După cum am văzut, producţia capitalistă începe de fapt abia atunci cînd acelaşi capital individual foloseşte un număr mai mare de muncitori în acelaşi timp, deci atunci cînd procesul de muncă ia proporţii şi furnizează produse pe o scară cantitativ mai mare. Activitatea unui număr mai mare de muncitori desfăşurată în acelaşi timp, în acelaşi loc (sau, dacă vreţi, pe acelaşi cîmp de muncă), în vederea producerii aceluiaşi fel de marfă, sub comanda aceluiaşi capitalist, formează, din punct de vedere istoric şi logic, punctul de plecare al producţiei capitaliste. În ceea ce priveşte metodele de producţie înseşi, manufactura, de pildă, la începuturile ei nu se deosebea de producţia meşteşugărească de breaslă prin altceva decît prin numărul mai mare de muncitori folosiţi simultan de acelaşi capital. Atelierul meşterului breslaş este doar lărgit.
La început deosebirea este deci pur cantitativă. Am văzut că masa plusvalorii pe care o produce un capital anumit este egală cu plusvaloarea pe care o furnizează un singur muncitor înmulţită cu numărul muncitorilor ocupaţi concomitent. În sine acest număr nu modifică cu nimic rata plusvalorii sau gradul de exploatare a forţei de muncă, iar în ceea ce priveşte producerea valorii-marfă în genere, orice schimbare calitativă a procesului de muncă pare a fi lipsită de importanţă. Aceasta rezultă din natura valorii. Dacă o zi de muncă de 12 ore se materializează în 6 şilingi, 1 200 de asemenea zile de muncă se vor materializa în 6 şilingi × 1 200. Într-un caz, în produse s-au întruchipat 12 × 1 200 ore de muncă, în celălalt, 12 ore de muncă. În procesul producerii de valoare, numărul mare nu contează decît ca număr mare de unităţi. Pentru producerea de valoare este deci indiferent dacă 1 200 de muncitori produc izolat, sau reuniţi sub comanda aceluiaşi capital.
Înăuntrul anumitor limite are totuşi loc o modificare. Muncă materializată în valoare este muncă de calitate socială medie, deci manifestarea unei forţe de muncă medii. Dar o mărime medie există doar ca medie a unui mare număr de mărimi individuale diferite, de acelaşi fel. În orice ramură industrială, muncitorul individual, Petru sau Pavel, se abate mai mult sau mai puţin de la muncitorul mediu. Aceste abateri individuale, care în matematică se numesc „erori“, se compensează şi dispar atunci cînd se operează cu un număr mai mare de muncitori. Vestitul sofist şi sicofant Edmund Burkei) susţine chiar, pe baza experienţelor sale practice de fermier, că pînă şi „într-o grupă atît de restrînsă“ cum e cea formată din cinci muncitori agricoli, orice deosebire individuală a muncii dispare, astfel încît cinci muncitori agricoli englezi adulţi, luaţi la întîmplare, efectuează la un loc, în acelaşi interval de timp, exact atîta muncă cît ar efectua alţi cinci muncitori agricoli englezi oarecare8). În orice caz, este limpede că ziua de muncă totală a unui număr mai mare de muncitori folosiţi în acelaşi timp, împărţită la numărul muncitorilor reprezintă, ca atare, o zi de muncă socială medie. Să presupunem, de pildă, că ziua de muncă a unui individ este de 12 ore. În acest caz, ziua de muncă a 12 muncitori folosiţi în acelaşi timp formează o zi de muncă totală de 144 de ore, şi, cu toate că munca fiecărui muncitor din această duzină se va abate mai mult sau mai puţin de la munca socială medie, unii avînd deci nevoie de ceva mai mult timp, alţii de ceva mai puţin timp pentru aceeaşi operaţie, ziua de muncă a fiecăruia din ei, reprezentînd a douăsprezecea parte a zilei de muncă totale de 144 de ore, posedă calitatea socială medie. Pentru capitalist însă, care foloseşte o duzină de muncitori, ziua de muncă există ca zi de muncă totală a acestora. Ziua de muncă a fiecăruia există ca o cotă-parte a zilei de muncă totale, indiferent dacă cei doisprezece cooperează strîns în munca lor sau dacă legătura dintre activităţile lor constă numai în aceea că ei lucrează pentru unul şi acelaşi capitalist. Dacă, dimpotrivă, din cei 12 muncitori cîte doi ar fi folosiţi de către un mic patron, e problematic dacă fiecare patron în parte ar produce aceeaşi masă de valoare şi ar realiza deci rata generală a plusvalorii. Ar avea loc abateri individuale. Dacă un muncitor ar consuma pentru producerea unei mărfi mult mai mult timp decît cel socialmente necesar, dacă timpul de muncă necesar individual s-ar abate mult de la cel socialmente necesar, adică de la timpul de muncă mediu, munca lui nu ar trece drept muncă medie, şi nici forţa lui de muncă drept forţă de muncă medie. Ea nu s-ar vinde de loc, sau s-ar vinde numai sub valoarea medie a forţei de muncă. Se presupune deci un anumit minim de îndemînare în muncă, şi vom vedea mai tîrziu că producţia capitalistă găseşte mijloace pentru măsurarea acestui minim. Totuşi, acest minim se abate de la medie, deşi, pe de altă parte, forţa de muncă trebuie plătită la valoarea medie. Dintre cei şase mici patroni, unul ar realiza deci mai mult, celălalt mai puţin decît rata generală a plusvalorii. La nivelul societăţii, inegalităţile s-ar compensa, dar nu şi pentru fiecare patron în parte. Prin urmare, legea valorificării, în genere, se realizează integral pentru producătorul izolat abia atunci cînd el produce în calitate de capitalist, cînd foloseşte simultan un număr mai mare de muncitori şi pune deci în mişcare, din capul locului, muncă socială medie9).
