La Geneva, unde ne-am întors după congres, a început o perioadă de hărţuieli fără sfîrşit. În primul rînd au năvălit acolo emigranţi din alte colonii din străinătate. Veneau membri ai Ligii şi întrebau : „Ce s-a întîmplat la congres ? Ce a provocat cearta ? Din ce cauză s-a produs sciziunea ?“
Plehanov, care se săturase pînă peste cap de aceste întrebări, ne-a povestit odată : „A sosit N.N. M-a copleşit cu întrebări şi mereu repeta : «Mă simt ca măgarul lui Buridan». Iar eu l-am întrebat : «De ce, în fond, al lui Buridan ?... »“
Au început să vină şi tovarăşi din Rusia. Printre alţii a venit de la Petrograd Ereoma, pe numele căruia adresase cu un an în urmă Vladimir Ilici scrisoarea către organizaţia din Petrograd. El s-a situat de la început de partea menşevicilor. A trecut într-o zi pe la noi. Cu o înfăţişare grozav de tragică a exclamat, adresîndu-se lui Vladimir Ilici : „Eu sînt Ereoma !“, şi a început să spună că menşevicii au dreptate... Îmi amintesc de asemenea de un membru al Comitetului din Kiev care întreba mereu ce schimbări în tehnică au determinat sciziunea la congres. Făceam ochii mari ascultîndu-l : un mod atît de primitiv de a înţelege raportul dintre „bază“ şi „suprastructură“ nu mai văzusem vreodată şi nici nu-mi închipuiam că poate exista.
Sub influenţa agitaţiei menşevicilor, cei care ajutau partidul cu bani, cu locuinţe conspirative etc. refuzau acum să-l mai ajute. Ţin minte că într-o zi a sosit la Geneva, în vizită la o soră, o veche cunoştinţă de a mea împreună cu bătrîna ei mamă. În copilărie ne jucam împreună de-a călătorii şi de-a sălbaticii care trăiesc în copaci, astfel că m-am bucurat mult cînd am aflat de sosirea ei. Nu se măritase, nu mai era de loc tînără şi îmi părea cu totul străină. Cînd ne-am întîlnit, a venit vorba de ajutorul pe care familia lor îl acordase întotdeauna social-democraţiei. „Acum nu vă mai putem da locuinţa noastră pentru întîlniri — a declarat ea. — Sîntem cu totul împotriva sciziunii dintre bolşevici şi menşevici. Aceste certuri personale sînt foarte dăunătoare cauzei“. Vladimir Ilici şi cu mine îi dădeam dracului pe toţi aceşti „simpatizanţi“, care nu făceau parte din nici o organizaţie şi îşi închipuiau că, punîndu-ne la dispoziţie locuinţele sau dînd cîţiva gologani, pot să influenţeze starea de lucruri din partidul nostru proletar !
Vladimir Ilici a scris imediat în Rusia lui Claire şi lui Kurz despre cele întîmplate. Cei de acolo au răspuns că sînt foarte mîhniţi, dar n-au putut da nici un sfat ca lumea. De pildă, propuneau pe tonul cel mai serios ca Martov să fie chemat în Rusia, ascuns undeva departe, în provincie şi pus să scrie broşuri de popularizare. S-a hotărît să fie chemat în străinătate Kurz.
