Plecase şi Paşca din sat. Anisim Semionovici, care venise dela păşune, unde era turma, îl luă la înapoiere pe Paşca cu el, deoarece în curând vitele trebuiau aduse în colhoz. Tot la păşune se duseră şi Fimca, şi Senia. Caterinca şi cu mine rămaserăm aproape singuri.
Zahar Vasilievici, care se cam ologise de picioare, spunea că nu mai poate merge la vânat, dar îi era dor de taiga şi de vietăţile ei, şi când îl căutai venea în curtea Caterincăi, s'o vadă pe Naida.
Căprioara crescuse şi se făcuse foarte frumoasă. Avea ochi mari şi picioare lungi şi subţiri, şi era atât de deşteaptă, încât îi cunoştea pe toţi, şi le ieşea înainte, ştiind bine că va căpăta o bucată de pâine sărată.
Într'un rând, Zahar Vasilievici spuse că ar trebui să se ducă la prisacă, să-i mai ducă ceva merinde lui Nefiod, prisăcarul, şi să aducă mierea pe care acesta o adunase. L-am rugat atunci să ne ia cu el.
Caterinca şi cu mine ne-am hotărît să nu plecăm la drum ca la o plimbare oarecare, ci să ne organizăm călătoria în mod ştiinţific, ca pentru o nouă expediţie. Mi-am pregătit jurnalul, i-am cerut tatei geanta cu busola, şi pentru orice întâmplare am luat cu mine şi raniţa, deşi nu plecam prea departe şi nu aveam nevoie de cine ştie câte lucruri.
Am pornit de-acasă în zori, m'am repezit până la Caterinca, am trezit-o şi am alergat amândoi la Zahar Vasilievici, care-l înhăma pe Groznîi, un cal roib cu coamă rară. De văzut nu vedea decât cu ochiul drept şi din cauza asta se abătea totdeauna în mers spre dreapta. Numele de „Groznîi“ nu i se potrivea deloc. Mai bine i-ar fi spus „Şiretul“. Când era înhămat în doi, mergea cu paşi mărunţi, fără să întindă hăţurile, făcându-se numai că trage din răsputeri. Şiretenia lui era atât de vădită, încât cred că şi el îşi dădea seama de ea, fiindcă dacă îl atingeai puţin cu hăţurile nu se mai prefăcea, ci începea să tragă cu adevărat. Dar de cum îl lăsai puţin în voie, începea iar!
Zahar Vasilievici puse în căruţă, sub paie, un topor şi un ghem de sfoară, aşternu pe deasupra o foaie de cort şi ne aşezarăm cu toţii pe ea. Cum ieşirăm din sat, o luarăm pe un dâmb care se ridica spre miază-noapte. Soarele nu răsărise încă ; doar sus, pe culmi, vârfurile cedrilor erau învolburate de flăcările primelor raze ale zilei. Iarba de pe dâmb încărunţise de rouă şi roţile lăsau în urma lor dungi de un verde aprins.
Groznîi, chiorul, nu se obosea să dea ocol tufişurilor de sălcii şi, de câte ori nimerea osia căruţii în ele, ne împroşcau stropii reci şi lucioşi; şi de fiecare dată, Caterinca tresărea. Nu trecu mult şi ne pomenirăm uzi din cap până în picioare, de parcă am fi stat în ploaie. Eram totuşi veseli, fiindcă răsărea soarele şi ştiam că ne vom usca repede în mângâierea razelor lui. Zahar Vasilievici se încrunta însă la fiecare împroşcătură şi îl ocăra pe Groznîi. Dar calul, dând din cap cu supărare parcă, o pornea iar de-a-dreptul prin tufiş !
Un pârâiaş sgomotos ne tăie calea ; scârţâind şi hurducând pe pietre, roţile intrară până la butuc în apa vijelioasă, care vuia printre spiţe.