Chiar atunci cînd modul de a munci rămîne neschimbat, folosirea simultană a unui număr considerabil de muncitori provoacă o revoluţie in condiţiile materiale ale procesului de muncă. Clădirile în care lucrează un număr mare de muncitori, magaziile pentru materii prime etc., vasele, instrumentele, aparatele etc. care servesc multor muncitori concomitent sau succesiv, pe scurt, o parte a mijloacelor de producţie este întrebuinţată acum în comun în procesul de muncă. Pe de o parte, valoarea de schimb a mărfurilor, deci şi a mijloacelor de producţie, nu va creşte cîtuşi de puţin prin exploatarea sporită a valorii lor de întrebuinţare. Pe de altă parte, creşte proporţia mijloacelor de producţie întrebuinţate în comun. O încăpere în care lucrează 20 de ţesători cu cele 20 de războaie de ţesut ale lor trebuie să fie mai spaţioasă decît încăperea unui ţesător independent care are două calfe. Dar construirea unui atelier pentru 20 de persoane costă mai puţină muncă decît instalarea a 10 ateliere pentru cîte două persoane, astfel încît, în general, valoarea mijloacelor de producţie comune şi concentrate în mase mari nu creşte în aceeaşi proporţie cu volumul şi cu efectul lor util. Mijloacele de producţie folosite în comun transmit fiecărui produs mai puţină valoare, în parte pentru că valoarea totală pe care o cedează se repartizează simultan asupra unei mase mai mari de produse, în parte pentru că, în comparaţie cu mijloacele de producţie izolate, ele intră în procesul de producţie cu o valoare, ce-i drept, mai mare din punct de vedere absolut, dar mai mică din punct de vedere relativ, dacă luăm în considerare sfera lor de acţiune. În felul acesta se reduce partea componentă a valorii care reprezintă capital constant; prin urmare, proporţional cu mărimea acestei valori se reduce şi valoarea totală a mărfii. Efectul este acelaşi ca şi cînd mijloacele de producere a mărfurilor ar fi produse mai ieftin. Această economie în folosirea mijloacelor de producţie rezultă numai din consumarea lor în comun în procesul de muncă al unui număr mare de oameni. Ele dobîndesc acest caracter de condiţii ale muncii sociale sau de condiţii sociale ale muncii, spre deosebire de mijloacele de producţie, fărîmiţate şi relativ costisitoare, ale unor muncitori sau mici patroni de sine stătători, chiar dacă acest număr mare de oameni lucrează în acelaşi loc, însă fără a coopera. O parte din mijloacele de muncă dobîndesc acest caracter social înainte ca însuşi procesul de muncă să-l dobîndească.
În general, economisirea mijloacelor de producţie trebuie privită din două puncte de vedere. Întîi, întrucît ieftineşte mărfurile şi, în felul acesta, reduce valoarea forţei de muncă. În al doilea rînd, întrucît modifică raportul dintre plusvaloare şi capitalul total avansat, adică dintre plusvaloare şi suma valorilor părţilor sale componente, partea constantă şi partea variabilă. Acest din urmă punct va fi tratat abia în prima secţiune a cărţii a treia din această lucrare, unde, din considerente de coerenţă a expunerii, am plasat şi unele probleme care şi-ar fi avut locul aici. Desfăşurarea analizei dictează această secţionare a obiectului, care totodată corespunde spiritului producţiei capitaliste. Deoarece aici condiţiile de muncă i se opun muncitorului ca ceva independent, economisirea lor apare şi ea ca o operaţie specială, care nu-l priveşte şi este străină, prin urmare, de metodele care măresc productivitatea lui individuală.
Forma de muncă în care un număr mare de indivizi lucrează sistematic unul alături de altul şi unul împreună cu altul în acelaşi proces de producţie sau în procese de producţie diferite, dar conexe, se numeşte cooperare10).
Aşa cum forţa de atac a unui escadron de cavalerie sau forţa de rezistenţă a unui regiment de infanterie se deosebeşte esenţial de suma forţelor de atac şi de rezistenţă pe care le desfăşoară fiecare cavalerist şi fiecare infanterist în parte, tot aşa şi suma forţelor mecanice ale muncitorilor izolaţi se deosebeşte de potenţialul social al forţelor care se desfăşoară atunci cînd un număr mare de braţe colaborează simultan la aceeaşi operaţie unică, cînd e vorba, de pildă, de ridicarea unei greutăţi, de învîrtirea unei manivele sau de înlăturarea unui obstacol11). Aici efectul muncii combinate nu ar putea fi dobîndit de munca individuală, sau ar putea fi realizat numai în răstimpuri mult mai lungi, sau în proporţie infimă. Nu este vorba aici numai de o sporire prin cooperare a forţei productive individuale, ci de crearea unei forţe productive noi care trebuie ca atare să fie forţă de masă11a).
