“[5]. În „Răspuns“, el confirmă decretul cu privire la desfiinţarea proprietăţii moşiereşti şi îndeamnă comitetele de plasă să preia singure pămîntul moşieresc. În manifestul „Către populaţie“, el adresează populaţiei următoarea chemare : „Păstraţi ca ochii din cap pămîntul, grînele, fabricile, uneltele, produsele, transporturile — de azi înainte toate acestea vor fi în întregime bunul vostru, al întregului popor“. Aici se urmărea acelaşi scop ca şi în decretul cu privire la controlul muncitoresc : să se activizeze masele, să se ridice conştiinţa lor în luptă. Cînd a sosit tov. Şlihter, Ilici l-a însărcinat să se ocupe imediat de primirea delegaţiilor de ţărani care veneau din întreaga ţară şi să le dea indicaţii concrete în legătură cu legea privitoare la confiscarea pămîntului. Apoi, arăta Ilici, trebuie preluat aparatul ministerului, trebuie lichidat sabotajul şi elaborat de urgenţă „Regulamentul“ cu privire la pămînt.
La 23 noiembrie s-a deschis Congresul extraordinar al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor. Vladimir Ilici a acordat acestui congres o mare importanţă şi a luat cuvîntul acolo de două ori. Dintre cei 330 de delegaţi, 195 erau socialişti-revoluţionari de stînga, şi aceştia reprezentau grupul principal. La congres se dădea lupta împotriva socialiştilor-revoluţionari de dreapta (care erau în număr de numai 65). După cel de-al doilea raport al lui Lenin s-a adoptat o rezoluţie care aproba activitatea Consiliului Comisarilor Poporului şi condiţiile acordului cu socialiştii-revoluţionari de stînga. Aceştia au acceptat să intre în guvern şi şi-au trimis, deşi cu oarecare întîrziere, reprezentanţi în comisariatele poporului. Kolegaev, socialist-revoluţionar de stînga, a devenit comisar al poporului pentru agricultură, dar nu şi-a început imediat activitatea.
În perioada şederii noastre la Petrograd, l-am văzut foarte puţin pe Ilici, deoarece el era mereu ocupat : stătea de vorbă cu delegaţii soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor, la el se ţineau într-una consfătuiri şi apoi lucra intens la întocmirea decretelor ce se puneau la baza Statului sovietic care abia se crea. E drept că pe seară sau noaptea tîrziu mă plimbam puţin cu el în jurul palatului Smolnîi ; acum Ilici simţea mai mult ca oricînd nevoia să împărtăşească cuiva gîndurile sale, să discute despre ceea ce îl frămînta mai mult. Dar aveam foarte puţin timp. Despre felul cum se desfăşurau lucrurile ştiam nu atît de la el, cît de la alţii. Pe coridoarele de la Smolnîi puteai întîlni oricînd o mulţime de activişti de partid. Conform vechiului obicei, tovarăşii care mă cunoşteau din străinătate, din timpul revoluţiei din 1905 sau din timpul activităţii în raionul Vîborg îmi împărtăşeau frămîntările lor, şi de aceea cunoşteam cu de-amănuntul situaţia din diferite domenii. Şi la secţia extraşcolară a Comisariatului poporului pentru învăţămînt venea multă lume. Pe atunci nu exista încă nici P.U.R., nici secţiile culturale ale sindicatelor, şi oamenii veneau la Comisariatul poporului pentru învăţămînt. Cu acest prilej povesteau foarte multe lucruri interesante despre starea de spirit a maselor. Îmi amintesc îndeosebi povestirea unui tovarăş care venise de pe front să ceară îndrumări cum să desfăşoare acolo activitatea culturală. Ei ne-a spus că în rîndurile soldaţilor domneşte o ură profundă faţă de şcoala boierească şi de întreaga cultură veche. Odată nişte soldaţi au înnoptat la un liceu. În cursul nopţii ei au rupt în bucăţi şi au călcat în picioare toate cărţile, hărţile şi caietele care s-au găsit în sertarele şi dulapurile din şcoală, au distrus tot materialul didactic. Spuneau : „Boierii blestemaţi şi-au ţinut aici copiii la învăţătură“. Mi-am amintit cum, pe la sfîrşitul secolului trecut, un muncitor, elev la şcoala duminicală, după ce a expus foarte corect toate argumentele care demonstrează că pămîntul este sferic, a încheiat cu un zîmbet ironic, foarte sceptic : „Numai că nu poţi crede toate astea, căci le-au născocit boierii“. Am stat de vorbă de multe ori cu Ilici despre această neîncredere a maselor faţă de vechea ştiinţă şi învăţătură. Mai tîrziu, la Congresul al III-lea al Sovietelor, Ilici a spus : „Înainte, întreaga inteligenţă, întregul geniu al omenirii crea numai pentru a asigura unora toate binefacerile tehnicii şi ale culturii şi a lipsi pe ceilalţi de lucrul cel mai necesar — cultura şi progresul. Acum însă toate minunile tehnicii, toate cuceririle culturii vor deveni un bun al întregului popor, şi de azi înainte inteligenţa şi geniul omenirii nu vor mai fi transformate niciodată în mijloace de constrîngere, în mijloace de exploatare. Noi ştim acest lucru, — şi nu merită oare să munceşti, nu merită oare să-ţi sacrifici toate forţele pentru această măreaţă sarcină istorică ? Şi oamenii muncii vor îndeplini această titanică muncă istorică, deoarece în ei sînt ascunse măreţele forţe dormitînde ale revoluţiei, ale renaşterii şi reînnoirii“[6]. Aceste cuvinte ale lui Ilici arătau maselor înapoiate că ştiinţa veche, pe care masele o urau atît de mult, rămîne ceva de domeniul trecutului şi că acum ştiinţa va lucra numai spre folosul maselor, aşa că masele trebuie să şi-o însuşească.
Secţia extraşcolară (Educaţia politică) se bizuia în activitatea sa pe legăturile cu muncitorii, în primul rînd cu cei din raionul Vîborg. Îmi amintesc cum am elaborat împreună cu ei „abecedarul cetăţeanului“, un fel de curs pe care trebuia să şi-l însuşească fiecare muncitor pentru a putea să participe la munca obştească, la activitatea Sovietelor şi a organizaţiilor care se creau în număr tot mai mare în jurul Sovietelor. Totodată, muncitorii ne povesteau ce se petrece în raion. Producţia începu să scadă, tinerii erau concediaţi din uzine, apăreau dificultăţi în ceea ce priveşte aprovizionarea cu alimente. La propunerea lui Vladimir Ilici, în ziua de 10 decembrie Consiliul Comisarilor Poporului a însărcinat o comisie specială să elaboreze problemele fundamentale ale politicii economice a guvernului şi să organizeze o consfătuire cu lucrătorii din domeniul aprovizionării cu alimente, pentru a se discuta măsurile practice de combatere a hoţiilor şi de îmbunătăţire a situaţiei oamenilor muncii. Două zile mai tîrziu, într-o şedinţă a Consiliului Comisarilor Poporului s-a adoptat hotărîrea, scrisă de Ilici, pe baza căreia uzinele care executau comenzi ale departamentului marinei treceau la o activitate productivă, utilă poporului. Uzinele militare nu puteau fi pur şi simplu închise, căci trebuia să se împiedice creşterea şomajului.
Ilici cerea să se organizeze cit mai repede activitatea Comisariatului poporului pentru aprovizionare, care trebuia să înlocuiască Ministerul aprovizionării ; aici rezistenţa vechiului aparat era deosebit de puternică, iar pe de altă parte trebuia să se meargă pe căi noi, să se antreneze în această muncă masele muncitoreşti, să se găsească forme pentru a le antrena.
Aşa se crea în primele săptămîni după Revoluţia din Octombrie aparatul sovietic, se sfărîmau vechile aparate ministeriale. Aparatul sovietic se construia cu mîini lipsite încă de experienţă şi de pricepere. Multe lucruri mai trebuiau puse la punct şi îmbunătăţite. Dar, apreciind ceea ce se realizase în această privinţă pînă la începutul anului 1918, putem spune că se desfăşurase o muncă uriaşă.
