A doua zi am mers până la cel dintâi popas, măsurând straturile şi adunând tot felul de pietre. Peretele, din ce în ce mai scund, se prefăcu până la urmă într'un deal pe care creşteau şi brazi obişnuiţi, şi pini argintii. Îngustându-se treptat, valea fu închisă deodată de un munte înalt, acoperit până sus de o pădure deasă. Unchiul Mişa ne spuse atunci că dacă ne-am întoarce la râu pe vechiul nostru itinerar, ar fi un drum prea lung şi atunci ne-am hotărît să trecem muntele, ca să ne urmăm calea spre Nord-Vest.
În vale, pădurea era luminată ici, colo, de poieni însorite, acoperite cu un covor de iarbă deasă şi proaspătă, aproape cât Caterinca de înaltă. Unchiul Mişa, care mergea înainte, se opri deodată la marginea unei asemenea poieniţe şi ridicând mâna, ne făcu semn să venim lângă el. Păşind încet, ne-am apropiat, dar n'am văzut nimic, din pricina ierbii înalte. Atât puteam desluşi : că se mişca ceva în mijlocul poienii. Unchiul Mişa îi ajută Caterincăi să se suie într'un copac ; fata se căţără cât putu mai sus, dar se dădu repede jos:
— Acolo doarme o vacă roşcată şi lângă ea sta un viţeluş. Vai, ce drăguţ !...
O vacă ? Ce să caute o vacă aici ! Am fi vrut să ne uităm şi noi, dar rămăsesem ţintuiţi locului, de teamă să nu speriem animalul acela necunoscut.
— Nu doarme ! ne spuse după un timp Ghenca. E un hoit. Nu vedeţi ciorile ?...
Într'adevăr, pe ramurile unui brad din apropiere se aşezaseră două ciori care croncăneau de zor, uitându-se spre poiană. Apoi veniră altele, mereu altele, tot mai multe !
— Da, ciorile au simţit că e o mortăciune pe aici...
Ne-am ascuns în iarba aceea înaltă şi am început să ne târîm
spre inima poienii. În mijlocul ei am zărit întins la pământ un animal mare,
roşcat, în jurul căruia se învârtea
un pui slăbuţ, cu picioarele subţiri şi cu pete cafenii pe
şold. Puiul, când se apleca şi lingea botul maică-si, când o împingea
cu capul de parc'ar fi vrut s'o deştepte, când înlemnea pe loc pe picioruşele-i
firave şi tremurătoare.
O creangă trozni sub mine şi atunci puiul, speriat, tresări şi se repezi într'o parte, dar se lovi de Caterinca şi căzură amândoi. Noroc că-l prinsese Caterinca cu mâinile de gât. Am alergat şi eu să-i dau o mână de ajutor.
— E o căprioară ! strigă Ghenca. Am mai văzut o blană ca asta la Zahăr Vasilievici !
— Da ! făcu unchiul Mişa. E o căprioară ! Numai că n'a murit de moarte bună, ci ucisă de cine ştie ce nemernic !
Într'adevăr, în frunte, chiar deasupra ochiului, căprioara avea o rană de glonte, iar din pulpa dreaptă a piciorului dinapoi cineva tăiase o bucată mare de carne. Vânătorul nu putuse lua toată prada cu el. Se mulţumise să taie bucata cea mai bună şi-şi văzuse de drum. Pesemne că iedul, care stătuse ascuns, se apropiase abia atunci de maică-sa.
Pentru un pic de carne cineva omorîse un animal mare şi puternic, iar iedul, rămas fără mamă, avea fără doar şi poate să piară şi el !
— Nemernici ca ăştia ar trebui băgaţi la puşcărie ! zise Ghenca.
— Ai dreptate, fu şi unchiul Mişa de părere. Dacă nu pentru altceva, numai pentrucă vânătoarea e oprită acum ! Ucigând mama, el a omorît şi iedul !
— Trebue să fie un străin — hotărî Ghenadii — că ai noştri nu omoară animalele acum... Hai să-l prindem !
