După masă, unchiul Mişa ne spuse :Nu odată mi se întâmplase să visez tot ce văzusem sau auzisem peste zi. De data asta mi s'a întâmplat la fel. Se făcea că vedeam cu ochii mei cum se răceşte pământul şi cum se întinde pe el treptat, treptat o mare nemărginită, care fierbe în clocote. Vedeam aburi deşi ridicându-se şi prefăcându-se numaidecât în ploaie. Dar, lucru ciudat, nici marea, nici pământul nu se răceau ! Dimpotrivă se încingeau tot mai tare ! Până la urmă mi-a fost aşa de cald, că n'am mai putut răbda şi m'am trezit...
Lumina mă bătea drept în ochi. Cerul era senin şi aerul atât de curat şi de proaspăt, încât iţi venea a crede că şi pe el îl spălase furtuna. Soarele abia se ivise de după piscul din spre răsărit, rămas în urma noastră. Dar pe partea pe care ne aflam noi strălucea din plin şi acum, după ploaie, iarba şi frunzele sclipeau ca şi cum tot povârnişul ar fi fost presărat cu smaragde. Deasupra Tîjei pluteau pale de ceaţă alburie, care se ridicau tot mai sus pe povârniş, dar cum dădeau de mângâierea soarelui, se prefăceau parcă în valuri de aur şi se topeau. La miază-zi se înălţau munţii, învăluiţi într'un abur albăstrui, iar piscurile înzăpezite străluceau de-ţi luau ochii.
Soarele şi culorile atât de vii din jurul meu mă umplură de bucurie. Nu mai puteam sta locului.
— Scularea ! strigai eu din răsputeri. Hai, somnoroşilor, sculaţi-vă !
Până să mâncăm şi să ne pregătim de drum, soarele puse stăpânire pe toată trecătoarea, iar ceaţa se risipi văzând cu ochii. Când am fost gata echipaţi, am coborît să vedem întâi râul.
Tija parcă turbase. Crescuse cu aproape un metru şi jumătate şi curgea clocotind şi vuind, iar apele ei tulburi şi spumegânde purtau în vârtejuri smocuri de iarbă, crengi şi tot felul de gunoaie.
— Ehei, aici să construeşti un zăgaz şi o centrală electrică ! Ia uitaţi-vă cum curge...
Paşca luă de pe jos o rămurică şi-o aruncă în apă. Drujoc, crezând pesemne că Paşca o svârlise dinadins ca să i-o aducă el înapoi, se repezi după ea, dar apa era atât de repede, că-l purtă cât ai clipi la vreo doi metri de mal. Câinele se sperie, începu să dea din labe ca să iasă la mal şi prinse a scânci. Deodată un val îi trecu peste cap şi câinele înghiţi o gură de apă, dar peste o clipă ieşi, strănutând, la suprafaţă.
Drujoc era mânat drept spre stânca de care puhoiul se spărgea sgornotos, şi eram mai mult ca sigur că odată svârlit de piatră, va fi strivit. Îngrozită, Caterinca scoase un ţipăt, iar Paşca, care ţinea grozav la căţel şi avusese de gând să-şi facă un cărucior şi să-l înhame, aşa cum ştia că fac cei din Zapolarie, porni în fugă de-a-lungul malului... Numai Ghenadii nu se pierdu cu firea. Alergă într'un suflet înainte, pe mal, desfăşurând din fugă frânghia cu care nu apucase să lege povara de pe cal. Şi când îşi făcu vânt odată, aruncă laţul cu atâta îndemânare în apă, încât acesta ajunse foarte aproape de câine.
— Hai, Drujoc, prinde-l !
Câinele apucă cu dinţii frânghia şi Ghenadii îl trase spre el. Deodată, căţelul se dădu iar la fund, dar înţelegând, pesemne, că asta era singura lui scăpare, nu dădu drumul frânghiei, iar Ghenadii îl trase aşa de repede, încât mai să-l izbească de mal ! Cum îl văzu ajuns la uscat, îl prinse în braţe.
