Economia politică confundă din punct de vedere principial două categorii foarte diferite de proprietate privată, din care una se bazează pe munca proprie a producătorului şi cealaltă pe exploatarea muncii altuia. Ea uită că aceasta din urmă nu este numai opusul celei dintîi, dar şi creşte pe mormîntul ei.
În Europa occidentală, patria economiei politice, procesul acumulării primitive este mai mult sau mai puţin încheiat. Aici regimul capitalist sau şi-a supus direct întreaga producţie naţională sau, acolo unde relaţiile sînt mai puţin dezvoltate, controlează cel puţin indirect păturile sociale în declin, care continuă să existe alături de el şi care aparţin modului de producţie perimat. Acestei lumi a capitalului economistul îi aplică concepţiile de drept şi de proprietate ale lumii precapitaliste cu un zel cu atît mai mare şi cu o onctuozitate cu atît mai mare, cu cît ideologia îi este mai puternic contrazisă de fapte.
Altfel stau lucrurile în colonii. Regimul capitalist întîmpină aici la fiecare pas piedici din partea producătorului, care, în calitate de posesor al propriilor sale condiţii de muncă, se îmbogăţeşte pe sine din munca sa, şi nu pe capitalist. Contradicţia dintre aceste două sisteme economice diametral opuse se manifestă aici, practic în lupta lor. Acolo unde capitalistul se sprijină pe puterea metropolei sale, el caută să înlăture prin violenţă modul de producţie și de însuşire bazat pe munca proprie a producătorului. Aceleaşi interese care îl determină în metropolă pe sicofantul capitalului, pe economist, să fundamenteze din punct de vedere teoretic identitatea dintre modul de producţie capitalist şi opusul său, aceleaşi interese îl împinge aici „to make a clean breast of it“*1 şi să proclame cu glas tare opoziţia dintre cele două moduri de producţie. În acest scop el demonstrează că dezvoltarea forţei productive sociale a muncii, cooperarea, diviziunea muncii, folosirea pe scară largă a maşinilor etc. sînt imposibile fără exproprierea muncitorilor şi fără transformarea corespunzătoare a mijloacelor lor de producţie în capital. În interesul aşa-numitei avuţii naţionale, el caută mijloace artificiale pentru a provoca sărăcia poporului. Platoşa sa apologetică se sfarmă aici, bucată cu bucată, ca iasca uscată.
Marele merit al lui E. G. Wakefieldi) nu este de a fi spus ceva nou despre colonii254), ci de a fi descoperit în colonii adevărul despre relaţiile capitaliste din metropolă.. Aşa cum, la începuturile sale, sistemul protecţionist255) tindea să fabrice capitalişti în metropolă, tot astfel teoria colonizării a lui Wakefield, pe care Anglia a încercat un timp s-o pună în practică pe cale legislativă, tindea să fabrice muncitori salariaţi în colonii. Este ceea ce numeşte el „systematic colonization“ (colonizare sistematică).
În primul rînd Wakefield a descoperit în colonii că faptul de a avea bani, mijloace de subzistenţă, maşini şi alte mijloace de producţie nu face dintr-un om un capitalist atîta timp cît nu există elementul complementar, muncitorul salariat, atîta timp cît nu există celălalt om, care este pus în situaţia de a se vinde de bunăvoie pe sine însuşi. El a descoperit de asemenea că capitalul nu este un lucru, ci o relaţie socială între persoane, mijlocită de lucruri256). Domnul Peeli), se plînge el, a luat cu sine din Anglia în Noua Olandă, pe malul rîului Swan, mijloace de subzistenţă şi mijloace de producţie în valoare de 50.000 l. st. Domnul Peel a fost atît de prevăzător, încît a luat cu el şi 3.000 de muncitori, bărbaţi, femei şi copii. Ajuns la destinaţie, „domnul Peel rămase fără un singur slujitor care să-i facă patul sau să-i aducă apă de la rîu“257). Bietul domn Peel! El a prevăzut totul, dar a uitat să exporte relaţiile de producţie engleze pe malul rîului Swan!