De Anul nou în raionul Vîborg s-a organizat o serbare cu prilejul plecării pe front a tovarăşilor din raion care făceau parte din Garda roşie. Mulţi dintre ei participaseră la lupta împotriva trupelor lui Kerenski, trimise asupra Petrogradului. Ei plecau pe front ca să facă propagandă pentru Puterea sovietică, să-i îndemne pe soldaţi să fie activi, să introducă în întreaga luptă spiritul revoluţionar. Sărbătorirea revelionului a avut loc în clădirea mare a şcolii de ofiţeri „Mihailovskoe“. Tovarăşii care urmau să plece pe front, ca, de altfel, toţi muncitorii din raionul Vîborg, voiau tare mult să-l vadă pe Ilici. De aceea am căutat să-l conving să meargă acolo, să serbeze primul revelion sovietic împreună cu muncitorii. Propunerea mea a fost pe placul lui Ilici. Am pornit la drum. Cu greu însă am reuşit să străbatem piaţa. Întrucît se desfiinţaseră intendenţii, nimeni nu curăţa zăpada şi şoferul a trebuit să dea dovadă de multă iscusinţă ca să-şi croiască drum printre troiene. Am ajuns la unsprezece şi jumătate seara. Marea sală „albă“ a şcolii „Mihailovskoe“ semăna cu un manej. Ilici, primit cu bucurie de muncitori, a urcat la tribună. Publicul aflat în sală l-a făcut să se înflăcăreze, şi deşi a vorbit simplu, fără fraze pompoase şi peroraţii, a expus lucrurile care îl preocupau mereu în ultima vreme, a arătat cum trebuie să-şi organizeze muncitorii într-un chip nou întreaga viaţă cu ajutorul Sovietelor. A spus şi cum trebuie să-şi desfăşoare munca printre soldaţi tovarăşii care plecau pe front. Cînd a terminat, sala a început să-l ovaţioneze. Patru muncitori, apucînd picioarele scaunului pe care şedea Ilici, l-au ridicat de mai multe ori cu scaun cu tot. La fel mi-au făcut şi mie. Apoi a început programul artistic, iar Ilici s-a dus să bea ceai la statul-major al şcolii, a mai stat de vorbă acolo cu oamenii şi după aceea am plecat acasă, fără ca tovarăşii să observe plecarea noastră. Ilici a păstrat o amintire foarte plăcută despre această seară. În 1920, cînd ne aflam la Moscova, el şi-a exprimat iarăşi dorinţa de a întîmpina anul nou împreună cu muncitorii şi am colindat atunci trei raioane.
În zilele vechii vacanţe de crăciun (24-29 decembrie st. v., 6-11 ianuarie st. n.) am plecat cu Ilici şi cu Maria Ilinicina în Finlanda. Tov. Kosiura, care lucra pe atunci la Smolnîi, ne-a aranjat la o casă de odihnă de acolo, unde se afla pe atunci şi tov. Berzin. Curăţenia excepţională specific finlandeză, perdeluţele de la ferestre i-au amintit lui Ilici de timpul cît locuise în condiţii de ilegalitate la Helsingfors, în Finlanda, în 1907 şi în 1917, înainte de revoluţie, cînd a scris acolo cartea „Statul şi revoluţia“. Nu reuşea însă să se odihnească. Uneori vorbea chiar cu voce scăzută, ca în trecut, cînd era nevoit să se ascundă, şi, deşi ne plimbam în fiecare zi, n-o făceam cu prea mare poftă. Ilici era preocupat mereu de diverse treburi şi scria mult. Considerînd că articolele scrise în cele patru zile de odihnă nu sînt bine puse la punct, el nu le-a publicat atunci. Aceste articole — „Cei speriaţi de prăbuşirea vechiului şi cei care luptă pentru nou“, „Cum trebuie organizată întrecerea ?“, „Proiect de decret cu privire la comunele de consum“ — au fost publicate abia la cinci ani după moartea sa, dar ele arată cum nu se poate mai bine ce-l preocupa pe atunci deosebit de intens pe Vladimir Ilici. El se gîndea cel mai mult cum trebuie să se organizeze mai bine viaţa economică de zi cu zi, cum să se creeze condiţii mai bune de trai muncitorilor, cum să se iasă din situaţia grea în care ne aflam, cum să se organizeze comunele de consum, aprovizionarea copiilor cu lapte, mutarea muncitorilor în locuinţe mai bune şi cum să se pună la punct în acest scop evidenţa şi controlul de zi cu zi, cum să se organizeze toată această acţiune pentru a se antrena la munca masele înseşi pentru a li se dezvolta iniţiativa. Ilici chibzuia cum să fie însărcinaţi cu această muncă cei mai talentaţi organizatori din rîndurile muncitorilor şi scria despre întrecere, despre rolul ei organizator.
N-am putut rămîne multă vreme la „odihnă“. După patru zile am pornit înapoi la Petrograd. Nu ştiu de ce mi s-au întipărit în minte drumul de iarnă, călătoria prin pădurile de pini ale Finlandei, minunata dimineaţă de atunci şi expresia de îngrijorare şi preocupare de pe faţa lui Ilici. El se gîndea la luptele viitoare. În zilele următoare trebuia să se rezolve problema Adunării constituante, care urma să se întrunească la 18 (5) ianuarie. La începutul anului 1918, problema Adunării constituante era absolut clarificată. Cînd în 1903, la Congresul al II-lea, s-a adoptat programul partidului, revoluţia socialistă părea încă o problemă a unui viitor foarte îndepărtat, iar scopul imediat al luptei clasei muncitoare era răsturnarea autocraţiei. Pe atunci Adunarea constituantă era o lozincă de luptă pentru înfăptuirea căreia, după congres, bolşevicii au luptat tot timpul mai ferm şi mai energic decît menşevicii. Pe atunci nimeni nu-şi închipuia în mod concret alte forme de organizare democratică a puterii în afară de republica burghezo-democratică. În timpul revoluţiei din 1905, Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, apărute în mod spontan în cursul luptei, au constituit germenii unei forme noi, apropiată maselor, a puterii de stat. În anii reacţiunii, Ilici a chibzuit profund la această nouă formă de organizare şi a comparat-o cu formele organizării de stat făurite în timpul Comunei din Paris. Revoluţia din februarie 1917 a creat, alături de guvernul provizoriu, şi o organizaţie a deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor din întreaga Rusie. La început Sovietele au mers la remorca burgheziei, care prin oamenii săi — menşevicii şi socialiştii-revoluţionari de dreapta — căuta să le folosească pentru a adormi conştiinţa maselor. Începînd din aprilie, cînd Lenin a sosit în Rusia, bolşevicii au desfăşurat o vastă propagandă în rîndul maselor cu scopul de a ridica conştiinţa de clasă a muncitorilor şi a păturilor celor mai sărace ale ţărănimii şi de a sprijini prin toate mijloacele desfăşurarea luptei de clasă.
Lozinca „Toată puterea în mîinile Sovietelor !“, pe care au înscris-o muncitorii şi ţăranii pe steagurile lor, hotăra de fapt direcţia în care urma să se desfăşoare lupta în Adunarea constituantă : o parte a adunării avea să fie pentru Puterea Sovietelor, iar alta pentru puterea burgheziei, sub forma unei republici burgheze de un tip sau altul. Congresul al II-lea al Sovietelor rezolvase dinainte problema tipului puterii, iar Adunarea constituantă nu trebuia decît să consfinţească forma de putere creată, să precizeze amănuntele. Aceasta era părerea bolşevicilor. Burghezia însă considera că Adunarea constituantă poate întoarce înapoi roata istoriei şi consfinţind puterea de tipul republicii burgheze, să lichideze Sovietele sau, în orice caz, să reducă la zero rolul lor. Înainte de Revoluţia din Octombrie avuseseră loc noi alegeri pentru Soviete ; în ele începuseră să predomine bolşevicii, care aplicau hotărîrile partidului,
Cu mult înainte de Revoluţia din Octombrie, partidul îşi dădea seama că Adunarea constituantă se va întruni într-o societate în care vor mai exista clase. Încă în 1905, în broşura „Două tactici ale social-democraţiei în revoluţia democratică“, analizînd rezoluţia „conferinţei“ menşevicilor care se ţinuse în vara anului 1905, în timpul Congresului al III-lea bolşevic al partidului, Vladimir Ilici a spus că menşevicii califică în rezoluţiile lor drept o „victorie hotărîtoare“ lozinca „Adunării constituante“, în timp ce „lozinca unei Adunări constituante a întregului popor a fost îmbrăţişată de burghezia monarhistă (vezi programul «Uniunii eliberării»), şi a fost îmbrăţişată tocmai în scopul escamotării revoluţiei, în scopul împiedicării unei victorii depline a revoluţiei, în scopul încheierii unui tîrg între marea burghezie şi ţarism“[7].
