Nicolai Dubov

La capătul pământului

12. ANTON

Abia spre seară l-am văzut pe Anton. Venea pe uliţă, uitându-se la casele din jur, şi îşi lovea cu o nuia carâmbii lucioşi ai cismelor. De sub tunica aproape nouă, descheiată pe jumătate, se zărea un tricou nou şi albastru. Moţul lui roşcat din creştet era pieptănat, dar atârna totuşi deasupra frunţii ca o căpiţă gata, gata să se răstoarne.

— Bună ziua, nene Anton ! i-am strigat eu, venindu-i în întâmpinare.

— Ei, noroc, băiete ! Tu erai ?... îmi zise el, recunoscându-mă. Ia arată-mi casa preşedintelui vostru!

Când ne-am apropiat de casa lui Frolov, ne-am întâlnit cu Ghenca ; el ne spuse că taică-său era dus la fierărie să-i ajute lui moş Fedea, care avea de sudat ceva.

— Cu atât mai bine ! zise Anton.

Şi am luat-o spre fierărie.

Anton făcea paşii mari şi, ca să ne putem ţine după el, trebuia s'alergăm. Din fierărie răzbeau până la noi lovituri înăbuşite şi grele, ale barosului, şi altele mai repezi, de ciocan. Moş Fedea suda o osie, iar peste marginile încinse puse cap la cap, Ivan Potapovici lovea cu barosul. Gâfâia şi faţa-i era toată acoperită cu broboane mari de sudoare. Capitolul 12

— Nu mai pot ! zise el până la urmă, aruncând barosul. Mi-a tăiat răsuflarea, afurisitul...

— De, o rană la plămân nu-i glumă — rosti încruntat moş Fedea. Stai şi-ţi mai trage sufletul ; că om mai încălzi-o noi...

Puse osia în vatră şi începu să umfle foalele.

— Ia, să vedem, poate că-i vin eu de hac! zise Anton şi, dându-ne la o parte, intră în fierărie, îşi scoase tunica şi ne-o aruncă fără să se mai uite la noi. Atât ne spuse : Copii, numai să nu staţi în spatele meu...

Moş Fedea nu spuse nimic. Ridică numai din sprâncene, apucă osia ce răspândea în jur o ploaie de scântei, o puse pe nicovală şi o lovi cu un ciocănel. Asta, poate, ca să-i arate unde să lovească, sau ca să înlăture pojghiţa de metal oxidat. Anton se propti bine pe picioare şi făcu vânt barosului. „Hep“ răsună el greoi. „Pac, pac“, cerea parcă ceva ciocănelul lui moş Fedea... „Hep“ răspundea iar barosul. „Pac, pac“-„hep“-„pac-pac“-„hep“... Loviturile se îngânau într'un ritm tot mai grăbit, iar umflătura strălucitoare de pe osie scădea şi se alungea, împroşcând scântei şi închizându-se la culoare. „Pac-pac-pac“ răsună ciocănelul lui moş Fedea şi rămase locului pe partea-i lată. Anton lăsă barosul din mâini şi puse la o parte, ca să se răcorească, osia care nu mai lucea decât slab, slab de tot.

— Halal meşter ! se minună Ivan Potapovici.

— Ai mai lucrat în fierărie ? întrebă moş Fedea.

— Foarte puţin, în armată.

— Ei, dacă-i aşa, înţeleg ! Că la noi, nu-i armată, frate, ci adevărată academie. Câtă lume nu trece prin armată ! Şi fiecare om se alege acolo cu o meserie...

— Cred că ne-am putea odihni, Ivan Potapovici, că ajunge pe ziua de azi... Mulţumim, flăcăule, de ajutor.

— N'avcţi pentru ce... Că tot după o mână de ajutor trecusem pe la dumneata...

— Da' de unde vii ? Şi cine eşti ?

— Din Coltubî. Pe Anton Gorelov îl ştii ? Eu sunt feciorul lui... Tot Anton îmi zice şi mie...

— Am auzit cum să nu aud. Pare-mi-se că te-ai întors de curând din armată, şi eşti acum şef la hidrocentrală, nu ?... Ei, s'a întâmplat ceva ?

— Nu, totu-i în regulă. Montăm, montăm mereu, şi odată cu prima plată din an a zilelor-muncă, om da şi lumină satului — zâmbi Anton.

— Halal de voi ! zise Ivan Potapovici cu o urmă de invidie în glas. Da' ce vânt te-aduse pe la noi ?

