Visasem zile şi nopţi să avem şi noi o taină, dar acum, când se ivise, povara ei ne era atât de grea, încât până să pună mama masa, eram istovit de atâtea gânduri !
— Da ce-i cu tine, de eşti aşa de cuminte ? se miră mama, uitându-se bănuitoare la mine.
— O fi alergat prea mult, fu de părere tata. Gonesc toată ziua ca nebunii ! Nu vezi că-i pică lingura din mână ?...
M'am aplecat asupra farfuriei, ca şi cum nimic nu m'ar fi interesat mai mult ca porţia mea de arpacaş, dar îmi stătea dumicatul în gât. Mă cuprinsese o undă de duioşie faţă de ai mei şi-mi era milă de mine. Poate că asta era cea din urmă masă în căsuţa dragă, poate că n'o să-i mai văd niciodată pe tata, pe mama şi pe Sonia cea mică !...
Voiam să fiu alintat, să-i las să înţeleagă ce însemnătate avea pentru mine seara aceea, poate ultima, petrecută împreună... Dar, de frică să nu dau ceva de bănuit şi să nu stârnesc un noian de întrebări, m'am mulţumit să-i dăruesc după masă Soniei colecţia mea de poze colorate, pe care ea mi-o cerea de mult. Surioara mea nu înţelese însă însemnătatea celor ce se petreceau. Şi-apoi, era atât de somnoroasă, că nici măcar nu se miră !
M'am perpelit o grămadă de vreme pe cuptor şi credeam că n'o să închid ochii toată noaptea, dar când mama zăngăni cu vătraiul, mă trezii deodată şi-mi dădui seama că se făcuse ziuă. Mi-am opărit gura cu cartofii fierbinţi pe care-i înghiţii pe nemestecate şi, aruncând în jur o privire de rămas bun, alergai spre ograda Pestovilor.
Ca s'ajung mai repede, o luai prin dosul caselor şi, în goana mare, nimerii nas în nas cu Vasca Scerbatîi, care ducea un ulcior aburit şi lunecos cu lapte. M'am ciocnit cu el tocmai când coteam în fugă pe după colţul pivniţei. Laptele nu s'a vărsat, doar o şuviţă subţire s'a prelins pe pământ, dar cum să scape Vasca prilejul de a sări la bătaie ! Pusese ulciorul jos, când, spre norocul meu, ieşi maică-sa în cerdac şi-l strigă :
— Hai, odată, Vasca ! Mult ai de gând să mai zăboveşti ? Unchiul a flămânzit !...
Atunci Vasca se mulţumi doar să mă ameninţe cu pumnul, şi cu ulciorul în mână alergă în casă.
Grozav aş fi vrut să aflu ce fel de unchi venise la Vasca — că doar ştiam bine ca ei nu sunt decât doi, el şi mamă-sa — dar mi-am spus că mă aşteaptă copiii şi-am fugit mai departe.
Veniseră cu toţii. Ghenca se uită cu un aer serios, aproape solemn, la noi şi ne zise :
— Nu i-e frică nimănui ? Nu s'a răzgândit nimeni ? Atunci, să mergem.
Nu apucarăm bine să ieşim din sat, şi Ghenca începu să şi facă cercetări : când privea cu luare aminte vârfurile munţilor care înconjurau satul, când se uita ţintă la drumul prăfuit şi răscolit de copitele oilor şi ale vacilor. Dar nici pe drum, nici pe culmi nu era nimic deosebit, şi Paşca îl luă peste picior :
— Ajunge cât ai făcut pe grozavul!
Dar deodată, Ghenca întinse mâinile, ne făcu semn să stăm şi se aplecă : pe drum, urmele oilor şi ale vacilor erau acoperite de nişte urme de cisme mari, bărbăteşti, care treceau drumul şi se pierdeau în iarba de pe şleau. Ghenca porni, cercetând urmele, apoi se întoarse spre noi şi ne privi, mândru :
— Ei, aţi văzut ?
— Ce să vedem ? Câtă lume nu trece pe aici ?! S'ar putea să fi fost chiar unul de-ai noştri !
— Nu, n'a fost niciunul dintre ai noştri, ci un şchiop ! Ia, uită-te mai bine !
— Ei, şi ce-i cu asta? S'o fi lovit Arhip la picior şi o fi şchiopătat !
O clipă Ghenca stătu la îndoială. Într'adevăr, puteau fi şi urmele lăsate de ciobanul colhozului care-şi mânase turma la păşune în zori. Mai privi odată şi, hotărît, se abătu din drum şi o luă spre deal.
După ce am urcat dealul de lângă sat, am început să ne căţărăm spre piscul în spatele căruia găsise Ghenca desenul acela tainic. La vreo două sute de paşi de culme, Ghenca ne făcu iar semn să stăm locului şi se târî singur înainte. După un timp, se întoarse şi ne şopti :
— Situaţia-i neschimbată ! Putem merge mai departe !
