Secţiunea a doua
TRANSFORMAREA BANILOR ÎN CAPITAL

Capitolul patru

Transformarea banilor în capital

1. Formula generală a capitalului

Circulaţia mărfurilor este punctul de plecare al capitalului. Premisele istorice ale apariţiei capitalului sînt producţia de mărfuri şi circulaţia dezvoltată a mărfurilor, comerţul. Comerţul mondial şi piaţa mondială inaugurează, în secolul al XVI-lea, istoria modernă a capitalului.

Dacă facem abstracţie de conţinutul material al circulaţiei mărfurilor, de schimbul diferitelor valori de întrebuinţare, şi luăm în considerare numai formele economice generate de acest proces, vedem că produsul lui ultim sînt banii. Acest produs ultim al circulaţiei mărfurilor este prima formă de manifestare a capitalului.

Din punct de vedere istoric, capitalul se opune pretutindeni proprietăţii funciare în primul rînd sub formă de bani, de avuţie în bani: capital comercial şi capital cămătăresc¹⁾. Nu este însă nevoie să privim retrospectiv formarea capitalului pentru a vedea că banii sînt prima sa formă de manifestare. Fenomenul se repetă zilnic sub ochii noştri. Orice capital nou apare pentru prima oară pe scenă, adică pe piaţă, indiferent dacă este vorba de piaţa de mărfuri, de piaţa muncii sau de piaţa financiară, întotdeauna sub formă de bani, bani care, prin procese determinate, urmează să se transforme în capital.

Banii sub forma de bani şi banii sub forma de capital se deosebesc, în primul rînd, numai prin forma lor de circulaţie diferită.

Forma nemijlocită a circulaţiei mărfurilor este M — B — M, transformarea mărfii în bani şi retransformarea banilor în marfă, a vinde pentru a cumpăra. Alături de această formă există însă şi o altă formă specific diferită de prima, anume forma B — M — B, transformarea banilor în marfă şi retransformarea mărfii în bani, a cumpăra pentru a vinde. Banii care în mişcarea lor parcurg această ultimă formă de circulaţie se transformă în capital, devin capital şi sînt capital chiar prin însăşi destinaţia lor.

Să privim mai îndeaproape circulaţia B — M — B. Ca şi circulaţia de mărfuri simplă, ea trece prin două faze opuse. În prima fază, B — M, cumpărare, banii se transformă în marfă. În a doua fază, M — B, vînzare, marfa se transformă în bani. Unitatea ambelor faze este realizată în operaţia totală, care schimbă banii pe marfă, apoi aceeaşi marfă se schimbă din nou pe bani, marfa e cumpărată pentru a fi vîndută, sau, dacă lăsăm la o parte deosebirile formale dintre cumpărare şi vînzare, marfa e cumpărată cu bani şi banii cu marfă²⁾. Rezultatul cu care se încheie întregul proces este schimbul banilor contra bani, B — B. Dacă cu 100 l. st. cumpăr 2000 de pfunzi de bumbac şi revînd apoi aceşti 2000 de pfunzi de bumbac cu 110 l. st., rezultatul este că am schimbat 100 l. st. contra 110 l. st. adică bani contra bani.

Este evident că procesul de circulaţie B — M — B ar fi cu totul absurd şi lipsit de conţinut dacă prin intermediul lui o valoare bănească s-ar schimba contra aceleiaşi valori băneşti, de pildă 100 l. st. contra 100 l. st. Mult mai simplă şi mai sigură ar fi metoda tezaurizatorului care reţine cele 100 l. st., în loc să le expună primejdiilor circulaţiei. Pe de altă parte, indiferent dacă negustorul revinde cu 110 l. st. bumbacul pe care l-a cumpărat cu 100 l. st., sau dacă este nevoit să-l revîndă cu 100 l. st., sau chiar cu 50 l. st., în toate cazurile banii lui au efectuat o mişcare specifică şi originală, cu totul diferită de aceea care are loc în circulaţia de mărfuri simplă, de pildă în cazul ţăranului care vinde grîu şi cu banii obţinuţi îşi cumpără haine. Trebuie deci caracterizată în primul rînd deosebirea formală dintre circuitele B — M — B şi M — B — M. În felul acesta va ieşi în evidenţă şi deosebirea de conţinut care se ascunde în spatele acestor deosebiri de formă.

Să vedem, în primul rînd, ce este comun celor două forme.

Ambele circuite au aceleaşi faze opuse, M — B, vînzare, şi B — M, cumpărare. În fiecare din aceste două faze se opun unul altuia aceleaşi două elemente obiectuale, marfa şi banii, — şi două persoane avînd acelaşi rol economic, un cumpărător şi un vînzător. Fiecare din cele două circuite reprezintă unitatea aceloraşi faze opuse, şi în ambele cazuri această unitate se realizează prin intervenţia a trei părţi contractante, dintre care prima nu face decît să vîndă, a doua nu face decît să cumpere, iar a treia cumpără şi vinde alternativ.

Ceea ce deosebeşte însă din capul locului cele două circuite M — B — M şi B — M — B este ordinea inversată în care se succed aceleaşi faze opuse ale circulaţiei. Circulaţia de mărfuri simplă începe cu vînzarea îşi se încheie cu cumpărarea; circulaţia banilor sub formă de capital începe cu cumpărarea şi se încheie cu vînzarea. În primul caz marfa, în al doilea caz banii sînt punctul de plecare şi de încheiere al operaţiei. În prima formă procesul în ansamblu este realizat prin intermediul banilor, în a doua formă, dimpotrivă, prin intermediul mărfii.

În circulaţia M — B — M banii se transformă, în cele din urmă, în marfă, care serveşte ca valoare de întrebuinţare. Banii sînt astfel cheltuiţi definitiv. Dimpotrivă, în forma inversă, B — M — B, cumpărătorul cheltuieşte bani pentru a încasa bani în calitate de vînzător. Cumpărînd marfa, el aruncă banii în circulaţie pentru a-i retrage din nou prin vînzarea aceleiaşi mărfi. El nu dă drumul banilor decît cu intenţia perfidă de a pune din nou mîna pe ei. Aşadar, aici banii sînt doar avansaţi³⁾.

În forma M — B — M aceeaşi monedă îşi schimbă de două ori locul. Vînzătorul o primeşte de la cumpărător şi o plăteşte altui vînzător. Întregul proces, care începe cu încasarea de bani în schimbul mărfii, se încheie cu cheltuirea de bani în schimbul altei mărfi. În forma B — M — B are loc un fenomen invers. Aici nu aceeaşi monedă îşi schimbă locul de două ori, ci aceeaşi marfă. Cumpărătorul o primeşte din mîna vînzătorului şi o dă mai departe în mîna altui cumpărător. Aşa cum în circulaţia de mărfuri simplă dubla deplasare a aceleiaşi monede are ca rezultat trecerea ei definitivă dintr-o mînă într-alta, tot astfel dubla deplasare a aceleiaşi mărfi are ca rezultat, aici, întoarcerea banilor la primul lor punct de plecare.

Întoarcerea banilor la punctul lor de plecare nu depinde de faptul dacă marfa se vinde mai scump decît a fost cumpărată. Această împrejurare nu modifică decît mărimea sumei de bani care se întoarce. Fenomenul întoarcerii lor are loc de îndată ce marfa cumpărată este din nou vîndută, adică de îndată ce circuitul B — M — B este efectuat în întregime. Iată, aşadar, o deosebire palpabilă între circulaţia banilor sub formă de capital şi circulaţia lor ca simpli bani.

Circuitul M — B — M este efectuat în întregime atunci cînd vînzarea unei mărfi aduce bani, pe care cumpărarea altei mărfi îi retrage din nou. Dacă are totuşi loc o întoarcere a banilor la punctul lor de plecare, acest lucru se întîmplă numai prin reluarea sau repetarea întregului proces. Dacă vînd un cuarter de grîu cu 3 l. st. şi cu aceste 3 l. st. cumpăr îmbrăcăminte, aceste 3 l. st. sînt definitiv cheltuite. Nu mai am nimic de-a face cu ele. Ele aparţin negustorului de îmbrăcăminte. Dacă vînd un al doilea cuarter de grîu, banii se întorc la mine, dar nu ca urmare a primei tranzacţii, ci ca urmare a repetării ei. Banii pleacă din nou de la mine atunci cînd duc această a doua tranzacţie pînă la capăt, cumpărînd din nou. În circulaţia M — B — M, cheltuirea banilor nu are nici o legătură cu întoarcerea lor. În B — M — B însă, întoarcerea banilor este determinată de însuşi felul în care ei au fost cheltuiţi. Dacă nu a avut loc această întoarcere, operaţia nu a reuşit, adică procesul a fost întrerupt fără să fi fost încheiat, întrucît lipseşte a doua fază a sa, şi anume vînzarea, care completează şi încheie cumpărarea.

Circuitul M — B — M are ca punct de plecare o marfă şi se încheie cu altă marfă, care iese din sfera circulaţiei şi intră în sfera consumului. Scopul final al acestui circuit este deci consumul, satisfacerea trebuinţelor, într-un cuvînt valoarea de întrebuinţare. Dimpotrivă, circuitul B — M — B porneşte de la extremitatea bani şi se întoarce, în cele din urmă, la aceeaşi extremitate. Mobilul şi scopul său determinant este deci însăşi valoarea de schimb.

