Încă în noiembrie 1904, în broşura „Campania zemstvelor şi planul «Iskrei»“[1], iar apoi în decembrie, în articolele din numerele 1-3 ale ziarului „Vpered“, Ilici scria că se apropie timpul luptei adevărate, deschise a maselor pentru libertate. El simţea clar că în curînd va avea loc explozia revoluţionară. Dar una era să simţi iminenţa revoluţiei şi altceva să afli că ea a şi început. De aceea, cînd s-a primit la Geneva ştirea despre cele petrecute la 9 ianuarie, cînd s-a aflat forma concretă în care a început revoluţia, în jurul nostru parcă totul s-a schimbat, tot ce existase pînă în acel moment a rămas de domeniul trecutului. Ştirea despre evenimentele de la 9 ianuarie a ajuns la Geneva în dimineaţa zilei următoare. Mergeam cu Vladimir Ilici spre bibliotecă şi pe drum ne-am întîlnit cu soţii Lunacearski, care veneau la noi. Mi-a rămas întipărită în minte faţa Annei Aleksandrovna, soţia lui Lunacearski, care de emoţie nici nu putea vorbi, ci agita numai manşonul. Ne-am îndreptat spre cantina emigranţilor, ţinută de soţii Lepeşinski, spre care se îndreptaseră instinctiv toţi bolşevicii de îndată ce auziseră de evenimentele din Petrograd. Simţeam nevoia de a fi împreună. Cei adunaţi aproape nici nu vorbeau între ei, atît erau de emoţionaţi. Am intonat cîntecul „În lupta fatală voi jertfă aţi căzut...“. Pe feţele tuturor se citea încordarea. Ne dădeam seama cu toţii că revoluţia a început, că au fost rupte cătuşele credinţei în ţar, că acum „veni-va o vreme : poporul trezit — uriaş şi puternic şi liber va fi“.
Au început zile febrile pentru toţi cei care trăiam în emigraţie la Geneva : aşteptam cu sufletul la gură apariţia ziarului local „Tribuna“[2].
Toate gîndurile lui Ilici erau aţintite spre Rusia.
Curînd a sosit la Geneva Gapon. La început el a nimerit la socialiştii-revoluţionari ; aceştia au căutat să înfăţişeze lucrurile ca şi cum Gapon ar fi fost omul „lor“, iar toată mişcarea muncitorească din Petrograd ar fi fost de asemenea rezultatul activităţii lor. Ei îi făceau o reclamă nemaipomenită lui Gapon, îl ridicau în slăvi. Pe atunci Gapon era în centrul atenţiei generale, şi ziarul englezesc „Times“ îi plătea sume uriaşe pentru fiecare rînd pe care-l scria.
Cîtva timp după sosirea lui Gapon la Geneva, într-o seară a venit la noi o femeie din partea socialiştilor-revoluţionari şi i-a comunicat lui Vladimir Ilici că Gapon vrea să-l vadă. S-a convenit ca întîlnirea să aibă loc pe teren neutru, la o cafenea. Deşi se întunecase, Ilici nu aprinse lumina în odaia sa şi se plimba dintr-un colţ în altul al odăii.
Recent, un tovarăş a exclamat indignat : cum a putut Vladimir Ilici să aibă de-a face cu Gapon ? !
Desigur, Ilici ar fi putut să nu-i dea nici o atenţie lui Gapon, ştiind dinainte că de la un popă nu te poţi aştepta la nimic bun. Aşa a şi procedat Plehanov, bunăoară, care l-a primit foarte rece pe Gapon. Dar forţa lui Ilici consta tocmai în faptul că pentru el revoluţia era vie ; el ştia s-o privească în faţă, s-o cuprindă în toată varietatea ei, îşi dădea seama, înţelegea ce vor masele. Iar masa poţi s-o cunoşti numai prin contactul cu ea. Pe Ilici îl interesa să ştie cum reuşea Gapon să influenţeze masa.
Cînd s-a întors de la întrevederea cu Gapon, Vladimir Ilici mi-a povestit impresiile sale. Pe atunci Gapon era cuprins încă de suflul revoluţiei. Cînd vorbea despre muncitorii din Petrograd, se aprindea, clocotea de indignare, de revoltă împotriva ţarului şi a slugilor acestuia. Revolta sa era în mare măsură naivă, dar cu atît mai sinceră. Ea corespundea perfect revoltei maselor muncitoreşti. „Numai că trebuie să înveţe — mi-a spus Vladimir Ilici. — I-am zis : Nu-ţi pleca urechea la linguşeli, ci învaţă ; altfel, ai să fii doborît“.
La 8 februarie Vladimir Ilici scria în numărul 7 al ziarului „Vpered“ : „Este de dorit ca G. Gapon, care a trăit şi a simţit atît de profund trecerea de la concepţiile poporului inconştient din punct de vedere politic la concepţiile revoluţionare, să reuşească să ajungă la claritatea concepţiei revoluţionare despre lume necesară unui militant politic“[3].
Dar Gapon n-a ajuns niciodată la această claritate. Ei era fecior de ţăran ucrainean înstărit şi a păstrat pînă la sfîrşit legătura cu familia sa, cu satul său. Ei cunoştea bine nevoile ţăranilor, limba pe care o vorbea era simplă şi apropiată de masa muncitorească ignorantă, şi poate că originea sa, legătura sa cu satul au constituit unul dintre secretele succesului său, dar era greu să întîlneşti un om atît de îmbibat de mentalitatea clericală ca Gapon. În trecut nu cunoscuse niciodată mediul revoluţionar, iar din fire nu era un revoluţionar, ci un popă şiret, gata să accepte orice compromisuri. Într-o zi a povestit : „La un moment dat am început să am îndoieli, credinţa mi se zdruncinase. M-am îmbolnăvit rău şi am plecat în Crimeea. Pe atunci trăia acolo un pustnic despre care se spunea că duce o viaţă de sfînt. M-am dus la el ca să-mi întăresc credinţa. Cînd am ajuns, am găsit lume adunată lîngă un pîrău, iar pustnicul tocmai slujea. În pîrău era o adîncitură — pasămite calul sfîntului Gheorghe călcase acolo. Fleacuri, fireşte. Dar — îmi zic eu — nu-i asta principalul. Credinţa bătrînului e adîncă. După slujbă m-am apropiat de el să mă binecuvînteze, dar el şi-a scos odăjdiile şi a spus : «Am rînduit aici o prăvălie de lumînări şi am vîndut o grămadă !» Poftim credinţa lui ! Am ajuns acasă mai mult mort decît viu. Aveam pe atunci un prieten, pictorul Vereşceaghin. El mi-a spus : «Lasă-te de preoţie !» M-am gîndit însă că în sat părinţii mei se bucură de cinste, că taica este staroste și că, dacă am să fac lucrul ăsta, toţi or să-i arunce în obraz : fiul tău s-a răspopit ! Şi am rămas preot“.