Ne-am lăsat pe brânci şi am alergat dela o tufă la alta ; apoi, la comanda lui Ghenca, ne-am culcat pe burtă şi am început să ne târîm.
Pe clina din spre satul nostru, povârnişul piscului e domol, dar spre miază-noapte e foarte repede, pe alocuri aproape prăpăstios.
Când am ajuns pe culme, am încremenit ! De jos, dela poalele muntelui, pe unde curg apele râului Tîja care-i dau ocol, se ridica o dâră subţire de fum !... Dimineaţa era liniştită, fără pic de vânt, şi în lumina vie a soarelui, fumul acela albăstrui se desprindea limpede de pe fondul întunecat al brazilor.
Mirat, Ghenca rămase cu ochii la fumul care se înălţa, liniştit. Cu o zi în urmă îl văzuse mult mai departe, dincolo de culmea Golaia. Acuma însă era foarte aproape, şi de n'ar fi fost muntele, s'ar fi văzut de mult şi din sat. Diversioniştii erau desigur de o îndrăzneală şi de o obrăznicie nemaiauzită, dacă nu se temeau să stea ziua, în amiaza mare, chiar lângă sat !
Simţeam că mă înnăbuş de spaimă, ca şi cum m'aş fi cufundat deodată în apă fierbinte şi n'aş mai fi fost în stare să ies la suprafaţă. În ajun îl crezusem şi eu pe Ghenca, totuşi undeva în fundul sufletului mă rosese îndoiala. Dacă născocise doar un joc nou, şi dacă găsise hârtia aia tainică pe undeva, înainte de întâmplarea asta ?... Dar fumul era aici, în faţa ochilor noştri, şi nu semăna a joc, fiindcă până şi Ghenca se fâstâcise când îl văzuse.
Ţinându-ne răsuflarea, ne-am târît spre prăpastia care parcă atârna deasupra Tîjei şi ne-am uitat în jos.
Chiar sub povârniş am zărit un cort alb lângă care ardea un foc. În jur, nici ţipenie de om. După câteva clipe, din cort ieşi un bărbat cu o cămaşă în pătrăţele şi cu o pălărie cu boruri mari ; duse ceva la ochi — pesemne un binoclu — şi începu să cerceteze pe îndelete munţii de pe malul celălalt al râului. Cu toate că stătea cu spatele şi n'avea cum să ne vadă, ne-am tras îndărăt şi ne-am ascuns în iarba înaltă.
— Vai, ia uitaţi-vă colo ! strigă deodată Caterinca. Pe vârful unui munte înalt de pe cealaltă parte a râului, sclipi ceva ! Apoi, încăodată şi încăodată. Din când în când, la intervale neregulate, apăreau repede, una după alta, licăriri scurte. Omul de pe mal se uita întruna cu binoclul la munte. Pe urmă îşi lăsă binoclul jos, scoase ceva din buzunar şi, ţinând obiectul în mâna stângă, începu când să-l acopere, când să-l descopere cu dreapta.
Primul care înţelese despre ce era vorba, fu Ghenca.
— E o oglindă ! Semnalizează ! Vedeţi ?
Da, era o semnalizare în toată regula ! Aşa dar, diversioniştii nu erau o născocire ! Şi nu era numai unul, ci o bandă întreagă ! Cine ştie câţi ticăloşi, cu pălării ca a acestuia din vale, se ascundeau prin munţii dimprejur, prin văi şi prin trecători ! Dacă ajunseseră ei aici, pe munte, înseamnă că erau şi prin alte locuri, şi că se ascundeau, poate, în desişul de netrecut...
Paşca se îngălbeni şi, bâlbâindu-se, cum i se întâmpla de câte ori îi era frică, zise :
— Da ! P-poate c'ar fi t-totuşi mai b-bine să mergem la raion !
Cred că şi Ghenca se speriase, deşi nu o arăta. Mie, drept să vă spun, îmi cam pierise graiul şi mă gândeam ce bine-i acasă. Acum, în iatac mirosea a plăcinte şi a podele proaspăt spălate. Poate ca tata pune samovarul şi Sonia vrea să-i ajute, căznindu-se să vâre o creangă lungă cu frunze verzi în burlanul samovarului, din care iese un fum alb şi gros. Fumu1 se împrăştie, intră şi în ochii Soniei şi, de ciudă, fetiţa dă din picioare şi strânge disperată pleoapele. Dar tot nu pleacă — îndeasă mai departe, pe dibuite, rămurica în burlan. Tata se uită zâmbind la ea şi-i spune: „Bravo, fetiţo ! Ai să fii o gospodină bună“. Iar mama mulge vaca, care rumegă un codru de pâine sărată şi o priveşte pieziş, cu ochiul ei căprui, în timp ce laptele alb, spumos, ţâşneşte în şiştar... Mă voi întoarce eu vreodată la toate astea ? !