După congres, Vladimir Ilici n-a mai obiectat cînd Glebov a propus să fie cooptată vechea redacţie. Mai bine chinul dinainte decît sciziunea. Menşevicii au refuzat. La Geneva, Vladimir Ilici a încercat să se înţeleagă cu Martov. De asemenea i-a scris lui Potresov, căutînd să-l convingă că o ruptură n-are nici un rost. Vladimir Ilici i-a scris în legătură cu sciziunea şi Kalmîkovei (Mătuşica), povestindu-i cum s-au întîmplat lucrurile. Nu voia să creadă că nu se poate găsi o soluţie. Vladimir Ilici considera că e o adevărată nebunie, că e ceva cu totul de neînchipuit să torpilezi hotărîrile congresului, să pui în joc activitatea din Rusia, capacitatea partidului abia format de a-şi desfăşura munca. Erau momente cînd el îşi dădea seama clar că ruptura este inevitabilă. Într-o zi a început să-i scrie lui Claire, spunîndu-i că el nu înţelege de loc situaţia reală, că trebuie să-şi dea seama că vechile relaţii s-au schimbat radical, că vechea prietenie cu Martov s-a terminat, că ea trebuie uitată, că începe lupta. Vladimir Ilici n-a terminat această scrisoare şi n-a expediat-o. Îi venea extrem de greu s-o rupă cu Martov. Pe ei îi legase mult perioada activităţii la Petrograd şi a muncii la vechea „Iskră“. Martov, care era extrem de impresionabil, ştia pe atunci să seziseze imediat ideile lui Ilici şi să le dezvolte cu talent. Mai tîrziu Vladimir Ilici a luptat cu înverşunare împotriva menşevicilor, dar, de fiecare dată cînd Martov îşi îndrepta cîtuşi de puţin linia, vechea sa simpatie pentru acesta se trezea. Aşa s-a întîmplat, de pildă, în 1910 la Paris, cînd Martov şi Vladimir Ilici au lucrat împreună la redacţia ziarului „Soţial-Demokrat“. De multe ori, întorcîndu-se de la redacţie, Vladimir Ilici îmi povestea mulţumit că Martov adoptă linia justă şi se ridică chiar împotriva lui Dan. Şi mai tîrziu, în Rusia, Vladimir Ilici a fost extrem de mulţumit de poziţia lui Martov din iulie 1917 nu fiindcă bolşevicii ar fi avut vreun folos din asta, ci fiindcă Martov avea o atitudine demnă, aşa cum se cuvine unui revoluţionar.
Pe cînd era grav bolnav, Vladimir Ilici mi-a spus într-o zi cu tristeţe : „Am auzit că şi Martov e pe moarte“.
Majoritatea delegaţilor la congres (dintre bolşevici) au plecat în Rusia să activeze. Dintre menşevici n-au plecat toţi, ci, dimpotrivă, a mai venit şi Dan. Astfel, numărul adepţilor lor în străinătate a crescut.
Bolşevicii rămaşi la Geneva se întruneau periodic. La aceste adunări poziţia cea mai intransigentă o adopta Plehanov. El glumea vesel şi îi încuraja pe ceilalţi.
În sfîrşit, a sosit şi Kurz, membru al C.C., căruia i se mai spunea şi Vasiliev (Lengnik). Atmosfera de intrigi care domnea la Geneva l-a deprimat rău de tot. Nu-şi mai vedea capul de atîta treabă analizînd conflictele, trimiţînd oamenii în Rusia etc.
Menşevicii aveau succes la tovarăşii din străinătate şi hotărîră să-i înfrunte pe bolşevici, convocînd congresul „Ligii social-democraţilor ruşi din străinătate“, la care să fie ascultat raportul lui Lenin, delegatul Ligii la Congresul al II-lea. Pe atunci, din conducerea Ligii făceau parte Deutsch, Litvinov şi cu mine. Deutsch stăruia să se convoace congresul Ligii. Litvinov şi cu mine eram împotrivă, deoarece eram convinşi că în condiţiile existente congresul se va transforma într-un adevărat scandal. Atunci Deutsch şi-a adus aminte că din conducere mai fac parte Veceslov, care locuia la Berlin, şi Leiteisen, care stătea la Paris. De fapt, ei nu participaseră direct în ultima vreme la activitatea conducerii Ligii, dar oficial mai erau membri ai conducerii. Li s-a cerut părerea şi ei au votat pentru convocarea congresului.
Înainte de congresul Ligii, mergînd pe bicicletă şi fiind preocupat, Vladimir Ilici a dat peste un tramvai şi era cît pe ce să-şi piardă un ochi. Venea la şedinţele congresului Ligii palid şi bandajat. Menşevicii îl atacau cu o ură turbată. Mi-au rămas în minte figurile furibunde ale lui Dan, Krochmal şi ale altora, care la una din şedinţe au sărit în picioare, pocnind ca turbaţii cu pupitrele.
La congresul Ligii, menşevicii erau numeric mai puternici decît bolşevicii. În afară de aceasta, printre menşevici erau mai mulţi „generali“. Ei au adoptat un statut care transforma Liga într-un bastion al menşevismului, asigura menşevicilor o editură proprie şi făcea Liga independentă de C.C. Atunci Kurz (Vasiliev) a cerut în numele C.C. să se modifice statutul, şi întrucît Liga nu s-a supus acestei cereri, a declarat-o dizolvată.