Pentru a înţelege descoperirile lui Wakefield, despre care vom vorbi mai jos, sînt necesare două observaţii preliminare. Ştim că, dacă mijloacele de producţie şi mijloacele de subzistenţă sînt proprietatea producătorului nemijlocit, ele nu sînt capital. Ele devin capital numai în condiţii în care servesc concomitent ca mijloace de exploatare şi ca mijloace de dominare a muncitorului. Acest suflet capitalist al lor este însă atît de strîns legat în capul economistului de substanţa lor materială, încît el le numeşte în toate împrejurările capital, chiar şi atunci cînd sînt exact contrariul. Astfel procedează şi Wakefield. Mai departe: fărîmiţarea mijloacelor de producţie, proprietate individuală a multor lucrători cu gospodării de sine stătătoare şi independenţi unii de alţii, este numită de el repartizare egală a capitalului. Cu economistul se întîmplă acelaşi lucru ca şi cu juristul feudal. Acesta din urmă aplica chiar şi relaţiilor pur băneşti etichetele sale de drept feudal.
„Dacă — spune Wakefield — capitalul ar fi repartizat în proporţii egale între toţi membrii societăţii, nimeni n-ar avea interesul să acumuleze mai mult capital decît ar putea utiliza cu propriile lui mîini. Acesta este cazul, într-o anumită măsură, în noile colonii americane, unde pasiunea pentru proprietatea funciară împiedică existenţa unei clase de muncitori salariaţi“258).
Aşadar, atîta timp cît muncitorul poate acumula pentru sine însuşi — şi el poate să facă acest lucru atîta timp cît rămîne proprietarul mijloacelor sale de producţie —, acumularea capitalistă şi modul de producţie capitalist sînt imposibile. Lipseşte clasa muncitorilor salariaţi, indispensabilă în acest scop. În ce mod a fost efectuată însă, în vechea Europă exproprierea muncitorului de condiţiile sale de muncă, adică în ce mod au apărut capitalul şi munca salariată? Printr-un contrat social*2 extrem de original.
„Omenirea... a adoptat o metodă simplă pentru stimularea acumulării capitalului“, care îi apărea, bineînţeles, de pe vremea lui Adami) ca ultim şi unic scop al existenţei ei; „ea s-a împărţit în proprietari de capital şi în proprietari de muncă... Această împărţire a fost rezultatul unei înţelegeri şi combinări liber consimţite“259).
Într-un cuvînt, masa omenirii s-a expropriat pe sine însăşi în onoarea „acumulării capitalului“. În acest caz însă ar trebui să se presupună că instinctul acestei abnegaţii fanatice ar trebui să se manifeste cu toată forţa îndeosebi în colonii, căci numai acolo există oameni şi împrejurări care ar putea transpune acest contrat social din imperiul viselor în imperiul realităţii. Dar atunci la ce mai e nevoie, în genere, de „colonizare sistematică“ în opoziţie cu colonizarea naturală? Dar, dar:
„este îndoielnic că în statele nordice ale Uniunii americane o zecime a populaţiei aparţine categoriei muncitorilor salariaţi... În Anglia... marea masă a populaţiei este alcătuită din muncitori salariaţi“260).
Mai mult, tendinţa de autoexpropriere a omenirii muncitoare în onoarea capitalului este atît de neînsemnată, încît sclavia, chiar potrivit lui Wakefield, constituie unica bază naturală a avuţiei coloniale. Colonizarea sistematică a sa este un simplu pis aller*3, dat fiind că are de-a face cu oameni liberi, nu cu sclavi.
„Primii colonişti spanioli din Santo Domingo n-au avut muncitori din Spania. Dar fără muncitori“ (adică fără sclavie) „capitalul ar fi dispărut sau cel puţin s-ar fi redus la mici proporţii în care fiecare individ îl poate utiliza cu propriile lui mîini. Aşa s-a şi întîmplat într-adevăr în ultima colonie întemeiată de englezi, unde un capital mare, constînd din sămînţă, vite şi unelte, s-a irosit din lipsă de muncitori salariaţi şi unde nici un colonist nu posedă un capital mai mare decît poate utiliza cu propriile lui mîini“261).