— Şi crezi c'ai să-l găseşti ? se împotrivi Paşca. Ca şi cum ai căuta un ac într'o claie de fân !...
În timpul acesta, Caterinca îşi tot făcea de lucru cu iedul : ba îl mângâia, ba îi şoptea nu ştiu ce la ureche, ba îl săruta drept în botişorul lui negru. Iedul se trăgea înapoi şi dădea din cap. Caterinca spuse că pentru nimica în lume nu lasă iedul acolo, pentrucă era sigură că dacă rămâne singur, o să moară.
— Bine, dar ce-ai să faci cu el ?
— O să-l luăm cu noi ! Nu-i aşa, unchiule Mişa? Îl luăm şi-l cresc eu...
— Ei, asta-i ! Dar cu ce o să-l hrăneşti ? Poate că nici n'a învăţat încă să pască !
— Ba paşte, paşte ! strigă ea. Ia uitaţi-vă !
Caterinca rupse un smoc de iarbă şi-o aduse iedului. Acesta, după ce o mirosi, luă câteva fire în gură, dar le scuipă îndată.
— Ei, vezi ? Nu ştie încă să mănânce !
De inimă rea, Caterincăi îi dădură lacrimile.
— Oricum, tot nu-l las ! Chiar de-ar fi să rămân singură cu el aici ! Aşa să ştiţi !
— Ei, bine, bine ! Ia-ţi iedul !
Caterinca făcu repede un lat din frânghie şi i-l petrecu pe după gât. La început, iedul se împotrivi, dar după un timp se linişti şi merse în urma ei, călcând mărunt pe picioruşele-i subţirele. Obosi însă repede şi începu să rămână în urmă, iar din pricina lui rămase în urmă şi Caterinca. Atunci, unchiul Mişa îl luă ca pe un copil în braţe şi-l legă pe spinarea Zviozdocicai, iar Caterinca, vesela, o porni înainte, după coacăze negre.
Dădusem ocol unor grămezi mari de pietre şi urcam acum pe îndelete povârnişul, când deodată auzirăm înaintea noastră nişte bufnituri şi glasul Caterincăi care striga :
— Repede ! Aici ! Veniţi repede aici !
Pesemne că dăduse peste un şarpe ! Am alergat în partea de unde se auzea strigătul şi-am ieşit într'o poiană, unde o văzurăm pe Caterinca sărind şi lovind cu un băţ gros pământul care fumega !
Foc ! În taiga, focul e de o mie de ori mai primejdios decât şarpele !
Flăcări nu se vedeau încă, dar printre pâlcurile de verdeaţă şi printre vreascuri şerpuiau şi se întindeau pe pământ pâlpâiri scânteietoare. Peste poiană se şi lăsa un miros iute şi înţepător, de iarbă arsă.... Am pus mâna repede, la nimereală, pe câte un băţ şi am început să stingem focarele care se întindeau.
Unchiul Mişa şi Paşca veniseră şi ei în fugă. Am împresurat atunci poiana într'un cerc, pentru ca focul să nu se întindă mai departe, şi dă-i cu beţele în pământ ! Flăcările se stinseseră de tot şi acum se ridica un fum gros, în care, ici, colo mai scânteiau din când în când smocuri de iarbă uscată, aprinse.
Până la urmă, am stins focul, dar iarba tot mai fumega. Abia atunci am auzit murmurul pârâului, care curgea chiar la marginea poienii şi, punând mâna pe ceainic şi pe căni, am turnat din plin, cu răbdare, apă peste toate locurile care fumegau.
La toata treaba asta din urmă Caterinca nu ne mai ajută. Se aşeză pe jos şi ţinându-se de picioare, plângea încetişor. Văzând că focul se înteţeşte, se repezi să-l stingă. La început, nu simţise nicio durere şi alergase aşa desculţă cum era prin iarba care se aprinsese. Acum o dureau arsurile.