Nervii lui Plehanov n-au rezistat scandalului făcut de menşevici. El a declarat : „Nu pot să trag în ai mei“.
La o adunare a bolşevicilor, Plehanov a spus că trebuie să se facă concesii. „Există momente — a zis el — cînd şi autocraţia este nevoită să facă concesii“. „Şi atunci se spune că ea se clatină“ — i-a replicat Liza Knunianţ. Plehanov i-a aruncat o privire furioasă.
Pentru a menţine pacea în partid, cum spunea el, Plehanov a hotărît să coopteze vechea redacţie a „Iskrei“. Vladimir Ilici s-a retras din redacţie, declarînd că refuză să colaboreze şi că nici nu stăruie să se anunţe plecarea sa din redacţie. El a spus că Plehanov nu are decît să încerce o împăcare, că nu vrea să se pună de-a curmezişul drumului ce ar putea duce spre pace în partid. Cu puţin timp înainte Vladimir Ilici îi scrisese Kalmîkovei : „Nu există impas mai rău decît atunci cînd eşti nevoit să părăseşti munca“. Plecînd din redacţie, el pornea tocmai pe această cale şi îşi dădea seama de ceea ce făcea. Opoziţia a mai cerut cooptarea unor reprezentanţi ai ei în C.C., două locuri în Consiliu şi recunoaşterea oficială a hotărîrilor luate de congresul Ligii. C.C. a acceptat să coopteze doi reprezentanţi ai opoziţiei, să le dea un loc în Consiliu şi să reorganizeze treptat Liga. Dar nu s-a ajuns la nici un fel de împăcare. Concesia făcută de Plehanov încurajase opoziţia. Plehanov stăruia ca încă un reprezentant al C.C. — Ru (Koniaga ; numele lui adevărat era Galperin) să părăsească Consiliul pentru a face loc menşevicilor. Vladimir Ilici a ezitat mult înainte de a accepta această nouă concesie. Ţin minte cum am stat într-o seară cu Vladimir Ilici şi cu Koniaga pe malul lacului Geneva, care era agitat. Koniaga căuta să-l convingă pe Vladimir Ilici să fie de acord cu demisia lui. În cele din urmă Vladimir Ilici s-a hotărît şi s-a dus la Plehanov să-i spună că Ru va părăsi Consiliul.
Martov a publicat broşura „Stare de asediu“, plină de cele mai absurde acuzaţii. Troţki a publicat de asemenea o broşură intitulată „Darea de seamă a delegaţiei siberiene“, în care evenimentele erau prezentate exclusiv în spiritul lui Martov, se spunea că Plehanov este un pion în mîinile lui Lenin etc.
Vladimir Ilici a început să pregătească răspunsul ce urma să-l dea lui Martov — broşura „Un pas înainte, doi paşi înapoi“, în care analiza amănunţit evenimentele de la congres.
Între timp şi în Rusia se desfăşura lupta. Delegaţii bolşevici prezentau rapoarte despre congres. Programul adoptat şi majoritatea rezoluţiilor congresului au fost primite cu multă satisfacţie de organizaţiile locale. Cu atît mai greu de înţeles li se părea poziţia menşevicilor. Se adoptau rezoluţii în care se cerea să se dea ascultare hotărîrilor congresului. Dintre delegaţii noştri, deosebit de energic lucra în acea perioadă Unchiul, care, ca veche revoluţionară, pur şi simplu nu putea să înţeleagă cum de se tolerează o asemenea nesupunere faţă de congres. Ea şi alţi tovarăşi din Rusia ne-au trimis scrisori încurajatoare. Un comitet după altul treceau de partea majorităţii bolşevice.
A sosit Claire. El nu-şi închipuia că între bolşevici şi menşevici se ridicase un zid atît de puternic şi credea că se poate ajunge la o împăcare. Dar stînd de vorbă cu Plehanov, a văzut că împăcarea este absolut imposibilă şi a plecat deprimat. Vladimir Ilici se posomorî şi mai mult.