Am văzut că exproprierea pămîntului maselor populare constituie baza modului de producţie capitalist. Esenţa unei colonii libere constă, dimpotrivă, în aceea că masa pămîntului mai este încă proprietatea poporului şi că, în consecinţă, fiecare colonist poate transforma o parte din pămînt în proprietate privată şi în mijloc de producţie individual, fără a-l împiedica pe colonistul care vine mai tîrziu să facă acelaşi lucru262). Acesta este secretul atît al înfloririi coloniilor cît şi al racilei lor: rezistenţa în faţa stabilirii capitalului.
„Acolo unde pămîntul este foarte ieftin şi toţi oamenii sînt liberi, acolo unde fiecare poate obţine după dorinţă o bucată de pămînt pentru sine, acolo nu numai că munca este foarte scumpă dacă ţinem seama de partea care revine muncitorilor din produsul său, dar în general este foarte greu să se obţină muncă combinată indiferent la ce preţ“263).
Dat fiind că în colonii separarea muncitorului de condiţiile de muncă şi de rădăcina lor — pămîntul — nu există încă sau există numai sporadic ori pe un spaţiu prea limitat, nu există încă nici separarea agriculturii de industrie, nici industria casnică ţărănească nu este încă desfiinţată. Cum să existe atunci piaţă internă pentru capital?
„Nici o parte din populaţia Americii nu se ocupă exclusiv cu agricultura, cu excepţia sclavilor şi a proprietarilor lor, care combină capitalul şi munca pentru lucrări mari. Americanii liberi care-şi cultivă singuri pămîntul au în acelaşi timp multe alte îndeletniciri. De obicei ei îşi confecţionează singuri o parte din mobilele şi uneltele necesare. Adesea ei îşi construiesc singuri casele şi duc produsul propriei lor industrii pe pieţe îndepărtate. Ei sînt în acelaşi timp torcători şi ţesători, fac săpun şi luminări, încălţăminte şi îmbrăcăminte pentru consumul lor propriu. În America, agricultura este adesea ocupaţia accesorie a unui fierar, a unui morar sau a unui mic comerciant“264).
Unde rămîne, între asemenea oameni ciudaţi, „teren de abstinenţă“ pentru capitalist?
Marea frumuseţe a producţiei capitaliste constă nu numai în aceea că ea reproduce în mod permanent pe muncitorul salariat ca muncitor salariat, dar şi în aceea că pe măsura acumulării capitalului ea produce încontinuu o suprapopulaţie relativă de muncitori salariaţi. În felul acesta, legea cererii şi ofertei de muncă este menţinută pe făgaşul dorit, fluctuaţiile salariului sînt limitate corespunzător exploatării capitaliste şi, în sfîrşit, se asigură dependenţa socială, atît de indispensabilă, a muncitorului faţă de capitalist — o relaţie de dependenţă absolută, pe care acasă, în metropolă, economistul poate s-o prezinte în mod mincinos şi prolix ca o relaţie contractuală liberă între vînzător şi cumpărător, între doi posesori de marfă la fel de independenţi, posesor al mărfii capital şi posesor al mărfii muncă. Dar în colonii această frumoasă iluzie se destramă. Populaţia absolută creşte aici mult mai repede decît în metropolă, dat fiind că mulţi muncitori vin pe lume maturi şi totuşi piaţa muncii nu este niciodată saturată. Legea cererii şi ofertei de muncă suferă un eşec. Pe de o parte, lumea veche trimite acolo în permanenţă capital avid de exploatare şi setos de abstinenţă; pe de altă parte, reproducţia regulată de muncitori salariaţi ca muncitori salariaţi se loveşte de piedicile cele mai neplăcute şi în parte de neînvins. Şi ce-i mai pasă de producţia de muncitori salariaţi excedentari în raport cu acumularea capitalului! Muncitorul salariat de azi devine mîine ţăran sau meseriaş independent, care lucrează pe cont propriu. El dispare de pe piaţa muncii, dar nu în casa de muncă. Această transformare permanentă a muncitorilor salariaţi în producători independenţi — care, în loc să muncească pentru capital, muncesc pentru ei înşişi şi, în loc să-l îmbogăţească pe domnul capitalist, se îmbogăţesc pe ei înşişi — exercită, la rîndul ei, o influenţă foarte dăunătoare asupra situaţiei de pe piaţa muncii. Nu este vorba numai de faptul că gradul de exploatare a muncitorului salariat rămîne scandalos de scăzut, ci şi de faptul că muncitorul pierde o dată cu relaţia de dependenţă şi sentimentul de dependenţă faţă de capitalistul abstinent. De aici toate neajunsurile pe care bravul nostru E. G. Wakefield le descrie în mod atît de sincer, de elocvent şi de emoţionant.