— Vă spun numaidecât... Măi băieţi — şi Anton se întoarse spre noi — ia daţi o fugă până la Daşa Culomzina şi poftiţi-o aici!

Aşa că tocmai dela ceea ce era mai interesant am lipsit ! Până să ajungem la Daşa, până să-i povestim şi ei şi până să ne întoarcem, Anton îşi lua rămas bun dela Ivan Potapovici şi dela moş Fedea.

— Nu, dacă n'am cum, n'am cum ! spunea Ivan Potapovici. Sticlă de geamuri n'avem, şi nici bani. Descurca-ţi-vă şi voi cum s'o putea...

— Ne-om descurca noi şi aşa — îi răspunse Anton, scuturându-şi moţul — şi-apoi pentru treaba asta nu-i nevoie de bani, ci de un singur lucru — bunăvoinţă. Ne-am înţeles atunci ! Ei, noroc, Daşa ! îi spuse el Daşei, care tocmai intrase. Uite, am venit să văd cum o mai duceţi voi pe aici...

Şi porni cu ea pe uliţă. Noi după ei ! Aşteptam să ne spună Anton o vorbă şi despre problema noastră, dar el începu s'o întrebe pe Daşa despre băieţii şi fetele mai mari, şi pe noi nici nu ne luă în scamă, ca şi cum şi-ar fi uitat cu totul făgăduiala.

Pe undeva, la marginea satului, într'un grup de flăcăi şi fete, cânta cineva la armonică, dar tăcu îndată,

— Măi băieţi ! le strigă Anton, întorcându-se spre ei. Ce-i tristeţea asta pe voi ? Ia cântaţi, măi, să mai petrecem puţin...

Eu, drept să vă spun, eram desamăgit. Începusem să cred că Anton venise la noi numai ca să petroacă. Nici gând să ne ajute !

Ca de obicei, flăcăii şi fetele se adunaseră pe islaz, lângă cele trei stive de buşteni, unde era iarba bătătorită.

— Uitaţi-vă, fetelor, ce cavaler v'am adus ! zise Daşa.

— Un cavaler roşcovan — răspunse Anton râzând, iar după el râseră şi ceilalţi.

— Noaptea, toate pisicile sunt cenuşii — rosti ştrengăriţa de Nîuşca Tregubova. La care Anton răspunse nu ştiu ce, şi iar râseră cu toţii.

Anton făcea un haz nebun de glumele celorlalţi, glumea şi el şi se simţea pesemne minunat; pe câtă vreme noi, nu ne mai vedeam de necăjiţi ce eram. La un timp fetele vrură sâ joace, dar stârniră atâta praf, încât fură învăluite într'un nor de colb.

— Gata, fetelor, ajunge! strigă Niuşca. Aţi ridicat atâta colb, de nu mai poate omul răsufla ! Hai, mai bine să cântăm ceva.

Feodor Reabîh strânse burduful armonicei, apoi îl desfăşură larg de tot şi armonica slobozi, pe un singur ton, o melodie săltăreaţă, iar Niuşca, punându-şi mâinile în şold de parcă ar fi durut-o şalele, începu să cânte un cântec popular, dar îl cânta aşa de tare, că ne ţiuiră urechile.

Apoi armonica începu iar să urle, răguşit de astă dată. Feodor se încurcă, sări o bună parte din melodie şi apoi o ţinu în loc, cu câteva note monotone. În timpul asta, fetele cântară în cor.

Plictisit m'am ridicat să plec. N'avea niciun rost să mai stăm. Era doar o petrecere, şi încă din cele obişnuite, nimic mai deosebit. Ghenadii se sculă şi el să vină după mine, dar tocmai atunci, Feodor se încurcă rău de tot în acorduri, armonica scheună parcă disperată pe trei voci şi apoi se opri, ca şi cum singură s'ar fi mirat ce sunete gâtuite fusese în stare să scoată.

— Halal armonist ! se auzi glasul gros al lui Ivan Lepiohin, care stătea ceva mai la o parte.

Şi fetele, pornindu-sc pe râs, tăbărîră asupra lui Feodor.

— Ia dă-o prietene, să încerc şi eu ! zise Anton.

Luă armonica şi-o aşeză pe genunchi de parc'ar fi potrivit-o, îşi trecu odată degetele pe toate clapele şi apoi, aplecându-se puţin, începu să cânte.