La începutul anului 1904 au sosit la Geneva Ţilia Zelikson, Baron (Essen), reprezentantul organizaţiei din Petrograd, şi muncitorul Makar. Cu toţii erau, de partea bolşevicilor. Vladimir Ilici se vedea des cu el. Se discuta nu numai despre divergenţele cu menşevicii, ci şi despre activitatea din Rusia. Baron — pe atunci tînăr de tot — activa cu pasiune la Petrograd. „Acum organizaţia se întemeiază la noi pe baze colective — spunea el. — Activează diferite colective : un colectiv de propagandişti, un colectiv de agitatori, un colectiv de organizatori“. Ascultîndu-l, Vladimir Ilici îl întrebă : „Cîţi oameni aveţi în colectivul de propagandişti ?“. Baron răspunse puţin stînjenit : „Deocamdată, unul singur — eu“. „Cam puţin — zise Ilici. — Dar în colectivul de agitatori ?“. Roşind pînă la urechi, Baron răspunse : „Deocamdată, unul singur — eu“. Ilici rîse cu hohote. Rîdea şi Baron. Întotdeauna, punînd o întrebare sau două, care nimereau în punctul cel mai vulnerabil, Ilici ştia să scoată la iveală realitatea din cele mai frumoase scheme şi cele mai retorice rapoarte.
Apoi au mai sosit Olminski (M. S. Aleksandrov), care trecuse de partea bolşevicilor, şi Zver[1], care fugise din localitatea îndepărtată unde fusese deportată.
Zver, care venise din deportare îi molipsea pe toţi din jur cu energia şi voioşia ei. Nu simţeai la ea nici urmă de îndoială, de nehotărîre. Rîdea de toţi cei care erau amărîţi din pricina sciziunii şi oftau tot timpul. Neînţelegerile din străinătate parcă nici n-o atingeau. Pe atunci ne-am gîndit să organizăm la noi, la Sécheron, o dată pe săptămînă un „jour fixe“[2] ca să-i apropiem mai mult pe bolşevici unii de alţii. La aceste reuniuni nu se ajungea la „adevărate“ discuţii, dar ele risipeau deprimarea produsă de divergenţele cu menşevicii şi îţi făcea o deosebită plăcere s-o auzi pe Zverka intonînd cu elan un cîntec şi pe Egor, un muncitor înalt şi chel, ţinîndu-i isonul. Egor îi făcuse o vizită lui Plehanov, vrînd să stea de vorbă cu el ca de la om la om ; îşi pusese cu acest prilej chiar şi un guler scrobit, dar se întorsese decepţionat şi deprimat.“ „Nu te pierde cu firea, Egor, hai să cîntăm. Pînă la urmă tot noi o să biruim“ — îl consola Zverka. — Voioşia şi optimismul ei îl înveseleau şi pe Ilici, risipindu-i proasta dispoziţie.
Apăru la orizont Bogdanov. Pe atunci Vladimir Ilici ştia prea puţin despre lucrările lui de filozofie şi nu-l cunoştea de loc ca om. Se vedea însă că este un activist la nivelul C.C. Venise provizoriu în străinătate şi avea vaste legături în Rusia. Perioada de interminabile intrigi lua sfîrşit.
Cel mai greu i-a fost lui Ilici s-o rupă definitiv cu Plehanov.
În primăvară Ilici l-a cunoscut pe Natanson, vechi revoluţionar, membru al organizaţiei Narodnoe Pravo, şi pe soţia acestuia. Natanson era un admirabil organizator de tip vechi. Cunoştea o mulţime de oameni, ştia perfect cît preţuieşte fiecare, de ce este în stare şi la ce poale fi folosit. Vladimir Ilici a fost deosebit de impresionat de faptul că el cunoştea excelent nu numai organizaţiile care făceau parte din Narodnoe Pravo, ci şi organizaţiile noastre social-democrate, le cunoştea mai bine decît mulţi dintre membrii de atunci ai C.C.-ului nostru. Natanson locuise la Baku, îi cunoştea pe Krasin, pe Postolovski şi pe mulţi alţii. Lui Vladimir Ilici i se părea că Natanson poate fi convins să devină sociai-democrat. El avea serioase afinităţi cu punctul de vedere social-democrat. Mai tîrziu cineva mi-a povestit cum acest bătrîn revoluţionar a plîns în hohote văzînd pentru prima oară în viaţă o demonstraţie grandioasă la Baku. Într-o singură privinţă nu putea Vladimir Ilici să se înţeleagă cu Natanson. Acesta nu era de acord cu atitudinea social-democraţiei faţă de ţărănime. Vreo două săptămîni a durat idila cu Natanson. Acesta îl cunoştea bine pe Plehanov, cu care „se tutuia“. Într-o zi Vladimir Ilici i-a vorbit despre problemele noastre de partid, despre sciziunea cu menşevicii. Natanson s-a oferit să stea de vorbă cu Plehanov. S-a întors însă descumpănit, cu concluzia că trebuie să se facă concesii...