Ne-am târît înapoi, prin tufe, şi ne-am sfătuit.
Eram hotărîţi să învingem chiar cu preţul vieţii, totuşi era limpede că n'aveam destule puteri pentru o victorie deplină. Paşca însă zise că el n'are chef să moară, şi Caterinca sări îndată cu gura pe el : „Aha ! Vezi, te-ai şi speriat ! Mie nu mi-e frică de loc !“ Ghenadii îi ocărî însă pe amândoi, fiindcă, într'adevăr, nimeriseră şi ei când să se certe !
Cel mai înţelept lucru ar fi fost să dăm de ştire la raion. Acolo erau doi miliţieni şi Ghenca văzuse cu ochii lui că aveau revolvere adevărate în toruri de piele, cu vergea de alamă. Dar cei dela Coltubî tot nu ne-ar fi lăsat să telefonăm, aşa că nu puteam face nimic fără cei mari. Şi apoi cu dusul şi cu'ntorsul — chiar de-ar fi fost să alergăm — tot am fi pierdut şase ceasuri bune. Iar în timpul acesta câte nu puteau face diversioniştii ! Nu ne mai rămânea decât să-i spunem totul lui Ivan Potapovici, tatăl lui Ghenca. El era preşedintele colhozului, iar în timpul războiului fusese plutonier-major, şi de sigur că el va şti îndată ce să facă. În cazul acesta, bineînţeles, nu mai putea fi vorba de glorie, dar Ghenca ne spuse hotărît că trebuia să trecem peste ambiţia personală în interesul siguranţei statului. Cred că citise fraza asta undeva, că prea o rostise limpede şi convingător.
Şi ne-am hotărît sa trecem peste ambiţia noastră personală !
Paşca fu de părere să mergem cu toţii Ia Ivan Potapovici şi să-i povestim cele întâmplate, dar Ghenadii râse de propunerea asta, spunând că în lipsa noastră diversioniştii puteau să se facă nevăzuţi şi atunci ar fi fost mai greu să-i găsim. Trebuia să se ducă numai unul dintre noi, ceilalţi să se ascundă şi să stea cu ochii în patru.
— Să se ducă Pavel, că tot îi e frică ! zise Caterinca.
— Ba nu mi-e frică deloc ! Tu eşti o fricoasă !... Dar Ghenca îi potoli şi de astă dată :
— Ce-i cu voi, sunteţi copii mici ? Eu cred că ar trebui să plece Caterinca... Ştiu că ţie nu ţi-e frică, dar dacă o fi şi o fi să ne luptăm cu ei... tu eşti doar o fată şi nu ştii s'arunci cu pietre...
— Ba ştiu !
— Stai puţin, că nu ăsta-i lucrul de căpetenie ! Tu alergi mai repede, şi nu avem nicio clipă de pierdut !
Caterinca fugea într'adevăr mai iute decât noi ; nimeni nu putea s'o ajungă din urmă. Roşind de mândrie, ea se învoi :
— Numai să-mi dai hârtia aia, că altfel Ivan Potapîci n'o să mă creadă !
Avea dreptate. Într'adevăr, fără hârtia aceea s'ar putea ca Ivan Potapovîci să n'o creadă. Tainicul desen va putea convinge însă pe oricine.
Caterinca luă hârtia şi cu codiţele săltându-i pe spinare se pierdu în tufiş, iar noi ne aşezarăm din nou la pândă.
Deasupra focului atârna un ceaun cu fiertură în care diversionistul mesteca de zor. După un timp, necunoscutul luă ceaunul de pe foc şi se aşeză să mănânce. Când isprăvi, se duse la Tîja, spălă ceaunul, îl puse la soare să se usuce şi intră în cort, unde zăbovi destul de mult. Credeam că s'a culcat, când deodată îl văzurăm ieşind din nou. Se duse lângă râu, se aşeză pe mal şi începu să scrie ceva într'un carnet. Nouă ne amorţiseră gâtul şi mâinile, de atâta pândă, dar el tot acolo stătea şi însemna nu ştiu ce în carnet.
Atunci ne-am dat iar târîş înapoi şi ne-am sfătuit. Ghenca
era de părere să ne strecuram mai aproape, ca să-l vedem mai
bine, fiindcă aşa nu stăteam decât să-l păzim. Paşca
zise că nici nu trebuia să facem mai mult, fiindcă rostul nostru
era doar să aşteptăm până vin cei din sat. Eu unul am fost
însă de acord cu Ghenca, şi atunci am hotărît ca Paşca sa
rămână la marginea râpii, iar
Ghenca şi cu mine să facem un ocol, ca să ne putem furişa
chiar lângă cort.
— Şi dacă dai cumva bir cu fugiţii — îl ameninţă Ghenadii pe Paşca — să ştii c'o să ai de-aface cu mine !