Abstracţie făcînd de noul potenţial de energie care rezultă din contopirea multor forţe într-o singură forţă comună, simplul contact social provoacă, în majoritatea cazurilor, la muncile productive o emulaţie şi o însufleţire specifică a energiei vitale (animal spirits), care măresc capacitatea de muncă a individului, astfel încît o duzină de persoane dau împreună, într-o zi de muncă simultană de 144 de ore, un produs total cu mult mai mare decît ar da 12 muncitori izolaţi, dintre care fiecare ar lucra 12 ore, sau decît ar da un singur muncitor muncind 12 zile la rînd12). Acest lucru se întîmplă deoarece omul, prin însăşi natura sa, este, dacă nu un animal politic13), cum crede Aristoteli), în orice caz însă un animal social.
Cu toate că un număr mare de persoane fac simultan şi în colaborare acelaşi lucru sau lucruri de acelaşi fel, munca individuală a fiecăruia poate reprezenta totuşi, ca parte a muncii totale, faze diferite ale procesului de muncă însuşi pe care obiectul muncii le parcurge mai repede, ca urmare a cooperării. Astfel, dacă zidarii alcătuiesc un lanţ pentru a transporta cărămizile de la baza schelei pînă în vîrful ei, fiecare din ei face acelaşi lucru; totuşi operaţiile lor individuale alcătuiesc componente continue ale unei operaţii de ansamblu, faze speciale pe care trebuie să le parcurgă fiecare cărămidă în procesul de muncă şi datorită cărora cele 24 de mîini ale muncitorului colectiv o deplasează mai repede decît ar deplasa-o, de pildă, cele două mîini ale unui singur muncitor, care ar urca şi ar cobora schelele14). Obiectul muncii parcurge acelaşi spaţiu într-un timp mai scurt. Pe de altă parte, are loc o combinare a muncii, de pildă atunci cînd o construcţie este începută concomitent din diferite părţi, cu toate că cei care cooperează execută aceeaşi operaţie sau operaţii similare. În condiţiile zilei de muncă combinate de 144 de ore, obiectul muncii este atacat simultan din mai multe părţi datorită faptului că muncitorul combinat sau muncitorul colectiv are ochi şi braţe în faţă şi în spate şi este într-o anumita măsură omniprezent, desăvîrşeşte produsul total mai repede decît 12 zile de muncă de cîte 12 ore ale unor muncitori mai mult sau mai puţin izolaţi, care trebuie să atace obiectul muncii mai unilateral. Diferite părţi ale produsului se desăvîrşesc în spaţiu în acelaşi timp.
Am accentuat că mai multe persoane care se completează reciproc execută aceeaşi operaţie sau operaţii similare din pricină că această cea mai simplă formă de muncă comună joacă un rol important şi în forma cea mai evoluată a cooperării. Dacă procesul de muncă este complicat, simpla reunire a celor care conlucrează permite o repartizare a diferitelor operaţii între diferiţi muncitori, deci o efectuare simultană a lor, şi în acest fel o reducere a timpului de muncă necesar pentru confecţionarea produsului total15).
În multe ramuri de producţie există momente critice, adică anumite perioade de timp, determinate de însăşi natura procesului de muncă, în decursul cărora trebuie obţinute anumite rezultate ale muncii. Astfel, dacă trebuie tunsă o turmă de oi sau dacă trebuie să se cosească şi să se strîngă recolta de pe un număr de morgeni cultivate cu grîu, cantitatea şi calitatea produsului depind de faptul dacă operaţia a fost începută la o anumită dată şi terminată la o anumită dată. Perioada de timp în care se poate desfăşura procesul de muncă este dinainte fixată, ca, de pildă, la pescuitul scrumbiilor. Individul nu poate face într-o zi decît o singură zi de muncă, să zicem de 12 ore, dar cooperarea, de pildă, a o sută de oameni transformă o zi de 12 ore într-o zi de muncă de 1 200 de ore. Durata redusă în care poate fi înfăptuită munca se compensează prin mărimea masei de muncă, aruncată în momentul hotărîtor pe cîmpul producţiei. Rezultatul obţinut la timp depinde în acest caz de folosirea simultană a multor zile de muncă combinate, iar volumul efectului util depinde de numărul muncitorilor, care rămîne însă întotdeauna mai mic decît numărul muncitorilor care ar obţine, izolaţi, acelaşi rezultat în acelaşi răstimp16). Tocmai lipsa acestei cooperări duce în fiecare an la pierderea unei cantităţi imense de cereale în vestul Statelor Unite şi a unei cantităţi imense de bumbac în acele părţi ale Indiilor orientale în care stăpînirea engleză a distrus vechile obşti17).
Pe de o parte, cooperarea permite o lărgire în spaţiu a sferei muncii, ea fiind, aşadar, necesară pentru anumite procese de muncă prin însăşi dispunerea obiectului muncii în spaţiu, cum se întîmplă la lucrările de asanare, îndiguire, irigare, la construcţiile de canaluri, şosele, căi ferate etc. Pe de altă parte, cooperarea permite relativ, adică în raport cu proporţiile producţiei, o restrîngere în spaţiu a sferei producţiei. Această restrîngere în spaţiu a sferei muncii, concomitent cu extinderea sferei ei de acţiune, restrîngere prin care se economisesc multe cheltuieli neproductive (faux frais), este rezultatul aglomerării muncitorilor, al alăturării unor procese de muncă diferite şi al concentrării mijloacelor de producţie18).