Când văzu picioarele Caterincăi, unchiul Mişa rămase uluit. Îşi luă repede sacul, scoase soluţie de hipermanganat şi-i spălă bine picioarele. Luă apoi o sticlă pe care o încălzi întâi şi din care îşi scurse în palmă ceva gros care semăna cu ceară. După ce-i unse arsurile, îi bandajă picioarele. Acum Caterinca nu mai plângea, ofta doar încetişor.
— Te doare tare, Catia ? o întrebă unchiul Mişa.
— Mă arde !
— De ce ai alergat desculţă prin foc ?
— M'am speriat... N'aţi văzut că flăcările se întindeau spre copaci ?
Într'adevăr, izbutisem să stingem focul tocmai când ajunsese la doi paşi de copacii căzuţi, după care se întindea un loc cu copaci uscaţi acoperiţi cu muşchi şi cu licheni. Dacă focul ar fi ajuns până acolo, nu l-am mai fi putut stinge !
Cu un an în urmă am alergat tot satul, cu mic şi mare, la Coltubî să stingem focul aprins de un trăznet şi care se întindea spre lanurile de grâu ce dădeau în pârga...
În taiga nimic nu-i mai groaznic decât focul, cu flăcările lui şuierătoare, care se ridică spre cer, şi cu cedrii şi brazii seculari care ard ca nişte torţe ; înnebunite de groază, toate vietăţile fug care încotro, iar pe locul pe unde a trecut pârjolul, rămâne mulţi ani un pustiu negru şi mort...
Caterinca se purtase ca o eroină. Ce-are aface că acum sta şi plângea ?
— Ce ne facem cu tine ? N'o să mai poţi merge, nu-i aşa ?
— Ba am să pot ! Am să pot ! şi Caterinca sări în picioare, dar ţipă de durere, se îngălbeni la faţă şi se aşeză repede la loc. Nu, nu pot...
Şi începu iar să plângă.
Îngrijorat, unchiul Mişa îşi trecu mâna pe faţă şi căzu pe gânduri.
— Ce să facem, copii? Va trebui să ne întoarcem !... Dar ia, staţi ! Am plecat de cinci zile şi merindele noastre sunt cam pe sfârşite. Ştiu bine că voi sunteţi gata să mergeţi până la capătul pământului, dar Catia are arsuri serioase şi are nevoie de îngrijiri. Voi nu vreţi ca ea să se chinuiască numai aşa, ca să vă facă vouă plăcere ! Aşa e ?... De aceea, ordon expediţiei : acasă !
Cum rămânea însă cu smaragdele ? Cum rămânea cu toate descoperirile pe care nădăjduiam să le facem ? N'aveam încotro ! Trebuia să ne întoarcem !
Am aşezat-o pe Caterinca pe Zviozdocica, lângă puiul de căprioară, şi am pornit la drum.
Chiar la marginea poienii, Ghenadii, care mergea în fruntea coloanei, se opri şi arătă spre pământ : acolo făcuse cineva focul de curând şi pe cenuşa risipită în jur se desluşeau iar urme de cisme !
— Vedeţi? E tot şchiopul ăla !
Într'adevăr, erau aceleaşi urme ! Necunoscutul care îşi lăsase amprenta piciorului pe malul lacului era undeva, înaintea noastră ! Pesemne că tot el omorîse căprioara şi nu stinsese focul la plecare !
— Hai să-l prindem, unchiule Mişa ! propuse Ghenca, şi nările îi tremurară de ură.
— Aşa s'ar cuveni... dar asta ne-ar lua timp şi trebue s'o ducem pe Catia cât mai repede în sat !...
Unchiul Mişa determină pe hartă locul şi topografia itinerariului nostru (şi el făcea ridicări topografice, spunând că munca în doi te fereşte de greşeli). Dacă o luam drept, nu aveam decât vreo douăzeci de kilometri până în sat, dar asta însemna s'o luăm printr'un desiş prin care cu greu am fi străbătut, chiar dacă n'am fi avut-o şi pe Zviozdocica cu noi. Dar aşa, cu ea, era aproape cu neputinţă.