Postul lui Paşca nu era deloc primejdios ; dacă se îngroşa gluma putea s'o şteargă uşor.
Când îl auzi pe Ghenadii că-l ameninţă, făcu o mutră dispreţuitoare:
— Ia vedeţi mai bine să nu daţi voi întâi bir cu fugiţii !
...După ce am mers vreo jumătate de kilometru pe povârnişul din spre miază-zi, am coborît spre râu. Odată ajunşi acolo, eu am fost de părere că ar fi bine — ca să putem ajunge aproape de tot de cort — să ne tăiem câte o trestie, s'o luăm în gură, să ne afundăm în apă şi să răsuflăm prin trestie — aşa făceau şi cei din Zaporojie. Dar Ghenca se supără :
— De unde să luăm trestii ? Şi apoi cei din Zaporojie puteau face asta, fiindcă la ei, apa-i caldă... Dar ia încearcă aici!
Ce-i drept, în Tîja nu cresc trestii ; fundul râului e numai piatră şi apa e rece ca ghiaţa, fiindcă vine din munţi. Noi ne scăldam în apa asta numai spre sfârşitul verii, când e mică de tot şi mai caldă.
Ascunşi de tufişuri, ne-am târît mai departe. N'aş fi crezut niciodată că tufele de salcie înţeapă aşa de tare. Cu hainele rupte şi zgâriaţi ca vai de lume am ajuns la vreo cincizeci de paşi de cortul cel alb. Mai departe, ne-am strecurat cu şi mai multă băgare de seamă ; fiecare foşnet ni se părea un bubuit asurzitor. Ţinându-ne răsuflarea, ne târâm mereu înainte când, deodată, zărirăm drept în faţa noastră, printre frunze, cămaşa în pătrăţele a diversionistului, care neavând habar de ce se petrece în jur, îşi vedea liniştit de treabă. Noi rămaserăm întinşi pe burtă, chiar în spatele lui, şi nu-l slăbeam din ochi.
Întâi, îmi amorţiră mâinile şi picioarele şi începu să mă doară gâtul. Apoi mă gâdilă ceva în nas şi-mi veni să strănut ; dar îmi ascunsei faţa în pământ şi mă stăpânii. Cred că şi bietul Ghenca pătimea la fel, pentrucă-l vedeam când înroşindu-se, când îngălbenindu-se şi strâmbându-se întruna de parcă'ar fi mâncat cetină.
Suferinţele noastre ajunseseră de neîndurat când, cu totul pe neaşteptate şi fără să se întoarcă, diversionistul zise cu glas tare:
— Ei hai, ieşiţi odată ! Gâfâiţi aşa de tare că sunteţi în stare să stârniţi un uragan !...
Cred că dacă ne-ar fi trăznit trăznetul din senin, nu ne-am fi speriat aşa ! Ghenca a povestit pe urmă cum că eu aş fi strâns tare ochii şi că mi-aş fi vârît nasul în pământ, dar cred că minţea. Diversionistul se întoarse spre noi şi repetă :
— Ei hai, ieşiţi odată ! Ajunge cât aţi stat ascunşi !
Nu mai puteam da îndărăt. Asudaţi şi roşii la faţă, am ieşit din tufiş.
Diversionistul se uită la noi, şi noi la el. Era foarte tânăr şi nu părea deloc fioros, dar din îmbrăcămintea lui se vedea limpede că este un om şiret : purta o cămaşă în pătrăţele, o pălărie mare, ghete cu ţinte mari în talpă şi nişte moletiere de piele care-i ajungeau până sub genunchi. Se aşeză la locul lui şi zise :
— De obicei, când oamenii se întâlnesc îşi spun : ,,bună ziua !“
Ghenca se încruntă şi rosti posomorît:
— Da' poate că nu vrem...
— Aşa ? se miră diversionistul. Ei, atunci, la revedere ! N'aveţi de ce să vă tot învârtiţi pe aici. Nu-mi plac copiii prost crescuţi !
N'apucaserăm să-i răspundem — la drept vorbind, nici nu ştiam ce i-am putea spune — când se auzi un tropot şi, de după dâmb, răsări Ivan Potapîci, care venea călare pe deşelate. La spatele lui, ţinându-se de cămaşa preşedintelui, sălta Caterinca.
Când Ivan Potapîci ajunse în dreptul nostru, descălecă în grabă — la fel făcu şi Caterinca — se uită la cort, la noi, la diversionist şi, răsucindu-şi mustaţa, spuse :
— Fii bun, cetăţene, şi-mi arată actele dumitale !
Diversionistul ridică mirat din sprâncene, se uită la noi, la preşedinte, apoi iar la noi şi fluieră :
— Aha ! Înţeleg! Poftim !
Se îndreptă apoi spre cort, urmat de Ivan Potapovici.
