A doua zi am dat de câteva ori fuga până la unchiul Mişa, dar el scria. După aceea a venit Zahar Vasilievici la el, şi au stat multă vreme de vorbă amândoi. Abia spre seară a avut puţin timp liber. Noi şedeam tăcuţi pe prispă.
— Ei, dar de ce-mi staţi aşa mofluzi, vitejilor ? ne întrebă unchiul Mişa.
— Nu stăm mofluzi, stăm numai aşa... îi răspunse Caterinca. Mă gândeam ce bine ar fi să găsim un smaragd mare, mare de tot!
Pare-mi-se că visam cu toţii acelaşi lucru !
— Unchiule Mişa — îl rugă Ghenca — învaţă-ne cum să le căutăm.
— Ehei, frate, asta nu-i glumă ! Trebue să înveţi multă vreme, să isprăveşti institutul, să faci practică, şi tot nu se ştie dacă o să găseşti vreunul... Sunt oameni care caută de ani de zile şi tot n'au găsit, dar tu vrei aşa, dintr'odată...
— Ei, oricum, ia-mă cu dumneata ! Am să-ţi ajut. Aşa măcar o să fac ceva ! O să-ţi duc cortul, o să-ţi fierb caşa...
Caterinca îşi muşcă buzele şi Paşca pufni. Pesemne că şi ei se gândiseră la asta, ca şi mine. Şi mi-am zis atunci că nu era cinstit din partea lui Ghenca ! Eram doar prieteni, atunci de ce sărea aşa, de parc'ar fi fost mai cu moţ decât noi ?
— Da' eu am să-i fierb caşa mai bine decât tine ! Că tu habar n'ai să găteşti — zise Caterinca.
— Parcă eu nu pot să duc cortul şi toate celelalte ? Ia te uită la el ce grozav e ! făcu Paşca.
— Ia-ne pe toţi, nene Mişa — am spus eu atunci. O să-ţi ajutăm şi o să facem tot ce-o fi nevoie. Pe cuvântul meu ! De ce să-l iei numai pe Ghenca ? Vrem şi noi să mergem !
— Unde să vă iau ? Că eu plec acum departe, în munţi. Să nu credeţi că-i lucru uşor !
Apoi unchiul Mişa tăcu multă vreme. Se uita la noi, dus pe gânduri.
De spus nu ne mai spuse nimic, fiindcă veni din nou tatăl lui Ghenca. (Făcea el ce făcea şi pica tocmai când n'aveai nevoie de el !)
— Iar aici îmi sunteţi ? Ia-i la goană, Mihail Alexandrîci, că dacă le dai nas, nu mai ai linişte de ei !...
— De ce să-i iau la goană ? Noi ne înţelegem bine... Aş vrea să-ţi spun ceva, Ivan Potapovici. Să intrăm în casă...
Şi plecară. Noi însă am rămas pe loc. Eram hotărîţi să nu ne urnim de acolo, până ce nu ne-o da unchiul Mişa un răspuns. Amândoi vorbiră multă vreme, apoi Ivan Potapovici deschise fereastra şi spuse :
— Măi Pavele, ia dă o fugă după taică-tău şi chiamă-l aici, iar tu, Caterinca, vezi pe unde-i maică-ta... Zici că Ivan Stepanîci vine şi aşa?... Bine.
Ivan Stepanovici e tatăl meu. Pesemne că voia şi el să stea de vorbă cu unchiul Mişa.
Caterinca o chemă pe maică-sa din grădină, iar Paşca alergă după taică-său, care veni cu Feodor Elizarovici.
Intrară cu toţii în casă. Noi am rămas mai departe pe prispă. Nu ne dădea pace gândul de ce s'or fi adunat cu toţii acolo. Şi din ce ne gândeam, mai rău ne posomoram...
— Să vezi c'au să ne vorbească de rău unchiului Mişa — zise Paşca — şi atunci n'o să mai vrea să aibă de-aface cu noi.