— În loc să închidem prin marşul nostru de întoarcere a treia latură a unui triunghi — hotărî unchiul Mişa — vom închide cele două laturi ale unui trapez neregulat. N'o s'o mai luăm spre Nord-Est, ci de-a-dreptul spre Nord, până ce-o să dăm de drumul care duce spre Coltubî. E mai departe, dar va fi mult mai uşor, şi vom ajunge deci mai repede !
Am luat-o de-a-curmezişul, peste deal, şi-am mers până seara târziu.
— Bravo, băieţi, aţi rezistat bine ! spuse unchiul Mişa. Îmi pare rău, dar trebue să ne grăbim, Catia s'ar putea simţi mai rău...
Fata făcea tot ce-i stătea în puteri ca să se stăpânească şi nu se văita, deşi se vedea c'avea dureri foarte mari. Eu culegeam mure din mers şi i le duceam, dar ea nu le mânca, ci le dădea puiului de căprioară, care le lua în gură şi le morfolea, dar nici gând să le înghită. Asta pe Caterinca o necăjea mai mult decât picioarele ei arse, pentrucă se temea să nu moară iedul de foame.
Am mâncat pe întuneric. Caterinca avea mult de lucru cu puiul: îşi înfăşurase degetul într'o cârpă muiată în apă călduţă şi îndulcită şi i-l dădea să-l sugă !
A doua zi în zori am îmbucat ceva în fugă şi-am plecat mai departe ; spre amiază, ajunserăm la punctul din care începea coborîşul, de cealaltă parte a muntelui.
— Staţi ! strigă deodată Ghenadii. Uite-l !
La cel mult un kilometru de noi zărirăm o dâră de fum, care se ridica lin în văzduhul liniştit.
— El e ! strigă Ghenca. Hai, repede !
Unchiul Mişa se uită întâi cu luare aminte la fum, apoi ne privi lung, îşi cercetă puşca şi rosti în cele din urmă :
— Bine ! Pavel şi Catia sa rămână aici cu Zviozdocica, Noi, ceilalţi, la drum !
Am alergat tot timpul, temându-ne ca nu cumva omul care aprinsese focul să piară din nou fără urmă !
Vâjâitul unui izvor care ţâşnea din stâncă ne acoperi sgomotul paşilor şi ne îngădui să ne apropiem nebăgaţi în seamă de copacii dela marginea poienii.
Lângă foc zărirăm un om bărbos, gol până la brâu. Pesemne că-şi spălase cămaşa de curând, fiindcă o văzurăm întinsă, ceva mai încolo, pe iarbă, la uscat. Deasupra focului atârna un ceaun afumat. Omul se ridică, se apropie şchiopătând de cămaşă şi o luă, tocmai în clipa în care unchiul Mişa, făcându-ne semn să stăm locului, ieşi de după copaci şi spuse cu glas tare :
— Bună ziua !
Omul îşi trase repede pe el cămaşa, care pârâi din cusături, şi rămase cu ochii posomoriţi şi îngrijoraţi, aţintiţi asupra unchiului Mişa. Apoi fără să-i răspundă nimic, se întoarse la ceaun. Abia când ajunse acolo se îndură să mârâe :
— Bună !
Unchiul Mişa se apropie, se uită la necunoscut, se uita în jur şi zări o bucată de piele cu păr roşcat. Arătând cu capul spre ea, întrebă :
— Proaspăt vânatul ?
— Ce, eşti flămând ? Stai jos, să te ospătez...
— N'am venit ca oaspete !
— Dacă n'ai venit ca oaspete, atunci vezi-ţi de drum !
— Ba mai stau ! Să văd şi eu ce mai e pe aici !
— N'ai decât, priveşte! Asta nu costă parale !
— E'n regulă !
Vorbeau în fraze scurte, cântărindu-se din priviri unul pe altul.
— Ei, te-ai uitat ? Ţi-ajunge ? Acum, hai, şterge-o !
— Nu, că n'am văzut încă tot. Uite, de pildă, nu ţi-am văzut legitimaţia !
— Dar cu ce drept mi-o ceri dumneata ? se încruntă şchiopul. Du-te, cât vorbesc cu binele, că de nu îţi arăt eu legitimaţie... Legitimaţia mea e o puşcă ghintuită... şi se îndreptă spre un copac de care era proptită arma.