Timp de un minut, Drujoc strănută şi tuşi, clătinându-se pe picioare, cu coada în jos. Apoi, după ce se scutură bine împroşcându-ne din cap până'n picioare, îşi îmbârligă iar coada şi începu să sară în jurul nostru, să se gudure şi să ne lingă pe toţi. După aceea alergă la mal, se sburli tot, mârâi şi începu să latre furios la apa tulbure. Când să plecăm, se mai întoarse de câteva ori, lătrând spre râul învolburat.
După ce am mers vreo şapte kilometri de-a-lungul Tîjei, am poposit la o cotitură. După masă, când toţi se culcară pentru a se odihni, m'am dus ceva mai departe de tabără, m'am căţărat pe stânca ce se înălţa deasupra Tîjei şi m'am întins pe un locşor mai neted, încins de soare.
Chiar dela poalele stâncii, porneau — pentru a se pierde în depărtare — valurile întunecate, verzi, ale taigalei. Se revărsau prin munţi şi se prelingeau prin trecători şi chei. Ici, colo, în luminişurile de prin păduri, străluceau covoarele verzi ale poienilor şi se ridicau semeţe stânci pleşuve, cafenii şi viorii. Deasupra lor, sus, sus de tot, în văzduhul încins, sbura lin un vultur — singura vietate pe toată întinderea aceea nemărginită a împărăţiei munţilor cu creste înalte şi a taigalei mute...
Mă gândeam ce linişte adâncă e în taiga şi ce departe eram de oraşele mari, unde-i atâta lume şi unde toate sunt atât de interesante. Feodor Elizarovici, Zahar Vasilievici şi toţi ceilalţi spun că ţinutul nostru e bogat — şi unchiul Mişa susţine că Altaiul e o ladă plină cu comori... O fi, nu zic ba, dar prea e ferecată cu şapte rânduri de lacăte lada asta ! Ei, dacă unchiul Mişa sau chiar noi am găsi ceva, atunci să vezi viaţă ! S'ar ridica uzine după uzine şi s'ar face tot felul de maşini, să nu mai mergem pe jos la Coltubî, ci să ne suim în maşină şi să ajungem acolo cât ai bate din palme...
Deodată, vulturul se lăsă în jos ca fulgerul şi singura fiinţă vie pieri din zare. De jur împrejur, numai taigaua nemişcată şi pustie... Toate visurile mele se risipiră... Îmi adusei aminte că la Coltubî se construia acum o centrală electrică. Da, la Coltubî o să fie lumină, dar la noi încă nu, fiindcă — vorba lui Ivan Potapovici — pentru treaba asta ai nevoie şi de bani şi de oameni...
De multe ori ne gândisem, Ghenca şi cu mine, ce-o să facem după ce vom termina şcoala, dar nu ne hotărîsem încă de ce anume să ne apucăm. Acum însă ştiam bine că am să plec de prin locurile astea. Pe urmă oi vedea eu ce-oi face. Poate c'o să ajung marinar sau explorator, sau cine ştie ce mare învăţat...
Deodată, zării căpşorul Caterincăi răsărind pe după ridicătura pe care mă culcasem :
— Da' tu ce stai aici ?
— Treaba mea ! mă supărai eu. De ce te ţii scai de mine ?
— Mare nevoie am eu de tine! se mânie fata. N'ai decât să rămâi aici cât pofteşti, că noi plecăm... Blegule !
Îmi scoase limba şi fugi. Eu, ce era să fac ? A trebuit s'alerg în urma ei !
Am luat-o iar în sus pe Tîja, care curgea acum printre nişte culmi înalte. Unchiul Mişa şi Ghenadii cercetau pietrişul şi stâncile pleşuve ce ajungeau până la mal. Caterinca şi Paşca se uitau şi ei la pietre şi le alegeau pe cele care le plăceau mai mult. După vreo zece kilometri, unchiul Mişa se opri lângă un pârâu care se vărsa aproape perpendicular în Tija.
— Staţi, copii ! Aşezăm tabăra ! spuse el.
— Eu, nene Mişa — zise Ghenca, aş porni de-a-lungul pârâului, să văd ce e mai încolo...