Se făcuse mai cald şi dâmbul se înverzise deodată. Caterinca sări din căruţă şi alergă după flori. Iarba era încă plină de rouă şi, la fiecare pas, Caterinca stârnea în jur o ploaie de stropi strălucitori. După ce strânse un braţ mare de flori, smulse din mers vreo două mâini de iarbă şi i le dădu lui Groznîi. Calul întinse botul, dădu iarba la o parte şi înhaţă, ce credeţi ? Florile ! Caterinca, văzând asta, râse în hohote, îl dojeni, dar i le lăsă pe toate !
Pe povârnişul lin, acoperit cu bagulnic1), am luat-o pe un drum şerpuitor, care abia se desluşea din iarbă, dar şi el se pierdu curând. Şi acum numai Zahar Vasilievici — sau poate şi Groznîi — mai ştiau de ce o luam în partea asta şi nu în cealaltă. Degeaba aş mai fi încercat să determin azimutul, pentrucă drumul mergea şerpuind pe povârniş ; tăia ici, colo câte o poiană, sau se afunda în pădurea deasă unde nici măcar cu picioarele atârnate în afară nu puteam sta, de frică să nu ni le prindem între căruţă şi copaci. Iar ramurile, agăţându-se de arcul calului, ne plesneau peste obraji ca nişte bice.
Am ajuns apoi pe un drum nisipos şi plin de hopuri, mărginit când de şanţuri, când de albiile pâraielor acoperite cu boz des şi cu sălcii de sub care clipocea apa. Groznîi anevoie îi mai trăgea picioarele din noroiul care-i plescăia sub copite. Undeva departe, zărirăm două stoguri de fân, care aşteptau iarna şi îngheţul ca să poată fi cărate în sat.
Când am ajuns la stogurile acelea, Zahar Vasilievici deshămă calul, îi dădu drumul să pască, iar el se vârî sub căruţă, la umbră, să nu-l ardă soarele. Am încercat atunci să descriu drumul, dar n'am izbutit. Ţineam minte numai frânturi : crânguri, cotituri, coborîşuri repezi, apoi iar câte un urcuş. Caterinca, care moţăia de oboseală şi de căldură, stătu ce stătu cu mine, apoi se întinse pe foaia de cort şi adormi. Aşa, adunată toată ghem, părea atât de slăbuţă şi de mică, încât nici eu nu ştiu de ce, mi s'a făcut milă de ea şi i-am acoperit capul cu basmaua, ca să n'o dogorească soarele.
Sus, pe piscuri, printre copacii bătuţi de vântul care nu ajungea până la noi, văzui legănându-se conurile ascuţite ale brazilor. Şi în toată liniştea vâlcelei aceleia pustii şi tăcute, rătăceau numai două suflete : Groznîi şi cu mine.
Într'un târziu, Zahar Vasilievici ieşi de sub căruţă, se uită la soare şi-mi strigă să-i aduc calul. Uşor de zis ! Parcă era chip să te apropii de el altfel decât din spre partea cu ochiul chior ! Dar şi aşa, cum auzea paşi, calul se întorcea cu partea dreaptă şi păşea înainte, făcându-se că nu te vede. Totuşi din când în când tot trăgea cu coada ochiului la mine. Până la urmă m'am înfuriat şi am început să alerg după el, dar el, nimic ! O lua câţiva paşi la galop şi pe urmă se întorcea şi iar se uita la mine. Ba se pare chiar că pe buzele lui, lăsate în jos şi din care picura iarba, întrezăream un zâmbet batjocoritor...
Dar până la urmă tot i-am venit de hac ! Am pus piciorul pe frâu, am venit de-a rostogolul, dar nu m'am lăsat până când Groznîi nu s'a oprit şi n'a mers în pas cu mine. Făcea o mutră nevinovată, de-ţi venea să crezi că eu numai aşa, de haz, alergasem după el, iar el, sărmanul, nu era vinovat cu nimic !