Oferta de muncă salariată, se plînge el, nu este nici constantă, nici regulată, nici suficientă. Ea „este în permanenţă nu numai prea mică, ci şi nesigură“265).
„Deşi produsul care urmează să fie împărţit între muncitor şi capitalist este mare, muncitorul ia o parte atît de mare, încît el devine repede capitalist... Dimpotrivă, puţini sînt în stare, chiar dacă trăiesc neobişnuit de mult, să acumuleze mase mari de avuţie“266).
Muncitorii nu permit pur şi simplu capitalistului să se abţină de la retribuirea celei mai mari părţi a muncii lor. Capitalistului nu-i foloseşte la nimic dacă, fiind prevăzător, importă din Europa, o dată cu propriul său capital, şi pe propriii săi muncitori salariaţi.
„Curînd ei încetează de a fi muncitori salariaţi şi se transformă în ţărani independenţi sau chiar în concurenţi ai foştilor lor patroni, chiar pe piaţa muncii salariate“267).
Imaginaţi-vă ce grozăvie! Bravul capitalist a importat din Europa, cu banii lui, pe propriii lui concurenţi! Asta-i culmea! Nu este de mirare că Wakefield se plînge de lipsa relaţiei de dependenţă şi a sentimentului de dependenţă al muncitorilor salariaţi în colonii. „Din cauza salariilor ridicate — spune discipolul său Merivalei) —, în colonii există tendinţa nestăvilită de a obţine muncă mai ieftină şi mai docilă, de a avea o clasă căreia capitalistul să-i poată dicta condiţiile în loc ca ea să i le dicteze lui... În ţările cu civilizaţie veche, muncitorul, deşi liber, este, în virtutea unor legi naturale, dependent de capitalist; în colonii, această dependenţă trebuie creată prin mijloace artificiale268).
Care sînt însă, după părerea lui Wakefield, consecinţele acestei situaţii proaste în colonii? Un „sistem barbar de dispersare“ a producătorilor şi a avuţiei naţionale269). Fărîmiţarea mijloacelor de producţie între nenumăraţi proprietari care lucrează pe cont propriu distruge, o dată cu centralizarea capitalului, orice bază a unei munci combinate. Orice întreprindere de durată, care cuprinde un şir de ani şi care cere investiţii de capital fix, întîmpină greutăţi. În Europa, capitalul nu ezită nici o clipă, căci clasa muncitoare constituie o anexă vie a lui, care există totdeauna din abundenţă şi îi stă întotdeauna la dispoziţie. Dar în ţările coloniale? Wakefield relatează o întîmplare cît se poate de tristă. A stat de vorbă cu nişte capitalişti din Canada şi din statul New York, unde — trebuie menţionat — valul imigraţiei este adesea oprit şi lasă un sediment de muncitori „excedentari“.
„Capitalul nostru“ — suspină unul dintre personajele melodramei — era pregătit pentru multe operaţii a căror executare necesită mult timp; dar puteam noi să începem atare operaţii cu nişte muncitori despre care ştiam că ne vor întoarce curînd spatele? Dacă am fi fost siguri că vom putea reţine munca acestor imigranţi, i-am fi angajat pe loc cu plăcere şi chiar la preţuri ridicate. Mai mult, avînd certitudinea că-i pierdem, i-am fi angajat totuşi dacă am fi fost siguri de un nou aflux de imigranţi corespunzător nevoilor noastre“270).
După ce Wakefield prezintă cu lux de amănunte contrastul dintre agricultura capitalistă engleză cu munca ei „combinată“ şi gospodăria ţărănească fărîmiţată din America, el ne arată involuntar şi reversul medaliei. El prezintă masa populaţiei americane ca fiind înstărită, independentă, întreprinzătoare şi relativ cultă, în timp ce
„muncitorul agricol englez este un nenorocit în zdrenţe (a miserable wretch), un pauper... În ce ţară în afară de America de Nord şi alte cîteva colonii noi salariile plătite pentru munca liberă folosită la sate depăşesc în mod substanţial mijloacele de subzistenţă cele mai necesare ale muncitorului?... Caii folosiţi la munca agricolă în Anglia sînt, fără îndoială, mult mai bine hrăniţi decît agricultorul englez, deoarece ei reprezintă o proprietate valoroasă271).