— Ei asta-i ! Că doar nu-s copii să ne vorbească de rău ! se împotrivi Caterinca. Şi apoi, i-am spus noi singuri totul...
— Sigur! I-ai spus tu ! Dar parcă te-a rugat cineva ? Că aşa eşti tu, totdeauna sari cu gura !...
Fereastra se deschise din nou şi Ivan Potapovici se uită afară :
— Hei, copii, ia veniţi încoace !
Am intrat. Şedeau cu toţii la masă şi ne priveau. Noi nu ştiam încă ce ne aşteaptă, ocară sau altceva.
— Uite ce-i, ştrengarilor — începu Ivan Potapovici. N'o să mai ţin seama de păcatele voastre, pe care le ştiţi şi voi destul de bine. În loc să vă puneţi pe treabă... ca să daţi pildă celorlalţi, voi... dar mai bine să lăsăm asta ! Mihail Alexandrîci, scumpul nostru oaspete, nu ştie cum vă e firea şi spune că sunteţi nişte copii aşa cum îi plac lui. L-aţi rugat să vă ia cu el. Ei, noi ne-am sfătuit acum şi-am hotărît că, de vreme ce până la strânsul recoltei mai e timp, să vă lăsăm să plecaţi cu el. Poate că într'adevăr o să prindeţi şi voi un pic de minte dela un om înţelept. O să vadă el ce bucluc şi-a luat pe cap ! Vă învoim pe o săptămână şi-o să vă dăm cele trebuincioase, aşa cum se cuvine. Dar, voi luaţi seama să nu-i înşelaţi încrederea că, pe urmă, o să vă pară rău !... Ei, da' ce-mi tăceţi ?
Amuţisem cu toţii. Nu ştiam : să credem sau nu ?
— Vom fi la înălţime, Ivan Potapovici ! strigă Caterinca.
— Nu aşa răspund pionierii ! spuse unchiul Mişa. Ia să vedem, ştiţi voi cum trebue să răspundeţi ?
— Gata oricând ! strigarăm cu toţii într'un singur glas.
— Ei şi acum — rosti unchiul Mişa — veniţi încoace şi aşezaţi-vă la masă. Dacă mergeţi cu mine, să ştiţi că nu vă iau la plimbare, ci la muncă. O să organizăm o expediţie ştiinţifică în toată regula... Şeful acestei expediţii voi fi eu. Sunteţi de acord? Foarte bine! Adjunctul şefului — şi unchiul Mişa se uită la Ghenca, care se înroşi tot — va fi Ghenadii Frolov. E bine ? Cercetările biologice şi partea administrativă vor cădea în sarcina lui Pavel Dolghih, iar cu supravegherea sanitară şi îngrijirea medicală va fi responsabilă Ecaterina Clocico.
Tocmai mă pregăteam să spun că toate sarcinile de seamă fuseseră împărţite şi că mie nu-mi mai rămânea nimic, când unchiul Mişa, care se vede că se gândise şi la asta, adăugă :
— ...A mai rămas o muncă foarte însemnată, de care atârnă valoarea ştiinţifică a tuturor lucrărilor executate. Nicolai Berezin se numeşte secretarul ştiinţific al expediţiei. El va avea îndatorirea să ţină jurnalul expediţiei şi să facă schiţa itinerariului. Toate lucrările gospodăreşti, pregătirea mâncării, a popasurilor de noapte şi aşa mai departe se vor face de către toţi cu rândul. Pentru îndeplinirea lucrărilor însemnate se mobilizează întreg efectivul expediţiei... E limpede ?
Totul era limpede. Dar parcă tot nu ne venea să credem...
De încântare, Caterinca, Paşca, Ghenca — ba cred că şi eu — aveam nişte mutre atât de caraghioase, încât unchiul Mişa şi ceilalţi pufniră în râs.