— Bine ! Numai, vezi, nu te depărta prea mult !
Ghenca plecă şi noi ne apucarăm de lucru : am făcut un adăpost, am strâns vreascuri şi-am pus mâncarea la foc. Când să terminăm toată treaba, Ghenadii, leoarcă de sudoare şi cu sufletul la gură, se întoarse în goana, îi spuse ceva unchiului Mişa şi plecară împreună. Când se întoarseră, erau amândoi foarte veseli : desigur, descoperiseră ceva ! Caterinca, curioasă — zor, nevoie — să-i arate şi ei ce descoperiseră !
— Ce să-ţi arătăm ? o întrebă unchiul Mişa.
— Păi, ce-aţi găsit acolo !
— Mâine o să afli tot. Se pare că Ghenca a găsit un lucru minunat, dar pe care nu-l poţi pune în buzunar ! Hai să mâncăm şi pe urmă o să ne apucăm de treabă...
După masă, unchiul Mişa ne spuse :
— Ei, copii, hai să facem acuma un mic bilanţ ! Cred că o să schimbăm întrucâtva drumul : n'o să mai mergem pe malul Tîjei, fiindcă pârâul la care am ajuns ne poate duce la lucruri mult mai de seamă. Se pare că e mai „deschis“ decât Tija... Dar acum ar fi bine să cercetăm şi materialul adunat. Ia deşertaţi-vă sacii !
Eu nu strânsesem pietre — şi fără asta aveam destul de lucru — aşa că numai Caterinca, Paşca şi Ghenadii îşi aduseră sacii. Primul scoase pietrele Paşca şi, fiindcă Zviozdocica era în grija lui, le băgase nu numai în sacul lui, dar şi în balotul cel mare. Acum răsturnase în faţa noastră o grămadă de bolovani !
— M-da-a... zise tărăgănat unchiul Mişa. Dac'ar fi după tine, ai căra jumătate din Batîrhan...
— Le-am luat aşa, ca să fie... îi răspunse Paşca. Dacă aflăm cumva printre ele şi o piatră scumpă ? De aceea am strâns aşa de multe...
— Prea eşti prevăzător băiete !...
— E lacom, nu prevăzător ! sări Caterinca.
— De ce să fie lacom ! Cred mai degrabă că e vorba aici de lipsă de experienţă... În primul rând, când faci o colecţie, n'are rost să iei mai multe exemplare din acelaşi fel.
Şi unchiul Mişa, cercetând grămada, aruncă jumătate din ea.
— În al doilea rând, nu trebuesc alese niciodată pietre prea mari. Sunt şi grele, şi nefolositoare. E deajuns să fie mari cât palma, de pildă. Aruncă tot ce e de prisos, ca să nu mai cari degeaba atâta greutate... Dar mai întâi să vedem ce au strâns şi ceilalţi !
Caterinca îşi răsturnă şi ea pietrele. Erau toate netede, frumos rotunjite şi de felurite culori.
— Aşa-a ! Vasăzica, Pavel adună pietre cât mai mari şi tu, Catia, numai pietricele viu colorate ! Asta însă, dragii mei, nu se numeşte colecţie ! Asta e numai joacă... Hai, Ghenadii, deşartă-ţi şi tu sacul !
Ghenca avea o adevărată colecţie : pietrele lui nu semănau unele cu altele, erau curate, nici mari, nici mici. Dar unchiul Mişa nu fu mulţumit nici de data asta !
— Ce fel de piatră-i asta ?
Ghenca nu ştia.
— Unde şi când ai găsit-o ?
— Am uitat !
— Dacă nu ştii unde ai găsit-o, colecţia ta n'are niciun preţ ! Hai, să zicem că la început nu le puteţi descrie, fiindcă deocamdată nu ştiţi. Dar trebue neapărat să însoţiţi fiecare exemplar de o însemnare ; unde, când şi în ce condiţii l-aţi găsit. Altfel, ce folos practic poate avea o colecţie ca asta ?