— Stai pe loc ! îi porunci unchiul Mişa. Nu face pe nebunul, că a mea e cu zece gloanţe !...
Şchiopul se opri şi se uită în altă parte, făcând pe omul căruia nu-i pasă de nimic. Fără să vreau, m'am uitat şi cu într'acolo, şi abia atunci am băgat de seamă că Ghenca se făcuse nevăzut. Nu cumva fugise de frică ?!
— Mai bine să ne înţelegem cu frumosul — zise unchiul Mişa. Legitimaţia !
— Mi-e frică să n'o murdăresc — îi răspunse şchiopul în bătaie de joc — de-aia o las acasă !
— Dar buna cuviinţă tot acasă ai lăsat-o ?... Dumneata ai împuşcat căprioara ? Nu ştii ce spune legea ?
— Nu mă învăţa tu legile pe mine. Ia te uită ce om al legilor aflai aici !
— Nu te 'nvăţ eu, dar au să te înveţe alţii. Ce cauţi în taiga ?
— Ce te legi de mine, omule ? strigă şchiopul. Slobod sunt să fac ce vreau şi să umblu pe unde îmi pofteşte inima !
— Ai fi dumneata slobod să faci ce vrei cu dumneata, dar nu şi cu taigaua ! S'a înţeles ? Şi nu ţipa la mine, că nu mă sperii...
De după copacul de care era proptită arma şchiopului zării o mână care luă puşca şi dispăru. Era mâna lui Ghenca ! Îmi venea să sar în sus de bucurie.
Ghenca, cu arma la ochi, făcu câţiva paşi şi se opri drept în spatele şchiopului.
— Ei, cum rămâne ? Ai legitimaţie ?
Şchiopul se pleca spre carâmbul cismei şi începu să scotocească ; în timpul acesta însă, în spatele lui Ghenca foşniră tufişurile şi din ele sări ca o pisică un băieţandru care se aruncă asupra lui. Izbit din spate, Ghenca se clătină, dar îşi reveni repede şi, luându-se la trântă cu el, căzură amândoi de-a rostogolul pe iarbă. Atunci nu m'am mai putut stăpâni şi m'am repezit să-l ajut pe Ghonca. Băieţandrul era voinic şi iute ca un ţipar, dar tot am izbutit să-l culcăm la pământ. Când i-am văzut însă chipul, am rămas încremeniţi.
— Vasca !
— Ei, da ! Vasca... mă îngână Vasca Scerbatîi, gâfâind. Vitejilor !... Doi contra unul ! Daţi-mi drumul ! Ce-aţi tăbărît aşa pe mine ?...
— Cum, băieţi, îl cunoaşteţi ? se miră unchiul Mişa.
— E Vasca Scerbatîi, din satul nostru...
— Daţi-i drumul ! Dar dumnealui cine e ? întrebă unchiul Mişa arătând spre bărbos.
— Nu ştiu. Nu-i dela noi !...
— E unchiul meu ! răspunse Vasca supărat, potrivindu-şi cămaşa.
— Minţi, că n'ai niciun unchi !
— Ba am, locueşte lângă Minusinsc, dar a venit să mai stea pe la noi...
— Şi totodată să caute şi ceva aur, nu-i aşa ? zise unchiul Mişa, întorcându-se spre necunoscut. De ce ţi-ai luat lopata şi târnăcopul ?
— Ce, m'ai prins dumneata căutând aur ?
— Nu te-am prins cu aurul, dar te-am prins făcând braconaj. Vânatul e acum oprit. Dar dumneata ai împuşcat o căprioară, ai ciopârţit-o şi ai lăsat-o în pădure. Asta este curat braconaj. Afară de asta, aţi mai pus foc şi taigalei !
— N'am pus niciun foc ! se repezi Vasca.
— Aţi lăsat focul nestins în taiga şi asta e acelaşi lucru ! S'a înţeles ? Dar ce să mai lungim vorba: autorităţile vor judeca faptele. Dar până una alta... Ghenadii, ia puşca !
