Propunerea de a reedita adresa Consiliului General al Internaţionalei cu privire la „Războiul civil din Franţa“ şi de a o însoţi de o introducere a venit pe neaşteptate. De aceea pot să menţionez aici numai pe scurt punctele cele mai esenţiale.
Lucrarea mai amplă de mai sus este precedată de cele două adrese mai scurte ale Consiliului General cu privire la războiul franco-prusian1). Mai întîi pentru că în „Războiul civil“ se fac referiri la cea de-a doua adresă, care, la rîndul ei, nu poate fi pe deplin înţeleasă fără prima. Apoi pentru că aceste două adrese, scrise tot de Marx, constituie, nu mai puţin ca „Războiul civil“, o strălucită mărturie a uimitorului dar, vădit prima oară de autor în „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“2), şi anume acela de a sesiza limpede caracterul, implicaţiile şi consecinţele necesare ale marilor evenimente istorice, încă în timpul cînd ele au loc sub ochii noştri sau imediat după aceea. Şi, în sfîrşit, pentru că în Germania mai avem şi astăzi de suportat consecinţele evenimentelor prevăzute de Marx.
Oare nu s-a adeverit, aşa cum se arăta în prima adresă, că, dacă războiul de apărare dus de Germania împotriva lui Ludovic Bonaparte va degenera într-un război de cotropire împotriva poporului francez, toate nenorocirile care s-au abătut asupra Germaniei după aşa-zisele războaie de eliberare se vor abate din nou asupra ei cu şi mai mare violenţă3)? Oare n-am avut după aceea de îndurat încă 20 de ani dominaţia lui Bismarck, iar în locul persecutării demagogilor[N260] legea excepţională[N261] şi prigoana împotriva socialiştilor, însoţite de aceeaşi samavolnicie a poliţiei şi literalmente de aceeaşi interpretare revoltătoare a legii?
Şi nu s-a adeverit oare întocmai previziunea că anexarea Alsaciei şi Lorenei va sili „Franţa să se arunce în braţele Rusiei“ şi că, după această anexare, Germania va trebui fie să devină sluga făţişă a Rusiei, fie să se pregătească după un scurt răgaz pentru un nou război, şi anume „pentru un război rasial împotriva raselor slave şi latine coalizate“?4) Oare anexarea provinciilor franceze nu a silit Franţa să se arunce în braţele Rusiei? N-a căutat oare în zadar Bismarck timp de 20 de ani să intre în graţiile ţarului, aducîndu-i servicii mult mai umilitoare decît cele pe care mica Prusie, pînă a nu fi devenit „prima mare putere din Europa“, obişnuia să le depună la picioarele „sfintei Rusii“? Şi nu atîrnă oare în permanenţă deasupra capetelor noastre ca o sabie a lui Damocles ameninţarea unui război care din prima zi ar spulbera ca paiele in vînt toate tratatele de alianţă încheiate între suverani, un război, în care singura certitudine este absoluta incertitudine a deznodămîntului, un război rasial, care va expune întreaga Europă devastării de către 15.000.000 sau 20.000.000 de oameni înarmaţi şi care nu s-a dezlănţuit încă numai pentru că imposibilitatea absolută de a-i prevedea rezultatul final inspiră teamă pînă şi statului celui mai puternic dintre marile state militariste?
Cu atît mai mult avem datoria de a pune din nou la îndemîna muncitorilor germani aceste dovezi strălucite, pe jumătate uitate, de clarviziune în ceea ce priveşte politica internaţională din 1870 a muncitorilor.
Ce am spus în legătură cu cele două adrese este valabil şi pentru „Războiul civil din Franţa“. La 28 mai ultimii luptători ai Comunei au fost înfrînţi pe colinele de la Belleville de forţele superioare ale inamicului şi după numai două zile, la 30 mai, Marx şi-a citit în faţa Consiliului General lucrarea în care însemnătatea istorică a Comunei din Paris era înfăţişată lapidar, viguros şi atît de pregnant, mai ales atît de autentic, cum nu a reuşit încă nimeni în toată vasta literatura pe această temă.
Datorită dezvoltării economice şi politice a Franţei după 1789, la Paris s-a creat în ultimii 50 de ani o situaţie în care acolo nu putea izbucni nici o revoluţie care să nu aibă un caracter proletar şi proletariatul, plătind victoria cu sîngele lui, să nu formuleze după victorie revendicări proprii. Acestea erau mai mult sau mai puţin neclare, ba chiar confuze, în funcţie de gradul de dezvoltare pe care muncitorii parizieni îl atinseseră de fiecare dată; dar, în ultimă instanţă, ele se reduceau toate la desfiinţarea antagonismului de clasă dintre capitalişti şi muncitori. Cum avea să se înfăptuiască acest lucru, ce-i drept, nu se ştia. Dar revendicarea, oricît de imprecisă era, conţinea o primejdie pentru orînduirea socială existentă; muncitorii care o formulau erau încă înarmaţi; de aceea pentru burghezii aflaţi la cîrma statului prima poruncă era dezarmarea muncitorilor. În consecinţă, fiecare revoluţie cîştigată de muncitori era urmată de o nouă luptă, care se termina cu înfrîngerea muncitorilor.