În circulaţia de mărfuri simplă ambele extremităţi au aceeaşi formă economică. Ambele sînt mărfuri. Ele sînt şi mărfuri cu aceeaşi mărime a valorii. Dar ele sînt valori de întrebuinţare calitativ diferite, de pildă grîu şi îmbrăcăminte. Schimbul de produse, schimbul diferitelor substanţe în care se exprimă munca socială constituie aici conţinutul procesului. Altfel stau lucrurile în circulaţia B — M — B. La prima vedere ea pare lipsită de conţinut, dat fiind caracterul ei tautologic. Ambele extremităţi au aceeaşi formă economică. Ambele sînt bani, aşadar nu sînt valori de întrebuinţare calitativ diferite, tocmai pentru că banii sînt forma modificată a mărfurilor în care valorile lor de întrebuinţare specifice au dispărut. A schimba 100 l. st. contra bumbac şi a schimba apoi din nou acelaşi bumbac contra 100 l.st., adică a schimba pe o cale ocolită bani contra bani, un lucru contra aceluiaşi lucru, pare o operaţie pe cît de absurdă, pe atît de inutilă⁴⁾. O sumă de bani nu se poate deosebi în general de altă sumă de bani decît prin mărimea ei. Aşadar, procesul B — M — B nu-şi datoreşte conţinutul unei deosebiri calitative între extremităţile sale, căci ambele sînt bani, ci deosebirii cantitative dintre acestea. La sfîrşit, din circulaţie sînt scoşi mai mulţi bani decît au fost aruncaţi la început. Bumbacul cumpărat cu 100 l. st. este revîndut, de pildă, cu 100 + 10 l. st., adică cu 110 l. st. Forma completă a acestui proces este deci B — M — B', B' fiind = B + ΔB, adică este egal cu suma de bani avansată la început, plus un increment. Acest increment sau excedent peste valoarea iniţială îl numesc plusvaloare (surplus value). Valoarea avansată iniţial nu este numai conservată înăuntrul circulaţiei, dar ea îşi schimbă în cadrul acesteia mărimea, adăugîndu-şi o plusvaloare, adică creşte. Această mişcare o transformă în capital.

Este posibil, ce-i drept, ca şi în M — B — M cele două extremităţi M şi M, de pildă grîul şi îmbrăcămintea, să fie din punct de vedere cantitativ valori diferite. Se poate ca ţăranul să-şi vîndă grîul peste valoarea lui sau să cumpere îmbrăcămintea sub valoarea ei. Se poate ca el, la rîndul lui, să fie înşelat de către negustorul de haine. Dar pentru această formă de circulaţie asemenea diferenţe de valoare sînt pur întîmplătoare. Ea nu-şi pierde importanţa şi sensul, aşa cum se întîmplă în procesul B — M — B, dacă cele două extremităţi, de pildă grîul şi hainele, sînt echivalente. Dimpotrivă, valoarea lor egală este aici o condiţie a desfăşurării normale a procesului.

Repetarea sau reînnoirea procesului vînzare pentru cumpărare îşi găseşte, ca şi acest proces însuşi, măsura şi sensul în scopul final aflat în afara procesului, adică în consum, în satisfacerea anumitor trebuinţe. În procesul cumpărare pentru vînzare, dimpotrivă, începutul şi sfîrşitul sînt identice, şi anume bani, valoare de schimb, şi chiar prin acest fapt mişcarea este nesfîrşită. Este adevărat că B s-a transformat în B + ΔB, că cele 100 l. st. s-au transformat în 100 + 10. Dar, privite numai din punct de vedere calitativ, cele 110 l. st. sînt acelaşi lucru ca şi cele 100 l. st., adică bani. Şi privite din punct de vedere cantitativ, cele 110 l. st. sînt o sumă de valoare limitată, ca şi cele 100 l. st. Dacă cele 110 l. st. ar fi cheltuite ca bani, ele şi-ar pierde rolul. Ele ar înceta de a mai fi capital. Retrase din circulaţie, ele se pietrifică sub formă de tezaur şi nu mai sporesc cu nici un farthing, chiar dacă ar sta pînă în ziua de apoi. Dacă este vorba deci de valorificarea valorii, necesitatea de valorificare este aceeaşi pentru 110 l. st. ca şi pentru 100 l. st., întrucît amîndouă sînt expresii limitate ale valorii de schimb, avînd amîndouă aceeaşi menire, anume de a se apropia de avuţia absolută prin creşterea mărimii lor. Este adevărat că, pentru un moment, valoarea de 100 l. st. avansată iniţial se deosebeşte de plusvaloarea de 10 l. st., care i se adaugă în circulaţie, dar această deosebire dispare imediat. La sfîrşitul procesului nu apare într-o parte valoarea iniţială de 100 l. st. şi în cealaltă parte plusvaloarea de 10 l. st. Apare o singură valoare de 110 l. st., care se află exact în aceeaşi formă aptă pentru a putea începe procesul de valorificare ca şi cele 100 l. st. iniţiale. La capătul mişcării banii apar ca un nou început al ei⁵⁾. Sfîrşitul fiecărui circuit în care se efectuează cumpărarea pentru vînzare formează astfel de la sine începutul unui nou circuit. Circulaţia de mărfuri simplă — vînzarea pentru cumpărare — serveşte drept mijloc pentru realizarea scopului final situat în afara circulaţiei, anume însuşirea de valori de întrebuinţare, satisfacerea trebuinţelor. Dimpotrivă, circulaţia banilor sub formă de capital este un scop în sine, căci numai înăuntrul acestei mişcări mereu reînnoite se realizează creşterea valorii. Mişcarea capitalului este de aceea nelimitată⁶⁾.

În calitate de exponent conştient al acestui proces, posesorul de bani devine capitalist. Persoana lui, sau, mai exact, buzunarul lui, este punctul din care pleacă şi la care se întorc banii. Conţinutul obiectiv al acestei circulaţii — sporirea valorii — constituie scopul subiectiv urmărit de el, şi numai în măsura în care însuşirea progresivă a avuţiei abstracte este singurul mobil al operaţiilor sale funcţionează el în calitate de capitalist, adică în calitate de capital personificat, dotat cu voinţă şi cu conştiinţă. De aceea valoarea de întrebuinţare nu trebuie considerată niciodată ca fiind scopul nemijlocit urmărit de capitalist⁷⁾. De asemenea, scopul lui nu este cîştigul izolat, ci cîştigul, mişcarea necontenită a acestuia⁸⁾. Această tendinţă de îmbogăţire absolută, această goană nebună după valoare⁹⁾ îi este comună capitalistului şi tezaurizatorului, dar în timp ce tezaurizatorul nu este decît un capitalist nebun, capitalistul este un tezaurizator raţional. Sporirea neîncetată a valorii, sporire pe care tezaurizatorul încearcă s-o înfăptuiască salvînd¹⁰⁾ banii de la primejdiile circulaţiei, capitalistul, mai deştept, o obţine aruncîndu-i mereu în circulaţie^10a).

Formele independente, formele bani, pe care le îmbracă valoarea mărfurilor în cadrul circulaţiei simple, nu fac decît să mijlocească schimbul de mărfuri şi dispar în rezultatul final al mişcării. În circulaţia B — M — B, dimpotrivă, atît marfa cît şi banii funcţionează doar ca nişte moduri de existenţă diferite ale valorii înseşi, banii fiind modul ei de existenţă general, iar marfa modul ei special, sau, ca să spunem aşa, deghizat¹¹⁾. Valoarea trece mereu dintr-o formă în alta, fără a se pierde în aceasta mişcare, şi se transformă astfel într-un factor automat. Dacă fixăm diferitele forme de manifestare pe care valoarea care se valorifică le ia în mod alternativ în circuitul vieţii sale, obţinem următoarele definiţii: capitalul este bani, capitalul este marfă¹²⁾. De fapt însă valoarea devine aici factorul activ al unui proces în care, prin alternarea continuă a formelor bani şi marfă, ea îşi schimbă propria ei mărime, se îndepărtează, ca plusvaloare, de sine însăşi ca valoare iniţială, se autovalorifică. Căci mişcarea în care ea îşi adaugă plusvaloare este mişcarea ei proprie; valorificarea ei este, aşadar, o autovalorificare. Ea a căpătat calitatea ocultă de a crea valoare pentru că este valoare. Ea naşte pui vii sau cel puţin face ouă de aur.

Ca factor activ al unui asemenea proces, în care valoarea îmbracă şi dezbracă alternativ forma bani şi forma marfă, conservîndu-se însă şi mărindu-se în această alternare, ea are nevoie, în primul rînd, de o formă independentă, în care să se constate identitatea ei cu sine însăşi. Şi această formă ea o posedă numai în bani. Banii constituie deci punctul de plecare şi punctul final al oricărui proces de valorificare. Au fost 100 l. st., acum sînt 110 l. st. etc. Dar banii înşişi nu sînt aici decît una din formele valorii, căci aceasta are două forme. Dacă nu iau forma de marfă, banii nu devin capital. Prin urmare, banii nu se află aici într-un raport ostil faţă de marfă, ca în cazul tezaurizării. Capitalistul ştie că toate mărfurile, indiferent de aspect şi de miros, sînt, potrivit şi credinţei şi adevărului, bani, prin însăşi esenţa lor, adevăraţi evrei circumcişi, şi că, în plus, ele sînt mijloace miraculoase pentru a face din bani mai mulţi bani.

Dacă în circulaţia simplă valoarea mărfurilor dobîndeşte faţă de valoarea lor de întrebuinţare cel mult forma independentă a banilor, ea apare aici deodată ca o substanţă aflată într-un proces de automişcare pentru care marfa şi banii nu sînt amîndouă decît simple forme. Mai mult. În loc de a exprima raportul între mărfuri, ea intră acum, ca să spunem aşa, într-un raport privat cu sine însăşi. Ca valoare iniţială, ea se deosebeşte de sine însăşi ca plusvaloare, aşa cum dumnezeu-tatăl se deosebeşte de sine însuşi ca dumnezeu-fiul, deşi ambii sînt de aceeaşi vîrstă şi formează de fapt o singură persoană. Numai prin plusvaloarea de 10 l. st. cele 100 l. st. avansate devin capital, şi imediat ce au devenit capital, imediat ce a fost creat fiul şi prin fiu tatăl, deosebirea dispare din nou şi amîndouă sînt una, 110 l. st.

