Capitolul şaisprezece

Diferitele formule ale ratei plusvalorii

Am văzut că rata plusvalorii se exprimă în următoarele formule:

I.

Primele două formule reprezintă sub forma unui raport între valori ceea ce formula a treia reprezintă sub forma unui raport între timpurile în care aceste valori sînt produse. Aceste formule, care se pot înlocui între ele, sînt riguros logice. De aceea le găsim în economia politică clasică; ele nu sînt însă elaborate în mod conştient. În schimb, aici întîlnim următoarele formule derivate:

II.

Acelaşi raport este exprimat aici pe rînd sub forma timpului de muncă, a valorilor în care se întruchipează acest timp de muncă şi a produselor în care există aceste valori. Se înţelege de la sine că prin valoarea produsului trebuie să se înţeleagă aici numai valoarea nou creată în cursul zilei de muncă, partea constantă a valorii produsului fiind exclusă.

În toate aceste formule, gradul real de exploatare a muncii, adică rata plusvalorii, este exprimat inexact. Să presupunem că ziua de muncă este de 12 ore. Menţinînd presupunerile din exemplul nostru precedent, gradul real de exploatare a muncii se exprimă în acest caz în raporturile:

Dar aplicînd formulele II obţinem:

Aceste formule derivate exprimă în realitate proporţia în care ziua de muncă sau valoarea nou creată în cursul ei este repartizată între capitalist şi muncitor. Dacă ele sînt însă considerate ca expresii nemijlocite ale gradului de autovalorificare a capitalului, se ajunge la următoarea lege falsă: supramunca sau plusvaloarea nu poate să atingă niciodată proporţia de 100%¹⁷⁾. Întrucît supramunca poate să constituie întotdeauna numai o parte alicotă a zilei de muncă şi întrucît plusvaloarea poate să constituie întotdeauna numai o parte alicotă a valorii nou create, supramunca este întotdeauna în mod necesar mai mică decît ziua de muncă, adică plusvaloarea este întotdeauna mai mică decît valoarea nou creată.

Dar pentru ca între ele să existe un raport de , ele trebuie să fie egale. Pentru ca supramunca să absoarbă întreaga zi de muncă (este vorba aici de ziua medie a săptămînii de muncă, a anului de muncă etc.), munca necesară trebuie să scadă la zero. Dar dacă dispare munca necesară, dispare şi supramunca, întrucît aceasta din urmă nu este decît o funcţie a celei dintîi. Raportul nu poate deci să atingă niciodată limita şi cu atît mai puţin să crească la ; dar acest lucru îl poate face rata plusvalorii, adică gradul real de exploatare a muncii. Să luăm, de pildă, calculul făcut de d-l L. de Lavergneⁱ⁾, potrivit căruia muncitorul agricol englez primeşte numai ¹/₄, iar capitalistul (arendaşul) ³/₄ din produs¹⁸⁾ sau din valoarea lui, oricum s-ar împărţi ulterior prada între capitalist şi proprietarul funciar etc. Raportul dintre supramunca muncitorului agricol englez şi munca sa necesară este 3:1, deci gradul exploatării este 300%.

Metoda proprie economiei politice clasice de a considera ziua de muncă mărime constantă a fost consolidată prin aplicarea formulelor II, căci aici supramunca este comparată întotdeauna cu o zi de muncă de o mărime dată. Acelaşi rezultat se obţine cînd se are în vedere exclusiv repartizarea valorii nou create. Ziua de muncă întruchipată deja într-o valoare nou creată este întotdeauna o zi de muncă de o mărime dată.

Prezentarea plusvalorii şi a valorii forţei de muncă drept fracţiuni ale valorii nou create — de altfel acest mod de prezentare rezultă din însuşi modul de producţie capitalist şi semnificaţia lui o vom explica mai tîrziu — ascunde caracterul specific al relaţiei capital, adică faptul că capitalul variabil se schimbă contra forţei de muncă vii şi că, respectiv, muncitorul este exclus de la produs. În locul acestui lucru se creează aparenţa unor relaţii de asociaţie, în care muncitorul şi capitalistul împart între ei produsul în raport cu participarea fiecăruia la formarea lui¹⁹⁾.

De altfel, formulele II pot fi întotdeauna reduse la formulele I. Dacă avem, de pildă, , atunci timpul de muncă necesar este egal cu ziua de muncă de 12 ore, minus supramunca de şase ore, prin urmare:

O a treia formulă, pe care întîmplător am anticipat-o, este:

III.