Ghenca o luă.
— Arma asta o vom preda sovietului sătesc. De altfel şi pe voi tot acolo o să vă ducem, ca să daţi lămuriri, cine şi ce sunteţi şi ce învârtiţi pe aici... Ei, cum rămâne, mergeţi de bună voie sau...
Şchiopul se uită la arma pe care Ghenca o îndreptase iar asupra lui, schimbă o privire cu Vasca şi dădu din mână.
— Nu-i nimic, Vasca, strânge lucrurile. Acolo o să vedem noi...
Îşi luă la spinare târnăcopul, lopata şi raniţa goală, iar Vasca vărsă apa din ceaun şi acoperi carnea cu un mănunchi de iarbă.
Şchiopul şi Vasca mergeau înainte. În urma lor venea Ghenadii cu arma întinsă, iar după el unchiul Mişa şi cu mine. Unchiul Mişa luă puşca din mâna lui Ghenca şi o descărcă încetişor. Ghenca se supără, dar unchiul Mişa avusese dreptate să facă aceasta, deoarece din cine ştie ce pricină Ghenca putea să se îndârjească şi să tragă.
Văzându-ne sosind cu prizonierii, Caterinca şi Paşca holbară ochii mari. Nici prin gând nu le trecuse să-l vadă şi pe Vasca acolo ! Când le-am povestit toată întâmplarea şi când le-am spus cât de viteaz fusese Ghenadii, Caterinca nu mai ştia dacă să se îngrozească sau să se minuneze. Dar Paşca spuse că asta nu era nimic deosebit, pentrucă el ar fi făcut la fel, ba poate chiar mai mult, dacă nu l-ar fi pus unchiul Mişa să aibă grijă de Caterinca şi de Zviozdocica. Caterinca se răsti la el — fiindcă Paşca făcea totdeauna pe voinicosul, dar numai după ce trecea primejdia.
Spre seară, am ajuns într'o vale mai mică, din care, după socotelile unchiului Mişa, trebuia să ieşim la drumul ce ducea spre Coltubî.
Din fericire, Caterinca nu se simţi mai rău. Unchiul Mişa se speriase degeaba. Pesemne că alifia lui era foarte bună, fiindcă spre seară, Caterinca începu să umble singură, sprijinindu-se doar în baston ; îşi dădăcea iedul şi ne tot sâcâia să-i găsim un nume. Paşca fu de părere să-i spunem Naidionîş, dar Ghenadii îi spuse că iedul e femelă şi că nu i se potrivea un nume bărbătesc.
— Ei, atunci... atunci... hai să-i zicem Naida ! rosti Caterinca.
Naida ? Bine, fie şi Naida ! Parca nouă de căprioară ne ardea acum, când aveam în pază doi prizonieri care puteau să fugă oricând !
Se aşezaseră cât mai departe de noi şi îşi mâncau carnea friptă pe care o luaseră cu ei, dar nu băură ceaiul pe care li-l duse unchiul Mişa. Apoi se culcară. Numai că noi nu ne-am lăsat păcăliţi ! Ghenca şi cu mine ne hotărîsem să dormim cu rândul. Unchiul Mişa, văzând că eu nu făceam nicio pregătire de culcare, mă întrebă ce s'a întâmplat şi i-am mărturisit atunci în şoaptă bănuielile şi hotărîrea noastră de a păzi braconierii cu rândul şi de-a nu-i scăpa din ochi.
— Aha ! zâmbi unchiul Mişa. De ce nu mi-aţi spus şi mie ? Uite ce-o să facem : întâi o să stau eu de pază, pe urmă tu. Deocamdată însă, du-te şi te culcă ; nu vezi că ţi se închid ochii ?
Într'adevăr, mi-era grozav de somn şi am adormit în doi timpi şi trei mişcări, deşi mă chinuia presimţirea că toate astea nu se vor isprăvi cu bine.
1). 1 Braconier — omul care vânează fără permis legal sau calcă legile vânătoreşti. (N. R.)