— Afară de asta — urmă unchiul Mişa — conducerea colhozului, venind în ajutorul cercetărilor ştiinţifice, ne dă inventarul necesar : două topoare, două ciocane, o lopată şi un târnăcop. Ni se vor mai da şi merinde, afară de pâine, pe care fiecare şi-o va aduce de acasă. Va trebui să vă luaţi câte o pâine de om sau mai bine pesmeţi, ca să nu prindă mucegai. Pentru transportul inventarului şi al colecţiilor ştiinţifice, am căpătat un cal...
— Bineînţeles — spuse Ivan Potapovici — Zviozdocica e cam roasă de ham pe spinare, dar de dus greutăţi e numai bună. Vouă o să vă fie de folos, şi ea, păscând iarbă proaspătă, o să se mai întărească pentru strânsul recoltei. Numai să nu cumva s'o călărească careva ! şi aici Ivan Potapovici se uită la Ghenca.
— Fii fără grijă, Ivan Potapovici... Echipamentul fiecărui membru al expediţiei va fi: o raniţă, pantaloni trainici — de preferinţă mai vechi — un schimb de rufe, o cămaşă de rezervă, un prosop, o lingură, o cană, un cuţit, ac şi aţă. Fiecare trebue să aibă şi un carneţel sau un caiet — şi un creion...
— Eu cred însă că n'ar trebui să luăm fete... spuse Paşca.
— Dar de ce nu ? întrebă unchiul Mişa... Catia nu-i întru nimic mai prejos decât tine, şi, oricum, ea nu se caţără după cuiburi de păsări... Iar tu, Catia, fă bine şi nu-i scoate limba !... Gata !... Ei, şi acum duceţi-vă acasă ! La culcare. Adunarea, mâine dimineaţă la şase fix. Să fiţi gata !
— Gata oricând ! am răspuns noi şi-am ieşit buluc din odaie.
Sburam spre casă de parc'aş fi avut aripi. Mama n'a înţeles nimic din ce-i povesteam, s'a supărat şi a spus că nu mă lasă nicăieri, dar a venit şi lata şi a lămurit-o. Ea a mai mormăit ce a mai mormăit, dar mai mult aşa, ca să nu tacă. Pe urmă a tăiat o grămadă de felii de pâine şi le-a pus la uscat în cuptor. Mi-a pregătit apoi sacul tatei şi mi-a cârpit pantalonii ; erau făcuţi dintr'o stofă atât de tare, că mă mir şi azi cum de s'au rupt atunci, când m'am agăţat într'un cui. Aş fi jurat că mai degrabă o să se rupă cuiul...
M'am căţărat pe cuptor, foarte hotărît să nu dorm deloc, pentru ca nu cumva să întârzii chiar din prima zi. Ca să n'adorm, m'am uitat ţintă la lampă, dar după un timp mi se făcură pleoapele grele şi a trebuit să deschid ochii tot mai mari.
— Da' ce-i cu tine de te holbezi aşa ? mă întrebă mama. Dormi !
Pe cuptorul călduţ nu era chip să te lupţi cu somnul. Aşa că n'am mai avut încotro şi-am adormit buştean.
...Am sărit de pe cuptor leoarcă de sudoare. În odaie era întuneric şi linişte. Am fost sigur c'am întârziat. Am dat să caut chibriturile, dar nu le-am găsit, şi m'am urcat tiptil pe laviţă, cu gândul să pipăi acele pendulei ca să-mi dau seama cât e ceasul. Când să ajung la ceas, laviţa se clătină şi se răsturnă cu zgomot pe podea. Sonia se sperie şi începu să plângă, iar tata sări ca ars şi aprinse un chibrit :
— Unde te caţări ? mă întrebă el.
— Mi s'a părut... c'a stat ceasul...
— Treci la loc şi culcă-te !... N'avea grijă, că nu întârzii !
În sfârşit, prin ferestre a început să se strecoare o lumină alburie şi putui desluşi scaunele şi masa ; doar pereţii mai erau întunecoşi. M'am îmbrăcat încetişor, m'am dat jos de pe cuptor şi, luându-mi sacul, mă pregăteam s'o şterg, când se trezi şi mama :
— Unde pleci cu noaptea'n cap? Ia te uită! Nici găinile nu s-au sculat şi dumnealui s'a şi pregătit de plecare !