Doisprezece ani mai tîrziu, în Octombrie 1917, bolşevicii au preluat puterea, fără să mai aştepte vreo Adunare constituantă.
Dar guvernul provizoriu crease o serie de iluzii în jurul Adunării constituante. Pentru risipirea acestor iluzii, trebuia să se convoace Adunarea constituantă şi să se încerce punerea ei în slujba revoluţiei, iar dacă acest lucru s-ar dovedi imposibil, trebuia să se arate maselor că ea este dăunătoare, să se spulbere toate iluziile create, să se smulgă din mîinile duşmanului această armă de agitaţie împotriva noii puteri. Nu avea nici un rost să se amîne convocarea Adunării constituante, şi la 10 noiembrie s-a dat publicităţii hotărîrea Consiliului Comisarilor Poporului cu privire la convocarea Adunării constituante la data fixată. La 21 noiembrie C.E.C. din Rusia a adoptat hotărîrea corespunzătoare. Deţineau oare bolşevicii majoritatea în Adunarea constituantă ? Ei erau urmaţi de majoritatea covîrşitoare a proletariatului, în timp ce menşevicii îşi pierduseră aproape orice influenţă în rîndurile muncitorilor. În centrele hotărîtoare — Petrograd şi Moscova —, proletariatul nu numai că avea o orientare bolşevică, dar era şi călit de cei cincisprezece ani de luptă, era un proletariat conştient, revoluţionar. El a izbutit să ducă după sine ţărănimea. Lozincile „pentru pace“, „pentru pămînt“, adoptate la Congresul al II-lea al Sovietelor, au făcut ca bolşevicii să obţină jumătate din voturile soldaţilor şi matrozilor. Cea mai mare parte a ţăranilor a votat pentru socialiştii-revoluţionari. Aceştia s-au scindat în socialişti-revoluţionari de dreapta şi de stînga. Majoritatea o aveau socialiştii-revoluţionari de stînga, pe care îi urmau ţăranii săraci şi cei mai mulţi ţărani mijlocaşi. Se ştie că, după Congresul al II-lea al Sovietelor, Comitetul Central al socialiştilor-revoluţionari i-a exclus din partid pe socialiştii-revoluţionari de stînga, care participaseră la Congresul al II-lea al Sovietelor. La 23 noiembrie (8 decembrie), Congresul extraordinar al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor — la care a luat cuvîntul Lenin. — a recunoscut Puterea sovietică. A doua zi după raportul lui Ilici, întregul congres a plecat în plen la Smolnîi, unde se ţinea şedinţa Comitetului Executiv Central al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Rusia, şi s-a contopit cu acesta. Congresul extraordinar al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor a hotărît ca reprezentanţii socialiştilor-revoluţionari de stînga să facă parte din guvern. În aceeaşi zi Ilici a publicat în ziarul „Pravda“ articolul „Alianţa dintre muncitori şi ţăranii muncitori şi exploataţi“[8]. Congresul extraordinar al deputaţilor ţăranilor a arătat că, sub influenţa Revoluţiei din Octombrie şi a scrisorilor soldaţilor de pe front, care treceau în număr tot mai mare de partea bolşevicilor, satul, ţăranii săraci şi mijlocaşi s-au alăturat de asemenea Puterii sovietice. Ţărănimea încă nu înţelegea în ce constă diferenţa dintre socialiştii-revoluţionari de stînga şi cei de dreapta. Voturile erau date socialiştilor-revoluţionari în general, dar de fapt majoritatea era în mod vădit de partea socialiştilor-revoluţionari de stînga. Atunci Vladimir Ilici a prezentat C.E.C. din Rusia propunerea de a se introduce dreptul de rechemare a deputaţilor aleşi anterior. Dreptul de rechemare, a spus el, înseamnă de fapt dreptul de control asupra a ceea ce spune şi face deputatul. În virtutea tradiţiilor revoluţionare din trecut, acest drept mai există încă în S.U.A. şi în unele cantoane din Elveţia. Dreptul de rechemare a fost aprobat de C.E.C. din Rusia, şi la 6 decembrie 1917 a fost dat publicităţii decretul corespunzător. Încă din august guvernul provizoriu numise o comisie de organizare a alegerilor pentru Adunarea constituanta, alcătuită din cadeţi şi socialişti-revoluționari de dreapta. Comisia împiedica în fel şi chip munca de pregătire a alegerilor şi refuza să prezinte Consiliului Comisarilor Poporului un raport asupra desfăşurării alegerilor. La 6 decembrie, în ziua cînd s-a adoptat decretul cu privire la dreptul de rechemare, tov. Uriţki a fost numit comisar pentru conducerea activităţii comisiei. Comisia a refuzat să lucreze sub conducerea lui Uriţki, şi membrii ei au fost arestaţi. La 10 decembrie, însă, ei au fost eliberaţi din ordinul lui Lenin. La 6 decembrie C.E.C. din Rusia a hotărît ca Adunarea constituantă să-şi înceapă lucrările atunci cînd vor sosi la Petrograd 400 de delegaţi. La 11 decembrie socialiştii-revoluţionari de dreapta şi cadeţii au încercat să organizeze o demonstraţie, dar la ea a participat doar un număr relativ mic de intelectuali. N-au luat parte la ea nici muncitori, nici soldaţi. La 13 decembrie comisia pentru organizarea alegerilor a fost dizolvată. Bolşevicii desfăşurau o vastă agitaţie, lămurind problemele legate de Adunarea constituantă. La 14 decembrie, într-o şedinţă a C.E.C. din Rusia, Lenin a luat cuvîntul în problema Adunării constituante. El a spus : „Ni se propune să convocăm Adunarea constituantă aşa cum a fost concepută. Nu, să ne fie cu iertare ! Ea a fost concepută împotriva poporului. Noi am făcut revoluţia pentru a avea garanţia că Adunarea constituantă nu va fi folosită împotriva poporului... Să ştie poporul că Adunarea constituantă nu se va întruni aşa cum a vrut Kerenski. Noi am introdus dreptul de rechemare, şi Adunarea constituantă nu va fi aşa cum a conceput-o burghezia. Cînd ne mai despart cîteva zile de convocarea Adunării constituante, burghezia organizează războiul civil şi intensifică sabotajul, subminînd încheierea armistiţiului. Noi nu ne vom lăsa înşelaţi de lozinci formale. Ei vor să fie în Adunarea constituantă şi în acelaşi timp să organizeze războiul civil (în perioada aceea în sud, lîngă Rostov pe Don, se desfăşurau lupte sîngeroase, provocate de generalul Kaledin. — N.K.)... Vom spune poporului adevărul. Vom spune poporului că interesele lui sînt mai presus de interesele unei instituţii democratice. Nu trebuie să ne întoarcem la vechile prejudecăţi care subordonează interesele poporului democratismului formal. Cadeţii strigă : «Toată puterea în mîinile Adunării constituante», iar în realitate pentru ei acest lucru înseamnă : «Toată puterea în mîinile lui Kaledin». Trebuie să spunem acest lucru poporului, şi poporul ne va aproba“[9]. În ziua următoare — la 15 decembrie — Ilici a luat cuvîntul la Congresul al II-lea al deputaţilor ţăranilor din întreaga Rusie, care se desfăşura sub preşedinţia Spiridonovei ; congresul a fost foarte furtunos, şi socialiştii-revoluţionari de dreapta au părăsit congresul.
Devenea din ce în ce mai limpede că în jurul Adunării constituante se va desfăşura o luptă înverşunată. În rîndurile fracţiunii bolşevice din Adunarea constituantă au început şovăieli, au apărut tendinţe de dreapta. La 24 decembrie a avut loc o şedinţă a C.C., consacrată acestei probleme. S-a hotărît să se prezinte un raport al C.C. în cadrul fracţiunii din Adunarea constituantă şi să se elaboreze teze în problema Adunării constituante. Aceste sarcini au fost încredinţate lui Lenin. El a elaborat tezele, iar în ziua următoare a prezentat un raport la Smolnîi şi a dat citire tezelor la consfătuirea fracţiunii din Adunarea constituantă. Tezele au fost adoptate în unanimitate şi publicate în ziua următoare în ziarul „Pravda“. În ele se cerea limpede Adunării constituante să recunoască Puterea sovietică, să recunoască linia revoluţionară pe care o aplica Puterea sovietică în problemele păcii, pămîntului, controlului muncitoresc, în lupta împotriva contrarevoluţiei.