În comparaţie cu un număr tot atît de mare de zile de muncă individuale izolate, ziua de muncă combinată produce cantităţi mai mari de valori de întrebuinţare şi reduce, aşadar, timpul de muncă necesar pentru producerea unui efect util determinat. Indiferent dacă în fiecare caz dat această creştere a forţei productive a muncii se obţine prin mărirea forţei mecanice a muncii, sau lărgirea sferei ei de acţiune în spaţiu, sau restrîngerea în spaţiu a cîmpului de producţie în raport cu scara producţiei, sau mobilizarea în momentul critic de multă muncă într-un timp scurt, sau provocarea emulaţiei între indivizi şi încordarea energiei lor, sau faptul că operaţiile de acelaşi fel ale unui mare număr de oameni imprimă pecetea continuităţii şi a multilateralităţii, sau îndeplinirea în acelaşi timp a diferite operaţii, sau economisirea mijloacelor de producţie datorită întrebuinţării lor în comun, sau faptul că munca individuală dobîndeşte caracterul de muncă socială medie, — forţa productivă specifică a zilei de muncă combinate este forţa productivă socială a muncii sau forţa productivă a muncii sociale. Ea constituie un rezultat al cooperării înseşi. În colaborarea sistematică cu alţii, muncitorul depăşeşte limitele sale individuale şi îşi dezvoltă aptitudinile potenţiale proprii speciei19).
Dacă în genere muncitorii nu pot colabora nemijlocit fără a fi împreună, concentrarea lor într-un spaţiu anumit fiind, prin urmare, o condiţie a cooperării lor, muncitorii salariaţi nu pot coopera fără ca acelaşi capital, acelaşi capitalist să-i folosească simultan, deci să cumpere simultan forţele lor de muncă. Valoarea totală a acestor forţe de muncă, adică suma salariilor muncitorilor pentru o zi, o săptămînă etc. trebuie să fie, aşadar, reunită în buzunarul capitalistului înainte ca forţele de muncă înseşi să fi reunite în procesul de producţie. Remunerarea simultană a 300 de muncitori, chiar pentru o singură zi, presupune o cheltuială de capital mai mare decît remunerarea cîtorva muncitori, săptămînă de săptămînă, timp de un an întreg. Numărul muncitorilor care cooperează, adică scara pe care se desfăşoară cooperarea, depinde deci în primul rînd de mărimea capitalului pe care un capitalist îl poate avansa pentru cumpărarea forţei de muncă, adică de proporţia în care un capitalist sau altul dispune de mijloacele de subzistenţă ale multor muncitori.
Şi la fel cum se petrec lucrurile cu capitalul variabil, ele se petrec şi cu capitalul constant. Astfel cheltuiala pentru materii prime este de 30 de ori mai mare pentru un capitalist care foloseşte 300 de muncitori decît pentru fiecare din cei 30 de capitalişti care folosesc cîte 10 muncitori. Mărimea valorii şi volumul mijloacelor de muncă folosite în comun nu cresc, ce-i drept, în aceeaşi măsură ca numărul muncitorilor folosiţi, dar totuşi cresc considerabil. Concentrarea unor mase mai mari de mijloace de producţie în mîna unui singur capitalist constituie deci o condiţie materială pentru cooperarea muncitorilor salariaţi, iar proporţiile cooperării, sau proporţiile în care se desfăşoară producţia, depind de gradul acestei concentrări.
La început părea necesară o anumită mărime minimă a capitalului individual pentru ca numărul muncitorilor exploataţi simultan, respectiv masa plusvalorii produse să fie suficientă pentru a-l dispensa pe patron de munca manuală, pentru a face dintr-un mic meseriaş un capitalist şi pentru a institui astfel formal relaţia capital. Acum această mărime minimă apare ca o condiţie materială pentru transformarea unui mare număr de procese de muncă individuale, fărîmiţate şi independente unul de altul, într-un proces de muncă social combinat.
La fel, comanda capitalului asupra muncii părea a fi la început doar o urmare formală a faptului că muncitorul, în loc să muncească pentru sine, munceşte pentru capitalist şi deci sub comanda capitalistului. O dată cu cooperarea unui mare număr de muncitori salariaţi, pentru îndeplinirea procesului de muncă însuşi, comanda capitalistului devine o necesitate, o adevărată condiţie a producţiei. Pe cîmpul producţiei, ordinele capitalistul ajung să fie tot atît de indispensabile ca şi ordinele generalul pe cîmpul de luptă.
Orice muncă nemijlocit socială sau colectivă, executată pe scară mai mare, are mai mult sau mai puţin nevoie de o dirijare, care să asigure armonizarea activităţilor individuale şi să îndeplinească funcţiile generale care rezultă din mişcarea întregului organism productiv, spre deosebire de mişcarea organelor sale independente. Un violonist se dirijează singur, o orchestră are nevoie de dirijor. Funcţiile de conducere, de supraveghere şi de mijlocire devin funcţiile capitalului de îndată ce munca subordonată lui devine muncă cooperată. Ca funcţie specifică a capitalului, funcţia de conducere dobîndeşte trăsături specifice.