Acordurile se scurgeau repede unele după altele, se îmbinau, se adunau pentru a se împrăştia din nou, după o uşoară atingere de clape. Deodată însă, din şirul acela nedesluşit de sunete se desprinse, ca un pârâiaş, o melodic slabă pe care o prinseră şi acordurile. Apoi, încet dar hotărît, o susţinură şi notele de bas. Melodia se întări, scuturându-se parcă de sunetele de prisos, dar era încă neîmplinită; ai fi zis că armonica cânta, fără să ducă melodia până la capăt, că mai asculta ceva şi că încerca iar sunetele. În sfârşit, cântecul crescu şi se întări, iar armonica se bucură, reluând, puternic şi din plin, tot ce cântase până atunci. Era parcă o întrebare în cântecul acela. Apoi şi acordurile începură să pună întrebări stăruitoare, iar başii oftară a dojană. Până la urmă, armonica îşi încetini cântecul şi începu să ne vorbească încetişor şi duios despre ceva grav şi însemnat ce nu se putea reda prin cuvinte. Satul adormise înconjurat de taiga ca de o strajă neclintită şi tăcută ; luna nouă se înălţa tot mai sus, dornici să audă şi ea ce întrebări pune armonica cu melodia aceea tristă şi lină pe care o revărsa în jur.

— Vai, fetelor ! Ce cântec a mai fost ăsta ? Mi-a răscolit tot sufletul — şopti Nastenca Lagoşina, prietena Niuşcăi, trezindu-se parcă din somn.

— Ce oameni sunt pe lumea asta ! oftă Niuşca.

— Ce fel de oameni ? întrebă Anton.

— Ca dumneata, de pildă, tovarăşe...

— Pe mine mă chiamă Anton.

— Bine, Anton, fie şi Anton... Se cunoaşte c'ai trăit la oraş. Ai învăţat, ai auzit şi ai văzut de toate...

— N'am învăţat la oraş, ci la Coltubî. Iar cântecul ăsta l-am auzit la radio, la mine, la Coltubî.

— Ei, vezi, voi aveţi şi radio, şi club... Dar noi ne îngrămădim aici, ca oile în ţarc ! Şi când vrei să joci, înghiţi la praf de-ţi trece pofta.

— Asta cam aşa e ! Aţi stârnit o prăfărie mai dihai ca un inginer constructor. Şi iarna ce faceţi ? Jucaţi pe zăpadă ?

Niuşca dădu supărată din mână, iar ceilalţi se mulţumiră să zâmbească cu amărăciune.

— De ce nu veniţi la noi, la Coltubî? Că noi suntem oameni buni şi drepţi cu toată lumea !

— Aţi fi voi buni şi drepţi, dar ce te faci cu drumul, că te dă gata ! se amestecă Nastenca. Şapte verste la dus şi şapte la întors... Cu drumuri ca pe la noi, nu ştii dacă-ţi vine să te plimbi sau să urli... Mai ales că după atâta alergătură trebue să te mai duci şi ta lucru!

— De ce nu înjghebaţi şi la voi ceva ?... Uite, sunteţi destui...

— Da' unde ? În coteţul găinilor ?

— De ce în coteţ ? Acolo, chiar la intrarea în sat am văzut o casă cu uşile bătute în scânduri, care atâta aşteaptă !

— Asta e casa Pestovilor — zise Lepiohin. Bătrânul şi bătrâna şi-au tot aşteptat feciorul să se întoarcă, şi i-au ridicat casa aia pe care ai văzut-o, dar băiatul n'a mai venit, şi bătrânii au murit în timpul războiului. De atunci casa lor a rămas pustie. Auzeam deunăzi pe tovarăşul preşedinte cum că au să facă în ea o magazie sau un depozit...

— Am vorbit eu cu preşedintele, şi n'are nimic împotrivă s'o folosim noi pentru club sau pentru o casă de lectură. Cred că şi sovietul sătesc se va învoi.

— Las'că o să-l convingem noi ! zise Lepiohin, cu însufleţire.

— Ei, şi ce folos dac'om avea casa. Să stăm şi să ne uităm la pereţii goi ? se întrebă cu glas tare Niuşca.

— Stai puţin — îi tăie vorba Anton — că pereţii rămân goi numai în gospodăria leneşului ! Pentru început, tot avem ceva... Măi băieţi, unde sunteţi ? ne strigă el.

— Aici ! răspunse Ghenadii.

— Uite, pentru fapta lor frumoasă, flăcăii ăştia au primit ca premiu un aparat de radio. Şi ei s'au gândit, că de vreme ce în sat nu mai este alt aparat, să se poată bucura toată lumea de el. Au venit să-mi ceară sfatul, dar eu vreau să mă sfătnesc întâi cu voi. Nu încape îndoială că o să fie destulă muncă ca să pregătim casa şi să aşezăm antena...