S-a stabilit ca Adunarea constituantă să-şi înceapă lucrările la 18 (5) ianuarie 1918.
Pregătirile în vederea Adunării constituante, pe care partidul le-a făcut cu atîta grijă şi minuţiozitate sub conducerea lui Ilici şi cu participarea sa activă, au constituit o etapă de cea mai mare importanţă în întărirea puterii sovietice. Aceasta a fost o luptă împotriva democraţiei burgheze formale, pentru o democraţie adevărată, care să permită maselor muncitoare să desfăşoare o uriaşă activitate revoluţionară în toate domeniile construirii orînduirii socialiste.
Munca desfăşurată în legătură cu convocarea Adunării constituante se adîncea pas cu pas, se sprijinea tot mai mult pe mase, organiza masele în vederea luptei, făcea să se apropie şi mai mult cadrele de partid şi sovietice de mase.
Mai trebuia depusă o vastă activitate în legătură cu pregătirea organizatorică şi cu desfăşurarea propriu-zisă a lucrărilor Adunării constituante.
Socialiştii-revoluţionari de dreapta vorbeau de necesitatea luptei împotriva bolşevicilor. Extremiştii din rîndurile lor au înjghebat o organizaţie militară, care a pus la cale la 1 ianuarie un atentat nereuşit împotriva lui Lenin. Această organizaţie pregătea în mod activ o rebeliune armată, care urma să izbucnească în ziua deschiderii Adunării constituante — (18(5) ianuarie). Formal, Comitetul Central al socialiştilor-revoluţionari nu sprijinea această organizaţie militară, dar avea cunoştinţă de activitatea ei şi o tolera. Organizaţia militară a stabilit legătura cu „Uniunea pentru apărarea Adunării constituante“, care îşi propunea ca scop să coordoneze acţiunile tuturor organizaţiilor antibolşevice. Din „Uniunea pentru apărarea Adunării constituante“ făceau parte socialiştii-revoluţionari de extremă dreaptă, menşevicii defensişti, socialiştii-populişti şi cîţiva cadeţi. Cu toate că a desfăşurat o activitate intensă, „Uniunea pentru apărare“ n-a izbutit să atragă de partea sa nici pe muncitori şi nici garnizoana din Petrograd ; agitaţia ei a avut succes numai în rîndurile micii burghezii.
Demonstraţia din 18(5) ianuarie a avut un caracter specific mic-burghez, dar prin oraş circulau zvonuri intense că se pregăteşte o rebeliune armată. Bolşevicii se pregăteau pentru a riposta. Adunarea constituantă trebuia să se întrunească la palatul Tavriceski. S-a organizat un stat-major militar, din care făceau parte : Sverdlov, Podvoiski, Proşian, Uriţki, Bonci-Bruevici şi alţii. Oraşul şi raionul Smolnîi au fost împărţite pe sectoare şi paza au preluat-o muncitorii. Pentru a menţine ordinea în palatul Tavriceski, în jurul lui şi în cartierele din apropiere, statul-major militar a adus un detaşament de pe crucişătorul „Aurora“ şi două companii de pe crucişătorul „Republica“. Rebeliunea armată pe care o pregătise „Uniunea pentru apărarea Adunării constituante“ n-a avut loc. S-a organizat doar o demonstraţie a micii burghezii sub lozinca „Toată puterea în mîinile Adunării constituante“. La întretăierea dintre bulevardele Nevski şi Liteinîi, această demonstraţie s-a ciocnit de o demonstraţie a noastră, muncitorească, care se desfăşura sub lozinca. „Trăiască Puterea sovietică“. A avut loc o ciocnire armată, care s-a rezolvat repede. V. D. Bonci-Bruevici se agita, telefona, dădea dispoziţii. Datorită măsurilor luate de el, drumul lui Vladimir Ilici de la Smolnîi la palatul Tavriceski a decurs într-un mod cît se poate de conspirativ. Bonci-Bruevici s-a urcat cu Vladimir Ilici în automobil, unde în prealabil ne instalase pe mine, pe Maria Ilinicina şi pe Vera Mihailovna Bonci-Bruevici. Printr-o ulicioară, am ajuns la palatul Tavriceski. Poarta era închisă, dar, la un semnal convenţional cu claxonul, s-a deschis, iar după ce am trecut, a fost zăvorîtă din nou. Garda ne-a condus în nişte încăperi special rezervate pentru Ilici. Ele se aflau în dreapta intrării principale, şi pentru a ajunge în sala de şedinţe trebuia să trecem printr-un coridor cu geamlîc. Lîngă intrarea principală se aflau nenumăraţi delegaţi, precum şi o mulţime de spectatori, şi, desigur, că lui Ilici i-a fost mai comod să intre printr-o intrare specială, dar îl cam enervau aceste combinaţii teatrale, excesiv de misterioase. Am stat şi am băut cîte un ceai. Mereu intrau diverşi tovarăşi. Îmi amintesc că au venit Kollontai şi Dîbenko. A trebuit să stăm multă vreme, căci avea loc o şedinţă destul de furtunoasă a fracţiunii bolşevice, prezidată de Varvara Nikolaevna Iakovleva, o tovarăşă din Moscova. În problema Adunării constituante, tovarăşii din Moscova erau fermi, unii exagerau chiar, vrînd să dizolve imediat Adunarea constituantă, nedîndu-şi seama că lucrurile trebuie organizate în aşa fel încît masele să înţeleagă clar de ce a fost necesar să se dizolve Adunarea constituantă.
Adunarea constituantă urma să fie deschisă de Iakov Mihailovici Sverdlov.
Şedinţa a început la orele 4 după-amiază. Plecînd la şedinţă, Vladimir Ilici şi-a amintit că îşi lăsase revolverul în palton. S-a dus să-l ia, dar nu l-a mai găsit, deşi acolo nu intrase nici un străin. Pe semne că revolverul îl luase cineva din pază. Ilici a început să-l mustre aspru pe Dîbenko pentru faptul că printre tovarăşii din pază nu există nici o disciplină. Lucrul acesta l-a tulburat pe Dîbenko. Cînd Ilici s-a întors de la şedinţă, Dîbenko i-a înmînat revolverul, pe care paza îl restituise.
I. M. Sverdlov a întîrziat puţin, şi Adunarea constituantă a hotărît ca şedinţa să fie deschisă de cel mai în vîrstă membru al ei, Şveţov (socialist-revoluţionar). Acesta s-a urcat la tribună şi a pornit să ţină un întreg discurs, dar tocmai în momentul acela a sosit Sverdlov, care s-a suit şi el la tribună, l-a dat la o parte pe Şveţov, i-a luat clopoţelul din mînă şi a anunţat cu vocea lui puternică şi groasă că C.E.C. al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor l-a însărcinat să deschidă şedinţa Adunării constituante. Apoi, în numele C.E.C., a citit „Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat“, publicată în ajun în ziarul „Pravda“. Declaraţia, concepută de Lenin şi redactată de el împreună cu tovarăşii Stalin şi Buharin, fusese adoptată de C.E.C. din Rusia, care totodată hotărîse că „orice încercare, indiferent de persoana sau de instituţia care ar face-o, de a-şi atribui unele funcţii sau altele ale puterii de stat va fi considerată ca o acţiune contrarevoluţionară. Orice încercare de acest fel va fi reprimată cu toate mijloacele de care dispune Puterea sovietică, inclusiv folosirea forţei armate“[10].
„Declaraţia“ glăsuia că „Rusia se declară republică a Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor. Toată puterea centrală şi locală aparţine acestor Soviete... Republica Sovietică Rusă se constituie pe baza unirii libere a unor naţiuni libere, ca federaţie a Republicilor Sovietice naţionale“. Totodată declaraţia aproba legile adoptate de Congresul al II-lea al Sovietelor. Se propunea Adunării constituante să ratifice hotărîrile adoptate de Consiliul Comisarilor Poporului. „Sprijinind Puterea sovietică şi decretele Consiliului Comisarilor Poporului, Adunarea constituantă consideră că misiunea ei se limitează la stabilirea bazelor fundamentale ale transformării socialiste a societăţii“[11]. Aripa de dreapta a Adunării constituante concepea cu totul altfel activitatea acesteia ; ea credea că Adunarea constituantă va prelua întreaga putere. Majoritatea delegaţilor erau de partea socialiştilor-revoluţionari de dreapta. Aceştia au propus ca preşedinte al adunării pe Cernov, iar bolşevicii şi socialiştii-revoluţionari de stînga au propus-o pe Spiridonova. Cernov a întrunit 244 de voturi, iar Spiridonova — 151 de voturi.