În primul rînd, mobilul şi scopul determinant al procesului de producţie capitalist îl constituie o cît mai mare autovalorificare a capitalului20), adică o cît mai mare producţie de plusvaloare, deci o cît mai mare exploatare de către capitalist a forţei de muncă. O dată cu masa muncitorilor folosiţi simultan creşte şi împotrivirea lor, şi creşte în mod necesar presiunea capitalului pentru înfrîngerea acestei împotriviri. Conducerea de către capitalist nu reprezintă numai o funcţie specială care izvorăşte din natura procesului social de muncă şi ţine de acesta; ea constituie totodată o funcţie a exploatării unui proces de muncă social, şi ca atare este condiţionată de antagonismul inevitabil dintre exploatator şi materia primă a exploatării sale. De asemenea, o dată cu volumul mijloacelor de producţie, care se opun muncitorului salariat ca proprietate străină, creşte şi necesitatea controlului în vederea unei folosiri adecvate a lor21). Apoi cooperarea muncitorilor salariaţi reprezintă un simplu efect al acţiunii capitalului, care îi foloseşte simultan. Legătura dintre funcţiile lor şi unitatea lor de organism colectiv productiv există în afara lor, în capital, care îi reuneşte şi îi menţine reuniţi. Legătura dintre muncile lor li se opune deci din punct de vedere ideal ca plan, iar din punct de vedere practic ca autoritate a capitalistului, ca forţă a unei voinţe străine, care supune activitatea lor propriului său scop.
Dacă, prin urmare, sub raportul conţinutului, conducerea capitalistă e duală, din pricina dualităţii proprii însuşi procesului de producţie pe care trebuie să-l dirijeze şi care, pe de o parte, constituie un proces de muncă social, avînd drept scop confecţionarea unui produs, iar pe de altă parte un proces de valorificare a capitalului, sub raportul formei ea este despotică. O dată cu dezvoltarea pe scară mai mare a cooperării se dezvoltă formele specifice ale acestui despotism. După cum la început capitalistul este dispensat de munca manuală de îndată ce capitalul său atinge acea mărime minimă cu care producţia capitalistă propriu-zisă abia începe, tot aşa el cedează acum funcţia supravegherii directe şi neîntrerupte a muncitorilor izolaţi şi a grupelor de muncitori unei categorii speciale de lucrători salariaţi. La fel cum o armată are nevoie de ofiţeri şi subofiţeri, tot aşa şi o masă de muncitori care conlucrează sub comanda aceluiaşi capital are nevoie de ofiţeri (administratori, managers) şi subofiţeri (supraveghetori, foremen, overlookers, contre-maîtres) industriali, care, în numele capitalului, deţin comanda în timpul procesului de muncă. Munca de supraveghere devine funcţia lor exclusivă. Făcînd o comparaţie între modul de a produce al ţăranilor independenţi sau al meseriaşilor de sine stătători şi gospodăria plantatorilor bazată pe sclavaj, economistul consideră această muncă de supraveghere ca făcînd parte din faux frais de production21a). În schimb, atunci cînd analizează modul de producţie capitalist, el identifică funcţia de conducere determinată de natura procesului colectiv de muncă cu aceeaşi funcţie determinată de caracterul capitalist şi deci antagonist al acestui proces22). Capitalistul nu este capitalist pentru că este conducător al industriei, ci devine conducător al industriei pentru că este capitalist. Comanda supremă în industrie ajunge atribut al capitalului, aşa cum în epoca feudală comanda supremă in război şi jurisdicţie erau atribute ale proprietăţii funciare22a).
Muncitorul este proprietar al forţei sale de muncă atîta timp cît se tocmeşte cu capitalistul în calitate de vînzător al ei, şi el nu poate vinde decît ceea ce posedă, respectiv forţa sa de muncă individuală. Relaţia aceasta nu se schimbă cîtuşi de puţin atunci cînd un capitalist cumpără 100 de forţe de muncă în loc să cumpere una, adică încheie contracte cu 100 de muncitori independenţi unul de altul în loc să încheie un contract cu unul singur. El îi poate folosi pe cei 100 de muncitori fără să-i pună să coopereze. Capitalistul plăteşte, aşadar, valoarea a 100 de forţe de muncă independente, dar nu plăteşte forţa de muncă combinată a celor 100 de muncitori. Ca persoane independente, muncitorii sînt indivizi izolaţi, care intră în relaţii cu acelaşi capital, nu însă unul cu celălalt. Cooperarea lor începe abia în procesul de muncă, dar în procesul de muncă ei încetează să-şi aparţină lor înşişi. Odată intraţi în el, ei sînt încorporaţi capitalului. Ca muncitori care cooperează, ca membri ai unui organism activ, ei înşişi nu sînt decît o formă anumită de existenţă a capitalului. Forţa productivă a muncitorului ca muncitor social este astfel forţa productivă a capitalului. Forţa productivă socială a muncii se dezvoltă gratuit de îndată ce muncitorii sînt puşi în anumite condiţii, iar capitalul îi pune în aceste condiţii. Întrucît forţa productivă socială a muncii nu costă nimic pe capital, întrucît, pe de altă parte, muncitorul nu o dezvoltă înainte ca munca sa însăşi să aparţină capitalului, ea apare ca forţă productivă pe care capitalul o posedă de la natură, ca forţă productivă imanentă a sa.
În construcţiile gigantice ale vechilor asiatici, egipteni, etrusci etc., efectul cooperării simple se dovedeşte a fi extraordinar.