Aşa s-a întîmplat pentru prima oară în 1848. Burghezii liberali din opoziţia parlamentară organizau banchete pentru o reformă electorală care să asigure dominaţia partidului lor. În lupta lor împotriva guvernului, ei erau nevoiţi să facă tot mai mult apel la popor şi să cedeze treptat păturilor radicale şi republicane ale burgheziei şi ale micii burghezii întîietatea. Dar în spatele acestora se aflau muncitorii revoluţionari, care, din 1830, căpătaseră mult mai multă independenţă politică decît bănuiau burghezii şi chiar republicanii. Cînd a izbucnit criza dintre guvern şi opoziţie muncitorii au pornit lupta de stradă; Ludovic-Filip a dispărut şi, o dată cu el reforma electorală, iar în locul lor a apărut republica, şi anume o republică pe care înşişi muncitorii învingători au numit-o „socială“. Ce se înţelegea însă prin această republică socială nu era limpede pentru nimeni, nici măcar pentru muncitorii înşişi. Dar acum ei aveau arme şi constituiau o forţă în stat. De aceea, de îndată ce republicanii burghezi de la cîrma ţării au început să cîştige cît de cît teren, primul lor ţel a fost dezarmarea muncitorilor. Căutînd să-l atingă prin călcarea directă a cuvîntului, prin sfidări făţişe şi încercarea de a surghiuni într-o provincie îndepărtată pe cei fără lucru, ei au provocat insurecţia muncitorilor din iunie 1848. Guvernul îşi asigurase forţe mult superioare numeric. După o luptă eroică de cinci zile, muncitorii au fost înfrînţi. A urmat o reprimare sîngeroasă a prizonierilor lipsiţi de apărare, o reprimare cum nu s-a mai văzut din timpul războaielor civile care au fost preludiul căderii republicii romane. Pentru prima oară burghezia a arătat cu ce sălbatică cruzime se răzbună ea atunci cînd proletariatul îndrăzneşte să i se opună ca clasă de sine stătătoare, cu interese şi cu revendicări proprii. Şi, totuşi, 1848 a fost un joc nevinovat în comparaţie cu dezlănţuirea sălbatică a burgheziei în 1871.
Pedeapsa nu s-a lăsat mult aşteptată. Dacă proletariatul încă nu putea să cîrmuiască Franţa, burghezia nu mai putea s-o cîrmuiască. Cel puţin nu pe atunci cînd în cea mai mare parte era încă monarhistă şi scindată în trei partide dinastice şi un al patrulea republican. Certurile ei interne au permis aventurierului Ludovic Bonaparte să pună mîna pe toate posturile de comandă — armată, poliţie, aparat administrativ — şi să dărîme, la 2 decembrie 1851, ultimul bastion al burgheziei, Adunarea naţională. Cu al doilea Imperiu a început exploatarea Franţei de către o bandă de aventurieri politici şi financiari, dar totodată şi o dezvoltare industrială absolut imposibilă sub regimul meschin şi fricos al lui Ludovic-Filip, cînd dominaţia exclusivă era deţinută de o parte neînsemnată a marii burghezii. Ludovic Bonaparte le-a răpit capitaliştilor puterea politică sub cuvînt că-i apără pe ei, burghezii, împotriva muncitorilor, şi invers, pe muncitori împotriva lor; în schimb, sub domnia lui au fost încurajate specula şi activitatea industrială, pe scurt, prosperitatea şi îmbogăţirea întregii burghezii au atins proporţii nemaiîntîlnite. Într-o măsură cu mult mai mare, ce-i drept, au sporit corupţia şi jaful în stil mare, avînd ca centru curtea imperială, care încasa procente grase de pe urma acestei îmbogăţiri.
Dar al doilea Imperiu a însemnat un apel la şovinismul francez, revendicarea graniţelor primului Imperiu, pierdute în 1814, sau, cel puţin, a graniţelor primei republici. Un imperiu francez în limitele vechii monarhii, ba chiar în limitele încă şi mai reduse din 1815, nu putea dăinui mult timp. De aici decurgea necesitatea de a duce periodic războaie, de a extinde graniţele. Dar nici unul din teritoriile de la graniţă nu înfierbînta atît de tare imaginaţia şoviniştilor francezi ca malul stîng, german, al Rinului. O milă pătrată pe Rin valora pentru ei mai mult decît zece mile în Alpi sau în altă parte. În condiţiile existenţei celui de-al doilea Imperiu, revendicarea retrocedării, dintr-o dată sau succesiv, a malului stîng al Rinului nu mai era decît o chestiune de timp. Acest timp a venit o dată cu războiul austro-prusian din 1866. Înşelat de Bismarck în aşteptările sale cu privire la „despăgubirile teritoriale“, precum şi din pricina propriei sale politici hiperviclene de tergiversare, Bonaparte n-a mai avut altă ieşire decît războiul, care a izbucnit în 1870 şi l-a dus la Sedan[N262], iar apoi la Wilhelmshöhe[N263].
Urmarea inevitabilă a fost revoluţia de la Paris din 4 septembrie 1870. Imperiul s-a năruit asemenea unui castel de cărţi de joc; şi din nou a fost proclamată republica. Dar duşmanul se afla în faţa porţilor; o parte din armatele imperiului era încercuită la Metz, fără speranţa de a fi despresurată, iar o parte era prizonieră în Germania. În această situaţie critică, poporul a permis deputaţilor parizieni din corpul legiuitor să se erijeze în „guvern al apărării naţionale“. Acest lucru a fost admis cu atît mai lesne, cu cît în scopul apărării toţi parizienii apţi de a purta arme erau acum înrolaţi în Garda naţională şi aveau arme, astfel încît muncitorii formau marea majoritate. Dar curînd a ieşit la iveală antagonismul dintre guvernul compus aproape numai din burghezi şi proletariatul înarmat. La 31 octombrie, batalioane de muncitori au luat cu asalt primăria, făcînd prizonieri o parte din membrii guvernului; ca urmare a trădării, a faptului că guvernul şi-a călcat direct cuvîntul şi a intervenţiei cîtorva batalioane de mic-burghezi, ei au fost repuşi în libertate şi, pentru a evita izbucnirea războiului civil în interiorul unui oraş asediat de forţa militare duşmane, vechiul guvern a fost menţinut.