Această povestire îl caracterizează cum nu se poate mai bine pe Gapon.
Nu ştia să studieze. Îşi pierdea destul timp învăţînd să călărească şi să tragă la ţintă, dar cu cărţile stătea prost. E adevărat că la sfatul lui Ilici s-a apucat să citească lucrările lui Plehanov, dar o făcea ca o obligaţie. Gapon nu ştia să înveţe din cărţi. El însă nu ştia să înveţe nici din viaţă. Mentalitatea clericală era ca un văl pe ochii lui. Cînd a ajuns din nou în Rusia, a decăzut pînă la ticăloasa îndeletnicire de provocator.
Chiar din primele zile ale revoluţiei, Ilici a sezisat limpede întreaga perspectivă. El şi-a dat acum seama că mişcarea va creşte ca o avalanşă, că poporul revoluţionar nu se va opri la jumătatea drumului, că muncitorii vor porni la luptă împotriva autocraţiei. Numai după luptă se va putea vedea dacă muncitorii vor fi învingători sau învinşi. Iar pentru a învinge, trebuie să fii cît mai bine înarmat.
Ilici a avut întotdeauna un fel de simţ deosebit, o înţelegere profundă pentru frămîntarile clasei muncitoare în momentul respectiv.
Orientîndu-se după burghezia liberală, care abia trebuia să fie urnită din loc, menşevicii spuneau că revoluţia aşteaptă să fie „declanşată“ ; Ilici ştia însă că muncitorii au şi hotărît să lupte pînă la capăt. Şi Ilici era alături de ei. El ştia că nu e permis să te opreşti la jumătatea drumului, ca acest lucru ar demoraliza în asemenea măsură clasa muncitoare, ar face să scadă atît de mult energia în luptă şi ar aduce prejudicii atît de imense cauzei, încît nu trebuia acceptat sub nici o formă. Şi istoria a dovedit că în revoluţia din 1905 clasa muncitoare a suferit o înfrîngere, dar n-a fost învinsă : hotărîrea ei de a lupta n-a fost frîntă. Acest lucru nu-l înţelegeau cei care îl atacau pe Lenin pentru „rigiditatea“ lui, cei care după înfrîngere n-au ştiut să spună altceva decît că „nu trebuia să se pună mîna pe arme“. Dar dacă voiai să rămîi credincios clasei tale, nu puteai să nu pui mîna pe arme, avangarda n-avea dreptul să părăsească în luptă clasa sa.
Şi Ilici chema neobosit avangarda clasei muncitoare — partidul — la luptă, la organizare, la înarmarea maselor. El scria despre aceasta în ziarul „Vpered“, precum şi în scrisorile pe care le trimetea în Rusia.
„9 ianuarie 1905 a scos la iveală întreaga rezervă uriaşă de energie revoluţionară a proletariatului şi întreaga insuficienţă a organizării social-democraţilor“ — scria Vladimir Ilici la începutul lunii februarie în articolul „Trebuie oare să organizăm revoluţia ?“[4] În fiecare rînd al acestui articol el cerea să se treacă de la vorbe la fapte.
Ilici nu numai că a recitit şi a studiat în modul cel mai amănunţit tot ce au scris Marx şi Engels despre revoluţie şi insurecţie, dar a citit şi multe cărţi de artă militară, a cercetat sub toate aspectele tehnica insurecţiei armate, organizarea ei. El s-a ocupat de această problemă mult mai serios decît se ştie, şi discuţiile sale despre grupele de şoc în timpul războiului de partizani, „despre grupurile de cinci şi de zece“ nu reprezentau flecăreala unui profan, ci un plan chibzuit sub toate aspectele.
Bibliotecarul de la „Société de lecture“ vedea venind devreme în fiecare dimineaţă pe revoluţionarul rus îmbrăcat în pantaloni ieftini, cu manşetele răsucite după obiceiul elveţienilor ca să nu se murdărească. Uita să le îndrepte la loc. De cum intra în bibliotecă, lua cartea lăsată din ajun despre lupta de baricade, despre tehnica ofensivei, se aşeza la locul său obişnuit, la măsuţa de lîngă fereastră, îşi netezea cu un gest obişnuit părul rar de pe capul chel şi se cufunda în lectură. Se scula numai din cînd în cînd pentru a lua din raft un dicţionar mare, unde căuta explicaţia unui termen necunoscut, iar apoi se plimba în lungul şi în latul camerei. După aceea se aşeza la masă şi cu scrisul său mărunt înşira ceva repede şi concentrat pe coli de hîrtie.
Bolşevicii căutau prin toate mijloacele să trimită arme în Rusia, dar ceea ce se realiza era o picătură de apă într-un ocean. În Rusia, la Petrograd, s-a constituit Comitetul de luptă, dar el acţiona încet. Ilici scria la Petrograd : „În această muncă, schemele, discuţiile şi vorbele despre funcţiunile Comitetului de luptă şi despre drepturile lui sînt cele mai puţin potrivite. Aici e nevoie de o energie extraordinară, fără seamăn. Constat cu groază, zău cu groază, că de mai bine de o jumătate de an se vorbeşte de bombe, dar nu s-a confecţionat nici una ! Şi vorbesc oameni cît se poate de învăţaţi... Îndreptaţi-vă spre tineret, domnilor ! Iată singurul remediu universal. Altfel, zău, veţi întîrzîa, totul îmi arată acest lucru, şi veţi rămîne numai cu «savante» note, planuri, schiţe, scheme, cu minunate reţete, dar fără o organizaţie, fără o activitate vie... Nu cereţi nici un fel de formalităţi, lăsaţi-vă păgubaşi — pentru dumnezeu — de toate schemele, daţi dracului toate «funcţiile, drepturile şi privilegiile»“[5].