— O fi, mamă, dar găinile nu pornesc în expediţie...
— Întâi să faci bine să mănânci, şi numai după aia să pleci. Că de nu, nu te mai las deloc !
Nu ştiu cum, dar în dimineaţa aceea toate s'au făcut din cale afară de încet. Ca la cinematograf, când operatorul învârte alene mânerul aparatului. Marna se spălă o grămadă de vreme, se pieptănă, apoi luă şiştarul şi ieşi agale în curte să mulgă vaca. Acum se vedea limpede cât era ceasul : patru. Mai aveam foarte puţin timp şi tata tot nu se trezise, iar mama trebuia să mai fiarbă nu ştiu ce... Am alergat după apă, am adus lemne, am făcut surcele, tot cu ochii la ceas. Acum mi se părea că merge prea repede şi că fiecare mişcare a pendulei însemna că voi întârzia... Până la urmă tata, se sculă şi mama pregăti laptele. L-am dat pe gât dintr'o răsuflare, opărindu-mi gura, şi-am sărit dela masă.
— Am plecat !
— Stai puţin ! zise tata. Ia arată-mi şi mie raniţa ! Eram sigur că aşa ai să faci!... Cine a auzit să pui cana şi pesmeţii dedesubt, iar albiturile deasupra ? Cana o să te bată la spate, de o să te cocoşeze, şi pesmeţii o să se facă praf ! Uite, aşa trebuia să aşezi lucrurile.
Şi golind raniţa, o aşeză din nou : la fund, puse tot ce era moale şi ce nu-mi trebuia îndată, iar deasupra, cana, pesmeţii, lingura şi celelalte. Apoi, scotoci în dulap. Când se întoarse, tresării de bucurie : ţinea în mână o geantă de campanie cu o busolă prinsă pe ea !
— Ia-o, exploratorule. Numai, ia seama, că eu am păstrat-o tot timpul războiului ! Păzeşte-o şi tu !
În geantă am găsit un caiet gros cu coperte de muşama, iar în buzunăraşe creioane bine ascuţite. Pe o parte, geanta era străvezie şi lucioasă de parc'ar fi fost lăcuită. Avea şi busolă, o busolă adevărată, strălucitoare!... Am luat raniţa la spinare şi mi-am atârnat geanta pe umăr.
— Vezi, să nu care cumva să-mi faci ştrengării... Şi poartă-te ca un bărbat. Ai înţeles ? Ia-ţi rămas bun dela mama şi şterge-o ! Văd eu că nu mai poţi sta locului.
Mama mă sărută. Am sărutat-o şi eu sgomotos,
nimerind-o undeva pe după ureche. Deodată mi-am aruncat privirile la
ceas şi am strigat îngrozit : cinci şi jumătate ! Am dat fuga
afară. Alergam pe uliţă de parcă s'ar fi ţinut toţi
câinii din sat după mine ! Totuşi am întârziat : Ghenca şi Paşca
mi-o luaseră înainte. În jurul lor se adunaseră o grămadă
de copii care aflaseră că ne ia unchiul Mişa cu el. Ghenca era
grav şi îngrijorat, iar Paşca gâfâia de nu mai putea : venise cu o
raniţă atât de mare, încât doi oameni abia-abia dacă ar fi
putut-o duce !
— Da' ce-ai băgat în ea, frate ?
— Ce trebuia ! Cine ştie de ce o să fie nevoie ? Ce bine o să vă prindă când o să vă lipsească ceva şi o să am eu de toate în sacul meu !
— Bine, dar cum ai să-l cari ?
Dar Caterinca ne chemă în casă şi Paşca n'avu când să-şi mai pună raniţa în spinare. O luă în braţe şi se înroşi tot de atâta sforţare.