În cele din urmă, la 28 ianuarie 1871, Parisul înfometat a capitulat. El a capitulat însă cu onoruri nemaicunoscute în istoria războiului. Forturile au fost predate, tunurile au fost scoase pe centura de fortificaţii, trupele de linie şi garda mobila au predat de asemenea armele, ele însele fiind considerate prizoniere de război. Dar Garda naţională şi-a păstrat armele şi tunurile, încheind numai un armistiţiu cu învingătorii, care nu s-au încumetat însă să-şi facă intrarea triumfală în Paris. Ei au îndrăznit să ocupe doar o mică porţiune din Paris, formată mai ales din grădini publice, unde n-au rămas de altfel decît cîteva zile! Şi, în acest timp, ei, care ţinuseră încercuit Parisul 131 de zile, au fost, la rîndul lor încercuiţi de muncitorii parizieni înarmaţi, care vegheau cu străşnicie ca nici un „prusian“ să nu treacă dincolo de limitele reduse ale porţiunii cedate cuceritorului străin. Atît de mare era respectul pe care muncitorii îl inspirau armatei în faţa căreia capitulaseră toate trupele imperiului! Iuncherii prusaci ca veniseră aici ca să-şi potolească setea de răzbunare împotriva leagănului revoluţiei, au fost nevoiţi să se oprească respectuoşi să dea onorul acestei revoluţii înarmate!
În timpul războiului, muncitorii parizieni se mărginiseră să ceară continuarea energică a luptei. Dar acum, cînd după capitularea Parisului s-a încheiat pacea, Thiers, noul şef al guvernului, a trebuit să-şi dea seama că dominaţia claselor avute — marii proprietari funciari şi capitalişti — era primejduită în permanenţă, atîta vreme cît muncitorii parizieni aveau arme. Primul său act a fost încercarea de a-i dezarma. La 18 martie el a trimis trupe de linie cu ordinul de a pune mîna pe artileria Gărzii naţionale, artilerie fabricată în timpul asediului Parisului şi plătită prin subscripţie publică. Încercarea a dat greş; întregul Paris, ca un singur om, se pregătea de apărare şi războiul dintre Paris şi guvernul francez cu reşedinţa la Versailles era declarat. Comuna din Paris a fost aleasă la 26 martie şi proclamată la 28 martie. Comitetul central al Gărzii naţionale, care pînă atunci girase treburile guvernului, şi-a trecut atribuţiile — după ce a decretat mai întîi desfiinţarea scandaloasei „poliţii de moravuri“ pariziene — în mîinile Comunei. La 30 martie Comuna a desfiinţat conscripţia şi armata permanentă, declarînd drept unică forţă armată Garda naţională, din care trebuiau să facă parte toţi cetăţenii apţi de a purta arme; ea a anulat toate datoriile locatarilor pentru perioada octombrie 1870— aprilie 1871, trecînd chiriile deja achitate în contul plăţilor viitoare, şi a suspendat vînzarea lucrurilor date în gaj la Casa municipală de amanet. În aceeaşi zi, toţi străinii aleşi în Comună au fost confirmaţi în funcţiile lor, pentru că „stindardul Comunei este stindardul republicii mondiale“[N264]. — La 1 aprilie s-a hotărît ca salariul maxim al unui salariat al Comunei, prin urmare şi al membrilor ei, să nu depăşească 6.000 de franci (4.800 de mărci). A doua zi a fost decretată separarea bisericii de stat şi anularea tuturor subvenţiilor acordate de stat pentru scopuri religioase, precum şi trecerea tuturor bunurilor bisericeşti în patrimoniul naţional; în consecinţă, la 8 aprilie s-a dispus îndepărtarea din şcoli a tuturor simbolurilor religioase, icoane, dogme, rugăciuni, într-un cuvînt „a tot ce este de domeniul conştiinţei fiecărui individ“[N265], dispoziţie care a fost înfăptuită treptat. — La 5 aprilie, avînd în vedere că zilnic trupele versailleze executau luptătorii Comunei pe care îi luaseră prizonieri, s-a dat un decret cu privire la luarea de ostatici[N266], dar acest decret nu a fost pus niciodată în aplicare. — La 6 aprilie ghilotina a fost scoasă în piaţa publică de către batalionul 137 din Garda naţională şi arsă în mijlocul unor zgomotoase manifestări de bucurie ale poporului. — La 12 aprilie Comuna a hotărît dărîmarea coloanei Victoriei din piaţa Vendôme, turnată din tunuri capturate, acest simbol al şovinismului şi al vrajbei între popoare. — Această hotarîre a fost dusă la îndeplinire la 16 mai. — La 16 aprilie Comuna a dispus întocmirea unei statistici a fabricilor părăsite de patroni şi elaborarea unui plan pentru punerea lor în funcţiune de către asociaţii cooperatiste ale muncitorilor care lucraseră în ele pînă atunci, precum şi pentru unirea acestor asociaţii într-o mare uniune. — La 20 aprilie ea a desfiinţat munca de noapte a brutarilor, precum şi birourile de plasare, înfiinţate în timpul celui de-al doilea Imperiu şi conduse, în mod monopolist, de indivizi numiţi de poliţie, exploatatori de mîna întîi ai muncitorimii, ele urmînd să fie girate de primăriile celor 20 de arondismente ale Parisului. — La 30 aprilie Comuna a dispus desfiinţarea tuturor caselor de amanet, deoarece ele constituiau un mijloc de exploatare în plus a muncitorilor şi contraveneau dreptului muncitorilor asupra uneltelor lor de muncă şi dreptului la credit. — În ziua de 5 mai ea a hotărît dărîmarea capelei ridicate în semn de pocăinţă pentru executarea lui Ludovic al XVI-lea.