Nu e cuminte sa te bagi singur, şi de bună voie, în bârlogul duşmanului, dar dacă Ivan Potapovici se dovedise atât de încrezător, cel puţin noi să fim mai prevăzători. Ghenca ne făcu semn cu ochiul şi puserăm cu toţii mâna pe câte un bolovan mare. Din cort răzbeau până la noi glasurile celor doi şi ne aşteptam să auzim din clipă în clipă împuşcături. Dar după un timp glasurile amuţiră.
Vremea trecea şi tăcerea ajunsese apăsătoare. Începuse să ne cuprindă bănuiala că totul se sfârşise printr'o înfiorătoare dramă mută şi, de frică, ni se muiară picioarele.
Deodată însă, glasurile se auziră din nou şi Ivan Potapîci ieşi din cort, se uită zâmbind la noi şi ne spuse :
— Fiv'ar de nas, detectivilor! Că nu mai are omul linişte de răul vostru !...
Şi încălecând, porni în galop, înapoi spre sat !
Tropotul calului se pierduse de mult, dar noi ne uitam încă nedumeriţi la necunoscutul care se apropia încet de grupul nostru. Abia atunci am văzut că avea ochi mari, albaştri, luminoşi şi zâmbitori.
— Ei, tinerilor, de ce nu strigaţi „mâinile sus“ ? Văd că sunteţi înarmaţi până'n dinţi !
Pietrele ne alunecară singure din mâini. Ghenca îşi umezi buzele uscate, iar Caterinca izbucni ca de obicei :
— Da' de ce ?
— Aşa e bine ! Cu asta ar fi trebuit să începeţi. Curiozitatea-i mama ştiinţei. Ei, şi acum, hai să facem cunoştinţă...
Dar tocmai atunci auzirăm pe cineva ţipând şi de sus, de pe mal, se porni o avalanşă de nisip şi de pietre. Era nenorocitul de Paşca, de care noi uitasem cu desăvârşire. Văzuse tot ce se petrecuse, dar nu înţelesese nimic şi, ros de curiozitate, se plecase prea tare şi lunecase. Acum venea de-a-rostogolul la vale, pe un povârniş aproape drept, şi ţipa ca din gură de şarpe. Noi, văzând asta, am înlemnit, fiind siguri că până va ajunge jos se va face praf... Necunoscutul însă se repezi spre locul unde ar fi trebuit să cadă Paşca şi întinse mâinile cu gândul să-l prindă, cu toate că nu ştiu dac'ar fi izbutit să-l oprească : Paşca era gras şi greu, şi apoi se prăbuşea dela o prea mare înălţime.
Totuşi, Paşca nu căzu. La vreo zece metri de locul unde alunecase, ieşea o tufă dintr'o crăpătură şi băiatul nimeri în ea. Crengile se rupseră, dar cămaşa i se anină de rădăcină şi Paşca rămase agăţat ca într'un cârlig. Se mai linişti o clipă, apoi începu iar să urle :
— Vai, am să cad ! Vai, am să mor !
Necunoscutul intră într'un suflet în cort şi ieşi îndată cu o frânghie pe umăr.
— Ţine-te bine ! îi strigă el.
— Vai, am să cad ! urla însă Paşca mai departe.
— Să nu care cumva să cazi, că-ţi arăt eu ţie!
Necunoscutul spuse acestea cu atâta supărare în glas, că Paşca scânci, mult mai potolit de astă dată :
— Am să mor de frică...
— Las'că de asta nu se moare. Ţine-te bine !
Şi luând de pe jos ceva care semăna cu un târnăcop, se căţăra pe stâncă ca o pisică. Desigur că şi noi ştiam să ne caţărăm în pomi şi pe stânci, dar niciunul dintre noi n'ar fi avut atâta curaj ca să facă ce făcea omul acela. Paşca rămăsese agăţat prea sus, şi stânca aceea aproape dreaptă era tare netedă. Dar el nu ţinea seama de asta. Se căţăra mereu, sus, tot mai sus. Se agăţa când cu degetele, când cu târnăcopul, de toate crăpăturile, de toate ieşiturile, pipăia cu piciorul zgrunţuri care abia se vedeau, şi, sprijinindu-se temeinic în ei cu ghetele lui ţintuite, se ridica tot mai sus ; căuta apoi un loc de care să se agate cu mâinile şi iar se căţăra. Uneori luneca pe piatră sau îi sărea câte o ţintă din talpă, şi noi încremeneam de frică aşteptând în fiece clipă să-l vedem căzând. El însă urca, urca mereu ! De groază, Caterinca se ghemuise la pământ, închisese ochii şi-şi acoperise faţa cu mâinile, dar nu se putea stăpâni să nu se uite din când în când în sus. Când vedea ce face omul acela, gemea şi închidea iar ochii.