„Se întîmpla în vremurile vechi ca, după acoperirea cheltuielilor civile şi militare, aceste state asiatice să se găsească în posesia unui surplus de mijloace de subzistenţă, pe care îl puteau folosi atît pentru ridicarea de edificii măreţe, cît şi pentru construcţii utile. Faptul că aceste state dispuneau de mîinile şi braţele marii majorităţi a populaţiei neagricole, precum şi faptul că monarhul şi preoţii dispuneau în mod exclusiv de surplusul amintit ofereau mijloacele pentru a înălţa acele monumente măreţe de care era plină ţara... Pentru deplasarea statuilor colosale şi a enormelor mase a căror simplă urnire din loc stîrneşte uimire, s-a folosit cu mare risipă, aproape numai muncă omenească. Pentru aceasta erau suficiente numărul muncitorilor şi concentrarea eforturilor lor. Tot aşa puternicele recife de corali se ivesc din adîncurile oceanului, alcătuiesc insule, teren ferm, deşi, luat în parte, fiecare mărgean care se depune (depositary) este minuscul, slab şi neglijabil. În afară de eforturile lor fizice individuale, muncitorii neagricoli ai unei monarhii asiatice nu puteau aduce decît un aport infim, dar forţa lor era numărul lor, iar puterea de a conduce aceste mase a făcut posibilă naşterea acelor construcţii gigantice. Numai concentrarea într-o singură mînă sau în cîteva mîini a veniturilor din care trăiesc muncitorii a permis asemenea realizări“23).
Această putere a monarhilor asiatici şi egipteni sau a teocraţilor etrusci etc., a trecut, în societatea modernă, asupra capitalistului, fie el capitalist izolat, fie, ca în societăţile pe acţiuni, capitalist combinat.
Cooperarea în procesul de muncă, aşa cum o găsim precumpănind la începuturile civilizaţiei omeneşti la popoarele de vînători23a) sau în agricultura obştiilor hinduse, se întemeiază, pe de o parte, pe proprietatea comună asupra condiţiilor de producţie, pe de altă parte pe faptul că individul nu s-a desprins încă de cordonul ombilical al tribului sau al obştii, cum nu s-a desprins de stup albina. Ambele deosebesc această cooperare de cooperarea capitalistă. Aplicarea sporadică a cooperării pe scară largă în lumea antică, în evul mediu şi în coloniile moderne se întemeiază pe relaţiile directe de dominaţie şi de aservire, cel mai adesea pe sclavie. Forma capitalistă a cooperării, dimpotrivă, îl presupune din capul locului pe muncitorul salariat liber, care vinde capitalului forţa sa de muncă. Din punct de vedere istoric însă, ea se dezvoltă în opoziţie cu gospodăria ţărănească şi cu producţia meşteşugărească independentă, indiferent dacă aceasta îmbracă sau nu forma de breaslă24). În comparaţie cu acestea, cooperarea capitalistă nu apare ca formă istorică deosebită a cooperării, ci cooperarea însăşi apare ca formă istorică proprie procesului de producţie capitalist şi care constituie trăsătura lui specifică.
După cum forţa productivă socială a muncii dezvoltată prin cooperare apare ca forţă productivă a capitalului, tot astfel cooperarea însăşi apare ca o formă specifică a procesului de producţie capitalist, în opoziţie cu procesul de producţie al unor muncitori izolaţi şi independenţi sau al unor mici meseriaşi. Este prima modificare pe care o suferă însuşi procesul de muncă de îndată ce capitalul şi l-a subordonat. Această modificare are loc spontan. Premisa ei, respectiv folosirea simultană a unui număr mai mare de muncitori salariaţi în acelaşi proces de muncă, formează punctul de plecare al producţiei capitaliste. Ea coincide cu însăşi existenţa capitalului. De aceea, dacă, pe de o parte, modul de producţie capitalist apare ca o necesitate istorică pentru transformarea procesului de muncă într-un proces social, pe de altă parte, această formă socială a procesului de muncă apare ca o metodă folosită de capital pentru a exploata acest proces cu mai mult profit, prin sporirea forţei sale productive.
În forma ei simplă analizată pînă acum, cooperarea coincide cu producţia pe scară mai largă; ea nu constituie însă o formă fixă, caracteristică, a unei epoci anumite în dezvoltarea modului de producţie capitalist. Ea apare aproximativ în această formă cel mult la începuturile încă meşteşugăreşti ale manufacturii25) şi în acel tip de agricultură pe scară mare care corespunde perioadei manufacturiere şi care, în esenţă, se deosebeşte de gospodăria ţărănească numai prin masa muncitorilor folosiţi simultan şi prin volumul mijloacelor de producţie concentrate. Cooperarea simplă continuă să fie forma predominantă a unor ramuri de producţie în care capitalul operează pe scară mare, fără ca diviziunea muncii sau maşinile să joace un rol important.
Cooperarea rămîne forma de bază a modului de producţie capitalist, cu toate că în forma ei simplă apare ca o formă deosebită alături de formele ei mai dezvoltate.
8) „Între valoarea muncii unui om şi cea a unui alt om există, fără îndoială, o mare deosebire din cauza deosebirilor de forţă, îndemînare şi sîrguinţă dintre ei. Pe baza observaţiilor mele minuţioase sînt însă absolut sigur că cinci oameni laolaltă, oricare ar fi ei, prestează aceeaşi cantitate de muncă pe care ar presta-o alţi cinci, avînd şi ei vîrsta de care am vorbit, căci printre cei cinci oameni se află unul care are toate însuşirile unui muncitor bun, altul care e un muncitor prost, iar ceilalţi trei sînt mediocri, şi se situează între primul şi al doilea. Astfel, într-un grup atît de mic cum e cel format din numai cinci oameni vom găsi totalitatea a ceea ce pot produce cinci oameni“. (E. Burke, l.c., p. 15, 16.) Comp. Quételeti) desipre individul mediu115.