— Oho ! făcu unchiul Mişa când ne văzu şi se ridică dela masă. Ăsta zic şi eu echipament ! Văd că sunteţi gata de mers. Înainte, însă, ia să facem o mică inspecţie ! Staţi jos !
Ne-am aşezat în jurul mesei. Copiii, care rămăseseră afară, în uliţă, îşi lipiră nasurile de geamuri.
— Unde şi pentru ce plecăm?
— Să căutăm ! răspunse Caterinca.
— Ce să căutăm?
— Smaragde.
— Şi toi ce-o să găsim o să fie al nostru — zise Paşca.
— Aşa cum vreţi voi să căutaţi, n'o să găsim nimic. Hai să lămurim problema. Iată, aceasta e harta raionului nostru — şi unchiul Mişa întinse pe masă o hartă mare. Aici e satul şi dincolo curge Tîja.
Pe hartă şerpuia un firicel albăstrui, ce se pierdea într-o culoare cafenie.
— Trebue să ştiţi că scara hărţii e mult prea mică — aici patruzeci de verste sunt reprezentate printr'un duim1). E o hartă veche şi în multe privinţe inexactă. Nu putem avea prea mare încredere în ea, ba chiar, într'o oarecare măsură socotim — după cum spun geografii — că în faţa noastră se întinde „o pată albă“, adică o regiune necercetată. Sarcina noastră va fi s'o cercetăm.
— Cum „necercetată“, dacă noi locuim aici? întrebă Paşca.
— Necercetată nu înseamnă „nelocuită“. Sunt locuri în care oamenii trăesc de foarte multă vreme, dar care, din punct de vedere geologic, n'au fost încă studiate cum se cuvine. Nordul şi Sudul Siberiei sunt, de pildă, mai puţin cunoscute decât oricare alte regiuni. Aşa că sarcina noastră va fi să cercetăm cât se poate de amănunţit cursul superior al râului Tîja. Pentru ca cercetările să fie într'adevăr perfecte, multilaterale, se cere colaborarea a numeroşi specialişti. Noi nu putem să-i înlocuim, dar suntem datori să facem tot ce ne stă în putinţă. În primul rând va trebui să întocmim harta raionului pe care-l cercetăm Pentru aceasta va trebui să facem întâi ridicări topografice. După cum ne-am înţeles, aceasta îi revine lui Colia...
— Dar eu... nu ştiu! îngăimai, copleşit de o sarcină atât de grea şi pe care n'o înţelegeam.
— Nu-i nimic. O să-ţi ajutăm, şi eu, şi tovarăşii... În al doilea rând, în drumul nostru va trebui să cercetăm raionul din punct de vedere geologic. Animale nu vom putea colecţiona, dar va trebui neapărat să observăm cu atenţie atât lumea animală cât şi pe cea vegetală. Încă ceva : există o ştiinţă numita paleontologie, care se ocupă cu studiul animalelor azi dispărute ; paleontologia e soră bună cu geologia şi este ajutorul ei cel mai de preţ. Iată de ce va trebui să fim foarte atenţi. Vom descoperi poate oase, rămăşiţe împietrite şi urme de animale moarte. Pentru ştiinţă, fiecare descoperire de felul acesta este importantă... Iar acum, hai să controlăm echipamentul. Deşertaţi-vă sacii !
Unchiul Mişa lăudă şi raniţa mea, şi pe a lui Ghenca ; totul era aşezat cum se cuvine. Caterinca n'avea un sac milităresc, ci unul cu buzunare, cu catarămi şi cu nume ciudat — îi zicea „rucsac“. Fusese al tatălui ei şi acum maică-sa i-l dăduse Caterincăi. Unchiul Mişa o puse să-l ia în spinare şi-i potrivi curelele, ca să nu-i atârne mai jos de mijloc. Apoi veni rândul lui Paşca, care începu să-şi scoată lucrurile unul după altul, dar aşa de încet, că până la urmă ne plictisi pe toţi. Unchiul Mişa întoarse atunci sacul şi răsturnă totul dintr'odată. Ce nu era în el ?! Un cleşte, o rândea, sfoară, sârmă, cuie, nişte fiare, câteva bucăţele de piele, mosoare, un smoc de păr de cal, borcane şi borcănaşe... Unchiul Mişa se uită întâi la grămada asta, apoi la Paşca şi din nou la grămadă. Apoi zise :
— Da' ce, ai de gând să-ţi deschizi un magazin universal în taiga ?