Dar never mind*6; avuţia naţională este, prin însăşi natura sa, identică cu mizeria poporului.
Cum poate fi însă vindecată plaga anticapitalistă a coloniilor? Dacă am transforma dintr-o dată tot pămîntul din proprietate a poporului în proprietate privată, am distruge într-adevăr rădăcinile răului, dar şi coloniile. Arta este să împuşti doi iepuri dintr-o dată. Trebuie ca guvernul să fixeze pentru pămîntul virgin un preţ artificial, independent de legea cererii şi ofertei, care să-l silească pe imigrant să lucreze mai multă vreme ca muncitor salariat pînă ce va putea cîştiga destui bani pentru a cumpăra pămînt272) şi a se transforma în ţăran independent. Fondul creat din vînzarea pămîntului la un preţ relativ inaccesibil muncitorului salariat, cu alte cuvinte fondul de bani stors din salariu prin violarea legii sacre a cererii şi ofertei, guvernul trebuie la rîndul lui să-l utilizeze, pe măsură ce se formează, pentru a importa cu el oameni fără căpătîi din Europa în colonii şi a asigura astfel domnului capitalist piaţa muncii salariate. În aceste condiţii, tout sera pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles222. Acesta este marele secret al „colonizării sistematice“.
„Înfăptuindu-se acest plan — exclamă Wakefield triumfător —, oferta de muncă va fi constantă şi regulată; în primul rînd, întrucît nici un muncitor nu va putea să-şi procure pămînt înainte de a fi lucrat pentru bani, toţi muncitorii imigraţi, prin faptul că lucrează combinat în schimbul salariului, ar produce pentru patronul lor capital pentru a-i da posibilitatea să folosească mai multă muncă; în al doilea rînd, oricine ar renunţa la munca salariată şi ar deveni proprietar funciar ar asigura, tocmai prin cumpărarea pămîntului, un fond destinat importării de muncă proaspătă în colonii“273).
Preţul pămîntului, impus de către stat, trebuie să fie, bineînţeles, „suficient“ (sufficient price), adică atît de ridicat, „încît să-i împiedice pe muncitori să devină ţărani independenţi pînă cînd vor sosi alţii care să le ia locul pe piaţa muncii salariate“274). Acest „preţ suficient al pămîntului“ nu este decît un eufemism pentru preţul de răscumpărare pe care muncitorul îl plăteşte capitalistului în schimbul permisiunii de a se retrage de pe piaţa muncii salariate pe bucata lui de pămînt. El trebuie să producă mai întîi pentru domnul capitalist „capital“, pentru ca acesta să poată exploata mai mulţi muncitori şi să aducă apoi, pe piaţa muncii, un „om în loc“, pe care cîrmuirea îl expediază pe cheltuiala lui, peste mare, fostului lui stăpîn capitalist.