9) D-l profesor Roscheri) a descoperit că o croitoreasă ocupată timp de două zile la doamna profesor furnizează mai multă muncă decît două croitorese care ar lucra împreună pentru cucoana dumnealui o zi116. D-l profesor ar face bine să urmărească procesul de producţie capitalist nu în odaia copiilor şi în condiţii în care lipseşte personajul principal, capitalistul.
10) „Concours des forces“. (Destutt de Tracyi), l.c., p. 80)
11) „Există numeroase operaţii atît de simple, încît nu sînt divizibile, dar totodată nu pot fi efectuate decît prin cooperarea multor braţe. De pildă, ridicarea unui buştean mare pe o căruţă... pe scurt, orice muncă ce nu poate efectuată fără ca un număr mare de braţe să se ajute reciproc şi simultan în vederea uneia şi aceleiaşi operaţii unice“. (E. G. Wakefieldi), „A View of the Art of Colonization“, London 1849, p. 168.)
11a) „Pe cînd un singur om nu este în stare, iar zece oameni trebuie facă un efort mare pentru a ridica o greutate de o tonă, o sută de oameni o pot ridica cu forţa unui singur deget“. (John Bellersi), „Proposals for raising a colledge of industry“, London 1696, p. 21.)
12) „Există de asemenea“ (dacă acelaşi număr de muncitori este folosit de un fermier pe o întindere de 300 de acri, în loc să fie folosit de 10 fermieri pe cîte 30 de acri) „un avantaj legat de numărul muncitorilor agricoli, avantaj ce nu poate fi înţeles cu uşurinţă de oamenii fără experienţă. Se spune, desigur, raportul 1 : 4 este egal cu raportul 3 : 12; în practică însă acest lucru nu se confirmă. În timpul culesului şi la multe alte operaţii care cer aceeaşi grabă, munca e îndeplinită mai bine şi mai repede prin concentrarea mai multor braţe de muncă. Astfel, la strînsul recoltei, 2 căruţaşi, 2 încărcători, 2 ajutoare, 2 greblaşi şi restul la stog sau în hambar prestează împreună de două ori atîta muncă cît ar presta acelaşi număr de oameni răspîndiţi însă în diferite grupuri şi la diferite ferme“. ([J. Arbuthnoti),] „An Enquiry into the Connection between the present price of provisions and the size of farms“. By a Farmer, London 1773, p. 7, 8.)
13) De fapt, potrivit definiţiei lui Aristotel, omul este prin natura sa cetăţean. Definiţia e la fel de caracteristică pentru antichitatea clasică, precum e caracteristică pentru yankeu cea a lui Franklin, anume că omul prin natura sa este făuritor de unelte.
14) „Trebuie să mai remarcăm apoi că această diviziune parţială a muncii poate să aibă loc şi acolo unde muncitorii execută aceeaşi operaţie. Astfel, zidarii care trec cărămizile din mînă în mînă către o schelă mai înaltă fac toţi aceeaşi muncă şi totuşi între ei există un fel de diviziune a muncii, care constă în aceea că fiecare dintre ei transportă cărămida pe o anumită distanţă şi că toţi împreună o fac să ajungă la locul cuvenit cu mult mai repede decît dacă fiecare dintre ei ar duce individual cîte o cărămidă la schela înaltă“. (F. Skarbeki), „Théorie des richesses sociales“, 2ème èd., Paris 1839, t. I, p. 97, 98.)
15) „Dacă este vorba de executarea unei munci complicate, mai multe operaţii trebuie efectuate simultan. Unul face una, în timp ce altul face alta şi toţi contribuie la un rezultat pe care un singur om nu l-ar fi putut realiza. Unul vîsleşte, în timp ce altul ţine cîrma, iar un al treilea aruncă năvodul sau prinde peştele cu harponul, şi astfel pescuitul are un succes imposibil de obţinut fără această cooperare“. (Destutt de Tracy. l.c., p. 78.)
16) „Executarea lor“ (a muncilor în agricultură) „în momentul decisiv are un efect cu atît mai mare“. ([J. Arbuthnot] „An Inquiry into the Connection between the present price etc.“, p. 7). „În agricultură nu există alt factor mai important decît factorul timp“. (Liebigi), „Über Theorie und Praxis in der Landwirthschaft“, 1856, p. 23.)
17) „Un alt inconvenient, la care cu greu ne-am fi putut aştepta într-o ţară care exportă mai multă muncă decît oricare alta, cu excepţia poate a Chinei şi a Angliei, constă în imposibilitatea de a procura un număr suficient de braţe de muncă pentru culesul bumbacului. Din această pricină, mari cantităţi de bumbac rămîn nerecoltate, în timp ce o altă parte se culege de pe pămînt după ce bumbacul s-a scuturat şi, bineînţeles, şi-a alterat culoarea şi parţial a putrezit, astfel încît, din lipsă de muncitori la momentul potrivit, plantatorul este silit să suporte pierderea unei părţi însemnate din recolta de bumbac, de care Anglia are atîta nevoie“. („Bengal Hurkaru. Bi-Monthly Overland Summary of News“, 22nd July, 1861.)