Valoarea devine astfel valoare în automişcare, bani în automişcare, şi ca atare capital. Ea provine din sfera circulaţiei, se întoarce în sfera circulaţiei, se menţine şi se multiplică în ea, se întoarce sporită din ea şi reia mereu acelaşi circuit¹³⁾. B — B', bani ce nasc bani — money which begets money —, aşa au caracterizat capitalul primii lui interpreţi, mercantiliştii.

A cumpăra pentru a vinde, sau, mai exact, a cumpăra pentru a vinde mai scump, B — M — B', pare a fi, la prima vedere, o formă proprie doar unei categorii de capital, capitalului comercial. Dar şi capitalul industrial este bani care se transformă în marfă şi care se retransformă în mai mulţi bani prin vînzarea mărfii. Anumite acte care ar putea să aibă loc între cumpărare şi vînzare în afara sferei circulaţiei nu schimbă cu nimic această formă a mişcării. În sfîrşit, în capitalul purtător de dobîndă, circulaţia B — M — B' se prezintă prescurtată, ea se prezintă în rezultatul ei, fără veriga intermediară, în stil lapidar, ca să spunem aşa, sub forma B — B', bani egali cu bani mai mulţi, ca valoare care este mai mare decît ea însăşi.

Aşadar, B — M — B' este într-adevăr formula generală a capitalului, aşa cum apare el nemijlocit în sfera circulaţiei.

2. Contradicţiile formulei generale

Forma de circulaţie în care banii se transformă în capital contrazice toate legile expuse mai înainte cu privire la natura mărfii, a valorii, a banilor şi a circulaţiei însăşi. Ceea ce deosebeşte această circulaţie de circulaţia de mărfuri simplă este succesiunea inversă a aceloraşi două procese opuse, vînzarea şi cumpărarea. Dar prin ce minune această deosebire pur formală poate să schimbe însăşi natura acestor procese?

Mai mult. Inversarea aceasta nu există decît pentru una din cele trei părţi contractante care fac comerţ una cu alta. În calitate de capitalist, eu cumpăr marfă de la A şi o revînd lui B, în timp ce, ca simplu posesor de marfă, eu vînd marfă lui B şi apoi cumpăr marfă de la A. Pentru contractanţii A şi B această deosebire nu există. Ei nu apar decît în calitate de cumpărător sau de vînzător de marfă. În ceea ce mă priveşte, eu mă opun lor, de fiecare dată, ca simplu posesor de bani sau ca posesor de marfă, ca simplu vînzător sau cumpărător. În cele două serii de tranzacţii, stau în faţa uneia din aceste persoane numai în calitate de cumpărător, iar în faţa celeilalte numai în calitate de vînzător, în faţa uneia numai în calitate de bani, în faţa celeilalte numai în calitate de marfă, pentru nici una dintre ele însă eu nu sînt capital sau capitalist, sau reprezentant al unui lucru care ar fi mai mult decît bani sau marfă, sau care ar putea produce alte efecte decît cele ale banilor sau ale mărfii. Pentru mine, cumpărarea de la A şi vînzarea către B constituie o succesiune. Dar legătura dintre aceste două acte nu există decît pentru mine. Pe A nu-l interesează tranzacţia mea cu B, pe B nu-l interesează tranzacţia mea cu A. Dacă aş vrea, de pildă, să le explic meritul deosebit pe care îl am inversînd succesiunea, ei mi-ar dovedi că eu greşesc în ceea ce priveşte succesiunea însăşi şi că tranzacţia totală n-a început cu o cumpărare şi nu s-a terminat cu o vînzare, ci, invers, a început cu o vînzare şi s-a încheiat cu o cumpărare. Într-adevăr, primul meu act, cumpărarea, a fost din punctul de vedere al lui A o vînzare, iar al doilea act al meu, vînzarea, a fost din punctul de vedere al lui B o cumpărare. Mai mult, A şi B vor declara că întreaga succesiune a fost inutilă, o simplă scamatorie. A îşi va vinde marfa direct lui B, iar B o va cumpăra direct de la A. În felul acesta, întreaga tranzacţie se reduce la un act unilateral al obişnuitei circulaţii de mărfuri, fiind din punctul de vedere al lui A o simplă vînzare, iar din punctul de vedere al lui B o simplă cumpărare. Prin inversarea succesiunii nu am trecut deci dincolo de sfera circulaţiei de mărfuri simplă; de aceea trebuie să vedem dacă, prin natura ei, aceasta permite valorificarea valorilor care intră în ea şi deci formarea plusvalorii.

Să luăm procesul de circulaţie într-o formă în care el se prezintă ca un simplu schimb de mărfuri. Această formă există în toate cazurile în care ambii posesori de marfă cumpără mărfuri unul de la celălalt şi balanţa creanţelor lor reciproce în bani se echilibrează în ziua plăţii. Banii servesc aici doar ca bani de calcul; ei exprimă valorile mărfurilor în preţurile lor, dar nu se opun mărfurilor obiectual. În măsura în care este vorba de valoare de întrebuinţare, este clar că ambele părţi care încheie schimbul pot cîştiga. Ambele părţi înstrăinează mărfuri care le sînt inutile ca valori de întrebuinţare şi primesc mărfuri de care au nevoie. Şi este posibil ca acest avantaj să nu fie singurul. A, care vinde vin şi cumpără cereale, produce poate mai mult vin decît ar putea produce cultivatorul de cereale B în acelaşi timp de muncă, iar cultivatorul de cereale B produce în acelaşi timp de muncă mai multe cereale decît ar putea produce podgoreanul A. A obţine astfel, pentru aceeaşi valoare de schimb, mai multe cereale şi B mai mult vin decît ar obţine fiecare dintre ei dacă ar trebui să producă singur pentru sine, fără a face schimb, şi vin şi cereale. În ceea ce priveşte valoarea de întrebuinţare se poate spune deci că „schimbul este o tranzacţie în care cîştiga ambele părţi“¹⁴⁾. Altfel stau lucrurile cu valoarea de schimb.

„O persoană care are vin mult dar nu are cereale negociază cu altă persoană care are multe cereale şi nu are vin; între ele se efectuează un schimb de cereale în valoare de 50 contra unei valori de 50 exprimată în vin. Acest schimb nu reprezintă o creştere a valorii de schimb nici pentru unul, nici pentru celălalt, căci încă înaintea schimbului fiecare dintre ei poseda o valoare egală cu aceea pe care a obţinut-o datorită acestei operaţii“¹⁵⁾.

Lucrurile nu se schimbă cu nimic prin faptul că banii se intercalează ca mijloc de circulaţie între mărfuri şi că deci actul cumpărării se separă palpabil de cel al vînzării¹⁶⁾. Valoarea mărfurilor este reprezentată în preţurile lor înainte ca acestea să intre în circulaţie; ea este deci o premisă, şi nu un rezultat al circulaţiei¹⁷⁾.

Privind procesul în mod abstract, adică lăsînd la o parte împrejurările care nu decurg din legile imanente ale circulaţiei de mărfuri simple, în această circulaţie nu se petrece, în afară de înlocuirea unei valori de întrebuinţare cu alta, nimic altceva decît o metamorfoză, o simplă schimbare a formei mărfii. Aceeaşi valoare, adică aceeaşi cantitate de muncă socială materializată, rămîne în mîna aceluiaşi posesor de marfă, la început sub forma mărfii sale, apoi sub forma banilor în care marfa a fost transformată şi, în sfîrşit, sub forma mărfii în care banii s-au transformat din nou. Această schimbare a formei nu conţine în sine o schimbare a mărimii valorii. Schimbarea pe care o suferă în acest proces valoarea mărfii însăşi nu este decît o schimbare a formei bani a ei. Ea există la început ca preţ al mărfii oferite spre vînzare, apoi ca sumă de bani, care însă a fost deja exprimată în preţ, şi, în sfîrşit, ca preţ al unei mărfi echivalente. Această schimbare a formei implică tot atît de puţin o schimbare a mărimii valorii, ca şi schimbarea unei bancnote de 5 l. st. în sovereigni, jumătăţi de sovereigni şi şilingi. Prin urmare, în măsura în care circulaţia mărfii nu determină decît o schimbare a formei valorii acesteia, ea determină, în cazul cînd fenomenul se produce în formă pură, un schimb de echivalente. Chiar şi economia vulgară, cu toate că nici măcar n-are idee ce este valoarea, presupune, ori de cîte ori analizează, în felul ei, fenomenul in forma sa pură, că cererea şi oferta se acoperă, adică că influenţa lor, în general, se anulează. Prin urmare, dacă în ceea ce priveşte valoarea de întrebuinţare cele două persoane care fac schimb pot cîştiga, în ceea ce priveşte valoarea de schimb ele nu pot cîştiga amîndouă. Aici se aplică mai curînd principiul „unde e egalitate, nu e cîştig“¹⁸⁾. E drept că mărfurile pot fi vîndute la preţuri care se abat de la valorile lor, dar această abatere apare ca o violare a legii schimbului de mărfuri¹⁹⁾. În forma sa pură acest schimb este un schimb de echivalente; el nu este deci un mijloc de sporire a valorii²⁰⁾.