Necunoscutul se căţăra întruna. Când ajunse în dreptul lui Paşca, îl prinse în laţul frânghiei, dar nu se opri, ci urcă mai departe. Era însă cu neputinţă să ajungă până în vârful stâncii, care se lăsa ca o streaşină îngustă deasupra povârnişului. De altfel nici nu se gândea la aşa ceva. Ceva mai sus, mai spre dreapta, ieşea dintr'o crăpătură un ciot tare şi încovoiat. Necunoscutul ajunse până la el, trecu frânghia în jurul ciotului şi după ce-şi trase sufletul o clipă, începu să coboare, mai încet şi cu şi mai mare băgare de seamă ca la urcuş, pentrucă de astă dată nu vedea unde pune piciorul şi îşi găsea punctele de reazim numai pe dibuite.
În sfârşit, atinse pământul, aruncă târnăcopul, trase frânghia şi, ridicându-l pe Paşca în aer, făcu în aşa fel ca să i se desprindă cămaşa de pe rădăcina în care se agăţase. Apoi începu să dea drumul încet, încet frânghiei. Paşca se învârtea în aer ca un titirez, se lovea de stâncă şi se văicărea, şi cred că până la urmă ar fi căzut chiar pe cort, dacă omul acela nu-l apuca şi nu-l trăgea la o parte.
— Hai, dă-te jos, c'am sosit !...
Abia atunci ne-am dat seama că necunoscutul era galben la faţă ca ceara. Când îl văzu pe Paşca jos, îşi şterse cu mâneca fruntea îmbrobonată de sudoare şi răsuflă adânc. Am răsuflat şi noi, uşuraţi.
— Ei, ce s'aude ? Mai cade careva de sus ?... Hai, să ne înţelegem, tovarăşi : eu unul sunt bucuros de oaspeţi, cu o singură condiţie : să vină pe jos, ca oamenii, nu pe sus, ca scandalagiul ăsta !
Paşca însă se supără că-l făcea scandalagiu...
— Nu mi-a fost frică ! Şi dacă am ţipat, am ţipat fiindcă port o cămaşă nouă... Vai de mine ce-aş fi păţit, dacă o rupeam !...
Minţea, vezi bine, că maică-sa îi făcuse cămaşa aia din piele de drac tocmai ca să n'o poată rupe. Nici n'o rupsese. Sbierase numai aşa, de frică...
Necunoscutul se aşeză pe o piatră, iar noi de-a-dreptul pe
nisip.
— Ei, eu zic că ar fi bine să facem totuşi cunoştinţă, ca nu cumva să mă pomenesc că mă bombardaţi cu pietre ! Eu sunt geolog, candidat în ştiinţele geologice, şi mă numesc Mihail Alexandrovici Ruzov, sau mai simplu „unchiul Mişa“. Acolo — zise el, şi arătă cu mâna spre cealaltă parte a muntelui, spre locul în care văzusem sclipirile acelea tainice — acolo sunt tovarăşii mei, de care m'am despărţit ca să putem studia raionul vostru din mai multe puncte. Dacă n'aţi fi fost aşa de viteji, aş fi venit eu singur mâine în sat la voi, şi n'ar mai fi trebuit să vă târîţi aşa de mult pe burtă şi să vă juliţi genunchii. Mă credeţi pe cuvânt, ori vreţi să v'arăt actele ?
— Vă credem ! oftă Caterinca.
— Foarte bine ! răspunse zâmbind unchiul Mişa. După cum văd, sunteţi hotărîţi şi neînfricaţi. Ei, dar ia spuneţi-mi ce fapte vitejeşti aţi mai săvârşit înainte de-a porni la vânătoarea asta plină de primejdii de moarte în căutare de diversionişti ?
Ghenca roşi — el născocise doar povestea cu diversioniştii. Eu şi Caterinca izbucnirăm în râs. Da, îmi plăcea grozav „fostul“ nostru diversionist. Vorbea serios. Nici măcar nu zâmbea. Dar ochii lui mai albaştri decât cerul erau atât de surâzători, încât îmi trecu supărarea şi eram gata să râd şi eu.
Deşi n'o poftise nimeni, Caterinca începu deodată să-i istorisească despre maşinăriile lui Paşca, despre cronica mea şi i se plânse că nu reuşim să facem nimic de seamă şi că asta ne supără grozav. Unchiul Mişa o ascultă cu luare aminte. Deodată însă se învineţi la faţă şi-l apucă o tuse aşa de puternică, încât îi dădură lacrimile. De altfel, chiar se întoarse cu spatele la noi pentru câteva clipe. După ce se potoli, spuse :
— Aşa-a-a ! Asta înseamnă, care vasăzică, că cei din jurul vostru nu vă preţuesc îndeajuns aptitudinile ! Vă înţeleg, dragii mei ! Şi cu mine s'a întâmplat cam acelaşi lucru pe vremuri... Ei, dar ia spuneţi-mi, cam ce-aţi vrea voi să faceţi ?