La drept vorbind, niciunul dintre noi nu s'a prea necăjit că nu avea o colecţie la înălţime. Erau doar nişte pietre, pe câtă vreme colo, la pârâu, se descoperise ceva într'adevăr de preţ ! Dimineaţa, am făcut toată treaba cu atâta însufleţire, încât am fost gata de marş de două ori mai repede ca de obicei !
Am stabilit azimutul şi am pornit-o de-a-dreptul spre apus. Drumul era foarte greu, mai cu seamă pentru Zviozdocica. Culmile printre care şerpuia albia pietroasă a pârâului se apropiau mult una de alta. De fapt, era un fel de trecătoare, o potecă lungă şi îngustă printre munţi, stăvilită de pietre şi bolovani desprinşi din stâncile de sus. Trebuia să sări mereu de pe o piatră pe alta, şi de atâta sărit am transpirat şi ne-am înroşit de parcă am fi făcut cine ştie ce cursă !
După o jumătate de ceas, calea se mai lumină, trecătoarea se lărgi şi deodată, cu totul pe neaşteptate, ne pomenirăm la capătul unei vâlcele netede ca o masă, mărginită de amândouă părţile de povârnişuri aproape drepte, care se uneau în depărtare din nou într'un munte înalt. Vâlceaua se întindea spre Nord-Vest, ca o fâşie îngustă. În partea în care era mai largă n'avea mai mult de un kilometru şi jumătate. Până la mijloc era acoperită cu tufişuri, cu pâlcuri de mesteceni şi de zade — ceva mai departe se înălţau chiar şi câţiva cedri puternici — iar în zare se vedea pădurea, ca un perete întins şi întunecat. Numeroasele poiene acoperite de iarbă deasă erau presărate cu atâtea flori, încât îţi venea să crezi că cineva întinsese acolo tot felul de băsmăluţe împestriţate!
— Vai, ce frumos e ! se minună Caterinca.
Ca la comandă, ne svârlirăm şepcile în sus, strigând „ura“ !
— Aveţi dreptate ! zise unchiul Mişa. Face să strigaţi „ura“. Dar nu numai pentrucă e atât de frumos, ci şi pentru descoperirea lui Ghenca ! Descoperirea lui, ce-i drept, nu e de prea mare însemnătate, dar e totuşi ceea ce se chiamă o descoperire geografică...
Am început să strigăm şi mai tare şi când, răguşiţi de atâtea strigăte şi ţipete voirăm să căpătăm lămuriri, unchiul Mişa îşi desfăşură harta şi ne spuse :
— Iată, ăsta e punctul în care ne aflăm acum. După cum vedeţi pe hartă, nici urmă de... hai să-i zicem vale. În locul ei sunt marcate înălţimi dese. Aşa dar, cartograful care a făcut-o nici n'a pus piciorul aici, ci s'a mulţumit s'o întocmească din câte a auzit de pe la oameni sau, mai simplu, din imaginaţie. Asta în primul rând. Iar în al doilea, am dat peste un loc binecuvântat, în care natura îşi desvălue înaintea noastră o pagină din viaţa ei. Valea lui Ghenadii este un graben tipic !
— Ce-i aia „graben“ ?
— Ţineţi minte ? V'am spus că atunci când se formau munţii, scoarţa pământului crăpa deseori şi se deplasa ; o parte se ridica, alta se prăbuşea. Se întâmpla ca unele părţi de pe suprafaţa pământului să rămână însă pe loc, iar întinderea dintre ele se lăsa în jos. O astfel de întindere se numeşte graben. Dacă prăbuşirea era adâncă, se umplea cu apă şi se prefăcea într'un lac. Aşa, de pildă, s'a ivit lacul Teleţcoe.
De lacul Teleţcoe auzisem şi noi dela Zahar Vasilievici, care fusese pe acolo şi vorbea adesea despre el.