Bolşevicii făceau mult pentru pregătirea insurecţiei armate, manifestînd adesea un eroism fără margini, riscîndu-şi viaţa în fiecare clipă. Pregătirea insurecţiei armate — iată care era lozinca bolşevicilor. Despre insurecţia armată vorbea şi Gapon.
Curînd după sosirea sa la Geneva, el a prezentat un proiect de înţelegere de luptă între partidele revoluţionare. În ziarul „Vpered“ (nr. 7 din 8 februarie 1905) Vladimir Ilici a apreciat propunerea lui Gapon şi a analizat amănunţit întreaga problemă a înţelegerilor de luptă[6].
Gapon şi-a asumat sarcina de a aproviziona cu arme pe muncitorii din Petrograd. El primea tot felul de donaţii şi cumpăra arme din Anglia. În sfîrşit, lucrurile au fost puse la punct. S-a găsit un vapor — „John Grafton“, al cărui căpitan a acceptat să transporte armele şi să le debarce pe o insulă în apropiere de frontiera rusă. Neavînd nici o idee despre felul cum se organizează transporturile ilegale, Gapon îşi închipuia că totul e mult mai simplu decît era în realitate. Pentru a organiza această acţiune, el a luat de la noi un paşaport fals ; i s-au încredinţat anumite legături şi a plecat la Petrograd. Pentru Vladimir Ilici această acţiune însemna că se trece de la vorbe la fapte. Muncitorii aveau nevoie de arme cu orice preţ. Dar planul a eşuat. Vaporul „John Grafton“ a dat peste un banc de nisip şi n-a putut nicicum să se apropie de insula stabilită. Dar nici la Petrograd Gapon n-a izbutit să facă nimic. El a trebuit să se ascundă prin locuinţele sărăcăcioase ale muncitorilor, să trăiască sub un nume fals. Stabilirea legăturilor care i se dăduseră era extrem de dificilă, iar adresele socialiştilor-revoluţionari cu care trebuia să se înţeleagă în privinţa recepţionării transportului s-au dovedit imaginare. Numai bolşevicii au trimis pe insulă oameni de-ai lor. Toate acestea l-au deprimat înspăimîntător pe Gapon. A trăi în ilegalitate, a suferi de foame şi a nu te arăta nimănui e cu totul altceva decît a vorbi fără nici un risc la adunări, în faţa a mii de oameni. Transporturile conspirative de arme puteau fi organizate numai de oameni cu totul diferiţi de Gapon în ceea ce priveşte călirea revoluţionară, oameni gata de orice sacrificii despre care să nu afle nimeni...
O altă lozincă lansată de Ilici era sprijinirea luptei ţăranilor pentru pămînt. Acest sprijin ar fi dat clasei muncitoare posibilitatea de a se bizui în lupta sa pe ţărănime. Vladimir Ilici a acordat întotdeauna multă atenţie problemei ţărăneşti. În timpul discutării programului partidului în vederea Congresului al II-lea, Vladimir Ilici a formulat şi a susţinut cu căldură lozinca prin care se cerea să se restituie ţăranilor fîşiile de pămînt — „otrezki“ — care li se luaseră în timpul reformei din 1861.
El considera că pentru a atrage ţărănimea trebuie să se formuleze revendicări concrete, la care ţăranii ţin în mod deosebit. După cum social-democraţii începuseră agitaţia printre muncitori cu lupta pentru a avea la dispoziţie apă fiartă de ceai, pentru reducerea zilei de lucru, pentru plata la timp a salariilor, tot aşa ţărănimea trebuia organizată în jurul unei lozinci concrete.
Anul 1905 l-a făcut pe Ilici să revadă această problemă. Discuţiile cu Gapon, care era ţăran de origine şi păstrase legături cu satul, convorbirile cu Matiuşehko, matroz de pe crucişătorul „Potemkin“, şi cu o serie de muncitori care veneau din Rusia şi cunoşteau bine situaţia de la sate i-au arătat lui Ilici că lozinca cu privire la „otrezki“ nu mai este suficientă, că trebuie formulată o lozincă mai largă, şi anume confiscarea pămînturilor moşiereşti, bisericeşti şi ale familiei imperiale. Nu degeaba studiase Ilici, la timpul său, cu atîta rîvnă culegerile statistice şi stabilise amănunţit legătura economică dintre oraş şi sat, dintre marea şi mica industrie, dintre clasa muncitoare şi ţărănime. El şi-a dat seama că venise momentul cînd această legătură economică trebuia să constituie baza unei puternice influenţe politice a proletariatului asupra ţărănimii. El considera că numai proletariatul este o clasă revoluţionară pînă la capăt.
Îmi amintesc de următoarea întîmplare. Într-o zi, Gapon l-a rugat pe Vladimir Ilici să asculte un manifest scris de el. A început să-l citească cu mult patos. Manifestul era plin de blesteme la adresa ţarului. „N-avem nevoie de ţar — se spunea în manifest. — Pămîntul să aibă un singur stăpîn — dumnezeu, iar voi toţi să fiţi arendaşii, lui !“ (pe atunci mişcarea ţărănească mai mergea pe linia luptei pentru reducerea arenzilor). Vladimir Ilici a izbucnit în rîs. Imaginea era din cale afară de naivă, dar pe de altă parte reieşea cît se poate de limpede ce anume îl apropia pe Gapon de mase : ţăran el însuşi, trezea la muncitorii care mai păstraseră strînse legături cu satul setea de pămînt cuibărită în ei.
Rîsul lui Vladimir Ilici îi tulbură pe Gapon. „Poate că ceva nu e bine — a spus el. — Spuneţi-mi şi o să îndrept“. Vladimir Ilici deveni dintr-o dată serios. „Nu — răspunse el —, nu se poate îndrepta nimic. Eu am un mod de a gîndi cu totul altul, aşa că scrie în limba dumitale, aşa cum vezi dumneata lucrurile“.
Îmi amintesc şi de o altă întîmplare. Era după Congresul al III-lea, după răscoala de pe „Potemkin“. Matrozii de pe crucişătorul „Potemkin“ fuseseră internaţi în România şi trăiau intr-o mizerie cruntă. Pe atunci Gapon avea mulţi bani : încasa pentru amintirile sale, apoi i se trimiteau şi tot felul de donaţii pentru cauza revoluţiei. El alerga zile întregi ca să cumpere haine pentru potemkinişti. Într-o zi a sosit la Geneva matrozul Matiuşenko, unul dintre participanţii de seamă la răscoala de pe „Potemkin“. El s-a împrietenit imediat cu Gapon şi erau nedespărţiţi.