Şiret mai era Anton ! Despre asta vorbise el la staţiune ! În clipa următoare, fiecare vru să ştie când începe lucrul !

— Şi mâine, dacă vreţi ! zise Anton. Uite, băieţii să pregătească şi să care lemnăria, şi fetele să deretece casa. Spre seară, o să viu şi eu...

Am încercat să-l oprim la noi, dar n'a vrut.

— Nu, tovarăşi, că mâine dis de dimineaţă trebue să fiu la staţiune. Voi, descurcaţi-vă şi singuri. Iar dacă n'aveţi nimic împotrivă, o s'o las în locul meu pe Daşa Culomzina !

A doua zi — nici nu se luminase bine — am şi tras o fuga până la Pavel şi la Caterinca. Liubuşca, vecina mea, fetiţa aceea cu părul şi sprâncenele galbene cum e spicul grâului când dă în pârg, se ţinu şi ca după noi. Ne-am dus cu toţii la Ghenca şi de acolo am pornit-o spre casa Pestovilor.

Scândurile scârţâiră, cuiele ruginite ţiuiră, şi casa ne privi prin găurile mari ale ferestrelor ei fără geamuri. Lepiohin dădu într'o parte scândurile bătute cruciş în uşă, şi intrarăm cu toţii în casă. Dar chiar din prag ne izbi un miros de casă părăsită, de umezeală şi de şoareci. Cuptorul ocupa jumătate din încăperea afumată. A doua jumătate, despărţită de prima printr'un perete, era ceva mai curată, dar şi acolo zidurile erau pline de pânze de păianjeni, ce atârnau cenuşii de grinzi, scuturându-şi praful în valuri pe podele, din pricina curentului.

— Ce palat ! Ce frumuseţe ! se miră Niuşca trăgând vorbele cu dispreţ. Nici n'ai unde să te 'ntorci !

— Da' ce, pe câmp e mai bine ? întrebă Daşa Culomzina ? Şi, fără a mai aştepta răspunsul, puse mâna pe mătură şi se apucă să dea jos păianjenii.

Nastenca şi Niuşca alergară după căldări şi după cârpe. Ivan Lepiohin însoţit de Paşca se duse la pădure ; iar pe noi ne rugă Daşa să lipim prispele şi să măturăm curtea.

Într'un timp îi zărirăm pe Fimca şi Senca trecând în fuga mare pe lângă casă, cu nişte mutre de parcă nici nu le-ar fi păsat de tot ce se petrece în jurul lor. Dar după câteva clipe se întoarseră repede, rămaseră un timp locului şi apoi se aşezară ceva mai departe, într'un loc mai ferit.

— „Găinuşele“ îi tot dau zor — zicea Fimca poticnindu-se ca de obicei.

— Dau zor ! îl îngâna Senca, bucuros.

Ne zădăreau, asta era limpede, dar noi nu i-am luat în seamă. Să trăncănească leneşii cât poftesc, că noi n'avem timp de pierdut!

Fetele spălară podelele cu apă multă — căraseră găleată după găleată — şi camera se mai lumină, dar tot goală şi neprietenoasă era. Parcă ţi-era urît să te uiţi în jur, mai ales când vedeai şi ferestrele fără geamuri !

Lepiohin şi Feodor Reabîh aduseră din pădure două prăjini lungi şi subţiri şi Paşca bineînţeles începu iar să se laude cum că ştiuse el ce alege, că în toată pădurea nu erau lemne mai trainice şi mai drepte!

Spre seară, oamenii se adunară în faţa casei şi se aşezară pe prispa. Îl aşteptau pe Anton, care aduse un pachet mare şi greu, în care erau geamuri pentru ferestre.

După ce cercetă casa şi îi lăudă pe cei care făcuseră curat, arătă spre cuptor :

— Da' cu ăsta ce facem? Sau aveţi cumva de gând să coaceţi plăcinte ? Eu zic că ar fi mai bine să-l dărâmăm şi în locul lui să ridicăm o sobă mai mică. Şi nici de peretele ăsta despărţitor n'avem nevoie. Tăiaţi-i, mă băieţi, stâlpii, cu fierăstrăul şi să vedeţi ce sală bună se face !