Încercările de a înfăţişa circulaţia mărfurilor ca o sursă de plusvaloare ascund deci, de obicei, un quid pro quo, o confuzie între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Condillacⁱ⁾ spune, de pildă:

„Este greşită concepţia că în cadrul schimbului de mărfuri s-ar schimba o valoare egală cu o altă valoare egală. Dimpotrivă, fiecare dintre cei doi contractanţi dă întotdeauna o valoare mai mică pentru una mai mare... Dacă într-adevăr s-ar schimba întotdeauna valori egale, nici una din părţile contractante n-ar putea să realizeze un cîştig. Or, amîndouă cîştiga sau ar trebui cel puţin să cîştige. De ce? Valoarea lucrurilor există numai în raport cu trebuinţele noastre. Ceea ce pentru unul reprezintă mai mult, pentru celălalt reprezintă mai puţin, şi invers... Nu se poate presupune că oferim spre vînzare lucruri necesare consumului nostru. Vrem să cedăm un lucru care ne este inutil, pentru a obţine unul care ne este util; vrem să dăm mai puţin, pentru a obţine mai mult... Era firesc să se creadă că în cadrul schimbului se dă o valoare egală pentru o altă valoare egală ori de cîte ori fiecare din lucrurile schimbate era egal ca valoare cu aceeaşi cantitate de bani... Dar mai trebuie să se aibă în vedere şi un alt aspect; se pune problema: nu cumva noi amîndoi schimbăm un surplus contra unui lucru necesar?“²¹⁾

După cum vedem, Condillac nu numai că confundă valoarea de întrebuinţare cu valoarea de schimb, dar atribuie, în mod de-a dreptul pueril, unei societăţi cu o producţie de mărfuri dezvoltată o stare în care producătorul produce singur pentru sine mijloacele de subzistenţă, aruncînd în circulaţie numai ceea ce depăşeşte propriile sale trebuinţe, numai surplusul²²⁾. Cu toate acestea, argumentul lui Condillac este repetat adesea şi de unii economişti moderni, mai ales atunci cînd este vorba de a prezenta forma dezvoltată a schimbului de mărfuri, comerţul, ca producător de plusvaloare. 

„Comerţul — se spune, de pildă — adaugă produselor valoare, căci aceleaşi produse au mai multă valoare în mîna consumatorului decît în mîna producătorului; de aceea, comerţul trebuie privit strict (strictly) ca un act de producţie“²³⁾.

Dar mărfurile nu sînt plătite de două ori, o dată ca valoare de întrebuinţare şi a doua oară ca valoare. Şi dacă valoarea de întrebuinţare a mărfii este mai utilă cumpărătorului decît vînzătorului, în schimb forma bani a ei îi este mai utilă vînzătorului decît cumpărătorului. Dacă n-ar fi aşa, de ce ar vinde-o? S-ar putea deci spune la fel de bine că, în sens strict (strictly), cumpărătorul îndeplineşte un „act de producţie“ atunci cînd transformă, de pildă, ciorapii comerciantului în bani.

Dacă se schimbă mărfuri sau mărfuri şi bani de aceeaşi valoare de schimb, adică dacă se schimbă echivalente, este evident că nici una din părţi nu scoate din circulaţie mai multă valoare decît a aruncat în ea. În acest caz nu se formează plusvaloare. În forma sa pură procesul circulaţiei mărfurilor determină schimb de echivalente. În realitate însă lucrurile nu se petrec în formă pură. Să presupunem de aceea un schimb de neechivalente.

În orice caz, pe piaţa de mărfuri se opun unii altora numai posesorii de marfă, iar puterea pe care aceste persoane o exercită una asupra alteia nu este decît puterea mărfurilor lor. Deosebirea materială dintre mărfuri este baza materială a schimbului, ea determină interdependenţa posesorilor de marfă, deoarece nici unul din ei nu deţine obiectul propriei sale trebuinţe şi fiecare din ei deţine obiectul trebuinţei celuilalt. În afară de această deosebire materială dintre valorile de întrebuinţare ale mărfurilor nu mai există decît o singură deosebire între ele, deosebirea dintre forma lor naturală şi forma lor transformată, deosebirea dintre marfă şi bani. În felul acesta posesorii de marfă se deosebesc între ei numai ca vînzători, posesori de marfă, şi ca cumpărători, posesori de bani.

Să admitem însă că în virtutea unui privilegiu inexplicabil vînzătorul este în stare să-şi vîndă marfa peste valoarea ei, cu 110, atunci cînd valoarea ei este numai de 100, deci cu un adaos nominal la preţ de 10%. Vînzătorul încasează, aşadar, o plusvaloare de 10. Dar după ce a fost vînzător, el devine cumpărător. Un al treilea posesor de marfă îl întîmpină acum ca vînzător şi se bucură, la rîndul lui, de privilegiul de a vinde marfa cu 10% mai scump. Omul nostru a cîştigat 10 în calitate de vînzător, pentru ca să piardă 10 în calitate de cumpărător²⁴⁾. De fapt, rezultatul este că toţi posesorii de marfă îşi vînd unul altuia mărfurile cu 10% peste valoarea lor, ceea ce este absolut la fel ca şi cum ei şi-ar vinde mărfurile la valoarea lor. Un asemenea adaos nominal general la preţurile mărfurilor are acelaşi efect pe care l-ar avea, de pildă, o apreciere a valorii mărfurilor în argint în loc de aur. Denumirile monetare, adică preţurile mărfurilor, ar spori, dar raporturile dintre valorile lor ar rămîne neschimbate.

Să presupunem, dimpotrivă, că cumpărătorul ar avea privilegiul de a cumpăra mărfurile sub valoarea lor. Aici nu mai este de loc necesar să amintim că, la rîndul lui, cumpărătorul devine vînzător. El a fost vînzător înainte de a fi devenit cumpărător. El a pierdut 10% în calitate de vînzător înainte de a cîştiga 10% în calitate de cumpărător²⁵⁾. Şi aici totul rămîne neschimbat.

Formarea plusvalorii, şi deci transformarea banilor în capital, nu poate fi explicată nici prin aceea că vînzătorii vînd mărfurile peste valoarea lor şi nici prin aceea că cumpărătorii le cumpără sub valoarea lor²⁶⁾.

Problema nu este nicidecum simplificată prin introducerea unor elemente străine, dacă, de pildă, spunem, aşa cum spune colonelul Torrensⁱ⁾:

„Cererea efectivă constă în putinţa şi înclinaţia (!) consumatorilor de a da pentru mărfuri, prin schimb direct sau prin schimb mijlocit, o parte din componentele capitalului mai mare decît costul producţiei mărfurilor“²⁷⁾.

În circulaţie producătorii şi consumatorii se opun unii altora numai în calitate de vînzători şi de cumpărători. A pretinde că plusvaloarea producătorului rezultă din aceea că consumatorii plătesc marfa peste valoarea ei nu înseamnă decît a masca teza elementară potrivit căreia posesorul de marfă are, în calitate de vînzător, privilegiul de a vinde mai scump. Vînzătorul şi-a produs el însuşi marfa sau îl reprezintă pe producătorul ei, dar şi cumpărătorul a produs el însuşi marfa pe care o reprezintă banii săi, sau el reprezintă pe producătorul mărfii. Prin urmare, un producător se opune altui producător. Ceea ce-i deosebeşte este faptul că unul cumpără şi celălalt vinde. Nu facem nici un pas înainte dacă admitem că, sub numele de producător, posesorul de marfă îşi vinde marfa peste valoarea ei, şi că, sub numele de consumator, o plăteşte mai scump²⁸⁾.

Adepţii consecvenţi ai iluziei că plusvaloarea rezultă dintr-un adaos nominal la preţurile mărfurilor sau dintr-un privilegiu al vînzătorului de a vinde marfa mai scump presupun, aşadar, existenţa unei clase care nu face decît să cumpere fără să vîndă, care deci nu face decît să consume fără să producă. Din punctul de vedere al circulaţiei simple, punctul de vedere la care am ajuns acum, existenţa unei asemenea clase nu poate fi încă explicată. Dar să anticipăm. Această clasă care cumpără neîncetat trebuie să primească încontinuu bani chiar de la posesorii de marfă, şi anume fără schimb, în mod gratuit, în virtutea unui drept sau prin forţă. A vinde acestei clase mărfurile peste valoarea lor nu înseamnă decît a redobîndi o parte din banii daţi gratuit²⁹⁾. Astfel oraşele din Asia Mică plăteau Romei antice un tribut anual în bani. Cu aceşti bani Roma cumpăra de la ele mărfuri şi le cumpăra mai scump. Cei din Asia Mică îi înşelau pe romani, căci luau de la cotropitorii lor, prin intermediul comerţului, o parte din tributul plătit. Totuşi locuitorii Asiei Mici erau cei înşelaţi, căci mărfurile li se plăteau cu propriii lor bani. Aceasta nu este o metodă de îmbogăţire sau de creare a plusvalorii.

Să rămînem deci în limitele schimbului de mărfuri, în care vînzătorii sînt cumpărători, iar cumpărătorii vînzători. Dificultatea pe care o întîmpinăm provine poate din faptul că am considerat persoanele ca simple categorii personificate, şi nu ca indivizi.

Se poate întîmpla ca posesorul de marfă A să fie destul de abil pentru a-i trage pe sfoară pe colegii săi B sau C, fără ca aceştia să-şi poată lua revanşa, oricît ar voi ei s-o facă. A îi vinde vin lui B în valoare de 40 l. st. şi primeşte în schimb cereale în valoare de 50 l. st. A şi-a transformat cele 40 l. st. în 50 l. st., a făcut bani mai mulţi din bani mai puţini şi şi-a transformat marfa în capital. Să privim lucrurile mai îndeaproape. Înainte de schimb am avut de 40 l. st. vin în mîna lui A şi de 50 l. st. cereale în mîna lui B; valoare totală: 90 l. st. După schimb avem aceeaşi valoare totală de 90 l. st. Valoarea aflată în circulaţie nu s-a mărit nici măcar cu un atom; s-a schimbat modul în care ea este repartizată între A şi B. Într-o parte apare ca plusvaloare ceea ce în cealaltă parte este minusvaloare. Ceea ce apare într-o parte ca un plus este în cealaltă parte un minus. Aceeaşi schimbare s-ar fi petrecut dacă, fără forma camuflată a schimbului, A i-ar fi furat pur şi simplu lui B 10 l. st. Este evident că suma valorilor aflate în circulaţie nu poate fi sporită printr-o schimbare în modul lor de repartizare, la fel cum un evreu nu măreşte cantitatea de metale nobile dintr-o ţară vînzînd un farthing de pe vremea reginei Anaⁱ⁾ pentru o guinee. Întreaga clasă a capitaliştilor dintr-o ţară nu se poate îmbogăţi înşelîndu-se pe sine însăşi³⁰⁾.