Atunci idila cu Natanson luă sfîrşit. Vladimir Ilici era înciudat pe el însuşi că vorbise despre problemele social-democraţiei cu un om dintr-un alt partid, care îşi asumase oarecum rolul de mediator. Era supărat pe el însuşi, dar şi pe Natanson.
Între timp C.C. din Rusia ducea o politică echivocă, împăciuitoristă. Comitetele erau însă pentru bolşevici. Trebuia convocat un nou congres cu sprijinul organizaţiilor din Rusia.
Ca răspuns la declaraţia din iulie a C.C.1), care îi răpea lui Vladimir Ilici posibilitatea de a-şi susţine punctul de vedere şi de a avea legături cu Rusia, Vladimir Ilici a părăsit C.C. Un grup de bolşevici, alcătuit din 22 de persoane, a adoptat o rezoluţie cu privire la necesitatea convocării Congresului al III-lea.
Vladimir Ilici şi cu mine ne-am luat rucsacurile şi am plecat pentru o lună în munţi. La început a venit cu noi şi Zverka, dar curînd a renunţat, spunînd : „Vouă vă place să umblaţi prin locuri unde nu vezi nici măcar o pisică, iar eu nu pot să trăiesc fără oameni“. Într-adevăr, noi alegeam întotdeauna potecile cele mai neumblate, căutam să ajungem în locuri situate cît mai departe de oameni. Am vagabondat o lună întreagă. Nu ştiam unde vom fi a doua zi, iar seara, frînţi de oboseală, ne trînteam în pat şi adormeam într-o clipă.
Aveam bani număraţi şi mîncam mai mult uscături : brînză, ouă şi beam vin sau apă de izvor. Arareori prînzeam cu adevărat. Odată, cînd ne aflam într-un mic birt social-democrat, un muncitor ne-a sfătuit : „Nu mai prînziţi cu turiştii, ci cu vizitiii, şoferii şi salahorii. O să vă coste pe jumătate şi o să mîncaţi mai bine“. Aşa am şi făcut. Micul funcţionar, micul negustor etc., care caută să imite burghezia, este gata mai curînd să renunţe la excursie decît să se aşeze la masă cu slugile. Acest spirit filistin este foarte răspîndit în Europa. Acolo se vorbeşte mult de democraţie, dar micul-burghez care caută să parvină nu poate concepe să stea la aceeaşi masă cu servitorii, dacă nu-i acasă la el, ci într-un hotel luxos. Vladimir Ilici însă se ducea cu deosebită plăcere să ia masa în odaia rezervată servitorilor, mînca cu poftă şi lăuda masa ieftină şi săţioasă. Apoi ne luam rucsacurile şi plecam mai departe. Rucsacurile erau cam grele. Vladimir Ilici purta cu el un dicţionar franţuzesc gros, iar eu aveam o carte franţuzească tot atît de groasă, pe care tocmai o primisem ca s-o traduc. În timpul excursiei însă nici n-am deschis dicţionarul sau cartea ; nu ne uitam în dicţionar, ci priveam munţii acoperiţi cu zăpezi veşnice, lacurile albastre, cascadele sălbatice.
După o lună petrecută astfel, Vladimir Ilici s-a destins. Parcă se spălase cu apă dintr-un pîrău de munte şi dăduse jos de pe el tot păienjenişul intrigilor mărunte. Luna august am petrecut-o cu Bogdanov, Olminski şi Pervuhin într-un sătuc uitat de lume pe malul pitorescului Lac de Brêt. Ne-am înţeles cu Bogdanov în privinţa planului de muncă ; Bogdanov proiecta să antreneze la activitatea publicistică pe Lunacearski, Stepanov şi Bazarov. S-a stabilit ca grupul nostru să editeze un organ propriu în străinătate şi să desfăşoare în Rusia agitaţie în vederea convocării congresului.