— ...Lacul Teleţcoe e un graben foarte mare : lung de şaptezeci şi şapte de kilometri şi lat de cinci. Dar sunt alţii şi mai mari ; grabenul lacului Baical are şapte sute cincizeci de kilometri lungime, pe optzeci şi cinci lăţime şi peste o mie de metri adâncime. Grabenul pe care l-am găsit noi aici nu-i mare, dar constitue totuşi o descoperire pentru un geolog. Iată de ce ne-am schimbat drumul. Vom cerceta acum desvelirile naturale ale acestui graben. Deşi au cam fost vânturate în unele locuri, iar în altele au fost acoperite de surpături, sunt totuşi foarte interesante, fiindcă putem găsi tot felul de lucruri neaşteptate... Ei, ce faceţi, veniţi cu mine ?
Am primit cu un strigăt de bucurie şi am pornit la drum. E drept că n'am mers prea departe, pentrucă ne-am aşezat tabăra într'o poieniţă de lângă pârâu. Unchiul Mişa ne spuse că locul acesta va constitui baza de cercetare a regiunii.
Ca un făcut, n'am putut lua parte la cercetări, fiindcă-mi venise rândul să fiu de serviciu la bucătărie. M'am uitat cu pismă în urma lui Paşca şi a lui Ghenca care plecau. Caterinca se mai învârti ce se mai învârti prin tabără, apoi îşi făcu şi ea de drum. Zicea că trebue să fie foarte multe mure pe acolo şi că se duce să culeagă, ca să ne facă compot.
După plecarea Caterincăi am pus la fiert supa şi apa de ceai, dar ai noştri tot nu veneau. În sfârşit se întoarseră, murdari, obosiţi şi atât de înfometaţi, că nici nu apucară bine să se spele şi puseră îndată mâna pe linguri. Nu găsiseră nimic deosebit şi erau morţi de oboseală, fiindcă e foarte greu să te caţeri pe stâncile acelea drepte.
Când să ne aşezăm la masă, unchiul Mişa tresări deodată :
— Da' unde-i Catia ?
În clipa aceea se ivi şi ea în goană, strigându-ne încă de departe :
— Unchiule Mişa, unchiule Mişa-a-a ! Am făcut şi eu o descoperire !...
— Iar ai găsit o „fosilă“? o întrebă Paşca, râzând.
— Fosilă eşti tu !... Unchiule Mişa, am făcut într'adevăr o descoperire. Uite, acolo... — şi arătă cu mâna spre apus — culegeam mure şi am găsit...
— Ei, şi ce-ai găsit ?
— Un lac !... Foarte mare ! Şi rotund ca o farfurie...
Pe urmă ne-am dat seama că nu era chiar aşa de mare Lacul Caterincăi — cam două sute de metri în diametru — dar era de o frumuseţe neobişnuită. Nu l-am putut vedea însă decât atunci când ne-am apropiat de el, fiindcă era înconjurat jur împrejur de copaci înalţi. Din lacul acesta izvora pârâul care trecea prin Valea lui Ghenca. Paşca alergă îndată la mal, răscoli cu piciorul nisipul şi ne spuse că trebuie să fie şi peşti în lac, pentrucă văzuse solzi în nisip. Apa era caldă, nu rece ca a Tîjei şi, bineînţeles, prima noastră grijă a fost să ne scăldăm. Pe urmă ne-am întins puţin pe nisipul fierbinte. Unchiului Mişa îi plăcu lacul foarte mult şi fu de părere să ne mutăm tabăra pe malul lui.
Zis şi făcut. După vreo două ceasuri, noua noastră tabără era gata aşezată. Ne-am băut ceaiul, minunându-ne de resfrângerile focului nostru în apa lucie ca oglinda. Soarele apusese şi pe cer se aprinseseră candelele stelelor. Parcă erau două ceruri : unul sus, altul jos, în lacul în care străluceau luminiţele tremurătoare ale stelelor.
Unchiul Mişa fu de părere ca lacul să poarte numele Catiei de vreme ce ea îl descoperise ! Chiar şi fără asta Caterincăi nu-i mai ajungea nimeni la nas ! Dar fiindcă toţi trăgeam nădejde să facem câte o descoperire tot atât de însemnată ca a ei, ne-am învoit : las'să fie Lacul Caterincăi !