Bolşevicii au votat pentru Spiridonova, deoarece problema esenţială era dacă Adunarea constituantă va vota pentru Puterea sovietică sau nu. Socialiştii-revoluţionari de stînga mergeau pe atunci alături de bolşevici. În acel moment propunerea candidaturii Spiridonovei ajuta masele ţărăneşti să înţeleagă că clasa muncitoare îşi propune să acţioneze în strînsă alianţă cu ţărănimea, că bolşevicii se pronunţă pentru o asemenea alianţă. De aceea, candidatura Spiridonovei avea o mare însemnătate pe plan agitatoric.
După ce Cernov a fost ales preşedinte, au început dezbaterile. Cernov a vorbit în numele socialiştilor-revoluţionari de dreapta în problema pămîntului ; ca răspuns la cuvintele lui, pe băncile stîngii a răsunat : „Trăiască Sovietele, care au dat pămînt ţăranilor !“. Buharin, care a luat cuvîntul după Cernov, a propus să se discute în primul rînd declaraţia C.E.C. din Rusia, deoarece înainte de toate trebuie să se hotărască cu cine merge Adunarea constituantă : „cu Kaledin, cu iuncherii, cu fabricanţii, cu negustorii, cu directorii băncilor de scont, sau cu mantalele cenuşii — cu muncitorii, soldaţii şi matrozii ?“ Din partea menşevicilor a luat cuvîntul Ţereteli, care i-a atacat în fel şi chip pe bolşevici, agitînd spectrul războiului civil, şi a propus ca Adunarea constituantă să preia întreaga putere.
De atunci au trecut mulţi ani. Am văzut cum social-democraţia din Germania şi din alte ţări capitaliste, prin aceleaşi metode — cuvîntări mieroase, agitarea primejdiei războiului civil, făgăduieli de tot felul — a trădat cauza clasei muncitoare, i-a ajutat să vină la putere pe fascişti, pe aceşti ucigaşi sălbatici, adepţi sîngeroşi ai moşierilor şi capitaliştilor sortiţi pieirii, care se tem ca de moarte de comunişti. În vorbe, fasciştii propovăduiesc pacea civilă, iar în fapte îi ajută pe moşieri şi pe capitalişti să-i exploateze cu neruşinare pe oamenii muncii, să-i împingă în abisul unui nou război mondial, şi mai înverşunat decît cel trecut.
Bolşevicii îşi dădeau însă limpede seama unde ar duce înţelegerea cu socialiştii-revoluţionari de dreapta şi cu menşevicii. Adresîndu-se socialiştilor-revoluţionari de dreapta şi menşevicilor, tov. Skvorţov a spus : „Între noi totul s-a sfîrşit. Noi vom duce pînă la capăt Revoluţia din Octombrie împotriva burgheziei. Noi sîntem de o parte a baricadei, iar voi de cealaltă“.
Vladimir Ilici n-a luat cuvîntul. El şedea pe treptele tribunei, zîmbea ironic, glumea, din cînd în cînd îşi nota cîte ceva ; se simţea, nu ştiu cum, de prisos la această adunare. Printre hîrtiile lui s-a păstrat un început de articol, în care îşi împărtăşea impresiile de la această şedinţă a Adunării constituante : „O zi grea şi plictisitoare în elegantele încăperi ale palatului Tavriceski, care şi prin aspectul său se deosebeşte de palatul Smolnîi cam tot aşa cum elegantul, dar neînsufleţitul parlamentarism burghez se deosebeşte de aparatul sovietic, proletar, simplu, în multe privinţe încă dezordonat şi nedesăvîrşit, dar viu şi viabil“. „După o muncă sovietică, vie, adevărată printre muncitori şi ţărani care fac treabă, ocupaţi cu tăierea pădurii şi cu smulgerea rădăcinilor exploatării moşiereşti şi capitaliste, — deodată a trebuit să ne transportăm într-o «lume străină, a unui fel de apariţii de pe lumea cealaltă, din lagărul burgheziei şi ai acoliţilor, lingăilor, slugoilor şi apărătorilor ei, cu voie şi fără voie, conştienţi şi inconştienţi. Din lumea luptei maselor muncitoare şi a organizaţiei lor sovietice împotriva exploatatorilor — în lumea frazelor dulcege, a declamaţiilor pomădate, lipsite de conţinut, a nesfîrşitelor promisiuni, bazate, ca şi înainte, pe politica de conciliere cu capitaliştii“[12].
Pentru discutarea declaraţiei C.E.C. din Rusia s-au pronunţat numai 146 de deputaţi, iar contra au fost 247. Bolşevicii şi socialiştii-revoluţionari de stînga au cerut o pauză. Fracţiunea bolşevică din cadrul Adunării constituante s-a întrunit ca să discute cum să procedeze mai departe. S-a hotărît ca delegaţii bolşevici să nu se mai întoarcă în sala de şedinţe. Tovarăşii Raskolnikov şi Lobov au fost trimişi să declare că bolşevicii părăsesc Adunarea constituantă şi să arate motivele pentru care o fac. Fracţiunea a hotărît de asemenea să nu dizolve adunarea, ci s-o lase să-şi termine şedinţa. Aceasta a durat pînă în ziua de 6 ianuarie, la orele 4 şi 40 de minute, cînd deputaţii au plecat pe la casele lor. În ziua următoare, C.E.C. din Rusia a hotărît „să dizolve Adunarea constituantă“. Alte şedinţe n-au mai avut loc, deputaţii nu s-au mai întrunit.
Masele au primit cu indiferenţă dizolvarea Adunării constituante. Ea nu se bucura de nici un prestigiu, şi dizolvarea ei n-a impresionat pe nimeni. Astfel a fost înlăturat din drum un obstacol care stingherea continuarea muncii. S-a pus astfel capăt tendinţelor conciliatoriste.
Fusese înlăturată Adunarea constituantă, care împiedica mersul înainte, dar acum se punea o sarcină mult mai grea, şi anume : de a ieşi din prăpastia războiului imperialist, care ducea ţara la pieire.
La 8 noiembrie, Congresul al II-lea al Sovietelor a adoptat decretul asupra păcii. Primele zile de existenţă a Puterii sovietice au fost consacrate luptei armate împotriva trupelor lui Kerenski care atacau şi împotriva iuncherilor răsculaţi. Ele au fost consacrate de asemenea luptei împotriva şovăielilor conciliatoriste din sînul C.C. La 20 noiembrie, Consiliul Comisarilor Poporului a dat ordin Comandantului suprem, generalul Duhonin, să înceteze operaţiile militare şi să înceapă tratative de pace cu puterile cvadruplei alianţe (Germania, Austria, Turcia, Bulgaria). La 22 noiembrie, cînd în urma unei convorbiri prin fir direct s-a văzut că generalul Duhonin sabotează ordinul Consiliului Comisarilor Poporului, el a fost destituit, şi în locul său a fost numit tov. Krîlenko. În aceeaşi zi Vladimir Ilici a adresat un mesaj radiotelegrafiat către toate comitetele de regiment, divizie, corp, armată şi alte comitete, către toţi soldaţii armatei revoluţionare şi matrozii flotei revoluţionare, în care chema pe soldaţi şi matrozi să intervină activ în desfăşurarea evenimentelor. Ilici îşi punea principala speranţă nu în generali, ci în masele de soldaţi.
„Soldaţi ! — se spunea în apelul transmis prin radio — Cauza păcii este în inimile voastre. Nu îngăduiţi generalilor contrarevoluţionari să submineze măreaţa cauză a păcii, ţineţi-i sub pază pentru a evita ca soldaţii să se răfuiască cu de la sine putere cu ei, ceea ce ar fi nedemn de o armată revoluţionară, şi pentru a-i împiedica pe aceşti generali să se sustragă de la judecata care îi aşteaptă. Păstraţi cea mai riguroasă ordine revoluţionară şi militară.
Regimentele care se află pe poziţii să aleagă imediat împuterniciţi pentru a începe în mod oficial tratative de armistiţiu cu inamicul.
Consiliul Comisarilor Poporului vă dă dreptul să faceţi acest lucru.