Este cît se poate de caracteristic faptul că guvernul englez a aplicat ani de-a rîndul această metodă de „acumulare primitivă“, recomandată de domnul Wakefield îndeosebi pentru colonii. Eşecul a fost, bineînţeles, tot atît de ruşinos ca şi acela al legii bancare a lui Peel223. Singura consecinţă a fost devierea afluxului emigraţiei dinspre coloniile engleze spre Statele Unite. Între timp, progresul producţiei capitaliste în Europa, însoţit de presiunea crescîndă a guvernului, a făcut ca reţeta lui Wakefield să fie inutilă. Pe de o parte, torentul uriaş şi neîntrerupt de oameni împins an de an spre America lasă sedimente care se depun în estul Statelor Unite, deoarece valul emigraţiei din Europa aruncă acolo oamenii pe piaţa muncii într-un ritm mai rapid decît îi poate lua cu sine valul emigraţiei spre vest. Pe de altă parte, războiul civil din America a avut ca urmare o uriaşă datorie publică şi, în consecinţă, impozite împovărătoare, apariţia unei aristocraţii financiare dintre cele mai ordinare, donarea unei părţi enorme din terenurile publice unor societăţi de speculanţi, create în scopul exploatării de căi ferate, mine etc., pe scurt cea mai rapidă centralizare a capitalului. Marea republică a încetat, aşadar, de a fi pămîntul făgăduinţei pentru muncitorii emigranţi. Producţia capitalistă înaintează aici cu paşi uriaşi, deşi scăderea salariilor şi dependenţa muncitorului salariat sînt încă departe de a fi ajuns la nivelul european. Neruşinarea cu care guvernul englez a irosit pămînturile coloniale necultivate dîndu-le aristocraţilor şi capitaliştilor — irosire denunţată vehement chiar de Wakefield — şi afluxul de oameni atraşi de minele de aur şi concurenţa pe care i-o face pînă şi celui mai mic meseriaş importul de mărfuri engleze au dat naştere, îndeosebi în Australia275), unei considerabile „suprapopulaţii relative de muncitori“, astfel că aproape fiecare pachebot aduce vestea tristă că piaţa australiană a muncii este suprasaturată — „glut of the Australian labour-market“ — şi că prostituţia înfloreşte acolo în unele locuri la fel de puternic ca la Londra în Haymarket.
Dar aici nu ne ocupăm de situaţia coloniilor. Singurul lucru care ne interesează este secretul descoperit în Lumea nouă de economia politică a Lumii vechi şi proclamat în gura mare: modul de producţie şi de acumulare capitalist, deci şi proprietatea privată capitalistă, presupun distrugerea proprietăţii private bazată pe munca proprie, adică exproprierea muncitorului.
253) Este vorba aici de coloniile adevărate, de pămîntul virgin, colonizat de imigranţi liberi. Din punct de vedere economic, Statele Unite sînt şi astăzi o colonie a Europei. De altfel, aici sînt incluse şi acele plantaţii vechi, unde abolirea sclaviei a revoluţionat radical toate relaţiile.
254) Cele cîteva idei clare ale lui Wakefield asupra esenţei sistemului colonial sînt anticipate întru totul de Mirabeaui) senior, de fiziocraţi şi, încă mai înainte, de către economiştii englezi.
255) El devine ulterior o necesitate temporară în concurenţa internaţională. Indiferent însă de motivele sale, urmările lui rămîn aceleaşi.
256) „Un negru este un negru. Abia în condiţiile unor anumite relaţii el devine sclav. O maşină de filat bumbac este o maşină pentru filatul bumbacului. Numai în condiţiile unor anumite relaţii ea devine capital. Smulsă din aceste relaţii, ea nu este capital, la fel cum aurul în sine nu este bani sau zahărul preţ al zahărului... Capitalul este şi el o relaţie de producţie socială. EI este o relaţie de producţie istorică“. (Karl Marx, „Lohnarbeit und Kapital“, „Neue Rheinische Zeitung“ nr. 266 din 7 aprilie 1849. [Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 454—455].)
257) E. G. Wakefield, „England and America“, v. II, p. 33.
258) L. c., v. I, p. 17.
259) L. c., p. 18.
260) L. c., p. 42, 43, 44.
261) L. c., v. II, p. 5.
262) „Pentru a deveni element de colonizare, pămîntul trebuie să fie nu numai necultivat, ci şi proprietate publică, ce poate fi transformată în proprietate privată“ (l. c., v. II, p. 125).
263) L. c., v. I, p. 247.
264) L. c., p. 21, 22.
265) L. c., v. II, p. 116.
266) L. c., v. I, p. 131.
267) L. c., v. II, p. 5.