Prin urmare, orice am face, rezultatul rămîne acelaşi. Dacă se schimbă echivalente, nu se naşte plusvaloare; dacă se schimbă nonechivalente, tot nu se naşte plusvaloare³¹⁾. Circulaţia sau schimbul de mărfuri nu creează valoare³²⁾.

Se va înţelege, astfel, de ce în această analiză a formei fundamentale a capitalului, a formei în care el determină organizarea economică a societăţii moderne, formele populare şi, ca să spunem aşa, antediluviene ale lui, capitalul comercial şi capitalul cămătăresc, sînt deocamdată lăsate deoparte.

În capitalul comercial propriu-zis, forma B — M — B': a cumpăra pentru a vinde mai scump, apare în modul cel mai pur. Pe de altă parte, întreaga mişcare a sa se efectuează în sfera circulaţiei. Întrucît însă transformarea banilor în capital, formarea plusvalorii, nu se poate explica prin circulaţia ca atare, capitalul comercial apare imposibil în măsura în care se schimbă echivalente³³⁾; de aceea el poate fi dedus numai din înşelarea bilaterală a producătorilor de mărfuri, a celor care cumpără şi a celor care vînd, de către comerciantul parazitar, care se intercalează între ei. În acest sens Franklinⁱ⁾ spune: „Războiul este jaf, iar comerţul înşelăciune“³⁴⁾. Pentru a explica valorificarea capitalului comercial altfel decît prin simpla înşelare a producătorilor de mărfuri este nevoie de o serie lungă de verigi intermediare, care lipsesc deocamdată cu totul aici, unde singura noastră premisă o constituie circulaţia de mărfuri şi momentele ei simple.

Ceea ce am spus despre capitalul comercial este valabil într-o măsură şi mai mare pentru capitalul cămătăresc. La capitalul comercial extremităţile, adică banii aruncaţi pe piaţă şi banii valorificaţi, retraşi de pe piaţă, sînt cel puţin mediate de cumpărări şi vînzare, de procesul circulaţiei. La capitalul cămătăresc forma B — M — B' este redusă direct, fără nici o verigă mediatoare la extremităţile B — B', bani care se schimbă pe bani mai mulţi, o formă care contrazice însăşi natura banilor şi care este deci inexplicabilă din punctul de vedere al schimbului de mărfuri. De aceea Aristotelⁱ⁾ spune: 

„Chrematistica este de două feluri, unul aparţinînd comerţului, iar celălalt economiei; aceasta din urmă este necesară şi demnă de laudă, pe cînd cea dintîi este bazată pe circulaţie şi cu drept cuvînt condamnată (căci ea se întemeiază nu pe natura lucrurilor, ci pe înşelare reciprocă); iată de ce cămătăria este considerată pe bună dreptate odioasă, pentru că aici banii înşişi sînt izvorul cîștigului şi nu sînt întrebuinţaţi în scopul pentru care au fost inventaţi. Căci ei au fost făcuţi în vederea schimbului de mărfuri; dobînda însă face din bani bani mai mulţi. De aici şi numele ei“ („τόκος“ înseamnă şi „dobîndă“ şi „progenitură“). „Căci progeniturile se aseamănă cu cei care le-au născut. Dobînda însă nu este decît bani din bani, aşa că, din toate modurile de a cîştiga, acesta este cel mai contrar naturii“³⁵⁾.

În decursul analizei noastre vom constata că atît capitalul purtător de dobîndă cît şi capitalul comercial sînt forme derivate, şi vom vedea, totodată, de ce, din punct de vedere istoric, ele apar înaintea formei fundamentale moderne a capitalului.

Am văzut că plusvaloarea nu poate să provină din circulaţie; prin urmare, ca ea să apară trebuie să se producă în afara circulaţiei ceva ce nu este vizibil în interiorul ei³⁶⁾. Dar poate oare plusvaloarea să provină din altă parte decît din circulaţie? Circulaţia este suma tuturor relaţiilor de schimb dintre posesorii de marfă. În afara circulaţiei, posesorul de marfă se raportează doar la propria sa marfă. În ceea ce priveşte valoarea mărfii, acest raport se reduce la aceea că marfa unei persoane date conţine o anumită cantitate din munca sa proprie, măsurată potrivit unor legi sociale determinate. Această cantitate de muncă îşi găseşte expresia în mărimea valorii pe care o are marfa, şi întrucît mărimea valorii se exprimă în bani de calcul, cantitatea de muncă îşi găseşte expresia în preţul mărfii, de pildă de 10 l. st. Dar munca posesorului de marfă nu se exprimă în valoarea mărfii plus un excedent peste valoarea acestora, nu se exprimă într-un preţ de 10 care să fie în acelaşi timp un preţ de 11, într-o valoare care să fie mai mare decît ea însăşi. Prin munca sa, posesorul de marfă poate să creeze valori, dar nu valori care să se valorifice ele însele. El poate spori valoarea unei mărfi, adăugind, prin munca nouă, o valoare nouă unei valori existente, de pildă făcînd din piele cizme. Aceeaşi substanţă are acum o valoare mai mare, deoarece conţine o cantitate mai mare de muncă. Cizma are deci o valoare mai mare decît pielea, dar valoarea pielii a rămas aceeaşi. Ea nu s-a valorificat, nu şi-a adăugat o plusvaloare în decursul confecţionării cizmei. Prin urmare producătorul de mărfuri nu poate să valorifice valoarea şi deci să transforme bani sau marfă în capital, în afara sferei circulaţiei, fără să intre în contact cu alţi posesori de marfă.

Aşadar, capitalul nu poate să provină din circulaţie şi de asemenea nu poate să apară în afara circulaţiei. El trebuie să provină din circulaţie şi totodată să nu provină din ea.

Am obţinut astfel un dublu rezultat.

Transformarea banilor în capital trebuie demonstrată pe baza legilor imanente ale schimbului de mărfuri, luîndu-se ca punct de plecare schimbul de echivalente³⁷⁾. Posesorul nostru de bani, care nu mai există decît sub forma crisalidei de capitalist, trebuie să cumpere mărfurile la valoarea lor, să le vîndă la valoarea lor şi totuşi să obţină la sfîrşitul procesului mai multă valoare decît a aruncat în el. Transformarea sa în fluture trebuie să aibă loc în sfera circulaţiei şi nu trebuie să aibă loc în sfera circulaţiei. Iată condiţiile problemei. Hic Rhodos, hic saltă!⁶³

3. Cumpărarea şi vînzarea forţei de muncă

Modificarea valorii banilor care urmează să se transforme în capital nu poate să se producă chiar în aceşti bani, căci ca mijloc de cumpărare şi ca mijloc de plată ei nu fac decît să realizeze preţul mărfurilor cumpărate cu ei sau plătite cu ei, în timp ce, rămînînd în forma lor proprie, ei sînt, ca să spunem aşa, doar valoare pietrificată, a cărei mărime nu se schimbă³⁸⁾. De asemenea, modificarea nu poate rezulta din al doilea act al circulaţiei, din revînzarea mărfii, căci acest act nu face decît să transforme marfa din forma ei naturală din nou în forma bani. Prin urmare, se modifică marfa cumpărată în primul act B — M, şi nu valoarea ei, deoarece se schimbă echivalente, iar mărfurile se plătesc la valoarea lor. Modificarea nu poate să provină deci decît din valoarea de întrebuinţare ca atare, adică din consumarea mărfii. Pentru a scoate valoare din consumarea unei mărfi, posesorul nostru de bani ar trebui să fie atît de norocos, încît să descopere în sfera circulaţiei, adică pe piaţă, o marfă a cărei valoare de întrebuinţare să aibă ea însăşi însuşirea specifică de a fi sursă de valoare, o marfă a cărei consumare efectivă să constituie, aşadar, materializare de muncă, deci creare de valoare. Şi posesorul de bani găseşte pe piaţă o asemenea marfă specifică — capacitatea de muncă sau forţa de muncă.

Prin forţă de muncă sau capacitate de muncă se înţelege totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale pe care le posedă organismul, personalitatea vie a omului, şi pe care omul le pune în funcţiune atunci cînd produce valori de întrebuinţare de un fel oarecare.

Dar pentru ca posesorul de bani să găsească forţa de muncă sub formă de marfă pe piaţă, trebuie să fie îndeplinite diferite condiţii. Schimbul de mărfuri ca atare nu implică alte relaţii de dependenţă decît cele care rezultă din propria sa natură. Pornind de la această premisă, forţa de muncă poate să apară pe piaţă ca marfă numai dacă şi în măsura în care este oferită spre vînzare sau este vîndută, ca marfă, de către propriul ei posesor, de persoana căreia îi aparţine. Pentru ca posesorul ei s-o poată vinde ca marfă, trebuie ca el să poată dispune de ea; trebuie deci ca el să fie proprietarul liber al capacităţii sale de muncă, al persoanei sale³⁹⁾. El şi posesorul de bani se întîlnesc pe piaţă şi intră în relaţii unul cu altul ca posesori de marfă cu drepturi egale, care se deosebesc doar prin aceea că unul este cumpărător, celălalt vînzător, fiind deci amîndoi persoane egale din punct de vedere juridic. Pentru perpetuarea acestor relaţii este nevoie ca proprietarul forţei de muncă să vîndă forţa de muncă de fiecare dată numai pentru un timp determinat, căci dacă o vinde în întregime, o dată pentru totdeauna, el se vinde pe sine însuşi, transformîndu-se din om liber un sclav, din posesor de marfă în marfă. El, ca persoană, trebuie în permanenţă să se comporte faţă de forţa sa de muncă ca faţă de proprietatea sa, deci ca faţă de marfa sa proprie, şi acest lucru este posibil numai în măsura în care el o pune de fiecare dată la dispoziţia cumpărătorului pentru o perioadă de timp determinată, pentru a fi consumată fără a renunţa deci, prin înstrăinarea forţei de muncă, la proprietatea asupra ei⁴⁰⁾.