Înştiinţaţi-ne prin toate mijloacele despre fiecare pas al tratativelor. Numai Consiliul Comisarilor Poporului are dreptul să semneze tratatul definitiv de armistiţiu.
Soldaţi ! Cauza păcii este în mîinile voastre ! Vigilenţă, stăpînire de sine, energie, şi cauza păcii va învinge !
În numele guvernului Republicii ruse
Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului,
V. Ulianov (Lenin)
Comisar al poporului pentru, treburile militare
şi comandant-şef, N. Krîlenko“[13]
La 21 noiembrie, guvernul sovietic s-a adresat reprezentanţilor ţărilor aliate cu Rusia, propunîndu-le să examineze decretul asupra păcii.
La 23 noiembrie Ilici a luat cuvîntul într-o şedinţă a C.E.C. din Rusia. El a spus că perspectivele noastre sînt foarte favorabile şi a vorbit despre fraternizarea revoluţionară. „Avem posibilitatea de a ne pune în legătură prin radiotelegraf cu Parisul, şi, cînd tratatul de pace va fi întocmit, vom avea posibilitatea de a face cunoscut poporului francez că tratatul poate fi semnat şi că de poporul francez depinde ca armistiţiul să fie încheiat în două ore. Să vedem ce va spune atunci Clemeaceau“[14]. La 23 noiembrie a început publicarea tratatelor secrete încheiate cu alte ţări. Ele au arătat limpede cu cîtă neruşinare guvernele minţeau masele, cum căutau ele să le prostească.
La 23 noiembrie guvernul sovietic a rugat şi ţările neutre, care nu erau amestecate în război, să anunţe pe cale oficială guvernelor inamice că guvernul sovietic este gata să înceapă tratative de pace.
La 27 noiembrie a venit răspunsul din partea comandantului şef german. El se declara de acord să înceapă tratative de pace.
Luînd cuvîntul în cadrul unei şedinţe a C.E.C. din Rusia, Ilici a spus la 23 noiembrie :
„Pacea nu poate fi încheiată numai de sus. Pacea trebuie dobîndită de jos. Noi nu avem nici un pic de încredere în generalii germani, dar avem încredere în poporul german. Fără participarea activă a soldaţilor, o pace încheiată de comandanţii-şefi nu ar fi trainică“[15].
În Germania, situaţia nu era de loc uşoară. Aprovizionarea cu alimente întîmpina mari dificultăţi. Poporul era obosit de război, şi guvernul german se gîndea că încheierea păcii cu Rusia ar putea să-i dea mînă liberă în lupta împotriva Franţei şi că, după ce o va învinge pe aceasta, va putea zdrobi apoi şi Rusia.
Cînd s-a primit răspunsul de la comandantul-şef german, Consiliul Comisarilor Poporului i-a întrebat imediat pe aliaţi (Franţa, Anglia, Italia, S.U.A.) dacă sînt de acord să înceapă la 1 decembrie tratative de pace cu puterile cvadruplei alianţe.
Aliaţii n-au răspuns, dar peste capul guvernului sovietic au adresat generalului Duhonin, care fusese destituit din funcţia sa, o notă de protest împotriva încheierii unei păci separate.
La 1 decembrie a plecat pe front delegaţia noastră, condusă de tov. Ioffe. Delegaţia era alcătuită din tov. Karahan, Kamenev, Sokolnikov, Biţenko, Mstislavski şi cîte un reprezentant al muncitorilor, ţăranilor, matrozilor şi soldaţilor.
În ziua următoare s-a publicat apelul Consiliului Comisarilor Poporului către muncitorii germani.
La 3 decembrie au început tratativele cu privire la armistiţiu. Delegaţia sovietică a dat citire unei declaraţii care proclama drept scop al tratativelor „realizarea unei păci generale, fără anexiuni şi contribuţii, garantîndu-se dreptul la autodeterminare naţională“, şi care propunea să se facă apel la toate celelalte ţări beligerante „de a participa la tratativele în curs“. La 5 decembrie s-a semnat acordul cu privire la încetarea operaţiilor militare pe timp de o săptămînă. În ziua de 7 decembrie, Comisariatul poporului pentru afacerile externe a propus din nou reprezentanţilor aliaţilor „să-şi definească atitudinea faţă de tratativele de pace“. La această propunere nu s-a primit nici un răspuns.
La 11 decembrie a plecat din nou la Brest delegaţia noastră, completată cu tovarăşii Pokrovski şi Veitman (Pavlovici).
La 13 decembrie s-au reluat tratativele de pace şi s-a încheiat un armistiţiu pînă la 14 ianuarie. Tratativele n-au dus însă la nici un rezultat.
La 25 decembrie germanii au declarat în numele cuadruplei alianţe că sînt de acord cu o pace fără anexiuni şi contribuţii, dar numai cu condiţia ca la tratatul de pace să adere toate ţările beligerante. Ei ştiau că acest lucru nu se va întîmpla, dar urmăreau ca prin această declaraţie să arunce asupra Antantei întreaga răspundere pentru continuarea războiului.
Pînă la sfîrşitul lunii decembrie tratativele au avut mai curînd un caracter agitatoric. Avantajul era că se realizase un armistiţiu temporar şi că se putea desfăşura pe scară largă agitaţia pentru pace în rîndurile trupelor noastre şi ale celor germane.
La începutul anului 1918 caracterul tratativelor s-a schimbat. În primele zile ale lunii ianuarie, Ludendorf şi Hindenburg, adepţii politicii militariste şi anexioniste, i-au trimis lui Wilhelm al II-lea un ultimatum, în care ameninţau că-şi vor prezenta demisia dacă nu se va satisface cererea lor de a se duce la Brest-Litovsk o politică net anexionistă şi de a se încredinţa comandamentului militar conducerea tratativelor. Şef al delegaţiei germane pentru tratativele de pace a fost numit generalul Hofmann.
Delegaţia noastră, condusă acum de Troţki, a plecat din nou la Brest în ziua de 7 ianuarie. Tratativele de pace au fost reluate la 9 ianuarie. De data aceasta delegaţia germană a venit cu ultimatumuri. Pînă în ziua de 20 ianuarie a devenit limpede că Germania pune problema în felul următor : ori continuarea războiului, ori o pace anexionistă, adică încheierea păcii, cu condiţia ca noi să cedăm toate teritoriile ocupate de germani, aceştia păstrîndu-le şi impunîndu-ne o contribuţie (camuflată sub pretextul că ar reprezenta plata pentru întreţinerea prizonierilor) în sumă de aproximativ 3 miliarde de ruble, eşalonată pe cîţiva ani.
Pe la mijlocul lunii ianuarie 1918 a izbucnit la Viena o grevă generală, provocată de agravarea foametei, de dorinţa de pace şi de indignarea muncitorilor faţă de tactica anexionistă folosită de puterile centrale la Brest-Litovsk. Greva a cuprins aproape întreaga ţară şi a dus la formarea unui Soviet de deputaţi ai muncitorilor. Peste cîteva zile o grevă la care, potrivit datelor oficiale, au participat 500.000 de muncitori, a izbucnit la Berlin. Au avut loc greve şi în alte oraşe. Se formau Soviete de deputaţi ai muncitorilor. Greviştii cereau proclamarea republicii şi încheierea păcii. Dar pînă la revoluţie mai era mult. Întreaga putere se afla în mîinile lui Wilhelm al II-lea, Hindenburg, Ludendorf, în mîinile burgheziei.
Ilici îşi punea mari speranţe în viitoarea revoluţie mondială. La 14 ianuarie, cu prilejul plecării pe front a primelor eşaloane ale armatei socialiste, el a spus : „Popoarele se trezesc şi aud chemarea înflăcărată a revoluţiei noastre, şi în curînd noi nu vom mai fi singuri, în armata noastră se vor încadra forţe proletare din alte ţări“[16].