268) Merivale, l. c., v. II, p. 235—314 passim. Chiar Molinarii), dulceagul economist vulgar, adept al liberului schimb, spune: „În coloniile în care sclavia a fost desfiinţată fără ca munca forţată să fi fost înlocuită cu o cantitate corespunzătoare de muncă liberă, am văzut întîmplîndu-se contrarul a ceea ce se petrece zilnic sub ochii noştri. Am văzut cum muncitorii simpli exploatează la rîndul lor pe întreprinzătorii industriali, cerîndu-le salarii care nu sînt cîtuşi de puţin proporţionale cu partea legitimă care le-ar reveni din produs. Dat fiind că plantatorii nu puteau obţine la zahăr un preţ suficient pentru a acoperi creşterea salariilor, ei erau siliţi să acopere surplusul de cheltuieli mai întîi din profiturile lor, iar apoi chiar din capitalurile lor. În felul acesta, numeroşi plantatori s-au ruinat, iar alţii au trebuit să-şi închidă întreprinderile pentru a scăpa de ruinarea iminentă... Este, fără îndoială, mai bine să se piardă mase de capitaluri decît generaţii de oameni“ (cîtă generozitate din partea domnului Molinari!); „dar n-ar fi mai bine să nu se piardă nici capitaluri şi nici oameni?“ (Molinari, l. c., p. 51, 52.) Domnule Molinari, domnule Molinari! Cum rămîne cu cele zece porunci, cu Moisei) şi cu profeţii221, cu legea cererii şi ofertei dacă în Europa „l'entrepreneur“*4 îi poate micşora muncitorului, iar în Indiile Occidentale muncitorul poate micşora întreprinzătorului sa part légitime*5! Şi ce este, mă rog, această „part légitime“ pe care în Europa, după mărturisirea dv., capitalistul nu o plăteşte zilnic? Domnul Molinari doreşte din toată inima ca dincolo, în colonii, unde muncitorii sînt atît de „simpli“ încît îl „exploatează“ pe capitalist, să aducă prin măsuri poliţieneşti legea cererii şi ofertei, care de altfel acţionează automat pe făgaşul cel bun.
269) Wakefield, l. c., v. II, p. 52.
270) L. c., p. 191, 192.
271) L. c. v. I, p. 47, 246.
272) „Graţie aproprierii pămîntului şi a capitalurilor, spuneţi voi, omul care nu posedă decît braţele lui găseşte o ocupaţie şi-şi creează un venit... Dimpotrivă, tocmai datorită aproprierii individuale a pămîntului există oameni care nu posedă decît braţele lor... Dacă puneţi un om în vid, îl lipsiţi de aer. Acelaşi lucru îl faceţi atunci cînd acaparaţi pămîntul... Aceasta echivalează cu a-l pune în afara oricărei avuţii, pentru ca să nu poată trăi altfel decît după voinţa voastră“. (Colinsi), l. c. t. III, p. 267—271 passim.)
273) Wakefield, l. c., v. II, p. 192.
274) L. c., p. 45.
275) De îndată ce Australia a devenit propriul ei legiuitor, ea a elaborat, bineînţeles, legi favorabile coloniştilor, dar înstrăinarea pămînturilor, deja efectuată de englezi, constituie o piedică. „Primul şi cel mai important scop pe care îl urmăreşte noua lege funciară din 1862 constă în crearea unor condiţii mai bune pentru colonizarea populaţiei“. („The Land Law of Victoria, by the Hon. G. Duffyi), Minister of Public Lands“, Lond. 1862, [p. 3].)
*1 — „să spună lucrurilor pe nume“. — Nota trad.
*2 — contract social. — Nota trad.
*3 — expedient. — Nota trad.
*4 — „întreprinzătorul“. — Nota trad.
*5 — partea sa legitimă. — Nota trad.
*6 — n-are importanţă. — Nota trad.
221. Vezi adnotarea 169. — Nota red.
222. Vezi adnotarea 68. — Nota red.
223. Este vorba de Legea bancară din 1844. Străduindu-se să preîntîmpine dificultăţile legate de convertirea bancnotelor în aur, guvernul englez a adoptat în 1844, din iniţiativa lui R. Peel, o lege cu privire la reforma Băncii Angliei, împărţind-o în două departamente de sine stătătoare, departamentul bancar şi departamentul de emisie, şi a stabilit o normă fixă de acoperire a bancnotelor în aur. Emisia de bancnote fără acoperire în aur era limitată la 14.000.000 l. st. Dar, în pofida Legii bancare din 1844 cantitatea de bancnote aflate în circulaţie nu depindea de fapt de fondul de acoperire, ci de cererea lor în sfera circulaţiei. În perioadele crizelor economice, cînd cererea de bani era deosebit de acută, guvernul englez a suspendat temporar legea din 1844, mărind cantitatea de bancnote fără acoperire în aur. — Nota red.