Astfel, începînd de la 18 martie, caracterul de clasă al mişcării de la Paris, care pînă atunci, din cauza luptei împotriva invaziei străine, trecuse pe planul al doilea, s-a conturat limpede şi precis. Prin faptul că Comuna era compusă aproape numai din muncitori sau din reprezentanţi recunoscuţi ai muncitorimii, şi hotărîrile ei aveau un caracter net proletar. Comuna, fie că decreta reforme pe care numai din laşitate burghezia republicană nu le înfăptuise, dar care constituiau baza necesară pentru libertatea de acţiune a clasei muncitoare, ca, de pildă, traducerea în viaţă a principiului că pentru stat religia este o chestiune pur particulară, fie că adopta hotărîri în interesul direct al clasei muncitoare şi care în parte dădeau o lovitură puternică vechii ordini sociale. Dar pentru realizarea tuturor acestora, într-un oraş asediat nu se puteau face decît cel mult primii paşi. Pe de altă parte, de la începutul lunii mai, lupta împotriva trupelor tot mai numeroase ale guvernului de la Versailles absorbea toate forţele.
La 7 aprilie versaillezii au reuşit să treacă Sena la Neuilly, pe frontul de vest al Parisului; în schimb, la 11 aprilie, generalul Eudes a respins atacul lor pe frontul de sud, pricinuindu-le pierderi grele. Parisul era bombardat fără întrerupere de aceiaşi oameni care înfieraseră, ca pe o profanare, bombardarea oraşului de către prusaci şi care acum cerşeau guvernului prusian să-i trimită cît mai grabnic pe soldaţii francezi luaţi prizonieri la Sedan şi Metz ca să le recucerească Parisul. Sosirea treptată a acestor trupe a dat versaillezilor, începînd din mai, o superioritate categorică. Acest lucru a devenit evident încă la 23 aprilie, cînd Thiers a întrerupt tratativele în legătură cu propunerea făcută de Comună de a elibera pe arhiepiscopul Parisului5) şi numeroşi alţi preoţi ţinuţi ca ostatici la Paris, în schimbul unei singure persoane, Blanqui, care fusese ales de două ori în Comună, dar era prizonier la Clairvaux. El a devenit şi mai evident în noul limbaj al lui Thiers; de unde pînă atunci fusese evaziv şi echivoc, el a devenit dintr-o dată arogant, ameninţător, brutal. Pe frontul de sud, versaillezii au cucerit la 3 mai reduta de la Moulin-Saquet, la 9 mai fortul Issy, complet distrus de bombardamente, la 14 mai fortul Vanves. Pe frontul de vest, cucerind numeroase clădiri şi sate care se întindeau pînă la linia de centură, ei au înaintat treptat pînă la linia principală de fortificaţii; la 21 mai ei au reuşit, datorită unei trădări şi a neglijenţei Gărzii naţionale postate aici, să pătrundă în oraş. Prusienii, care ocupau forturile din partea de nord şi de est, au îngăduit versaillezilor să pătrundă, printr-o porţiune a cărei trecere le era interzisă prin armistiţiu, în nordul oraşului şi să poată astfel porni la ofensivă pe un front larg, pe care parizienii îl credeau acoperit, potrivit armistiţiului, şi care de aceea nu prea era apărat. În consecinţă, rezistenţa opusă în partea de vest a Parisului, în cartierele elegante, a fost slabă; ea a devenit mai înverşunată şi mai dîrză pe măsură ce trupele invadatoare se apropiau de partea de est a Parisului, de cartierele muncitoreşti. Abia după 8 zile de luptă au fost înfrînţi pe colinele de la Belleville şi Ménilmontant ultimii apărători ai Comunei, şi atunci masacrele — cărora în tot cursul săptămînii au căzut victimă în număr tot mai mare, bărbaţi, femei şi copii lipsiţi de apărare — au atins apogeul. Cum puşca nu ucidea destul de repede, învinşii au fost seceraţi de mitraliere cu sutele. „Zidul federaţilor“[N267] din cimitirul Père Lachaise unde a avut loc ultimul asasinat în masă, stă şi astăzi drept mărturie mută, dar cu atît mai elocventă, a furiei sălbatice de care este capabilă clasa dominantă atunci cînd proletariatul îndrăzneşte să-şi revendice drepturile. Şi, deoarece măcelărirea tuturor era cu neputinţă, au urmat apoi arestări în masă, împuşcarea victimelor alese în mod arbitrar din rîndurile prizonierilor, internarea celorlalţi în lagăre mari, unde au fost deţinuţi pînă la traducerea lor în faţa curţilor marţiale. Trupele prusiene, care împresurau partea de nord-est a oraşului, aveau ordin să împiedice trecerea fugarilor; şi totuşi ofiţerii mai închideau ochii cînd soldaţii ascultau mai curînd de legile umanităţii decît de ordinele comandamentului suprem; îndeosebi corpului de armată saxon îi face cinste umanitarismul de care a dat dovadă, lăsînd să treacă numeroase persoane a căror calitate de luptători ai Comunei era evidentă.