A doua condiţie esenţială pentru ca posesorul de bani să găsească pe piaţă forţa de muncă sub formă de marfă este ca posesorul ei, în loc să poată vinde mărfuri în care să fie materializată munca sa, să fie nevoit, dimpotrivă, să ofere spre vînzare, ca marfă, chiar forţa sa de muncă, existentă numai în organismul său.

Pentru ca cineva să vîndă mărfuri diferite de forţa sa de muncă, el trebuie să posede, fireşte, mijloace de producţie, de pildă materii prime, unelte de muncă etc. El nu poate să confecţioneze cizme dacă nu are piele. În afară de aceasta, el are nevoie de mijloace de subzistenţă. Nimeni, nici chiar un visător incurabil, nu poate trăi din produse ale viitorului, deci nici din valori de întrebuinţare a căror producţie nu a fost încă terminată, şi, ca în prima zi a apariţiei sale pe pămînt, omul trebuie să consume în fiecare zi înainte de a produce şi în timp ce produce. Dacă produsele sînt produse ca mărfuri, ele trebuie vîndute după ce au fost produse şi pot satisface trebuinţele producătorului abia după ce au fost vîndute. La timpul de producţie se adaugă timpul necesar pentru vînzare.

Pentru transformarea banilor în capital, posesorul de bani trebuie deci să găsească pe piaţa de mărfuri pe muncitorul liber, liber în dublu sens, pe de o parte în sensul că dispune ca persoană liberă de forţa sa de muncă, ca de o marfă a sa, pe de altă parte în sensul că nu are de vînzare alte mărfuri, este, ca să spunem aşa, liber de toate, lipsit de cele necesare pentru realizarea forţei sale de muncă.

Pe posesorul de bani, care nu vede în piaţa muncii decît o secţiune specială a pieţei de mărfuri, nu-l interesează de ce îl întîlneşte pe acest muncitor liber în sfera circulaţiei. Şi deocamdată acest lucru nu ne interesează nici pe noi. Noi reţinem din punct de vedere teoretic această stare de fapt, aşa cum posesorul de bani o reţine din punct de vedere practic. Un lucru însă este clar. Natura nu produce pe de o parte posesori de bani sau de marfă, şi pe de altă parte simpli posesori ai propriilor lor forţe de muncă. Această relaţie nu este o relaţie naturală, după cum nu este nici o relaţie socială comună tuturor perioadelor istorice. Ea însăşi este, evident, rezultatul unei dezvoltări istorice anterioare, produsul multor transformări economice, al dispariţiei unui şir întreg de formaţiuni vechi ale producţiei sociale.

Şi categoriile economice pe care le-am analizat pînă acum poartă amprenta istoriei. Existenţa produsului ca marfă este legată de condiţii istorice determinate. Pentru a deveni marfă, produsul nu trebuie să fie produs pentru a servi ca mijloc de subzistenţă nemijlocit pentru producătorul însuşi. Dacă am fi mers mai departe cu analiza şi am fi pus întrebarea: în ce condiţii toate produsele, sau cel puţin majoritatea lor, iau forma de marfă, am fi văzut că acest lucru are loc numai pe baza unui mod de producţie cu totul specific, pe baza modului de producţie capitalist. Aceasta depăşea însă cadrul analizei mărfii. Producţia de mărfuri şi circulația mărfurilor pot avea loc chiar atunci cînd imensa majoritate a masei de produse destinate nemijlocit satisfacerii trebuinţelor proprii nu se transformă în marfă, cînd deci procesul social de producţie este încă departe de a fi dominat în toată întinderea şi profunzimea lui de valoarea de schimb. Transformarea produsului în marfă presupune ca în cadrul societăţii, diviziunea muncii să fie atît de dezvoltată încît delimitarea valorii de întrebuinţare de valoarea de schimb, delimitare care abia începe în schimbul direct, să fie un fapt împlinit. O asemenea treaptă de dezvoltare este însă istoriceşte comună celor mai diferite formaţiuni economice.

Pe de altă parte, analizînd banii, vedem că existenţa lor presupune un anumit grad de dezvoltare a schimbului de mărfuri. Formele speciale ale banilor — simplu echivalent al mărfurilor, mijloc de circulaţie, mijloc de plată, tezaur şi bani universali, — indică, după importanţa diferită şi după preponderenţa relativă a uneia sau a alteia dintre funcţii, trepte foarte diferite ale procesului social de producţie. Totuşi experienţa arată că este suficientă o circulaţie a mărfurilor relativ slab dezvoltată pentru ca toate aceste forme să ia naştere. Altfel stau lucrurile cu capitalul. Condiţiile istorice pentru existenţa lui nu sînt nicidecum epuizate prin existenţa circulaţiei mărfurilor şi a circulaţiei banilor. El apare numai acolo unde posesorul mijloacelor de producţie şi al mijloacelor de subzistenţă găseşte pe piaţă pe muncitorul liber, ca vînzător al forţei sale de muncă, şi această condiţie istorică cuprinde o întreagă istorie universală. Capitalul anunţă astfel chiar din momentul apariţiei lui o epocă nouă în procesul social de producţie⁴¹⁾.

Această marfă specifică, forţa de muncă, trebuie privită mai îndeaproape. La fel ca şi toate celelalte mărfuri, ea are o valoare⁴²⁾. Cum se determină această valoare?

Valoarea forţei de muncă este determinată, ca şi valoarea oricărei alte mărfi, de timpul de muncă necesar pentru producerea, deci şi pentru reproducerea acestui articol specific. În măsura în care este valoare, forţa de muncă însăşi întruchipează o cantitate determinată de muncă socială medie materializată în ea. Forţa de muncă nu există decît ca o capacitate a individului viu. Producerea forţei de muncă presupune deci existenţa individului. Existenţa individului fiind dată, producerea forţei de muncă constă în reproducerea individului, în întreţinerea lui. Pentru întreţinerea sa, individul viu are nevoie de o anumită cantitate de mijloace de subzistenţă. Timpul de muncă necesar pentru producerea forţei de muncă se reduce deci la timpul de muncă necesar pentru producerea acestor mijloace de subzistenţă, sau, cu alte cuvinte, valoarea forţei de muncă este valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare pentru întreţinerea posesorului ei. Dar forţa de muncă se realizează numai prin manifestarea ei exterioară; ea se realizează numai în muncă. În procesul realizării ei, în muncă, omul cheltuieşte o anumită cantitate de muşchi, nervi, creier etc. care trebuie înlocuită. Această cheltuire sporită cere o compensare sporită⁴³⁾. Dacă proprietarul forţei de muncă a muncit astăzi, el trebuie să fie în stare să repete şi mîine acelaşi proces, în aceleaşi condiţii de forţă şi de sănătate. Cantitatea mijloacelor de subzistenţă trebuie deci să fie suficientă pentru a-l menţine pe individul care munceşte ca atare în starea sa normală de viaţă. Trebuinţele naturale înseşi, hrana, îmbrăcămintea, încălzitul, locuinţa etc., diferă în funcţie de particularităţile climatice şi de alte particularităţi naturale ale unei ţări sau alteia. Pe de altă parte, volumul aşa-numitelor trebuinţe, ca şi modul de satisfacere a lor sînt ele înseşi un produs istoric şi deci depind în mare măsură de gradul de civilizaţie al ţării şi, între altele, esenţial de obiceiurile, de exigenţele şi de condiţiile în care clasa de muncitori liberi s-a format⁴⁴⁾. În opoziţie cu celelalte mărfuri, determinarea valorii forţei de muncă conţine deci un element istoric şi moral. Dar pentru o anumită ţară într-o anumită perioadă, volumul mediu al mijloacelor de subzistenţă necesare este dat.

Proprietarul forţei de muncă este muritor. Pentru ca apariţia sa pe piaţă să fie continuă, după cum presupune transformarea continuă a banilor în capital, vînzătorul forţei de muncă trebuie să se perpetueze „aşa cum se perpetuează orice fiinţă vie, prin reproducere“⁴⁵⁾. Forţele de muncă sustrase pieţei prin uzură şi moarte trebuie mereu înlocuite cel puţin cu un număr egal de forţe de muncă noi. Cantitatea mijloacelor de subzistenţă necesare producerii forţei de muncă cuprinde deci şi mijloacele de subzistenţă pentru înlocuitori, adică pentru copiii muncitorilor, astfel ca această rasă de posesori de marfă sui-generis să se perpetueze pe piaţa mărfurilor⁴⁶⁾.

Pentru a modifica natura general umană în aşa fel încît ea să dobîndească îndemînare şi iscusinţă într-o anumită ramură de muncă şi să devină forţă de muncă dezvoltată şi specifică, este nevoie de o anumită instruire sau educare, care, la rîndul ei, costă o sumă mai mare sau mai mică de echivalente-marfă. Cheltuielile pentru instruire variază în funcţie de calificarea forţei de muncă. Aceste cheltuieli de instruire, infime pentru forţa de muncă obişnuită, intră, aşadar, în sfera valorilor cheltuite pentru producerea ei.

Valoarea forţei de muncă se reduce la valoarea unei anumite cantităţi de mijloace de subzistenţă. Din această cauză, ea variază o dată cu valoarea acestor mijloace de subzistenţă, adică o dată cu mărimea timpului de muncă necesar pentru producerea lor.