Tot pe atunci a sosit la noi un tînăr din Moscova (nu-mi mai aduc aminte numele lui conspirativ). Era vînzător la un depozit de cărţi şi intrase de curînd în rîndurile social-democraţilor. Venise cu o însărcinare din Moscova. Tînărul cu bujori în obraji povesti cum şi de ce a devenit social-democrat, iar apoi începu să arate pe larg de ce este just programul partidului social-democrat şi să-l expună punct cu punct, cu înflăcărarea unui neofit. Vladimir Ilici dădea semne de plictiseală şi plecă la bibliotecă, lăsîndu-mă pe mine să-l tratez pe tînăr cu ceai şi să scot de la el ceea ce se putea afla. Tînărul continua să expună programul, în timpul acesta au venit Gapon şi Matiuşenko. Mă pregăteam să le dau şi lor ceai, dar în acel moment tînărul a ajuns tocmai la „otrezki“. Auzind ce spunea tînărul, care începuse să demonstreze că ţăranii nu trebuie să meargă mai departe de lupta pentru „otrezki“, Matiuşenko exclamă furios : „Tot pămîntul trebuie să fie al poporului !“.
Nu ştiu pînă unde s-ar fi ajuns dacă n-ar fi venit Ilici. Dîndu-şi repede seama pe ce temă s-a pornit disputa, el n-a mai intrat în fondul problemei, ci i-a luat pe Gapon şi pe Matiuşenko în odaia lui. Eu am căutat să-l expediez cît mai repede pe tînăr.
În sînul ţărănimii creştea o largă mişcare revoluţionară. La conferinţa din decembrie de la Tammerfors, Ilici a propus să se scoată cu totul din program punctul referitor la „otrezki“.
În locul lui s-a introdus un punct care prevedea sprijinirea acţiunilor revoluţionare ale ţărănimii, mergîndu-se pînă la confiscarea pămînturilor moşiereşti, bisericeşti, mănăstireşti, ale statului şi ale familiei imperiale.
Altfel vedea lucrurile social-democratul german Kautsky, care se bucura în acea vreme de o influenţă uriaşă. El scrisese pe atunci, în revista „Neue Zeit“[7] că în Rusia mişcarea revoluţionară de la oraşe trebuie să rămînă neutră în problema relaţiilor dintre ţărănime şi moşieri.
Acum Kautsky este bine cunoscut ca unul din principalii trădători ai cauzei muncitorimii, dar pe atunci era considerat un social-democrat revoluţionar. Cînd spre sfîrşitul secolului trecut, un alt social-democrat german — Bernstein — pornise lupta împotriva marxismului, căutînd să demonstreze că teoria lui Marx trebuie revizuită, că multe părţi ale ei s-au învechit, s-au perimat, că scopul (socialismul) nu înseamnă nimic şi că mişcarea e totul, Kautsky s-a ridicat împotriva lui Bernstein, luînd apărarea învăţăturii lui Marx. Datorită acestui fapt, Kautsky avea pe atunci aureola celui mai revoluţionar şi mai consecvent discipol al lui Marx. Afirmaţia lui Kautsky n-a zdruncinat însă convingerea lui Ilici că revoluţia rusă poate să învingă numai sprijinindu-se pe ţărănime.
Teza lui Kautsky l-a determinat pe Ilici să verifice dacă acesta expune just punctul de vedere al lui Marx şi Engels. Vladimir Ilici a început să studieze care a fost atitudinea lui Marx faţă de mişcarea agrară din America din 1848 şi care a fost atitudinea lui Engels în 1885 faţă de Henry George[8]. În aprilie Vladimir Ilici a terminat articolul „Marx despre «împărţirea pămînturilor» de tip american“.
Articolul se încheie cu cuvintele : „Nu cred să existe pe lume o ţară în care ţărănimea să treacă prin atîtea suferinţe, să fie atît de asuprită şi batjocorită ca în Rusia. Cu cît această asuprire a fost mai neagră, cu atît trezirea ţărănimii va fi acum mai puternică, cu atît asaltul ei revoluţionar va fi mai de neînvins. Proletariatul revoluţionar conştient are datoria să susţină din toate puterile acest asalt, pentru a nu lăsa piatră pe piatră din vechea, blestemata Rusie iobăgistă-absolutistă înrobită, pentru a crea o nouă generaţie de oameni, liberi şi curajoşi, pentru a crea o ţară nouă, republicană, în care lupta noastră proletară pentru socialism să se desfăşoare în toată amploarea ei“[9].
La Geneva, centrul bolşevic îşi avea sediul în clădirea situată la întretăierea vestitei Rue de Carouge, locuită de emigranţi ruşi, şi cheiul rîului Arve. Aici se aflau redacţia ziarului „Vpered“, secţia de expediţie şi cantina bolşevică a soţilor Lepeşinski ; tot aici locuiau familiile Bonci-Bruevici, Liadov (Mandelstam) şi llin. La Bonci-Bruevici veneau mereu Orlovski, Olminski şi alţii. Cînd s-a întors din Rusia, Bogdanov s-a înţeles cu Lunacearski, care a venit la Geneva şi a intrat la redacţia ziarului „Vpered“. Lunacearski s-a dovedit un orator strălucit şi contribuia foarte mult la întărirea poziţiilor bolşevice. De atunci Vladimir Ilici a prins multă simpatie pentru Lunacearski, îl bucura prezenţa lui şi îi lua serios partea, chiar şi atunci cînd Lunacearski era în dezacord cu membrii redacţiei ziarului. De altfel, şi Anatoli Vasilievici era întotdeauna deosebit de însufleţit şi de spiritual în prezenţa lui. Îmi amintesc cum odată — mi se pare în 1919 sau 1920 —, întorcîndu-se de pe front, Anatoli Vasilievici îi povestea lui Vladimir Ilici impresiile sale. În timp ce-l asculta, ochii lui Vladimir Ilici străluceau.
Lunacearski, Vorovski şi Olminski constituiau o întărire serioasă pentru ziarul „Vpered“. Vladimir Dmitrievici Bonci-Bruevici, care avea în grijă problemele administrative, era mereu bine dispus, făcea diferite planuri grandioase, se ocupa intens de tipografie.
Bolşevicii se adunau aproape în fiecare seară la cafeneaua „Landold“ şi stăteau pînă tîrziu la o halbă de bere, discutînd despre evenimentele din Rusia şi făcînd planuri.