Dacă astăzi, după 20 de ani, aruncăm o privire retrospectivă asupra activităţii şi semnificaţiei istorice a Comunei din Paris din 1871, vedem că relatarea făcută în „Războiul civil din Franţa“ necesită unele completări.
Membrii Comunei se împărţeau într-o majoritate, formată din blanquişti, care predominaseră şi în Comitetul central al Gărzii naţionale, şi o minoritate formată în special din membri ai Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, adepţi ai şcolii socialiste proudhoniste. Pe atunci blanquiştii erau în cea mai mare parte socialişti numai din instinct proletar revoluţionar; numai unii dintre ei ajunseseră, datorită lui Vaillant, care cunoştea socialismul ştiinţific german, să înţeleagă mai bine tezele principiale. Aşa se explică de ce, în domeniul economic, Comuna a omis o serie de lucruri pe care, din punctul nostru de vedere de astăzi, ar fi trebuit să le înfăptuiască. Cel mai inexplicabil este, fireşte, respectul cucernic care i-a făcut pe comunarzi să se oprească în faţa porţilor Băncii Franţei ca în faţa unui sanctuar. Aceasta a constituit şi o gravă greşeală politică. Banca în mîinile Comunei preţuia mai mult decît 10.000 de ostatici. Aceasta ar fi determinat întreaga burghezie franceză să facă presiuni asupra guvernului de la Versailles în favoarea păcii cu Comuna. Dar şi mai uimitoare sînt numeroasele măsuri juste care au fost totuşi înfăptuite de Comuna formată din blanquişti şi proudhonişti. Fireşte că răspunderea pentru decretele economice ale Comunei, pentru meritele şi lipsurile lor, cade în primul rînd asupra proudhoniştilor, după cum răspunderea pentru acţiunile şi omisiunile ei pe plan politic cade asupra blanquiştilor. Şi în ambele cazuri ironia istoriei a vrut ca, aşa cum se întîmplă de obicei cînd la putere ajung doctrinarii, şi unii şi alţii să facă tocmai contrarul celor preconizate de doctrina şcolii lor.
Proudhon, socialistul micului ţăran şi al meseriaşului patron, de-a dreptul ura asociaţia. El susţinea că ea este mai curînd un rău decît un bine, că, prin însăşi natura ei, este sterilă, ba chiar dăunătoare, deoarece reprezintă o cătuşă pentru libertatea muncitorului; că nu este decît o dogmă inutilă şi stînjenitoare, în contradicţie atît cu libertatea muncitorului cît şi cu economisirea muncii; că dezavantajele ei cresc mai repede decît avantajele; că, în opoziţie cu ea, concurenţa, diviziunea muncii, proprietatea privată ar reprezenta forţe economice utile. Numai în cazuri excepţionale, cum sînt, după Proudhon, marea industrie şi marile întreprinderi, de pildă căile ferate, asociaţia muncitorilor e indicată. („Idée générale de la révolution“, 3. étude[N268].)
Dar în 1871 marea industrie încetase în aşa măsură de a mai fi o excepţie chiar şi la Paris, centrul artizanatului, încît decretul cel mai important al Comunei prevedea o organizare a marii industrii şi chiar a manufacturii la baza căreia să stea nu numai asociaţiile muncitorilor din fiecare fabrică, ci şi unirea tuturor acestor asociaţii într-o mare uniune; într-un cuvînt, o organizare care, după cum a arătat în mod just Marx în „Războiul civil“, avea să ducă, în cele din urmă, la comunism, adică exact la contrarul doctrinei lui Proudhon6). Tocmai de aceea Comuna a şi fost mormîntul şcolii socialiste proudhoniste. Această şcoală a dispărut astăzi din cercurile muncitoreşti franceze; aici predomină acum în mod incontestabil, în rîndurile „posibiliştilor“[N269] nu mai puţin decît în cele ale marxiştilor, teoria lui Marx. Proudhoniştii mai există doar în rîndurile burgheziei „radicale“.
Nici blanquiştilor nu le-a mers mai bine. Crescuţi la şcoala conspiraţiei, sudaţi prin disciplina severă pe care aceasta o reclama, ei erau de părere că un număr relativ mic de oameni hotărîţi şi bine organizaţi poate, într-un moment favorabil, nu numai să pună mîna pe putere, ci s-o şi păstreze, desfăşurînd o mare şi neînfricată energie, pînă reuşeşte să antreneze masa poporului în revoluţie şi s-o grupeze în jurul micii cete conducătoare. Aceasta presupunea, în primul rînd, cea mai strictă centralizare dictatorială a întregii puteri în mîna noului guvern revoluţionar. Şi cum a procedat Comuna, care în cea mai mare parte era formată tocmai din aceşti blanquişti? În toate proclamaţiile ei către francezii din provincie, ea îi chema la unirea tuturor comunelor din Franţa, cu cea din Paris într-o federaţie liberă, o organizaţie naţională care, pentru prima oară, să fie creată cu adevărat de naţiunea însăşi. Tocmai forţa represivă a guvernului centralizat de pînă atunci — armata, poliţia politică, birocraţia —, creată de Napoleon în 1798, preluată de atunci de fiecare nou guvern ca instrument binevenit şi folosită împotriva adversarilor lui, tocmai această forţă urma să fie desfiinţată peste tot, aşa cum fusese desfiinţată la Paris.