O parte din mijloacele de subzistenţă, de pildă alimentele, combustibilul etc., se consumă zilnic şi, prin urmare, trebuie înlocuite zilnic. Alte mijloace de subzistenţă, ca îmbrăcămintea, mobila etc., se uzează în intervale de timp mai lungi şi deci nu trebuie înlocuite decît la intervale de timp mai lungi. Unele mărfuri trebuie cumpărate, adică plătite, zilnic, altele săptămînal, altele trimestrial etc. Indiferent însă de modul cum s-ar repartiza suma acestor cheltuieli, în decurs de un an de pildă, ea trebuie să fie acoperită prin venitul mediu pe o zi. Dacă masa mărfurilor necesare zilnic pentru producerea forţei de muncă = A, masa mărfurilor necesare săptămînal = B, iar a celor necesare trimestrial = C etc., cantitatea medie zilnică a acestor mărfuri

Să presupunem că în această masă de mărfuri, necesară pentru ziua medie, sînt cuprinse 6 ore de muncă socială; atunci în forţa de muncă se materializează zilnic o jumătate de zi de muncă socială medie, sau, cu alte cuvinte, pentru producerea zilnică a forţei de muncă este necesară o jumătate de zi de muncă. Această cantitate de muncă necesară pentru producerea zilnică a forţei de muncă constituie valoarea ei pe o zi, sau valoarea forţei de muncă reproduse zilnic. Dacă o jumătate de zi de muncă socială medie se exprimă într-o masă de aur de 3 şilingi sau într-un taler, atunci un taler este preţul care corespunde valorii pe o zi a forţei de muncă. Dacă posesorul forţei de muncă o oferă spre vînzare cu un taler pe zi, preţul ei de vînzare este egal cu valoarea ei, şi această valoare o plăteşte, conform presupunerii noastre, posesorul de bani, dornic să-şi transforme talerii în capital.

Limita inferioară sau limita minimă a valorii forţei de muncă o constituie valoarea unei mase de mărfuri fără de care purtătorul forţei de muncă, omul, nu-şi poate reînnoi procesul de viaţă, adică valoarea mijloacelor de subzistenţă, fiziceşte indispensabile Dacă preţul forţei de muncă scade pînă la acest minim, el scade sub valoarea ei, căci în felul acesta ea nu se poate menţine şi nu se poate manifesta decît într-o formă redusă. Valoarea oricărei mărfi este însă determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea unei mărfi de calitate normală.

Ar fi sentimentalism ieftin a considera grosolană această determinare a valorii forţei de muncă, determinare care derivă din însăşi natura lucrurilor, şi a te lamenta, aşa cum face de pildă Rossiⁱ⁾:

„A concepe capacitatea de muncă (puissance de travail) făcînd abstracţie de mijloacele de subzistenţă ale muncii în decursul procesului de producţie înseamnă a concepe o himeră (être de raison). Cine spune muncă, cine spune capacitate de muncă spune în acelaşi timp muncitori şi mijloace de subzistenţă, muncitori şi salariu“⁴⁷⁾.

Capacitatea de muncă nu înseamnă muncă, după cum capacitatea de a digera nu înseamnă digestie. Pentru ca acest din urmă proces să aibă loc, este nevoie, după cum se ştie, de ceva mai mult decît de un stomac bun. Cine vorbeşte despre capacitate de muncă nu face abstracţie de mijloacele de subzistenţă necesare pentru menţinerea ei. Valoarea ei îşi găseşte expresia în valoarea acestor mijloace de subzistenţă. Dacă nu e vîndută, ea nu aduce nici un folos muncitorului, care resimte, dimpotrivă, ca o necesitate naturală stringentă faptul că capacitatea sa de muncă a avut nevoie de o anumită cantitate de mijloace de subzistenţă pentru producerea ei şi are mereu nevoie de alte asemenea cantităţi pentru reproducerea ei. El descoperă atunci împreună cu Sismondi că „capacitatea de muncă... nu este nimic dacă nu este vîndută“⁴⁸⁾.

Particularitatea acestei mărfi specifice, a forţei de muncă, se exprimă, între altele, în faptul că, prin încheierea contractului între cumpărător şi vînzător, valoarea ei de întrebuinţare nu trece efectiv în mîna cumpărătorului. Valoarea ei era determinată, ca şi valoarea oricărei alte mărfi, înainte ca ea să fi intrat în circulaţie, căci o cantitate determinată de muncă socială a fost cheltuită pentru producerea forţei de muncă, dar valoarea ei de întrebuinţare constă abia în manifestarea ei ulterioară. Aşadar, înstrăinarea forţei şi manifestarea ei reală, adică existenţa ei ca valoare de întrebuinţare, nu coincid în timp. La mărfuri de felul acesta însă⁴⁹⁾, la care înstrăinarea formală a valorii de întrebuinţare prin vînzare şi transferarea ei reală în mîinile cumpărătorului nu coincid în timp, banii cumpărătorului funcţionează, în majoritatea cazurilor, ca mijloc de plată. În toate ţările cu mod de producţie capitalist, forţa de muncă este plătită abia după ce a funcţionat în cursul perioadei de timp stabilite prin contract, de pildă la sfîrşit de săptămînă. Pretutindeni muncitorul îi avansează deci capitalistului valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă; el îl lasă pe cumpărător s-o consume înainte de a i se fi plătit preţul ei; pretutindeni muncitorul îl creditează deci pe capitalist. Că această creditare nu este o simplă iluzie ne-o dovedeşte nu numai pierderea eventuală a salariului creditat, în cazul cînd capitalistul dă faliment⁵⁰⁾, ci şi o serie de alte consecinţe cu efecte mai profunde⁵¹⁾. Totuşi natura schimbului de mărfuri însuşi nu este afectată cîtuşi de puţin, indiferent dacă banii funcţionează ca mijloc de cumpărare sau ca mijloc de plată. Preţul forţei de muncă este stabilit prin contract, cu toate că este realizat abia ulterior, ca şi chiria unei case. Forţa de muncă este vîndută, cu toate că este plătită abia ulterior. Pentru înţelegerea clară a acestei relaţii este însă bine să presupunem deocamdată că posesorul forţei de muncă primeşte concomitent cu vînzarea forţei de muncă preţul stipulat prin contract.

Cunoaştem acum modul de determinare a valorii care i se plăteşte posesorului acestei mărfi specifice, forţa de muncă, de către posesorul de bani. Valoarea de întrebuinţare pe care acesta din urmă o primeşte în schimb apare abia în întrebuinţarea ei efectivă, în procesul de consum al forţei de muncă. Toate lucrurile necesare acestui proces, ca materii prime etc., posesorul de bani le cumpără pe piaţa de mărfuri şi le plăteşte la preţul lor integral. Procesul de consum al forţei de muncă este, totodată, procesul de producţie a mărfii şi a plusvalorii. Consumul forţei de muncă, asemenea consumului oricărei alte mărfi, are loc în afara pieţei, adică în afara sferei circulaţiei. Dar să părăsim această sferă zgomotoasă, în care totul se petrece la suprafaţă şi sub ochii tuturor, şi, împreună cu posesorul de bani şi cu posesorul forţei de muncă, să păşim în lăcaşul tainic al producţiei, la intrarea căruia stă scris: No admittance except on business^*6. Aici vom vedea nu numai cum produce capitalul, ci şi cum este produs capitalul. Misterul obţinerii plusvalorii trebuie în sfîrşit să ni se dezvăluie.

Sfera circulaţiei sau a schimbului de mărfuri, în cadrul căreia se efectuează cumpărarea şi vînzarea forţei de muncă, este de fapt un adevărat paradis al drepturilor înnăscute ale omului. Aici domneşte în mod exclusiv libertatea, egalitatea, proprietatea şi Bentham. Libertate! Căci cumpărătorul şi vînzătorul unei mărfi, de pildă ai forţei de muncă, nu sînt supuşi decît voinţei lor libere. Ei încheie contractul ca persoane libere, cu drepturi egale. Contractul este rezultatul final, în care voinţele lor îşi găsesc o expresie juridică comună. Egalitate! Căci ei se raportează unul la altul ca posesori de marfă şi schimbă echivalent contra echivalent. Proprietate! Căci fiecare dispune numai de ceea ce este al lui. Benthamⁱ⁾! Căci fiecare din ei se gîndeşte numai la sine însuşi. Singura forţă care îi uneşte este goana după avantaje personale, rapacitatea, interesul personal. Dar tocmai pentru că fiecare se gîndeşte numai la sine şi niciodată la altul, în virtutea unei armonii prestabilite a lucrurilor sau sub auspiciile unei providenţe ingenioase, ei fac numai ceea ce e în avantajul lor reciproc, în folosul lor comun, în interesul lor general.

Acum, cînd părăsim sfera circulaţiei simple, adică a schimbului de mărfuri, din care adeptul vulgaris al liberului schimb soarbe concepţiile, noţiunile şi etalonul tuturor raţionamentelor asupra societăţii în care domnesc capitalul şi munca salariată, observăm că fizionomia acestor dramatis personae ale noastre se schimbă întrucîtva. Fostul posesor de bani păşeşte înainte în calitate de capitalist, iar posesorul forţei de muncă îl urmează în calitate de muncitor al său; primul zîmbeşte semnificativ şi este foarte aferat; celălalt înaintează timid, în silă, ca omul care şi-a dus la tîrg propria sa piele şi care nu mai are de aşteptat altceva decît un singur lucru — ca această piele să-i fie tăbăcită.

1) Opoziţia dintre puterea proprietăţii funciare, bazată pe relaţii de aservire şi de dominaţie personale, şi puterea impersonală a banilor este foarte clar exprimată în două proverbe franţuzeşti: „Nulle terre sans seigneur“^*1; „L'argent n'a pas de maître“^*2.

2) „Cu bani se cumpără mărfuri, iar cu mărfuri se cumpără bani“. (Mercier de la Rivièreⁱ⁾, „L'ordre naturel et essentiel des sociétés politiques“, p. 543.)