Trecurăm apoi din nou printr'un fel de coridor verde şi îngust, călcând pe un covor moale de muşchi printre tufele ce trozneau şi am ajuns într'o pădure arsă. Trunchiurile pârjolite ale brazilor se înălţau triste, şi numai ici, colo se iţea din pământul acoperit cu buruiană verde câte un mesteacăn subţire cu coaja argintie. Ceva mai încolo începea o pădure deasă de cedri. Sus, sus de tot, se legănau, întunecate, coroanele înfrunzite, dar aici, jos, nu se vedeau decât ramuri veştede cu frunza moartă. Pe măsură ce înaintam, pădurea de cedri se rărea, se arătau luminişuri, apoi iar întrezăream vârfurile brazilor. În pădure începuse să se întunece, şi noi nu ştiam dacă mai avem mult sau nu de mers, dacă nu ne rătăcisem cumva sau dacă nu uitase Zahar Vasilievici drumul. Dar Zahar Vasilievici pufăia tacticos din lulea şi nici nu se uita înaintea lui, ca unul care avea toată încrederea în Groznîi, ce ştia să-l ducă unde trebue.
Şi într'adevăr, în bezna din faţa noastră tremură deodată o luminiţă slabă, care se pierdu o clipă, pentru a se ivi din nou. Groznîi lungi pasul şi în curând am ajuns la o căsuţă. În uşa luminată se arătă o fetişcană.
— Dumneata eşti, moş Zahar ? întrebă ea.
— Eu — răspunse Zahar Vasilievici. Bucuroşi de oaspeţi ? şi începu să deshame.
Dar fata se apropie de căruţă şi-i spuse:
— Dumneavoastră poftiţi înăuntru, c'oi deshăma eu singură !
În urma lui Zahar Vasilievici am intrat şi noi în casă.
La masă, lângă lampa aprinsă, un bătrân toca încet şi cu mare băgare de seamă nişte tutun, şi lumina lămpii i se răsfrângea în chelia lucie ca o oglindă.
— Bună seara, Nefiod ! zise Zahar Vasilievici, scoţându-şi şapca.
Bătrânul lăsă cuţitul şi se uită la el, strângând din pleoape.
— Aha ! Uite-l şi pe Zahar ! Bună seara ! Chiar că mă gândeam de ce-i fi întârziat ! Dar copiii ăştia ai cui sunt ?
— Băiatul e al lui Ivan Berezin şi fata a Mariei, cea evacuată. Au vrut şi ei să vadă cum e pe aici.
— Cum nu, să se uite... Da' intraţi în casă, ce-mi staţi în prag ! Aţi început secerişul ?
— Ehei !... râse Zahar Vasilievici. Dumneata să fii sănătos de când l-am isprăvit !
— Fugi, moşule, că minţi !
— La ce-aş minţi ? Spun adevărul !
Nefiod se uită neîncrezător la el şi mormăi ceva în barbă.
— De ce atâta graba, că doar nu vă goneşte nimeni din urmă !
Bătrânul nu-i plăcu Caterincăi, care se uita încruntată la el : bombănea prea mult şi nu era prietenos deloc.
Apoi intră şi fata.
Pe Paşa, nepoata lui moş Nefiod, o cunoşteam de mult. Stătea la bătrân numai peste vară, ca să-i mai ajute la treabă, dar în timpul anului locuia în sat. Era albă la faţă, cu părul ca firul inului şi cu ochii albaştri, senini, sinceri şi liniştiţi. Ai fi zis că fata aceea ştia ceva ce nu ştie nimeni, ceva atât de însemnat, încât n'avea seamăn cu nimic pe lume. Feodor Reabîh — nu ştiu dacă din glumă sau dinadins — îi spusese odată, mai de mult :
— Paşa, nu te mai uita aşa la mine, că din pricina căutăturii tale îmi piere glasul !