Dar toate acestea erau deocamdată de domeniul viitorului. O particularitate a lui Ilici consta în faptul că el nu se autoamăgea niciodată, oricît de tristă ar fi fost situaţia, nu se lăsa îmbătat de succese, ştia întotdeauna să privească în mod lucid realitatea. Nu totdeauna îi venea uşor s-o facă. Ilici nu era cîtuşi de puţin un om al raţiunii reci, un jucător de şah care îşi calculează toate mişcările. El reacţiona la orice cu multă pasiune, dar avea o voinţă puternică, îi fusese dat să treacă prin multe, să chibzuiască la multe şi ştia să privească fără frică adevărul în faţă. Şi acum el a pus problema fără ocolişuri : pacea anexionistă este un lucru îngrozitor. Dar sîntem noi oare în stare să purtăm războiul ? Ilici discuta mereu cu delegaţiile de soldaţi care veneau de pe front, studia amănunţit situaţia de pe front şi starea armatei noastre, participase la consfătuirea reprezentanţilor primului congres general al armatei, consacrat problemei demobilizării armatei. În amintirile sale, tov. Podvoiski scrie următoarele despre acest congres : „Congresul a fost fixat pentru data de 25 decembrie 1917, dar a început la 30 decembrie... În aceste cinci zile s-au ţinut consfătuiri cu cei mai de seamă delegaţi, şi cu toate că ele au avut un caracter preliminar, au fost hotărîtoare. La una din aceste consfătuiri a asistat şi tovarăşul Lenin, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului. După ce a ascultat dările de seamă amănunţite, prezentate de delegaţii principalelor armate, tovarăşul Lenin a pus delegaţilor trei întrebări : 1) Există motive să presupunem că germanii vor începe o ofensivă împotriva noastră ? 2) În cazul unei ofensive a germanilor, ar putea armata noastră să evacueze din zona frontului departe, în spatele frontului, proviziile, echipamentul, artileria ? 3) Poate armata, în situaţia ei actuală, să oprească o ofensivă a germanilor ?
Majoritatea delegaţilor au răspuns afirmativ la prima întrebare şi negativ la celelalte două, dat fiind că soldaţii nu mai voiau să lupte şi dezertau în număr tot mai mare, iar caii erau istoviţi din pricina proastei aprovizionări cu furaje“. La această consfătuire au participat circa 300 de delegaţi, şi ea l-a convins pe Ilici că în momentul acela era cu totul imposibil să se continue lupta împotriva germanilor. Ilici nu s-a lăsat cîtuşi de puţin cuprins de pesimism. Pe atunci el desfăşura o campanie intensă pentru organizarea Armatei Roşii în vederea apărării ţării. El a afirmat însă răspicat că acum nu mai puteam continua războiul. „Duceţi-vă pe front“ — spunea Ilici tovarăşilor care credeau că războiul este posibil. „Staţi de vorbă cu soldaţii !“ — îi sfătuia el.
Recent, tov. Kravcenko mi-a relatat o convorbire pe care a avut-o cu Ilici în acea perioadă. Ea lucra la Motoviliha, în Ural. La Perm, în Ural, situaţia era cu totul alta decît la Petrograd. Acolo nu exista primejdia unei ofensive imediate a duşmanului şi, în general, pînă acolo ajungeau deocamdată puţini soldaţi de pe front. De aceea în Ural era o stare de spirit mai combativă. Muncitorii erau gata să pornească la luptă, organizau detaşamente, fabricau tunuri. Kravcenko a fost trimisă la Ilici ca să-i spună că Uralul va sprijini Puterea sovietică. Cînd a sosit la Petrograd, ea s-a dus la un tovarăş din Ural — Spunde, care lucra pe atunci la Banca de stat. De locuit, locuia tot acolo. Patul simplu de fier pe care dormea Spunde stătea stingher într-o sală mare de şedinţe. Acesta este un mic amănunt al vremurilor acelea, care completează tabloul schiţat cînd am arătat cum era ţinut Şipov, directorul arestat al aceleiaşi bănci. Tov. Spunde a trimis-o pe Kravcenko la Smolnîi, la Ilici. Pe coridoarele de la Smolnîi ea l-a întîlnit pe tov. Goloşcekin, care venise şi el din Ural cu aceleaşi însărcinări ca şi tov. Kravcenko. Şi el se ducea la Ilici. În timp ce stăteau de vorbă, Ilici a ieşit din biroul său. Zărindu-l pe Goloşcekin, Ilici s-a apropiat de ei şi i-a întrebat cum stau lucrurile în Ural. Ei i-au vorbit despre starea de spirit de acolo, i-au spus pentru ce au venit. „O să mai stăm de vorbă diseară — le-a zis Ilici, care arăta de parcă ar fi fost bolnav. — Deocamdată plimbaţi-vă puţin pe străzi şi ascultaţi ce spun soldaţii“. „Şi pînă seara, mi-a povestit Kravcenko, am ameţit de cîte am auzit, iar aceste impresii erau atît de puternice, încît au pus în umbră tot restul“. Tov. Kravcenko nici nu-şi mai aduce aminte dacă în seara aceea au mai stat de vorbă cu Ilici sau nu.
Tov. Goloşcekin îşi aminteşte şi el de această întîlnire. El povesteşte că Ilici l-a însărcinat să primească delegaţiile de soldaţi. Tov. Goloşcekin asculta rapoartele lor, căuta să afle care e starea lor de spirit, ce îi frămîntă, iar apoi se ducea la Ilici şi îi povestea. Ilici venea şi el să vorbească cu delegaţii, le răspundea la întrebări, le spunea cum stau lucrurile, aprindea în ei flacăra entuziasmului. Îndeplinind această sarcină, tov. Goloşcekin se convingea tot mai mult cîtă dreptate are Ilici. La Congresul al VII-lea n-a mai fost nevoie să fie convins, căci nu mai avea nici un fel de şovăieli.
La Congresul al VII-lea al partidului, care s-a ţinut la începutul lunii martie 1918, Ilici a spus că în primele săptămîni şi luni de după Revoluţia din Octombrie — în octombrie, noiembrie şi decembrie — am mers din triumf în triumf pe frontul intern împotriva contrarevoluţiei, împotriva duşmanilor Puterii sovietice. Acest lucru a fost cu putinţă fiindcă în acea perioadă imperialismului mondial nu-i ardea de noi. Revoluţia noastră s-a produs într-un moment cînd majoritatea covîrşitoare a ţărilor imperialiste treceau prin calamităţi nemaivăzute : milioane de oameni fuseseră măcelăriţi ; în cel de-al patrulea an al războiului ţările beligerante ajunseseră la un impas, la o răscruce, astfel că s-a pus în mod obiectiv problema dacă popoarele aduse într-o asemenea stare vor putea oare să lupte mai departe ? Era un moment cînd nici unul dintre cele două gigantice grupuri de rechini imperialişti nu putea să se năpustească imediat împotriva celuilalt, şi nu puteau nici să se unească împotriva noastră. La Congresul al VII-lea, Ilici a caracterizat prima perioadă a tratativelor de la Brest prin următoarele cuvinte : „Un paşnic animal domestic se afla lîngă un tigru şi încerca să-l convingă că trebuie să fie o pace fără anexiuni şi contribuţii“. În cea de-a doua jumătate a lunii ianuarie tratativele de la Brest au luat o altă întorsătură : fiara de pradă, imperialismul german ne-a apucat de gît. Trebuia să răspundem imediat : să acceptăm o pace anexionistă sau să continuăm războiul, ştiind dinainte că vom fi înfrînţi. În cele din urmă, Lenin a reuşit să-şi apere punctul de vedere, dar lupta din sînul partidului, care a durat două luni, a fost extrem de grea pentru Ilici. El stăruia să se încheie pacea. Era sprijinit în întregime de Sverdlov şi Stalin. De asemenea Smilga şi Sokolnikov îl urmau fără să şovăie. Însă majoritatea covîrşitoare a membrilor C.C. şi a tovarăşilor uniţi în jurul C.C., cu care se înfăptuise Revoluţia din Octombrie, erau împotriva lui Lenin, luptau împotriva punctului lui de vedere, antrenau la luptă comitetele. Atît Comitetul din Petrograd cît şi Comitetul regional Moscova erau împotriva lui Ilici. Fracţiunea comuniştilor „de stînga“ începuse să editeze la Petrograd un cotidian propriu — „Kommunist“ —, în care a ajuns să afirme tot soiul de inepţii — de pildă că este mai bine să se prăbuşească Puterea sovietică decît să se încheie o pace ruşinoasă, şi perorau pe tema luptei revoluţionare, neţinînd cîtuşi de puţin seama de forţele existente. Lor li se părea că a încheia pacea cu guvernul imperialist german înseamnă a ceda toate poziţiile revoluţionare, a trăda cauza proletariatului internaţional. Printre comuniştii „de stînga“ se aflau o serie întreagă de tovarăşi foarte apropiaţi nouă, cu care lucrasem cot la cot ani de-a rîndul şi la care găsisem sprijin în momentele cele mai grele ale luptei. În jurul lui Ilici s-a format un fel de gol. De cîte nu era el acuzat ! Troţki adoptase o poziţie aparte. Amator de vorbe sonore şi de atitudini pompoase, nici în cazul de faţă el nu era preocupat atît ca Ţara Sovietelor să iasă din război pentru a obţine un răgaz, pentru a-şi întări forţele şi a mobiliza masele, cît voia să-şi dea el însuşi importanţă. El spunea aşa : nu acceptăm o pace înjositoare, dar nici nu continuăm războiul. Ilici spunea că această poziţie a lui Troţki este boierească şi că lozinca lui echivalează cu o aventură, menită să lase în voia soartei şi să expună jafului ţara în care proletariatul ajunsese la putere şi începuse o măreaţă construcţie.