Mulţi plecau, iar alţii se pregăteau de plecare.
În Rusia se desfăşura agitaţia pentru convocarea Congresului al III-lea. De la Congresul al II-lea se produseseră multe schimbări, viaţa ridicase numeroase probleme noi, astfel încît convocarea congresului era absolut necesară. Majoritatea comitetelor s-au pronunţat pentru convocarea lui. S-a constituit un Birou al comitetelor majorităţii1). C.C. a cooptat o mulţime de membri noi, printre care şi menşevici ; în majoritatea sa, Comitetul Central era împăciuitorist şi împiedica în fel şi chip convocarea Congresului al III-lea. După ce C.C.-ul a fost arestat la Moscova în locuinţa scriitorului Leonid Andreev, membrii C.C. rămaşi liberi au acceptat să se convoace congresul.
Congresul s-a ţinut la Londra. Majoritatea era în mod evident de partea bolşevicilor, şi de aceea menşevicii nu s-au prezentat la congres, ci şi-au întrunit delegaţii la o conferinţă la Geneva.
Din partea C.C. au venit la congres Sommer (căruia i se mai spunea Mark şi Liubimov) şi Winter (Krasin). Mark era extrem de posomorît, iar Krasin avea o înfăţişare de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Delegaţii au atacat vehement C.C.-ul pentru poziţia sa împăciuitoristă. Mark şedea întunecat şi tăcea. Krasin tăcea şi el, sprijinindu-şi capul într-o mînă, dar avea un aer atît de imperturbabil, de parcă toate aceste reproşuri violente nu l-ar fi privit cîtuşi de puţin. Cînd i-a venit rîndul, a prezentat raportul, cu o voce calmă, neridicînd nici o obiecţie împotriva acuzaţiilor aduse ; a devenit clar pentru toată lumea că nu mai era nimic de discutat, că poziţia lui împăciuitoristă rămăsese de domeniul trecutului şi că de acum înainte el avea să treacă în rîndurile bolşevicilor, cu care va merge pînă la capăt.
Astăzi membrii partidului cunosc activitatea importantă şi de mare răspundere pe care a desfăşurat-o Krasin în timpul revoluţiei din 1905, înarmînd detaşamentele de luptă, conducînd pregătirea lor etc. Toate acestea se făceau în mod conspirativ, fără zarvă, dar consumau multă energie. Vladimir Ilici cunoştea mai bine decît oricine această muncă a lui Krasin şi de atunci l-a apreciat întotdeauna foarte mult.
Din Caucaz au sosit patru tovarăşi : Miha Ţhakaia, Alioşa Djaparidze, Leman şi Kamenev. Ei aveau însă numai trei mandate. Vladimir Ilici a întrebat : ale cui sînt mandatele, căci mandate sînt numai, trei, iar oameni — patru ? Cine a obţinut majoritatea de voturi ? Miha a răspuns revoltat : „Parcă la noi în Caucaz — se votează ? Noi hotărîm în toate problemele tovărăşeşte. Am fost trimişi patru, iar numărul mandatelor nu are nici o importanţă“. Miha era cel mai în vîrstă dintre participanţii la congres. Lui i s-a încredinţat sarcina de a deschide congresul. Comitetul din Polesie era reprezentat prin Leva Vladimirov. Îi scrisesem de multe ori în Rusia despre sciziune, dar el nu reacţiona în nici un fel. Răspunzînd la scrisorile în care noi relatam atacurile martoviştilor, el ne scria ce fel de manifeste s-au difuzat şi în ce cantitate, unde au avut loc în Polesie greve şi demonstraţii. La congres Leva s-a arătat a fi un bolşevic ferm.
Din Rusia au mai venit la congres Bogdanov, Postolovski (Vadim), Rumeanţev (P.P.), Rîkov, Sammer, Zemleacika, Litvinov, Skrîpnik, Bur (A. E. Essen), Şklovski, Kramolnikov şi alţii.
La congres totul arăta că în Rusia mişcarea muncitorească este în avînt. S-au adoptat rezoluţii cu privire la insurecţia armată, în problema guvernului revoluţionar provizoriu, a atitudinii faţă de tactica guvernului în ajunul revoluţiei, a acţiunilor făţişe ale P.M.S.D.R., a atitudinii faţă de mişcarea ţărănească, faţă de liberali, faţă de organizaţiile social-democrate naţionale, în legătură cu propaganda şi agitaţia, despre partea care s-a rupt de partid etc.
La propunerea lui Vladimir Ilici, care a prezentat un raport în problema agrară, punctul cu privire la „otrezki“ a fost trecut la note, pe primul plan punîndu-se problema confiscării pămînturilor moşiereşti, bisericeşti şi ale familiei imperiale.
Alte două probleme caracteristice Congresului al III-lea au fost : problema celor două centre şi problema raporturilor dintre muncitori şi intelectuali.
La Congresul al II-lea predominaseră teoreticienii şi activiştii practicieni care lucrau mult pentru partid într-o formă sau alta, dar ale căror legături cu organizaţiile din Rusia, abia în curs de formare, erau extrem de slabe.
Congresul al III-lea avea o altă înfăţişare. În Rusia, în această perioadă, organizaţiile se închegaseră deja ; existau comitete ilegale, care lucrau în condiţii conspirative excepţional de grele. Din pricina acestor condiţii, aproape nicăieri comitetele nu cuprindeau muncitori, dar ele exercitau o mare influenţă asupra mişcării muncitoreşti. Manifestele, „dispoziţiile“ comitetului corespundeau stării de spirit a maselor muncitoreşti, şi acestea simţeau că sînt conduse ; de aceea comitetele se bucurau de o mare popularitate în rîndul maselor, iar acţiunile lor aveau pentru majoritatea muncitorilor un nimb de mister. Muncitorii se adunau adesea separat de intelectuali pentru a discuta problemele fundamentale ale mişcării. La Congresul al III-lea s-a primit o declaraţie din partea unui număr de 50 de muncitori din Odesa în principalele probleme privind divergenţele dintre menşevici şi bolşevici. În declaraţie se spunea că la adunarea la care s-a discutat această problemă n-a participat nici un intelectual.