Noi am pufnit în râs, dar Paşca, de supărare, se înroşi tot :
— Niciun fel de magazin... Sunt numai lucruri trebuitoare. Chiar dumneata ai spus c'o să mergem prin locuri încă necercetate, aşa că trebue să ne luăm de toate.
— Bine, da' numai pentru sacul tău am avea nevoie de un cal de povară ! Dacă o să pleci cu el, n'o să te mai ţii de treabă, că o să ai numai grija lui. Uite... şi întinzând repede grămada, puse de o parte pesmeţii, îmbrăcămintea, cana, lingura, cuţitul şi caietul - astea le iei cu tine. Celelalte toate, du-le acasă... Dar de ce eşti fără cravată ?
Adevărat! Paşca nu-şi pusese cravata de pionier!
— Fiindcă acolo, în taiga, o s'o rup şi o s'o murdăresc !...
— Cravata roşie se murdăreşte numai cu fapte rele. Faci parte dintr'o expediţie atât de importantă şi nu eşti în uniformă ! În cinci minute să te întorci cu cravata la gât ! Paşca îşi băgă averea în sac şi o zbughi.
— Ei, tovarăşe secretar ştiinţific al expediţiei — îmi spuse unchiul Mişa — după cum văd, eşti bine echipat. Geantă, busolă... Ia, hai s'o încercam!
Şi ieşirăm cu toţii afară :
— Ai însărcinarea de a marca drumul pe care-l vom urma. Va trebui să ţii socoteală de distanţele străbătute, va trebui să determini locurile în care vom poposi, ocolurile şi să desenezi harta itinerariului parcurs. Cu ce trebue să începi ?
— Nu ştiu !
— Punctul nostru de plecare e satul, dar asta e cam vag ! Să alegem deci un loc, mai precis. De pildă fierăria (fierăria era alături). Încotro o vom lua ?
— La dreapta, spre izlaz, iar după aceea pe firul râului...
— La dreapta ? Ei, dar cum o să însemni tu acest „la dreapta“ pe hartă? Ca să precizezi o direcţie şi s'o urmezi, trebue să-i determini întâi azimutul. Uite : acul busolei arată Nordul. Noi trebue să mergem însă spre Nord-Nord-Est, adică spre bradul acela de pe mal, de colo, de lângă drum. Daca tragi o linie dreaptă dela brad spre centrul busolei, ea va forma un unghi de treizeci de grade cu acul magnetic. Acesta va fi primul nostru azimut. Vom merge în aşa fel, încât să păstrăm tot timpul direcţia unui unghi de treizeci de grade cu acul magnetic.
— Dar cum se măsoară distanţele?
— Cum n'avem aparate speciale, vom folosi o altă metodă... Colia, hai, treci drumul, aşa cum mergi tu deobicei şi numără-ţi paşii.
Am trecut drumul.
— Sunt patruzeci şi trei !
— Vino înapoi şi numără-i din nou... Câţi paşi ai făcut acum ?
— Patruzeci şi doi.
— Încă odată!... Câţi ţi-au ieşit de astă dată? Patruzeci şi trei ? Vom spune deci că sunt patruzeci şi trei de paşi... Catia, ia, te rog, panglica ruletei şi desfaşoar-o până peste drum... Ei ! Iată că cei patruzeci şi trei de paşi ai tăi sunt egali cu şaptesprezece metri! Asta înseamnă că un pas are patruzeci de centimetri. Deci, ai să numeri paşii dela un punct stabilit sau dela o cotitură la alta şi o să-i însemni.