Caterinca — că ea sare întotdeauna prima cu gura — îi răspunse că încă nu s'a hotărît, dar că va fi desigur doctoriţă sau aviatoare. Paşca zise că va pleca la oraş, ca să înveţe şi apoi o să inventeze tot felul de maşini, iar eu mărturisii c'am să mă fac marinar şi c'am să străbat pământul în lung şi'n lat. Dar după ce m'am gândit puţin, am adăugat că, din când în când, o să trebuiască să mă întorc acasă, fiindcă mama o să fie îngrijorată, o să plângă şi mie o să-mi pară rău de ea şi de Sonia...
La început, Ghenca n'a vrut să spună nimic, dar până la urmă a mărturisit că o să plece de tot dela noi, pentrucă aici, zise el, viaţa e foarte plictisitoare şi un om adevărat n'are cum şi unde să-şi desfăşoare puterea de muncă.
— Ei, dar cum vine asta ? se mira unchiul Mişa şi începu să râdă. Vă tot aud vorbind de plictiseală, dar după câte ştiu eu, omul se plictiseşte numai când n'are nicio treabă. Voi sunteţi pionieri, nu-i aşa ?
— Da...
— Ei, şi ce înseamnă asta ?
— Pionierii... pionierii sunt... toţi cei care luptă pentru cauza lui Lenin şi Stalin !
— Foarte bine ! Dar ştiţi voi ce înseamnă cuvântul „pionier“ ? Pionierii sunt cei care merg înainte. Încotro şi cum mergeţi voi ?... Credeţi că rostul vostru e doar să vă jucaţi şi să stricaţi cuiburi ?
— Cuiburi strică numai Pavel... rosti Caterinca.
Paşca se înroşi până la urechi, încercă să facă pe nepăsătorul şi să fluiere, dar nu izbuti.
— Nu le stric degeaba 1 Le stric pentru ştiinţă ! Fac o colecţie de ouă.
— Da' ce nevoie are ştiinţa de colecţia ta ? Se ştie de o veşnicie ce fel de ouă face fiecare pasăre, şi tu omori aşa, fără rost, atâtea viitoare păsărele?
Paşca se făcu roşu la faţă şi rămase bosumflat, cu privirile în pământ.
— Dar parcă voi sunteţi mai breji ! ne ţinu de rău unchiul Mişa. Tovarăşul vostru se obrăzniceşte şi vouă nici că vă pasă ! Ce fel de pionieri îmi sunteţi ? Nu, copii, asta nu-i bine ! Oamenii fac tot felul de lucruri serioase, dar voi, după câte văd, nu sunteţi în stare să faceţi altceva decât să vă alegeţi cu zgârieturi şi cu nasuri turtite !
Caterinca îşi adună repede picioarele sub ea, iar Ghenca se întoarse în aşa fel ca să nu i se vadă sgârietura pe care şi-o făcuse în ajun pe faţă.
— Ce face organizaţia voastră de pionieri ?
I-am răspuns că acum suntem în vacanţă, că nu mergem la şcoala din Coltubî şi că Maria Sergheevna, învăţătoarea noastră — care ne e şi instructoare de pionieri — a plecat în concediu la Biisc.
— Şi fără ea nu vă puteţi găsi nicio treabă? Ce făceaţi înainte ?
— Înainte, adică pe vremea războiului, eu strângeam cetina pentru răniţi. Are foarte multe vitamine ! zise Caterinca.
— Ghenca şi cu mine făceam muncă de folos patriotic şi scriam la gazeta de perete ! mi-am adus eu aminte.
— Şi asta a fost toată activitatea voastră ?
— Asta a fost ! am recunoscut noi.
— Cam puţin ! Ei, dar ia spuneţi-mi acum, cincinalul vă interesează sau nu?
— Dar cincinalu-i acolo unde se clădesc uzine... şopti Ghenca.
— Cincinalul e pretutindeni unde trăesc oameni sovietici. Desigur, de capul vostru nu puteţi construi uzine, dar şi pentru voi se va găsi de lucru...Înainte vreme, omul se apăra de natură, dar azi omul sovietic ia natura cu asalt ! Aşa că şi voi, dragii mei, puteţi lua parte la atacul acesta. Şi cu timpul o s'ajungeţi fruntaşi... Ei, sunteţi gata pentru asta?
Ne-am uitat zăpăciţi unul la altul. Noi, desigur, eram gata, dar, la drept vorbind, nu prea ştiam încotro s'o apucăm !
— Bine ! Iată, eu tot trebue să merg în sat la voi, o să mă însoţiţi şi-o să mai vorbim pe drum.
Şi unchiul Mişa îşi strânse repede cortul şi lucrurile. Am pus şi noi mâna să-i ajutăm la carat. Paşca luă toporul şi ceaunul, Caterinca — târnăcopul care, după câte am aflat mai târziu, se numeşte „spărgător de ghiaţă“, iar Ghenca şi cu mine ne-am înţeles să ducem pe rând cortul.