„Tovarăşul din comitet“ era de obicei un om destul de încrezut. El îşi dădea seama ce influenţă uriaşă are activitatea comitetului asupra maselor şi nu recunoştea în general nici un fel de democraţie internă de partid. „Tovarăşii din comitete“ spuneau că numai din pricina acestei democraţii au loc căderile şi că oricum există legătura cu mişcarea. În sinea lor, ei aveau întotdeauna un pic de dispreţ pentru „străinătate“„ considerînd că celor de acolo li s-a urcat la cap viaţa de huzur şi de aceea se ceartă. Ar fi bine, ziceau ei, „să-i punem niţel să lucreze în condiţiile din Rusia“. „Tovarăşul din comitet“ nu accepta dominaţia străinătăţii şi, totodată, nu dorea inovaţii. El nu voia şi nu ştia să se adapteze condiţiilor în rapidă schimbare.
În perioada 1904—1905 aceşti „tovarăşi din comitete“ au depus o activitate vastă, dar mulţi dintre ei se adaptau extrem de greu la condiţiile luptei făţişe şi ale posibilităţilor legale în creştere.
La Congresul al III-lea n-au participat muncitori — în orice caz n-a fost nici o figură de muncitor cît de cît remarcabilă. Numele conspirativ de Babuşkin nu avea nici o legătură cu muncitorul Babuşkin, care se afla pe atunci în Siberia ; acest nume conspirativ, după cîte îmi aduc aminte, îl purta tov. Şklovski. În schimb, erau la congres mulţi „tovarăşi din comitete“. Cel care pierde din vedere acest aspect al Congresului al III-lea nu va înţelege multe lucruri din procesele lui verbale.
Problema „înfrînării străinătăţii“ era pusă nu numai de „tovarăşii din comitete“, ci şi de alţi activişti de seamă. În fruntea opoziţiei faţă de străinătate se afla Bogdanov.
La congres s-au spus multe lucruri nechibzuite, dar Vladimir Ilici nu prea le-a pus la inimă. El considera că, datorită revoluţiei care se dezvolta, importanţa străinătăţii scădea, ceas cu ceas, ştia că nici el nu va mai zăbovi mult în străinătate ; singurul lucru care îl preocupa era ca C.C.-ul să informeze repede organul central (de acum înainte organul central trebuia să poarte denumirea de „Proletarii“ ; deocamdată acesta mai trebuia să fie editat în străinătate). Ei stăruia de asemenea să se organizeze întrevederi periodice între grupul din străinătate şi cel din Rusia al C.C.
Mai acută era problema introducerii muncitorilor în comitete.
Vladimir Ilici susţinea cu deosebită înflăcărare că este necesar să se introducă muncitori în comitete. „Pentru“ erau Bogdanov, „cei din străinătate“ şi publiciştii. „Contra“ erau „tovarăşii din comitete“. Atît Vladimir Ilici, cît şi „tovarăşii din comitete“ puneau multă pasiune în discutarea problemei. „Tovarăşii din comitete“ au stăruit să nu se adopte o rezoluţie în această privinţă : doar nu se putea adopta o rezoluţie în sensul că muncitorii nu trebuie introduşi în comitete !
Luînd cuvîntul în cadrul dezbaterilor, Vladimir Ilici a spus : „Cred că trebuie să privim problema mai larg. A-i introduce pe muncitori în comitete nu este numai o sarcină pedagogică, ci şi una politică. Muncitorii au instinct de clasă şi, după ce capătă oarecari deprinderi politice, devin destul de repede social-democraţi consecvenţi. Aş ţine mult ca în cadrul comitetelor noastre să fie 8 muncitori la 2 intelectuali. Dacă recomandarea făcută în publicaţii — ca, în măsura posibilului, să fie introduşi muncitori în comitete — s-a dovedit insuficientă, ar fi bine ca ea să fie făcută în numele congresului. Dacă veţi avea o directivă clară şi precisă dată de congres, veţi avea un mijloc radical de luptă împotriva demagogiei : iată voinţa clară a congresului“[10].
Vladimir Ilici susţinuse şi înainte în repetate rînduri că este necesar să se introducă un număr cît mai mare de muncitori în comitete. Ei scrisese despre aceasta şi în 1903 în „Scrisoare către un tovarăş“. Acum, susţinînd la congres acelaşi punct de vedere, el a vorbit cu deosebită aprindere, întrerupîndu-i adesea de la locul său pe alţi vorbitori. Cînd Mihailov (Postolovski) a spus : „În felul acesta, în practică, intelectualilor li se cere foarte puţin, iar muncitorilor — peste măsură de mult“, Vladimir Ilici a exclamat : „Absolut just !“. Exclamaţia sa a fost acoperită de corul „tovarăşilor din comitete“ : „Nu-i just !“.
Cînd Rumeanţev a spus : „În Comitetul de la Petersburg există un singur muncitor, deşi acolo se activează de vreo 15 ani“, Vladimir Ilici a strigat : „E revoltător !“.
Apoi, în încheierea dezbaterilor, Ilici a spus : „Nu am putut sta liniştit cînd auzeam spunîndu-se că nu există muncitori potriviţi pentru a fi membri ai comitetelor. Problema se tărăgănează ; pe semne că în partid există o boală. Muncitorii trebuie introduşi în comitete“. Dacă Ilici n-a fost prea mîhnit de faptul că punctul său de vedere n-a avut succes la congres, aceasta s-a datorat numai faptului că el ştia că revoluţia care se apropia va tămădui radical partidul de nepriceperea de a imprima comitetelor un caracter muncitoresc.
La congres s-a mai pus o problemă importantă : propaganda şi agitaţia.
Îmi amintesc că într-o zi a sosit la Geneva o fată din Odesa care ni s-a plîns : „Muncitorii ridică în faţa comitetului pretenţii imposibile. Ei vor să facem propagandă. Oare e posibil acest lucru ? Noi nu putem să le oferim decît agitaţie !“.
Cele spuse de fata din Odesa au produs asupra lui Ilici o impresie destul de puternică. A fost ca un fel de introducere la dezbaterile cu privire la propagandă. S-a constatat — despre aceasta au vorbit şi Zemleacika, şi Miha Ţhakaia şi Desniţki — că vechile forme de propagandă nu mai sînt folosite şi că propaganda s-a transformat în agitaţie. O dată cu creşterea uriaşă a mişcării muncitoreşti, propaganda prin viu grai şi chiar agitaţia în general nu mai puteau satisface cerinţele mişcării ; era nevoie de literatură de popularizare, de un ziar popular, de literatură pentru ţărani, pentru naţionalităţile care vorbeau alte limbi...