Am muncit o săptămână încheiată. Noi am ajutat la căratul cărămizilor, la tencuitul şi la spălatul pereţilor afumaţi ai bucătăriei, iar când moş Fedea se apucă de sobă, tot noi i-am adus pământul şi nisipul. Între timp, Paşca îi ajută lui Ivan Lepiohin să facă o masă. Bănci nu făcusem deocamdată, că ne înţelesesem să aducă fiecare de pe la casele lor.

Când văzu masa, Nastenca, zor nevoie s'o acoperim cu ceva ! Fetele spălară şi călcară atunci repede o bucată de pânză roşie, din acelea pe care de obicei se scriau lozinci pentru sărbători, şi o aşternură pe masă. Părea o adevărată faţă de masă. Iar când Daşa Culomzina aduse portretul tovarăşului Stalin, Caterinca şi Liubuşca îl împodobiră cu crengi de brad şi de pin.

Duminică, Anton veni mai devreme ca de obicei. După ce am montat antena, înţepenind parii cât mai bine, am intrat în sală să ne oprim locuri. Ne-am aşezat chiar lângă masă, alături de moş Sava. Feodor Reabîh îşi făcu loc cu armonica tocmai în faţa. Când să se aşeze, apăsă din greşală pe clape şi armonica trase un vaiet, să ţi se rupă inima nu alta !

Toţi câţi se adunaseră acolo îi făcură semn să tacă, de parcă i-ar fi spus : „Ia mai slăbeşte-ne cu muzica ta !“

Chiar lângă uşă, îi zării pe Fimca şi pe Senca. Întindeau gâtul şi se înălţau în vârful picioarelor. Vasca Scerbatîi se cocoţase ceva mai departe, pe o fereastră. Noi, bineînţeles, ne-am făcut că nu-i vedem... Lasă s'asculte şi ei, că nu ne pare rău...

Anton făcu legătura cu antena, apoi cu bateria şi întoarse butonul. Printre pârâituri şi troznituri, se auziră de departe, de foarte departe, câteva sunete ascuţite care, întărindu-se, umplură toată sala. Apoi un glas liniştit şi hotărît spuse : „Atenţiune ! Vorbeşte Moscova ! Transmitem la cererea ascultătorilor un concert...“ Capitolul 12

Şi am ascultat pe nerăsuflatelea programul : şi concertul, şi ultimele ştiri, şi discuţia despre Donbas, şi ora copiilor, şi ştirile în legătură cu situaţia internaţională, şi concertul care a urmat !...

— Vorbeşte Moscova !

De atunci am avut tot timpul să ne obişnuim, dar în seara aceea ni se părea că Moscova, Moscova noastră minunată, vorbeşte de acolo, de departe, anume pentru noi... Oare era într'adevăr aşa de departe?... Glasul hotărît şi domol al crainicului risipea tăcerea din taiga, şi, odată cu ea, se topeau parcă şi nesfârşitele întinderi care ne despărţeau de Moscova. Ea era acum lângă noi, aici aproape, aşa de aproape, încât îi puteam auzi răsuflarea domoală, liniştită...

Îl îndrăgisem cu toţii pe Anton. Care altul ştia mai bine să râdă şi să glumească ? Cine altul se pricepea atât de bine să înveselească lumea şi cine ştia câte ştia el ?!

Şi cei mari ţineau mult la el. Ivan Potapovici, de pildă, îl primea ca pe un oaspete scump, iar Feodor Elizarovici îi vorbea cu atâta respect, de parc'ar fi fost de-o seamă. Ochii mari ai Niuşcăi începeau să râdă cum îl zăreau, şi toţi băieţii îi zâmbeau. Numai Feodor Reabîh umblă un timp botos şi amărît. Nu ştia bine dacă e supărat pe sine sau pe Anton. Nu-i dădea pace gândul că în prima seară se făcuse de râs faţă de el. Dar până la urmă îi trecu, mai ales că Anton îi aduse o metodă, după care învăţase şi el să cânte la armonică. Cât despre noi, Anton spunea râzând că suntem garda lui, fiindcă într'adevăr ne ţineam cârd după el.

Într'o zi, Caterinca ne dojeni că-l uitasem cu totul pe unchiul Mişa, dar nu era adevărat. Cred că Anton ne era aşa de drag tocmai fiindcă aducea întrucâtva cu unchiul Mişa. Deşi erau atât de deosebiţi şi nu semănau deloc unul cu altul, erau totuşi parcă la fel ! Poate fiindcă pentru amândoi orice lucru era interesant şi însemnat, şi poate pentrucă amândoi luau parte la tot ce se petrecea n jur.