Comuna a trebuit să recunoască din capul locului că clasa muncitoare, odată ajunsă la putere, nu putea continua să administreze cu vechea maşină de stat; că, pentru a nu pierde din nou propria ei dominaţie abia cucerită, această clasă muncitoare trebuia, pe de o parte, să înlăture vechea maşină de represiune folosită pînă atunci împotriva ei înseşi, iar pe de altă parte să se asigure împotriva propriilor ei deputaţi şi funcţionari, declarîndu-i fără nici o excepţie revocabili în orice moment. În ce consta caracteristica statului de pînă acum? Iniţial, societatea îşi crease, printr-o simplă diviziune a muncii, organe speciale care să se îngrijească de interesele ei colective. Dar aceste organe, avînd în frunte puterea de stat, s-au transformat cu timpul, urmărind propriile lor interese speciale, din slujitori ai societăţii, în stăpîni ai ei, fenomen care poate avea loc, de pildă, nu numai în monarhia ereditară, dar şi în republica democratică. Nicăieri „politicienii“ nu alcătuiesc o fracţiune mai distinctă şi mai influentă a naţiunii decît tocmai în America de Nord. Aici fiecare dintre cele două mari partide[N270], care vin alternativ la putere, este condus, la rîndul său, de oameni care fac din politică o afacere, speculează mandate atît în adunările legislative ale uniunii, cît şi în cele ale diverselor state, sau trăiesc de pe urma propagandei făcute pentru partidul lor şi sînt răsplătiţi cu slujbe după victoria acestuia. Se ştie că, deşi americanii încearcă de 30 de ani să scuture acest jug devenit insuportabil, ei se afundă totuşi, din ce în ce mai mult, în această mocirlă a corupţiei. Tocmai în America se poate urmări mai bine ca oriunde această automatizare a puterii de stat faţă de societate, căreia iniţial trebuia să-i servească ca simplu instrument. Acolo nu există nici dinastie, nici nobilime, nici armată permanentă — cu excepţia unui mic număr de soldaţi însărcinaţi cu supravegherea indienilor —, nici birocraţie inamovibilă sau cu drept la pensie. Totuşi există acolo două mari bande de speculanţi politici, care acaparează pe rînd puterea de stat şi o exploatează prin mijloacele cele mai mîrşave în scopurile cele mai mîrşave, iar naţiunea este neputincioasă în faţa acestor două mari carteluri de politicieni care pretind că o slujesc, dar care, în realitate, o stăpînesc şi o spoliază.
Împotriva acestei transformări — inevitabilă în toate statele care au existat pînă acum — a statului şi a organelor de stat din slujitori ai societăţii în stăpîni ai societăţii, Comuna a folosit două mijloace infailibile. În primul rînd, ea a încredinţat toate funcţiile administrative, judecătoreşti, didactice unor persoane care erau alese pe baza principiului eligibilităţii şi puteau fi revocate în orice moment de către cei care le-au ales. În al doilea rînd, orice funcţie — superioară sau inferioară era retribuită cu acelaşi salariu pe care-l primeau şi ceilalţi muncitori. Salariul maxim pe care îl plătea în genere Comuna era de 6.000 de franci. În felul acesta erau pe de-a-ntregul stăvilite carierismul şi arivismul, chiar făcînd abstracţie de mandatele imperative ale delegaţilor în corpurile reprezentative, introduse, în plus, de către Comună.
Această sfărîmare a puterii de stat de pînă acum şi înlocuirea ei printr-una nouă, cu adevărat democratică, sînt descrise în mod amănunţit în capitolul al treilea din „Războiul civil“. A fost totuşi nevoie să mai insistăm aici, pe scurt, asupra unor trăsături ale acestei întocmiri pentru că tocmai în Germania credinţa superstiţioasă în stat a trecut din filozofie în conştiinţa generala a burgheziei şi chiar a multor muncitori. Potrivit reprezentării filozofice, statul este „realizarea ideii“[N271], sau, tradusă în limba filozofilor, împărăţia domnului pe pămînt, domeniul în care se realizează sau trebuie să se realizeze adevărul etern şi dreptatea eternă. Aceasta dă naştere la o venerare superstiţioasă a statului şi a tot ce are vreo legătură cu statul, venerare care prinde cu atît mai uşor rădăcini, cu cît oamenii s-au deprins din copilărie să-şi închipuie că treburile şi interesele comune ale întregii societăţi nu ar putea fi rezolvate altfel decît au fost rezolvate pînă în prezent, adică de către stat şi funcţionarii lui bine plătiţi. Oamenii cred că, dacă s-au eliberat de credinţa în monarhia ereditară şi devin adepţi ai republicii democratice, au făcut un pas nespus de îndrăzneţ. În realitate însă, statul nu este altceva decît o maşină pentru reprimarea unei clase de către altă clasă, şi anume în republica democratică nu mai puţin decît în monarhie, iar în cel mai bun caz el nu-i decît o racilă lăsată moştenire proletariatului care a învins în lupta pentru dominaţia de clasă, o racilă ale cărei laturi mai rele, proletariatul victorios, la fel ca şi Comuna, va trebui să le reteze imediat, pînă ce o generaţie crescută în condiţii sociale noi, libere, va fi în stare să se descotorosească de toată şandramaua statului.