Viaţa ridica sute de probleme noi, cu neputinţă de rezolvat în cadrul vechii organizaţii ilegale. Ele puteau fi soluţionate numai organizîndu-se în Rusia un cotidian şi o mare editură legală. Deocamdată însă libertatea presei nu era cucerită. S-a hotărît să se editeze în Rusia un ziar ilegal, să se constituie acolo un grup de publicişti, obligaţi să aibă grijă de ziarul popular. Era clar însă că toate acestea nu erau decît paliative.
La congres s-a vorbit mult despre lupta revoluţionară, care lua amploare. S-au adoptat rezoluţii cu privire la evenimentele din Polonia şi din Caucaz. „Mişcarea devine din ce în ce mai largă — a spus un delegat din Ural. — A venit de mult vremea să nu mai considerăm Uralul drept un ţinut înapoiat, aflat într-o stare de somnolenţă, incapabil de a acţiona. Greva politică din Lîsva, numeroasele greve de la diferite uzine, diversele indicii ale stării de spirit revoluţionare, mergînd pînă la tot felul de acte de teroare pe moşii şi în întreprinderi, care aveau forma unor demonstraţii spontane de proporţii mici — toate acestea arată că Uralul se află în ajunul unei mari mişcări revoluţionare. Este foarte probabil ca în Ural această mişcare să ia forma insurecţiei armate. Uralul a fost primul ţinut unde muncitorii au făcut uz de bombe şi chiar de tunuri (la uzina din Votkinsk). Tovarăşi, nu uitaţi Uralul !“.
Se înţelege de la sine că Vladimir Ilici a discutat multă vreme cu delegatul din Ural.
În general, Congresul al III-lea a trasat just linia luptei. Menşevicii au rezolvat aceleaşi probleme într-un alt chip. Vladimir Ilici a arătat deosebirea principială dintre rezoluţiile Congresului al III-lea şi rezoluţiile conferinţei menşevice în broşura „Două tactici ale social-democraţiei în revoluţia democratică“[11].
Ne-am întors la Geneva. Am fost numită în comisia pentru redactarea proceselor-verbale ale congresului împreună cu Kamski şi Orlovski. Kamski însă a plecat, iar Orlovski era extrem de ocupat. La Geneva, unde după congres veniseră destul de mulţi dintre delegaţi, s-au verificat procesele-verbale. Pe atunci nu existau nici un fel de stenografe şi nici secretari speciali ; procesele-verbale erau scrise pe rînd de doi delegaţi la congres, iar apoi mi se predau mie. Nu toţi delegaţii la congres erau buni secretari. Fireşte, la congres nu fusese timp să se recitească procesele-verbale. De aceea, la Geneva s-a organizat la cantina soţilor Lepeşinski o verificare a proceselor-verbale împreună cu delegaţii. Bineînţeles, fiecare delegat găsea că ideea lui a fost notată greşit şi voia să mai adauge cîte ceva. Nu se permitea să se facă însă nici o adăugire, iar modificările se puteau introduce numai în cazul cînd ceilalţi delegaţi recunoşteau că ele corespund realităţii. Era o muncă foarte grea. S-au produs şi conflicte. Skrîpnik (Şcenski) a cerut să i se dea procesele-verbale acasă, iar cînd eu i-am răspuns că atunci va trebui să le dăm tuturor şi că nu va mai rămîne nimic din ele, s-a revoltat şi a adresat un protest scris cu litere de tipar către C.C. pentru că nu i s-au dat procesele-verbale.
După ce s-a terminat munca cu ciornele, Orlovski a mai pierdut şi el destulă vreme pentru redactarea proceselor-verbale.
În iulie au sosit primele procese-verbale ale şedinţelor noului C.C. În ele se spunea că menşevicii din Rusia nu sînt de acord cu „Iskra“ şi că vor participa şi ei la boicot[12], că C.C.-ul, deşi a discutat problema sprijinirii mişcării ţărăneşti, n-a întreprins deocamdată nimic şi vrea să se sfătuiască cu agronomii.
Scrisoarea era extrem de laconică.
Scrisoarea următoare despre activitatea C.C. a fost şi mai laconică. Ilici era teribil de nervos. După ce la congres respirase atmosfera rusească, suporta greu faptul că era rupt de activitatea din Rusia.
Pe la mijlocul lunii august, Ilici a încercat într-o scrisoare să convingă C.C. „să nu mai fie mut“, să nu se mai limiteze la discutarea problemelor în cadrul său. „C.C. are nu ştiu ce cusur intern“ — scria el membrilor din Rusia ai Comitetului Centrai.
În scrisorile ulterioare el face aspre observaţii pentru că nu se îndeplineşte hotărîrea cu privire la informarea regulată a organului central al partidului.
Într-o scrisoare din septembrie adresată lui „August“, Ilici scrie : „Este o utopie să ne aşteptăm la deplină solidaritate în cadrul C.C. sau în rîndurile agenţilor lui. «Avem de-a face nu cu un cerc, ci cu un partid», dragă prietene !“.
În scrisoarea către Gusev din 13 octombrie 1905 el arată, că, paralel cu pregătirea insurecţiei armate, este necesar să se desfăşoare şi lupta pe tărîm profesional, dar că ea trebuie dusă în spirit bolşevic, combătîndu-se menşevicii şi în acest domeniu.
La Geneva începea să se simtă că se apropie proclamarea libertăţii presei. Apăruseră editori care se ofereau care mai de care să editeze în mod legal broşurile ilegale apărute în străinătate. „Burevestnik“ din Odesa, editura „Malîh“ şi altele — toate îşi ofereau serviciile.
C.C. propunea sa nu se încheie nici un fel de contracte, întrucît proiecta să organizeze o editură proprie.
La începutul lunii octombrie s-a pus problema ca Ilici să plece în Finlanda, unde urma să aibă o întrevedere cu C.C., dar desfăşurarea evenimentelor a făcut să se schimbe această hotărîre. Vladimir Ilici începu să se pregătească pentru plecarea în Rusia. Eu trebuia să mai rămîn vreo două săptămîni la Geneva ca să lichidez treburile. Împreună cu Ilici am triat hîrtiile şi scrisorile sale, le-am pus în plicuri. Ilici a făcut personal cîte o menţiune pe fiecare plic. Toate au fost aşezate într-o valiză şi date spre păstrare, dacă nu mă înşel, tovarăşului Karpinski. Valiza s-a păstrat şi a fost adusă după moartea lui Ilici la Institutul „Lenin“. Ea cuprinde o mulţime de documente şi scrisori, care aruncă o lumină vie asupra istoriei partidului.