18) „O dată cu progresul agriculturii, tot capitalul şi toată munca mai înainte disiminate pe o întindere de 500 de acri şi chiar mai mult se concentrează în prezent pentru cultivarea perfecţionată a 100 de acri“. Cu toate că, „în raport cu cantitatea de capital şi de muncă folosite, spaţiul s-a restrîns (is concentrated), în comparaţie cu sfera de producţie ocupată sau exploatată mai înainte de un singur producător independent, el reprezintă totuşi o sferă de producţie lărgită“. (R. Jonesi), „An Essay on the Distribution of Wealth“, „On Rent“, London 1831, p. 191.)
19) „Forţa unui om este foarte redusă, dar reunirea forţelor foarte reduse dă naştere unei forţe totale superioare ca mărime sumei tuturor părţilor care o compun, astfel încît forţele, prin simplul fapt al reunirii lor, pot să diminueze durata şi să mărească spaţiul acţiunii lor“ (G. R. Carlii), notă la P. Verrii), l.c., t. XV, p. 196.)
20) „Profiturile... sînt singurul scop al afacerilor“. (J. Vanderlinti), l. c., p. 11.)
21) Gazeta filistină engleză „Spectator“ din 26 mai 1866 relatează că după introducerea unui fel de asociere între capitalist şi muncitori în „wirework company of Manchester“*1, „primul rezultat a fost o descreştere subită a risipei de materiale, deoarece muncitorii nu vedeau de ce şi-ar risipi proprietatea mai mult decît orice alt întreprinzător, şi risipa de materiale constituie poate, alături de creanţele dubioase, cea mai importantă sursă de pierderi în industrie“. Aceeaşi gazetă descoperă că Rochdale cooperative experiments117 aveau următoarea carenţă fundamentală: „They showed that associations of workmen could manage shops, mills, and almost all forms of industry with success, and they immensely improved the condition of the men, but then they did not leave a clear place for masters“. („Ele au dovedit că asociaţiile de muncitori pot conduce cu succes magazine, fabrici şi aproape toate formele industriei şi au îmbunătăţit extraordinar situaţia acestor oameni, dar ! dar, n-au mai lăsat nici un loc cît de cît însemnat pentru capitalişti“). Quelle horreur!*2
21a) După ce a prezentat această „superintendence of labour“*3 ca trăsătură caracteristică a producţiei sclavagiste din statele sudice ale Americii de Nord, profesorul Cairnesi) continuă: „Întrucît ţăranul proprietar“ (din nord) „păstrează întregul produs al pămîntului său*4, el nu are nevoie de nici un stimulent deosebit pentru a depune eforturi.'' Aici supravegherea devine cu totul inutilă“. (Cairnes, l.c., p. 48, 49.)
22) Sir James Steuarti), care în general se distinge printr-o privire ageră şi sensibilă la deosebirile sociale caracteristice dintre diferitele moduri de producţie, observă: „Prin ce altceva ruinează marile întreprinderi manufacturiere producţia casnică dacă nu prin apropierea de simplitatea muncii sclavilor ?“ („Princ. of Pol. Econ.“, London 1767, v. I, p. 167, 168.)
22a) Auguste Comtei) şi şcoala lui ar fi putut, prin urmare, să dovedească necesitatea eternă a stăpînilor feudali în acelaşi mod în care au dovedit-o pe cea a stăpînilor capitalişti.
23) R. Jones, „Text-book of Lectures etc.“, p. 77, 78. Colecţiile de antichităţi asiriene, egiptene etc. din Londra şi din alte capitale europene sînt mărturii ale acestor procese de muncă în cooperare.
23a) Lingueti), în a sa „Théorie des Lois civiles“, poate că nu greşeşte atunci cînd consideră vînătoarea drept prima formă a cooperării, iar vînătoarea de oameni (război) una din primele forme ale vînătorii.
24) Mica gospodărie ţărănească şi producţia meşteşugărească independentă, care, în parte, formează baza modului de producţie feudal, iar în parte continuă să existe, după dispariţia acestuia, alături de întreprinderea capitalistă, formează totodată şi baza economică a comunităţii clasice în epoca ei cea mai bună, după ce proprietatea comună primitivă orientală s-a destrămat şi înainte ca sclavia să fi dominat temeinic în producţie.
25) „Nu este oare reunirea îndemînării, a sîrguinţei şi a emulaţiei multor oameni în aceeaşi lucrare calea pentru a o face să avanseze? Şi ar fi izbutit oare altfel industria de lînă a Angliei să atingă un asemenea grad de perfecţiune?“ (Berkeleyi), „The Querist“, Lond. 1750, p. 56 § 521.)
*1 — Societatea din Manchester pentru fabricarea sîrmei. — Nota trad.
*2 — Ce oroare ! — Nota trad.
*3 — „supraveghere a muncii“. — Nota trad.
*4 — La Cairnes: muncii sale. — Nota red.
115. Vezi A. Quetelet. „Sur l'homme et le developpement de ses facultés, ou Essai de phisique sociale“. Tomes I—II, Paris, 1835. — Nota red.
116. W. Roscher. „System der Volkswirthschaft“. Band I: „Die Grundlagen der Nationalökonomie.“ Dritte, vermehrte und verbesserte Auflage, Stuttgart und Augsburg, 1858, S. 88—89. — Nota red.
117. Este vorba de iniţiativa muncitorilor din oraşul Rochdale (districtul industrial Manchester), care, pornind de la ideile socialiştilor utopici, au organizat în 1844 o cooperativă de consum. Această cooperativă care şi-a luat denumirea de Society of Equitable Pioneers, a format nucleul mişcării cooperatiste a muncitorilor din Anglia şi din alte ţări. — Nota red.