Paşa ne privi cu un zâmbet blând şi puse masa. În faţa bătrânilor aşeză o sticluţă cu rachiu tare şi înmiresmat, făcut pare-se din miere, nişte castraveţi şi câteva roşcove murate. Nouă ne dădu o farfurie adâncă cu miere străvezie şi galbenă ca aurul. Muiam câte un dumicat de pâine şi trăgeam cu urechea la vorba liniştită a bătrânilor.
După ce luă o înghiţitură de rachiu, Zahar Vasilievici ronţăi un castravete. Moş Nefiod, care nu înţelegea să se lase mai prejos, se apucă să sugă o roşcovă, fiindcă dinţi nu mai avea aproape deloc.
— Ei, cum o mai duceţi pe aici ? îl întrebă Zahar Vasilievici.
Paşa vru să răspundă ceva, dar bătrânul îi făcu semn din ochi să tacă. După ce isprăvi de supt roşcova, o scuipă şi zise, mânios :
— Cum s'o ducem ? Am început din nou să ne războim ! Ne ciondănim cât e ziua de lungă...
— Ce faci, Paşa ? Îţi amărăşti bunicul ?
— Nu mai ştiu nici eu, care pe care-l amărăşte ! răspunse Paşa. Dac'ar fi fost după mine, de mult am fi înmulţit rodul prisăcii !... Dar bunicul nu vrea să lasă din-trale lui şi munceşte cum a apucat din bătrâni. Aşa că, uite, din asta ne certăm !
— Când au să te facă pe tine administratoare, atunci să porunceşti ! Faci pe deşteapta ! Albina-i o vietate liniştită, şi n'ai de ce s'o grăbeşti, că doar nu-i cal — s'o încaleci şi să pleci...
— Ce-ţi pasă dacă sunt administratoare sau nu ! Mie de un singur lucru îmi pasă, că s'ar putea aduna mai multă miere ! Şi-am să ţi-o dovedesc ! Am să mă rog să mi se dea câţiva stupi pe seama mea, pentru experienţă, şi-am s'o dovedesc !...
Cu greu izbuti Zahar Vasilievici să potolească cearta, aducând vorba despre tot felul de noutăţi din sat. Lui moş Nefiod i se înroşise chelia de băutură, pe câtă vreme faţa arsă de soare a lui Zahar Vasilievici părea parcă mai neagră. Începuseră să-şi aducă aminte bătrânii de tot felul de oameni care muriseră de mult şi despre întâmplări pe care nimeni, în afara lor, nu le mai ţinea minte. Deodată, Nefiod îl întrebă :
— Mergi la mormânt ?
Zahar Vasilievici se întunecă la faţă şi răspunse, oftând :
— Merg, s'ar putea altminteri !?
— Da' ce mormânt e pe aici ? întrebă Caterinca. Că doar aici nu-i cimitir ! Al cui e mormântul ?
Zahar Vasilievici fuma de zor fără să scoată o vorbă, de parcă n'ar fi auzit întrebarea fetei. Sau poate, nu voia să-i răspundă... Până la urmă însă şopti :
— Parcă ştie omul unde-l ajunge moartea ! Unde-l înhaţă, acolo moare. Întrebi al cui e mormântul ? Al unui suflet mare, adăugă el solemn, şi tăcu din nou.
— Mai bine povesteşte-ne şi nouă ce-i cu el, moş Zahar. Că eu îngrijesc de mormântul ăsta de câte ori îmi spune bunicul, dar de ştiut nu ştiu nici azi cine-i îngropat acolo ! se rugă Paşa.
— Să vă povestesc ? Bine, să vă povestesc atunci ! făcu Zahar Vasilievici, dar aduse vorba despre cu totul altceva, adică despre un lucru care mi se păru că n'are nicio legătură cu ceea ce trebuia să ne spună.
1). Bagulnic — plantă specifică acelei regiuni — n'are corespondent în limba româna. (N. R.)