În ultimul timp, filistinul german[N272] este cuprins din nou de o spaimă salutară la cuvintele: dictatura proletariatului. Ei bine, domnii mei, vreţi să ştiţi cum arată această dictatură? Priviţi Comuna din Paris. Aceasta a fost dictatura proletariatului.
Londra, 18 martie 1891, la a douăzecea aniversare a Comunei din Paris.
F.Engels
Scris pentru lucrarea lui K. Marx „Războiul civil din Franţa“. Adresa Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 182-193
Nota red. Editurii Politice
1). Vezi volumul de faţă, p. 433-437 (prima Adresă) şi p. 439-447 (a doua Adresă). - Nota red. Editurii Politice
2). Vezi volumul de faţă, p. 203-295. - Nota red. Editurii Politice
3). Vezi volumul de faţă, p. 435. - Nota red. Editurii Politice
4). Vezi volumul de faţă, p. 443-444. - Nota red. Editurii politice
5). Darboy. - Nota red. Editurii politice
6). Vezi volumul de faţă, p. 470-471. - Nota red. Editurii politice
[N260]. Demagogi - aşa numeau în Germania cercurile reacţionare pe participanţii la mişcarea opoziţionistă din perioada de după războaiele împotriva Franţei napoleoneene. Participanţii la această mişcare se ridicau împotriva rînduielilor reacţionare din statele germane şi organizau manifestări politice în cadrul cărora se revendica unificarea Germaniei. Mişcarea căpătase o largi răspîndire în rîndurile intelectualităţii şi ale studenţimii. Autorităţile reacţionare îi prigoneau pe „demagogi“. - Nota red. Editurii Politice (nota 260, vol. 1)
[N261]. Este vorba de legea excepţională împotriva socialiştilor, introdusă la 21 octombrie 1878 de guvernul Bismarck, cu sprijinul majorităţii Reichstagului, în vederea luptei împotriva mişcării socialiste şi muncitoreşti. În virtutea acestei legi, „social-democraţia era declarată în afara legii. Ziarele muncitoreşti, peste cincizeci la număr, au fost suprimate, asociaţiile şi cluburile muncitoreşti închise, fondurile lor confiscate, întrunirile lor împrăştiate de poliţie şi, ca o încununare a tuturor acestor măsuri, s-a dat un decret potrivit căruia în oraşe şi districte întregi se putea institui «starea excepţional㻓 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p.289). S-au operat arestări şi expulzări în masă. În pofida acestor represiuni, partidul social-democrat a continuat să activeze în mod ilegal. El a izbutit, cu sprijinul activ al lui Marx şi Engels, să învingă elementele oportuniste, ca şi tendinţele „ultrastîngiste“ din rîndurile sale, să îmbine munca ilegală cu posibilităţile legale ale luptei şi să lărgească considerabil influenţa sa asupra maselor. Sub presiunea mişcării muncitoreşti de masă, legea excepţională a fost abrogată la 1 octombrie 1890. Engels face o apreciere asupra acestei legi în articolul său „Bismarck şi partidul muncitoresc german“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 297-300). - Nota red. Editurii Politice (nota 261, vol. 1)
[N262]. Este vorba de bătălia de la Sedan de la 1 septembrie 1870 dintre Armatele a III-a şi a IV-a prusiene şi Armata din Châlons a lui Mac-Mahon, în urma căreia armata franceză, învăluită de trupele prusiene, a fost zdrobită. I.a 2 septembrie, Comandamentul francez a semnat actul capitulării, potrivit căruia cădeau prizonieri mai bine de 80.000 de soldaţi, ofiţeri şi generali în frunte cu Napoleon al III-lea.
Catastrofa de la Sedan a grăbit falimentul celui de-al doilea imperiu şi a dus la proclamarea republicii în Franţa la 4 septembrie 1870.
O dată cu zdrobirea armatelor regulate franceze şi proclamarea republicii, cînd tendinţele de cotropire ale militarismului, iuncherimii şi burgheziei prusiene au ieşit în mod evident la iveală, războiul şi-a pierdut în întregime caracterul de apărare în ceea ce priveşte Prusia. Din acest moment, una din principalele sarcini ale proletariatului internaţional a devenit organizarea sprijinirii Franţei în războiul ei de apărare împotriva cotropitorilor prusieni. Problema schimbării caracterului războiului şi a sarcinilor ridicate în faţa proletariatului în legătură cu aceasta este analizată de Marx în cea de-a doua Adresă a Consiliului General cu privire la războiul franco-prusian (vezi volumul de faţă, p. 439-447). - Nota red. Editurii Politice (nota 262, vol. 1)
[N263]. Wilhelmshöhe (lîngă Kassel) - castel al regilor prusieni, unde de la 5 septembrie 1870 pînă la 19 martie 1871 a stat împăratul Napoleon al III-lea, luat prizonier de către prusieni, împreună cu suita sa. - Nota red. Editurii Politice (nota 263, vol. 1)
[N264]. Din raportul comisiei electorale asupra alegerilor pentru Comună, publicat în „Journal Officiel de la République francaise“, Paris, nr. 90 din 31 martie 1871.