Ilici era acum foarte bine dispus şi, seara, cînd ne întorceam de la Bogdanovi, zădărea cîinele de pază, care lătra cu furie.
Toamna, cînd ne-am întors la Geneva, ne-am mutat din suburbie mai aproape de centrul oraşului. Vladimir Ilici s-a înscris la „Société de lecture“, unde exista o bibliotecă uriaşă şi minunate condiţii de lucru. Acolo se primeau o mulţime de ziare şi reviste în limbile franceză, germană şi engleză. La această „Société de lecture“ era foarte comod să lucrezi, căci membrii societăţii, în majoritate profesori bătrîni, veneau rar la bibliotecă. Ilici avea la dispoziţie un birou întreg, unde putea să scrie, să se plimbe dintr-un colţ în altul al camerei, să-şi pregătească articolele, să ia din raft orice carte voia. Acolo era sigur că nu va veni nici un tovarăş rus care să înceapă să-i relateze că menşevicii au zis cutare lucru şi au făcut cutare porcărie. Se putea gîndi fără să fie distras. Şi avea la ce să se gîndească.
Începuse războiul ruso-japonez, care scosese la iveală în mod deosebit de pregnant întreaga putreziciune a monarhiei ţariste. În timpul acestui război nu numai bolşevicii au fost defetişti, ci şi menşevicii şi chiar şi liberalii. De jos se ridica valul revoltei populare. Mişcarea muncitorească păşise într-o fază nouă. Din ce în ce mai des soseau ştiri despre mari adunări populare, organizate în pofida interdicţiilor poliţieneşti, despre ciocniri directe între muncitori şi poliţie.
În faţa mişcării revoluţionare de masă, a cărei intensitate creştea, certurile fracţioniste mărunte nu ne mai preocupau atît de mult ca înainte. E adevărat că uneori aceste certuri deveneau extrem de violente. Astfel, într-o zi a sosit din Caucaz bolşevicul Vasiliev şi a vrut să prezinte un raport despre situaţia din Rusia. La începutul adunării, însă, menşevicii au cerut să se aleagă un prezidiu, deşi era vorba de un simplu raport la care putea să asiste orice membru al partidului, iar nu de o adunare pentru probleme organizatorice. Încercările menşevicilor de a transforma fiecare raport într-un fel de luptă electorală urmăreau de fapt să închidă gura bolşevicilor prin „metode democratice“. S-a ajuns la luptă, aproape la o ciocnire din pricina fondurilor. În învălmăşeală cineva a rupt chiar pelerina Nataliei Bogdanovna (soţia lui Bogdanov), iar altcineva a fost lovit. Acum însă toate acestea impresionau mult mai puţin decît înainte.
Gîndurile ne erau aţintite spre Rusia. Simţeam că avem o răspundere uriaşă faţă de mişcarea muncitorească ce se dezvolta acolo — la Petrograd, la Moscova, la Odesa şi în alte oraşe.
Toate partidele — liberalii, socialiştii-revoluţionari — şi-au dat arama pe faţă. Şi menşevicii şi-au arătat adevăratul lor chip. Acum devenise clar ce îi desparte pe bolşevici de menşevici.
Vladimir Ilici avea o încredere profundă în instinctul de clasă al proletariatului, în forţele lui creatoare, în misiunea lui istorică. Această încredere n-a apărut la Vladimir Ilici dintr-o dată, ci s-a făurit în anii cînd studia teoria lui Marx despre lupta de clasă, cînd cerceta realitatea rusă, cînd în lupta împotriva concepţiei despre lume a vechilor revoluţionari învăţa să opună eroismului unor luptători izolaţi forţa şi eroismul luptei de clasă. Aceasta nu era o credinţă oarbă într-o forţă necunoscută, ci o încredere profundă în puterea proletariatului, în rolul uriaş ce-i revenea în opera de eliberare a oamenilor muncii, încredere ce se baza pe cunoaşterea profundă a situaţiei, pe studierea foarte temeinică a realităţii. Activitatea în rîndurile proletariatului din Petrograd a cristalizat în chipurile unor muncitori această încredere în forţa clasei muncitoare.
La sfirşitul lunii decembrie a început să apară ziarul bolşevic „Vpered“. În afară de Ilici, din redacţie făceau parte Olminski şi Orlovski[3]. Curînd a sosit să-i ajute şi Lunacearski. Articolele şi cuvîntările lui pline de patos corespundeau stării de spirit de pe atunci a bolşevicilor.