După expunerea de mai sus este exclusă interpretarea greşită la care ar putea da loc formula , şi anume că ceea ce plăteşte capitalistul ar fi munca şi nu forţa de muncă. nu este decît o expresie populară pentru . Capitalistul plăteşte valoarea, respectiv preţul care se abate de la valoare al forţei de muncă şi, datorită schimbului, are la dispoziţie forţa de muncă vie. Utilizarea acestei forţe de muncă se împarte în două perioade. Într-o perioadă muncitorul nu produce decît o valoare egală cu valoarea forţei sale de muncă, deci numai un echivalent. În schimbul preţului forţei de muncă pe care l-a avansat, capitalistul capătă astfel un produs avînd acelaşi preţ. E ca şi cum ar fi cumpărat produsul finit pe piaţă. În perioada supramuncii, dimpotrivă, utilizarea forţei de muncă creează valoare pentru capitalist, fără ca acest lucru să-l coste vreun echivalent²⁰⁾. Punerea în funcţiune a forţei de muncă nu-l costă nimic. În acest sens, supramunca poate fi numita muncă neplătită.

Așadar, capitalul nu numai că comandă munca, cum spune A. Smithⁱ⁾. În esenţă, el comandă munca neplătită. Orice plusvaloare, indiferent de forma specială sub care s-ar cristaliza ulterior, sub formă de profit, dobîndă, rentă etc., este prin însăşi substanţa ei materializare de timp de muncă neplătit. Misterul autovalorificării capitalului constă în faptul că acesta dispune de o anumită cantitate de muncă neplătită a altuia.

17) Vezi, de pildă, „Dritter Brief am v. Kirchmannⁱ⁾ von Rodbertusⁱ⁾. Widerlegung der Ricardo’schen Theorie von der Grundrente und Begründung einer neuen Rententheorie", Berlin 1851. Voi reveni mai tîrziu la această scriere, care, deşi cuprinde o teorie eronată a rentei funciare, sesizează esenţa producţiei capitaliste. — {Adaos la ediţia a 3-a. — Vedem aici cu cîtă bunăvoinţă îi judeca Marx pe predecesorii săi atunci cînd întîlnea la ei un progres real sau o idee nouă justă. Între timp, publicarea scrisorilor lui Rodbertus către Rud. Meyerⁱ⁾ a atenuat întrucîtva aprecierea de mai sus. Aici se spune: „Capitalul trebuie apărat nu numai împotriva muncii, dar şi împotriva lui însuşi, şi lucrul acesta, se face într-adevăr cel mai bine considerîndu-se activitatea întreprinzătorului capitalist drept funcţie economică-publică sau funcţie economică de stat, care îi este conferită în virtutea faptului că posedă capital, iar cîştigul său drept un fel de leafă, deoarece nu cunoaştem încă alt mod de organizare socială. Or, lefurile pot fi reglementate şi chiar reduse dacă iau prea mult din partea care revine pentru salariile muncitorilor. În felul acesta ar putea să fie respins şi atacul lui Marx împotriva societăţii, cum aş fi înclinat să-i intitulez cartea... În general, cartea lui Marx nu este atît o analiză a capitalului, cît mai ales o polemică îndreptată împotriva actualei forme a capitalului, pe care el o confundă cu noţiunea însăşi a capitalului, de aici erorile sale". („Briefe etc. von Dr. Rodbertus-Jagetzow", herausgegeben von Dr. Rud. Meyer, Berlin 1881, I. Bd., p. 111, scrisoarea 48 a lui Rodbertus.) — Iată banalităţile ideologice în care se pierd atacurile într-adevăr îndrăzneţe din „scrisorile sociale" ale lui Rodbertus. — F.E.}

18) În acest calcul s-a scăzut, bineînţeles, acea parte a produsului care nu face decît să înlocuiască capitalul constant avansat. — D-l L. de Lavergne, care e un admirator fervent al Angliei, indică mai degrabă un raport prea scăzut decît unul prea ridicat.

19) Întrucît toate formele dezvoltate ale procesului de producţie capitalist sînt forme de cooperare, se înţelege că nimic nu este mai uşor decît să faci abstracţie de caracterul lor specific antagonist şi să le transformi astfel în forme de asociaţie libere, cum a făcut contele A. de Labordeⁱ⁾ în lucrarea sa „De l'Esprit de l’Association dans tous les intérêts de la Communauté", Paris 1818. Yankeul H. Careyⁱ⁾ reuşeşte să execute cu acelaşi succes această scamatorie chiar atunci cînd este vorba de relaţiile din sistemul sclavagist.

20) Cu toate că fiziocrații nu au descoperit secretul plusvalorii , pentru ei era totuși clar că plusvaloarea „constituie o avuție independentă și disponibilă, pe care el" (posesorul avuției) „nu a cumpărat-o și pe care o vinde". (Turgotⁱ⁾, Réflexions sur la Formation et la Distribution des Richesses", p. 11.)

*1 În ediţia franceză autorizată, Marx a pus această formulă în paranteze: „pentru că în economia politică burgheză nu găsim clar exprimată noţiunea de supramuncă". — Nota red.

Capitalul, vol. I
<< Capitolul cincisprezece. Variaţiile mărimii preţului forţei de muncă şi ale mărimii plusvalorii  |  Capitolul şaptesprezece. Transformarea valorii, respectiv a preţului forţei de muncă în salariu >>
Marx/Engels