„Journal Officiel de la République française“ - organ de presă oficial al Comunei din Paris care a apărut la Paris de la 20 martie pînă la 24 mai 1871; a păstrat denumirea ziarului oficial al guvernului Republicii Franceze, care a apărut la Paris începînd de la 5 septembrie 1870. Numai numărul din 30 martie a apărut sub titlul „Journal Officiel de la Commune de Paris“. În timpul Comunei din Paris, sub titlul „Journal Officiel de la République française“, a apărut şi ziarul guvernului lui Thiers de la Versailles. - Nota red. Editurii Politice (nota 264, vol. 1)
[N265]. După cît se pare, Engels redă aici conţinutul ordonanţei emise la 11 mai 1871 de Edouard Vaillant, delegatul cu problemele învăţămîntului al Comunei din Paris; ea a fost publicată în „Journal Officiel de la République françcaise“ nr. 132 din 12 mai 1871. - Nota red. Editurii Politice (nota 265, vol. 1)
[N266]. Decretul stabilea că orice persoană învinuită de a întreţine legături cu guvernul de la Versailles, poate fi luată ca ostatic, în cazul că vina este dovedită. Prin această măsură Comuna din Paris încerca să contracareze împuşcarea comunarzilor de către versaillezi. - Nota red. Editurii Politice (nota 266, vol. 1)
[N267]. „Zidul federaţilor“ - zid din cimitirul Père Lachaise din Paris, unde la 27 mai 1871 s-au apărat vitejeşte 200 de comunarzi, membri ai federaţiei republicane a Gărzii naţionale (numiţi şi federaţi) care au fost înfrînţi de versaillezi şi împuşcaţi în baza unei sentinţe a curţii marţiale. - Nota red. Editurii Politice (nota 267, vol. 1)
[N268]. Este vorba de cartea lui Proudhon „Idée générale de la Révolution au XIX-e siècle“, Paris, 1851. Critica concepţiilor expuse de Proudhon în această lucrare a fost făcută în scrisoarea lui Marx către Engels din 8 august 1851 şi în lucrarea lui Engels „Analiza critică a cărţii lui Proudhon «Ideea generală a revoluţiei în secolul al XIX-lea»“ („Arhiva Marx-Engels“, vol. X, p. 13-17). - Nota red. Editurii Politice (nota 268, vol. 1)
[N269]. Posibiliştii - curent oportunist în mişcarea socialistă franceză, aflat sub conducerea lui Brousse, Malon şi alţii, care în 1882 provocaseră o sciziune în Partidul muncitoresc francez. Fiind împotriva tacticii revoluţionare, liderii acestui curent propagau principiul: să tindem spre ceea ce este „posibil“, de unde şi denumirea de „posibilişti“ (Amănunte cu privire la acest curent, vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 500-501, 507-508, 516-518). - Nota red. Editurii Politice (nota 269, vol. 1)
[N270]. Cele două mari partide din America de Nord erau partidul democrat şi partidul republican.
Partidul democrat, înfiinţat în 1828, reunea iniţial plantatorii, unele grupări ale burgheziei şi o parte însemnată a fermierilor şi a micii burghezii de la oraşe. În deceniul al 4-lea şi al 5-lea ale secolului al XIX-lea, partidul democrat a fost din ce în ce mai mult exponentul intereselor plantatorilor proprietari de sclavi şi ale marii burghezii din Nord legată de aceştia, care milita pentru menţinerea şi extinderea sclaviei. După 1854 însă, cînd, ca urmare a adoptării bill-ului Kansas-Nebraska, a apărut pericolul extinderii sclaviei pe întreg teritoriul S.U.A., în sînul partidului democrat s-a produs o sciziune între adepţii şi adversarii extinderii sclaviei. Aceasta a constituit una dintre principalele cauze ale înfrîngerii suferite de acest partid în alegerile prezidenţiale din 1860.
Partidul republican a fost înfiinţat în 1854 de către adversarii sistemului sclavagist, care s-au unit pentru a se opune pretenţiilor crescînde ale plantatorilor din Sud. Exprimînd interesele burgheziei industriale a Nordului şi bucurîndu-se de sprijinul maselor largi muncitoare - fermieri, muncitori etc. -, partidul republican şi-a fixat ca sarcină lichidarea puterii politice a proprietarilor de sclavi, limitarea şi desfiinţarea treptată a sclaviei şi cedarea gratuită a pămînturilor din vest în scopul colonizării lor cu fermieri. În 1856, partidul republican a participat pentru prima dată la alegerile prezidenţiale, dar nu a obţinut decît o treime din voturi. În 1800, candidatul partidului republican, Lincoln, a fost ales preşedinte. După terminarea războiului civil din S.U.A., partidul republican s-a manifestat ca apărător al intereselor marii burghezii industriale şi financiare. - Nota red. Editurii Politice (nota 270, vol. 1)
[N271]. Aluzie la lucrarea lui Hegel „Grundlinien der Philosophie des Rechts, oder Naturrecht und Staatswissenschaft im Grundrisse“. - Nota red. Editurii Politice (nota 271, vol. 1)
[N272]. După cum rezultă dintr-o scrisoare adresată lui Engels la 17 martie 1891 de redactorul ziarului „Vorwärts“, Richard Fischer, în acest loc figurau iniţial cuvintele „filistinul social-democrat“. Modificarea a fost operată, evident, de redacţia ziarului „Vorwärts “, în a cărui editură a apărut în 1891 noua ediţie a „Războiului civil“, care ne serveşte ca bază.
Introducerea lui Engels la lucrarea lui Marx „Războiul civil din Franţa“ (ediţia 1891) a mai apărut în „Neue Zeit“, 1890-1891, volumul al 2-lea, nr. 28. - Nota red. Editurii Politice (nota 272, vol. 1)