Mişcarea revoluţionară din Rusia creştea. În acelaşi timp sporea şi corespondenţa cu Rusia. Ea a ajuns în curînd la 300 de scrisori pe lună, ceea ce pentru perioada de atunci reprezenta o cifră uriaşă. Cît de mult material îi furniza lui Ilici această corespondenţă ! El ştia să citească scrisorile muncitorilor. Îmi amintesc de una din ele trimisă de muncitorii de la carierele de piatră de lîngă Odesa. Era o scrisoare colectivă, găseai acolo cîteva scrisuri de oameni simpli, cu greşeli de gramatică şi de ortografie, dar se simţea în ea o energie nesecată, hotărîrea de a lupta pînă la capăt, pînă la victorie. Era o scrisoare pitorească în fiecare cuvînt al ei, naivă şi plină de o convingere neclintită. Nu-i mai ţin minte cuprinsul, dar îmi amintesc cum arăta hîrtia şi faptul că era scrisă cu cerneală roşie. Ilici a recitit de mai multe ori scrisoarea şi apoi a început să se plimbe prin odaie îngîndurat. Muncitorii de la carierele de piatră de lîngă Odesa nu s-au străduit de pomană cînd i-au scris lui Ilici : i-au scris celui căruia trebuiau să-i scrie, celui care i-a înţeles mai bine decît oricine.
Cîteva zile mai tîrziu a sosit tot din Odesa o scrisoare de la o propagandistă începătoare, Taniuşa, care descria conştiincios şi amănunţit o adunare a meseriaşilor din oraş. Ilici a citit şi această scrisoare şi imediat s-a apucat să-i răspundă : „Mulţumesc pentru scrisoare. Scrieţi-ne mai des. Pentru noi sînt extrem de importante scrisorile care descriu munca obişnuită, de zi cu zi. Primim extrem de puţine scrisori de acest fel''.
Aproape în fiecare scrisoare Ilici îi ruga pe tovarăşii din Rusia să creeze cît mai multe legături. „Forţa unei organizaţii revoluţionare stă în numărul legăturilor ei“ — îi scria el lui Gusev. Îl ruga pe acesta să facă legătura între centrul bolşevic din străinătate şi tineret. „...În mijlocul nostru — scria el — domneşte o teamă idioată, filistină, oblomovistă faţă de tineret“[4]. Ilici i-a scris lui Aleksei Andreevici Preobrajenski, vechi cunoscut încă din Samara, care pe atunci trăia la ţară, rugîndu-l să-i facă legătură cu ţăranii. Pe cei din Petrograd îi ruga să trimită centrului din străinătate scrisorile muncitorilor în original, iar nu extrase sau rezumate. Din aceste scrisori ale muncitorilor vedea Ilici cel mai clar că revoluţia se apropie. Anul 1905 bătea la uşă.
1). Aşa a fost numită rezoluţia adoptată în absenţa lui Lenin de partea împăciutoristă a C.C., care ducea pe atunci o politică menşevică, şi de menşevici. Rezoluţia cuprindea 26 de puncte, dar dintre ele numai 10 au fost publicate în „Iskra“ nr. 72 din 25 august 1904. În răspunsul dat de redacţia „Iskrei“ lui Lenin, care îşi manifestase indignarea faţă de faptul că se ascund partidului hotărîrile organului său de conducere, Plehanov a susţinut că comitetele locale nu trebuie să cunoască toate amănuntele privind divergenţele dintre conducători : „A încerca să facem din proletariat un judecător al nenumăratelor divergenţe ce apar între cercuri înseamnă a cădea în cea mai rea dintre toate formele de pseudodemocratism“ („Iskra“ nr. 53 din 25 noiembrie 1903). Unul din punctele declaraţiei glăsuia : „C.C. este categoric împotriva convocării unui congres extraordinar în momentul de faţă, este împotriva agitaţiei pentru convocarea unui astfel de congres“. — N. K.
[1]. M. M. Essen. — Nota red.
[2]. O zi de primire a musafirilor. — Nota trad.
[3]. V. V. Vorovski. — Nota red.
[4]. V. I. Lenin, Opere, vol. 34, E.S.P.L.P. 1958, .pag. 295. — Nota red.