Între timp Paşca, care se întorsese în goană, îşi aşezase în raniţă lucrurile cu care rămăsese.
— Acum, totu-i în regulă ! Luaţi-vă echipamentul şi să mergem la Ivan Potapovici.
Toţi copiii din sat se ţineau alai după noi.
Pe drum, Ghenadii fu cât pe ce să se ia la bătaie cu Vasca Scerbatîi, care şedea în faţa casei cu Fimca Riabcov şi Senca Fedotov, prietenii lui. Când trecurăm prin dreptul lor, Vasca scuipă şi strigă :
— Ia uitaţi-vă, copii! Pleacă săriţii-învăţaţii, în apă-muraţii !
Ghenca, gata să se repeadă la el ! Dar unchiul Mişa îl apucă de mână :
— Ehei, încotro ?
— Îi arăt eu lui „învăţaţii-muraţii“ !
— Ce, iar ai de gând să te iei la bătaie ?
— Păi, dacă se tot leagă de mine...
— De ce nu vă împăcaţi ?
— Parcă te poţi împăca cu el!?
Într'adevăr, cum Vasca nu scăpa niciodată prilejul să se agaţe de câte unul dintre noi... gata bătaia ! Dar n'a fost totdeauna aşa. Mi-a duc aminte că pe vremea când eram în aceeaşi clasă ne înţelegeam foarte bine. Pe urmă, Vasca s'a îmbolnăvit şi a zăcut o grămadă de vreme, a lipsit mult, n'a mai putut să ne ajungă din urmă şi a rămas repetent într'a cincea, pe când noi am trecut într'a şasea. Şi de atunci, nu ştiu cum s'a făcut, da'1 n'am mai fost prieteni şi tot într'o ceartă am dus-o. Vasca şi-a făcut o ceată a lui — cu Fimca şi cu Senia, care-s mai mici decât el şi-l ascultă ca pe un ataman. Copiii din sat s'au împărţit în două tabere : unii sunt cu noi şi-l recunosc de şef pe Ghenca, alţii pe Vasca. Noi le spunem „sălbaticii“ şi ei ne-au poreclit „găinuşele“. O poreclă fără niciun rost, ba chiar prostească, dar care pe noi ne supără.
Uite şi acum : Vasca, de ciudă pesemne că noi plecăm în expediţie şi că el rămâne acasă, scornise prostia asta cu „învăţaţii-muraţii“ şi prietenii lui se prăpădeau de râs.
Ivan Potapovici ne aştepta. Era şi magazionerul acolo. În sacul cel mare am aşezat pungile cu crupe, sare şi zahăr. Tot acolo am mai pus un ceaun şi un ceainic mare. Ghenadii o scoase pe Zviozdocica din grajd. În locul şeii de poveri i-am potrivit o perniţă de care am legat sacul, iar deasupra am pus uneltele.
— Drepţi ! comandă unchiul Mişa. Ivan Potapovici, expediţia-i gata de marş. Putem porni ?
— Noroc ! ne răspunse Ivan Potapovici, strângând mâna unchiului Mişa. Şi acum, Mihail Alexandrovici, nu te supăra pe noi : ţi l-aş fi dat bucuros pe Zahar Vasilievici, dar, ce să-i faci, azi două braţe de muncă sunt mai la preţ decât aurul. Şi apoi, Zahar al nostru e şi cam bolnav de picioare...
— Nu-i nimic. Las'că facem noi treabă bună şi cu echipa asta.
— Ce mai echipă...
Şi Ivan Potapovici se întoarse spre noi :
— Luaţi seama, copii, să nu vă ţineţi de pozne ! Omul vă ia la o treabă serioasă, să-i fiţi ajutoare adevărate !
— Gata oricând ! strigarăm noi şi, la semnalul unchiului Mişa, pornirăm la drum.
1). Duin — unitate de măsură egală cu 20 mm. (N. R.)