La început, cea mai mare parte a tovarăşilor din C.C. votau împotriva lui Lenin. La 24 (11) ianuarie majoritatea (nouă tovarăşi) a votat pentru propunerea lui Troţki : nu încheiem pacea, dar demobilizăm armata. Contra acestei propuneri au votat şapte tovarăşi. La 3 februarie (21 ianuarie), punîndu-se problema dacă este admisibil să încheiem acum pacea, 5 tovarăşi au votat pentru, 9 contra ; la 17 februarie 5 au votat să se propună imediat Germaniei pacea, iar 6 au votat contra : la 18 februarie, punîndu-se la vot chestiunea dacă trebuie să propunem germanilor restabilirea păcii, 6 au fost pentru, iar 7 contra.
Raportul de forţe s-a schimbat abia în urma modificării situaţiei, cînd la 23 februarie germanii şi-au făcut cunoscute condiţiile, au cerut să se dea răspunsul în 48 de ore şi totodată au dezlănţuit o ofensivă energică, cucerind oraş după oraş. Lenin a declarat că, dacă se va continua politica frazeologiei revoluţionare, el va ieşi din C.C. şi din guvern. Punîndu-se la vot problema dacă să se accepte sau nu condiţiile germane, rezultatul a fost următorul : 7 pentru, 4 contra, iar 4 s-au abţinut de la vot ; printre aceştia a fost şi Troţki, care nu voia să-şi asume răspunderea într-un moment atît de important şi într-o problemă atît de importantă. Celor 5 care votaseră în permanenţă pentru încheierea păcii chiar şi pe baza condiţiilor germane (Lenin, Sverdlov, Stalin, Sokolnikov, Smilga) li s-au alăturat Zinoviev şi Stasova. Adversarilor păcii li s-a acordat libertatea de a face agitaţie în sprijinul punctului lor de vedere.
Dar ofensiva germanilor i-a adus foarte repede pe toţi la realitate ; în momentul cînd a început Congresul al VII-lea al partidului, majoritatea covîrşitoare se alăturase punctului de vedere susţinut de Lenin. În ziua de 8 martie Congresul al VII-lea al partidului a adoptat cu 30 de voturi pentru, 12 contra şi 4 abţineri o rezoluţie cu privire la necesitatea de a se aproba tratatul de pace semnat la Brest-Litovsk. La 16 martie, Congresul al IV-lea al Sovietelor, întrunit la Moscova, a ratificat tratatul de la Brest cu 784 voturi pentru, 261 contra şi 115 abţineri.
Îmi amintesc de două momente din perioada luptei pentru încheierea păcii de la Brest. La 21 ianuarie 1918 s-a ţinut o şedinţă lărgită a C.C. Ilici ajunsese la cuvîntul de încheiere, şi o serie de tovarăşi îl priveau cu ostilitate. El îşi expunea punctul de vedere, dar era evident că îşi pierduse orice speranţă de a-i mai convinge pe cei de faţă. Şi acum parcă îl aud spunîndu-mi cu amărăciune şi cu o voce extrem de obosită, după ce terminase raportul : „Hai să mergem !“ Pentru Ilici n-ar fi fost o bucurie mai mare decît să vadă că armata noastră poate porni la ofensivă, sau să afle că în Germania a izbucnit o revoluţie care ar fi pus capăt războiului. El ar fi fost bucuros să nu aibă dreptate. Dar cu cît erau mai optimişti tovarăşii, cu atît mai prudent devenea Ilici. Îmi amintesc şi de o altă întîmplare. În perioada aceea grea de la jumătatea lunii ianuarie pînă la sfîrșitul lunii februarie mă plimbam adesea cu Ilici în jurul palatului Smolnîi, pe cheiurile Nevei. Lui Ilici îi venea tare greu şi în astfel de momente simţea nevoia să vorbească cu glas tare cuiva apropiat despre ceea ce îl frămînta. Nu-mi mai amintesc cuvintele sale, dar ele concordau cu ceea ce spusese la Congresul al VII-lea al partidului. Şi astăzi mă cuprinde emoţia cînd citesc această cuvîntare. Parcă aud glasul lui Ilici, cu toate intonaţiile sale, spunînd : „Va fi bine dacă proletariatul german va fi în stare să pornească la acţiune. Dar aţi măsurat voi acest lucru, aţi găsit voi un instrument care să stabilească că revoluţia germană se va naşte în cutare sau cutare zi ? Nu, voi nu ştiţi acest lucru şi nici noi nu-l ştim. Voi mizaţi totul pe o carte. Dacă se naşte revoluţia, totul este salvat. Desigur ! Dar dacă ea nu va lua cursul dorit de noi, dacă ea nu va birui mîine, cum rămîne atunci ? Atunci masa vă va spune : aţi procedat ca nişte aventurieri, aţi mizat pe acest mers fericit al evenimentelor, care n-a avut loc, v-aţi dovedit incapabili să faceţi faţă situaţiei ivite în locul revoluţiei internaţionale, care va veni neapărat, dar care astăzi nu e coaptă încă“[17].
Citesc aceste rînduri şi mă copleşesc amintirile. Ne plimbam pe cheiul Nevei. Se lăsase amurgul. Spre apus, deasupra Nevei, cerul era scăldat într-o lumină roşiatică — culoarea amurgului iarna la Petrograd. Acest apus îmi amintea de prima întîlnire cu. Ilici la Klasson, în 1894, cînd am fost invitaţi „la clătite“. Întorcîndu-ne de pe Ohta, am mers cu tovarăşii pe cheiul Nevei, şi ei mi-au povestit despre fratele lui Ilici. Iar acum mă plimbam cu Ilici pe cheiul Nevei, şi el îmi repeta mereu argumentele sale, îmi demonstra de ce poziţia „nu încheiem pace, dar nici nu purtăm război“ este fundamental greşită. Apoi am pornit înapoi spre casă. Deodată Ilici s-a oprit, faţa-i obosită s-a luminat pe neaşteptate, a ridicat capul şi a zis : „Dar dacă totuşi ?“, adică : dar dacă în Germania a şi început revoluţia ? Am ajuns la Smolnîi. Sosiseră telegrame în care se anunţa că germanii îşi continuă ofensiva. Ilici s-a întunecat şi mai mult la faţă şi, adus de spate, a ieşit din odaie să telefoneze. Revoluţia a izbucnit în Germania abia la 9 noiembrie 1918. La 13 noiembrie 1918, C.E.C. din Rusia a denunţat tratatul de la Brest.
[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 33, E.S.P.L.P. 1957, pag. 98. — Nota red.
[2]. N. P. Gorbunov : „Amintiri despre Lenin“, Editura partidului, 1933, pag. 15-16. — Nota red.
[3]. Op. cit., pag. 16, 17.
[4]. V. I. Lenin, Opere, vol. 26, Editura politică, 1959, pag. 278. — Nota red.
[5]. Op. cit., pag. 286-287 și 288-290.
[6]. Op. cit., pag. 473-474.
[7]. V. L Lenin, Opere, vol. 9, E.S.P.L.P. 1955, pag. 30. — Nota red.
[8]. V. I. Lenin, Opere, vol. 26, Editura politică, 1959, pag. 323-325. — Nota red.
[9]. Op. cit., pag. 344.
[10]. Op. cit., pag. 419.
[11]. Op. cit., pag. 415, 417.
[12]. Op. cit., pag. 422.
[13]. Op. cit., pag. 304.
[14]. Op. cit., pag. 306.
[15]. Op. cit., pag. 308.
[16]. Op. cit., pag. 411.
[17]. V. I. Lenin, Opere, vol. 27, Editura politică, 1959, pag, 86. — Nota red.