În septembrie Ilici scria Comitetului Central :
„În privinţa lui Plehanov vă comunic spre informare zvonurile de aici. El este vădit furios pe noi pentru că l-am demascat în faţa Biroului Internaţional. În numărul 2 din «Jurnalul Social-Democratului» înjură ca un birjar. Unii spun că vrea să scoată un ziar al lui, alţii că revine la «Iskra». Concluzia : neîncrederea faţă de el trebuie să sporească“[13].
La 8 octombrie Vladimir Ilici scrie din nou : „Vă rog stăruitor : luaţi-vă gîndul de la Plehanov şi numiţi un delegat din rîndurile majorităţii[14]... Ar fi bine să-l numiţi pe Orlovski“[15].
Cînd au sosit însă ştiri că există posibilitatea de a se organiza un ziar cotidian în Rusia şi Ilici era gata de plecare, i-a trimis lui Plehanov o scrisoare cordială prin care îl invita să colaboreze la ziar. „Cît despre divergenţele noastre tactice, ele sînt măturate de revoluţia însăşi, cu o repeziciune uluitoare“... „...Toate acestea vor crea o bază nouă, care ne va permite să dăm foarte uşor uitării tot ce a fost şi să conlucrăm în cadrul unei activităţi reale“[16]. La sfîrşit, Ilici îi solicită lui Plehanov o întrevedere. Nu ţin minte dacă ea a avut loc. Probabil că nu, fiindcă n-aş fi putut uita o asemenea întîlnire.
Plehanov n-a venit în Rusia în 1905.
La 26 octombrie Vladimir Ilici se referea amănunţit într-o scrisoare la reîntoarcerea sa în Rusia. „Frumoasă mai e revoluţia la noi în Rusia, zău !“ — scrie el acolo. Şi, răspunzînd la întrebarea cu privire la data insurecţiei, el adăuga : „Eu aş amîna bucuros momentul insurecţiei pînă la primăvară. Dar se înţelege că de departe mi-e greu să apreciez“.
1). Întrucît C.C.-ul împăciuitorist-menşevic refuza cu încăpăţînare să convoace congresul şi în general nu oglindea voinţa partidului, care în cea mai mare parte se situa pe poziţiile „majorităţii“, la „consfătuirea celor 22“ de la Geneva (august 1904) s-a hotărît să se creeze un organ bolşevic pentru a duce lupta în vederea convocării Congresului al III-lea al partidului. Candidaţii propuşi la această consfătuire (Gusev, Bogdanov, Zemleacika, Litvinov, Liadov) au fost apoi confirmaţi la trei conferinţe ilegale ţinute în Rusia — „din Nord“„ „din Sud“ şi „din Caucaz“. În felul acesta s-a constituit Biroul comitetelor majorităţii (B.C.M.). Pe lîngă agitaţia pentru convocarea congresului, B.C.M. conducea de fapt activitatea practică a organizaţiilor bolşevice în Rusia. — N. K.
[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 7, Editura politică, 1959, pag. 479-501. — Nota red.
[2]. Ziarul „Tribune de Genève“, care apărea la Geneva în limba franceză. — Nota red.
[3]. V. I. Lenin, Opere, vol. 8, E.S.P.L.P. 1955, pag. 151-152. — Nota red.
[4]. Op. cit., pag. 153-162. — Nota red.
[5]. V. I. Lenin, Opere, vol. 9, E.S.P.L.P. 1955, pag. 337, 338. — Nota red.
[6]. V. I. Lenin, Opere, vol. 8, E.S.P.L.P. 1955, pag. 144-152. — Nota red.
[7]. „Neue Zeit“ („Timpuri noi“) — organ teoretic al social-democraţiei germane, care a apărut între anii 1883-1923. Kautsky a deţinut funcţia de redactor-şef de la înfiinţarea revistei pînă în 1917. În 1923 revista şi-a încetat apariţia. — Nota red.
[8]. Henry George (1839-1897) — economist american, autorul cărţii „Progresul şi sărăcia“, care consideră că naţionalizarea pămîntului şi arendarea lui celor ce-l muncesc constituie un mijloc pentru tămăduirea tuturor plăgilor sociale. — Nota red.
[9]. V. I. Lenin, Opere, vol. 8, E.S.P.L.P. 1955, pag. 320-321. — Nota red.
[10]. V. I. Lenin, Opere, vol. 8, E.S.P.L.P. 1955, pag. 402. — Nota red.
[11]. V. I. Lenin, Opere, vol. 9, E.S.P.L.P. 1955, pag. 1-123. — Nota red.
[12]. Este vorba de atitudinea social-democraţilor faţă de comisia prezidată de senatorul Şidlovski, pe care guvernul ţarist a constituit-o după 9 ianuarie „pentru a lămuri neîntîrziat cauzele nemulţumirii muncitorilor din oraşul S.-Petersburg şi din suburbii şi pentru a lua măsuri în vederea înlăturării acestor cauze“. Menşevicii se pronunţau pentru participare la lucrările acestei comisii. Bolşevicii însă considerau necesar să participe la alegerile de electori şi după ce vor fi obţinut să fie aleşi în această calitate muncitori conştienţi, să formuleze comisiei cerinţe pe care aceasta, desigur, nu le va satisface, şi astfel să demaşte în ochii maselor largi muncitoreşti falsitatea şi făţărnicia politicii guvernului ţarist. Printre aceste cerinţe figurau : ţinerea şedinţelor comisiei în mod public, libertatea întrunirilor şi a presei, eliberarea arestaţilor etc. Campania a fost dusă cu mult succes de Comitetul din Petersburg al partidului nostru. Comisia lui Şidlovski a eşuat lamentabil. — Nota red.
[13]. „Culegeri din Lenin“, vol. V, pag. 507.
[14]. Era vorba de trimiterea unui reprezentant la Biroul Socialist Internaţional al Internaţionalei a II-a. — Nota red.
[15]. V. I. Lenin, Opere, vol. 34, E.S.P.L.P. 1958, pag. 352. — Nota red.
[16]. Op. cit., pag. 368, 367.