— Sunteţi gata ? ne întrebă unchiul Mişa. Hai, să pornim. Ei, să vedem acum cu ce-aţi putea voi să vă îndeletniciţi ! Dar ca să răspund la întrebarea asta, ar trebui să vă cunosc viaţa. Ia, povestiţi-mi, cum o duceţi şi prin ce-i renumit satul vostru ?
Ghenca îi spuse că trăim aşa cum trăesc toţi oamenii din satul nostru şi că satul nu-i vestit prin nimic. Noi am fost de aceeaşi părere, dar unchiul Mişa râse :
— Sigur ! Să nu credeţi că mi-am închipuit o clipă că pe la voi cresc boababi, că umblă elefanţi pe uliţe, sau ca aveţi case de cristal. Dar în satul cel mai obişnuit, fetele şi băieţii cei mai obişnuiţi pot descoperi o mulţime de lucruri interesante, dacă învaţă să privească şi să înţeleagă tot ce-i înconjoară. Ia, uitaţi-vă !
Ajunsesem în vârful muntelui, şi jos, în vale, satul nostru se vedea ca'n palmă.
— Şi voi, şi părinţii voştri locuiţi acolo, dar eu nu văd în tot satul decât vreo doi mesteceni prăpădiţi, şi ăştia tocmai colo, la margine !
— Şi ce-i cu asta ? zise Paşca. Avem pădure în jur, câtă pofteşti! Taiga deasă, de nici n'o poţi străbate !
— Da, nimic de zis ! Până una alta, pădure aveţi, nu glumă, dar se taie pentru construcţii şi pentru foc. Ce-o să fie Tîja peste vreo douăzeci de ani? O să fie un sat, mare şi bogat. Gândiţi-vă acum, dacă toată pădurea de pe culme o să fie tăiată, sau dacă cumva o să ardă, o să rămână coastele goale şi casele o să stea aici ca într'un pustiu ! Nu-i aşa ? Uite, de pildă în America, sunt state în care se cultivă o mare cantitate de bumbac. Înainte vreme erau şi acolo păduri şi tufărişuri. Au fost însă tăiate şi pământul a fost semănat cu bumbac. Clima a devenit mai secetoasă şi mai aspră. Nimic nu mai stă în calea vântului, şi din cauza asta se deslănţuie prin părţile acelea uragane care ridică în aer pământul roditor şi-l risipesc de nu i se mai dă de urmă. Pământul secătueşte acolo întruna, şi o să vină o zi când totul se va preface într'un pustiu, în care nu va mai creşte nimic. Asta e isprava nesăţioşilor de capitalişti. Dar noi, noi, care suntem stăpâni pe pământul nostru, avem datoria să-l îngrijim. Iată de ce trebue să ocrotim fiecare pomişor şi fiecare tufiş, să nu îngăduim tăierea lor şi să-i ferim de foc.
Mi-am închipuit atunci Tîja printre stâncile goale de pe care vântul suflase tot pământul, mi-am închipuit uraganul vuind deasupra satului meu drag şi m'au trecut fiorii. Ghenca răspunse că, într'adevăr, pomii trebuesc ocrotiţi, şi că unchiul Mişa să n'aibă grijă, că o să luăm asupra noastră treaba asta.
— Foarte bine ! Acum am să pot dormi liniştit... Nu-i nevoie să cauţi lucrurile folositoare, că ele singure te caută şi te aşteaptă ! În locul vostru, aş ţine o condică — să-i zicem „Condica faptelor folositoare“ — şi aş scrie în ea tot ce s'a făcut mai însemnat şi mai bun în timpul zilei ! Dar nu numai lucrurile plăcute, ci şi cele ce uşurează viaţa oamenilor.
— Astea să le însemne Colca-cronicarul — spuse Caterinca — că tot îi place lui să scrie.
— Bine, să le însemne el, dar de muncit, să munciţi cu toţii. Şi nu uitaţi, copii : ziua în care n'ai făcut nimic bun pentru alţii e o zi pierdută !!... Ei, dar uite c'am şi ajuns !
Fiecare ar fi vrut să-l găzduiască la el acasă pe unchiul Mişa, dar el nu primi fiindcă nu voia să stea unde-s prea mulţi laolaltă, ca să nu supere pe nimeni si nici alţii să nu-l supere pe el ; avea nevoie de linişte ca să-şi facă rânduiala prin însemnările lui. Atunci i-am spus că mai bine ca oriunde se va simţi la Caterinca, unde era numai ea cu maică-sa, care va fi bucuroasă de oaspeţi — de asta nu ne îndoiam. L-am condus într'acolo şi la despărţire unchiul Mişa ne mulţumi pentru ajutor şi ne sfătui să ne vedem de treburile noastre, fiindcă el are de lucru. Ne mai spuse însă că, dacă vrem, ne putem întoarce la el pe înserate.