3) „Dacă un lucru este cumpărat pentru a fi revîndut, banii întrebuinţaţi în acest scop se numesc bani avansaţi; dacă lucrul este cumpărat, dar nu pentru a fi revîndut, se poate spune că banii au fost cheltuiţi“. (James Steuartⁱ⁾, „Works etc.“, edited by General Sir James Steuartⁱ⁾, his son, Lond. 1801, v. I, p. 274.)

4) „Nu se schimbă bani contra bani“, exclamă Mercier de la Rivière, adresîndu-se mercantiliştilor (l. c., p. 486). Într-o lucrare care se ocupă ex professo de „comerţ“ şi de „speculă“ se spune: „Orice comerţ constă din schimbul unor lucruri care nu sînt de acelaşi fel; şi avantajul“ (pentru negustor?) „decurge tocmai din această deosebire dintre ele. A schimba un pfund de pîine contra unui pfund de pîine... nu oferă nici un avantaj... de aici contrastul avantajos dintre comerţ şi joc, care nu este decît un schimb de bani contra bani“. (Th. Corbetⁱ⁾, „An Inquiry into the Causes and Modes of the Wealth of Individuals; or the Principles of Trade and Speculation explained“, London 1841, p. 5.) Cu toate că Corbet nu vede că B — B, schimbul de bani contra bani, este forma caracteristică de circulaţie nu numai a capitalului comercial, ci a oricărui capital, el recunoaşte cel puţin că această formă este comună unei categorii a comerţului, adică speculei şi jocului; iată însă că vine MacCullochⁱ⁾ şi găseşte că a cumpăra pentru a vinde înseamnă a face speculă, desfiinţînd astfel deosebirea dintre speculă şi comerţ. „Orice tranzacţie prin care o persoană cumpără un produs pentru a-l vinde din nou este de fapt speculă“. (MacCulloch, „A Dictionary, practical etc. of Commerce“, London 1847, p. 1009.) Mult mai naiv e Pintoⁱ⁾, Pindarulⁱ⁾ bursei din Amsterdam: „Comerţul este un joc“ (această frază este împrumutată de la Lockeⁱ⁾), „şi jucind cu cerşetorii nu poţi să cîştigi nimic. Dacă timp îndelungat ai cîştiga tot de la toată lumea, ar trebui ca de bunăvoie să restitui cea mai mare parte a cîştigului pentru a relua jocul“. (Pinto, „Traité de la Circulation et du Crédit“, Amsterdam 1771, p. 231.)

5) „Capitalul se împarte... în capital iniţial şi în cîştig, incrementul la capital..., deşi practica însăşi adaugă imediat acest cîştig din nou la capital şi îl pune în mişcare împreună cu acesta“. (F. Engels. „Umrisse zu einer Kritik der Nationalökonomie“, în „Deutsch-Französische Jahrbücher“, editată de Arnold Rugeⁱ⁾ şi Karl Marx, Paris 1844, p. 99.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a, p. 557. — Nota trad.)

6) Aristotel opune chrematisticii economia. El porneşte de la economie. În măsura în care aceasta este arta de a cîştiga, ea se mărgineşte la procurarea bunurilor necesare traiului şi a celor utile gospodăriei sau statului. „Avuţia adevărată (ό άληθινός πλούτος) constă din asemenea valori de întrebuinţare; căci cantitatea bunurilor de acest fel, suficientă pentru o viaţă îndestulată, nu este nelimitată. Există însă şi o altă artă de a cîştiga, denumită pe bună dreptate chrematistică; pentru aceasta nu există, se pare, limite ale avuţiei şi ale proprietăţii. Comerţul cu mărfuri („ή καπηλική“ înseamnă în traducere literară negoţ cu amănuntul, şi Aristotel foloseşte această formă pentru că în ea predomină valoarea de întrebuinţare) „nu aparţine prin natura sa chrematisticii, căci aici schimbul nu se referă decît la cele ce le sînt necesare lor (cumpărătorului şi vînzătorului) înşişi“. De aceea, spune el mai departe, forma iniţială a comerţului cu mărfuri a fost trocul, dar o dată cu extinderea lui apar în mod necesar banii. O dată cu inventarea banilor, trocul trebuia să se transforme în mod necesar în καπηλική, în comerţ cu mărfuri, iar acesta, în contradicţie cu tendinţa lui iniţială, se transformă în chrematistică, în arta de a face bani. Chrematistică se deosebeşte de economie prin aceea că „pentru ea circulaţia este sursa avuţiei (ποιητική χρημάτων ... διά χρημάτων μεταβολής). Baza ei o constituie banii, căci banii sînt începutul şi sfîrşitul acestui fel de schimb (τό γάρ νόμιδμα δτοιχείον καί πέρας της άλλαής έδτίν). De aceea, avuţia spre care tinde chrematistica este nelimitată. Aşa cum orice artă pentru care scopul urmărit nu este mijloc, ci scop final, este nelimitată în tendinţele ei, întrucît ea caută mereu să se apropie tot mai mult de acest scop final, în timp ce artele care nu urmăresc decît mijloacele pentru atingerea unui scop nu sînt nelimitate, pentru că însuşi scopul le pune o limită, tot astfel nici chrematistica nu cunoaşte o limită a scopului ei, scopul ei fiind îmbogăţirea absolută... Economia, nu chrematistică, are o limită... prima urmăreşte un scop, altul decît banii, cealaltă urmăreşte sporirea acestora... Confundarea acestor două forme, între care nu există limite precise, face ca unii să privească păstrarea şi înmulţirea la infinit a banilor drept scop final al economiei“. (Aristotel, „De Rep.“, edit. Bekkerⁱ⁾, lib. I, c. 8 und 9 passim.)

7) „Mărfurile“ (luate aici în sensul de valori de întrebuinţare) „nu sînt scopul final al capitalistului care face comerţ“... scopul final al acestuia sînt banii“. (Th. Chalmersⁱ⁾, „On Politic. Econ. etc.“, 2nd edit., Glasgow 1832, p. 165, 166.)

8) „Chiar dacă negustorul nu dispreţuieşte cîştigul realizat, privirea sa este totuşi mereu aţintită asupra cîştigului viitor“. (A. Genovesiⁱ⁾, „Lezioni di Economia Civile“ (1765), lucrările economiştilor italieni în ediţia Custodiⁱ⁾, Parto Moderna, t. VIII, p. 139.)

9) „Dorinţa pătimaşă de cîştig, acea auri sacra fames^*3, determină întotdeauna activitatea capitalistului“. (MacCulloch, „The Principles of Polit. Econ.“, Londra 1830, p. 179.) Acest lucru nu împiedică, fireşte, pe MacCulloch & Co., atunci cînd se lovesc de dificultăţi teoretice, de pildă cînd tratează problema supraproducţiei, să-l transforme pe acelaşi capitalist într-un cetăţean cumsecade care nu are în vedere decît valoarea de întrebuinţare şi care este pur şi simplu ahtiat după cizme, pălării, ouă, stămburi şi alte asemenea valori de întrebuinţare curente.

10) „Σώζω“^*4 este expresia caracteristică folosită de greci pentru tezaurizare. La fel, în engleză, „to save“ înseamnă a salva şi totodată a economisi.

10a) „Infinitul, pe care lucrurile nu-l ating mişcîndu-se într-o direcţie, îl ating mişcîndu-se în cerc“. (Galianiⁱ⁾, [l. c, p. 156].)

11) „Nu substanţa formează capitalul, ci valoarea acestor substanţe“. (J. B. Sayⁱ⁾, „Traité d'Écon. Polit.“, 3ème éd.. Paris 1817, t. II, p. 429.)

12) „Mijlocul de circulaţie (!) întrebuinţat în scopuri productive este capital“. (Macleodⁱ⁾, „The Theory and Practice of Banking“, London 1855, v. I, c. l., p. 55.) „Capitalul înseamnă mărfuri“. (James Millⁱ⁾, „Elements of Pol. Econ.“, Lond. 1821, p. 74.)

13) „Capitalul... valoare permanentă care se multiplică“. (Sismondiⁱ⁾, „Nouveaux Principes d'Écon. Polit.“, t. I, p. 89.)

14) „Schimbul este o tranzacţie minunată în care ambele părţi contractante cîştigă întotdeauna (!)“. (Destutt de Tracyⁱ⁾, „Traité de la volonté et de ses effets“, Paris 1826, p. 68.) Aceeaşi lucrare a apărut şi sub titlul „Traité d'Éc. Pol.“.

15) Mercier de la Rivière, l. c, p. 544.

16) „Este absolut indiferent dacă una din aceste două valori o constituie banii sau dacă amîndouă sînt mărfuri obişnuite“. (Mercier de la Rivière, l. c, p. 543.)

17) „Nu părţile contractante determină valoarea; valoarea este determinată înaintea tranzacţiei“. (Le Trosneⁱ⁾, l. c, p. 906.)

18) „Dove è egualità non è lucro“. (Galiani, „Della Moneta“, in Custodi, Parte Moderna, t. IV, p. 244.)

19) „Schimbul devine dezavantajos pentru una din părţi atunci cînd o împrejurare exterioară reduce sau sporeşte preţul: în acest caz, egalitatea este lezată; dar această lezare este provocată de cauza de mai sus, şi nu de schimb“. (Le Trosne, l. c, p. 904.)

20) „Schimbul este prin natura sa un contract de egalitate care are loc între două valori egale. El nu este deci un mijloc de îmbogăţire, întrucît se dă atîta cît se primeşte“. (Le Trosne, l. c, p. 903, 904.)

21) Condillac, „Le Commerce et le Gouvernement“ (1776), Édit. Daireⁱ⁾ et Molinariⁱ⁾, în „Mélanges d'Économie Politique“, Paris 1847, p. 267, 291.

22) Le Trosne îi răspunde, aşadar, foarte just prietenului său Condillac: „Într-o societate dezvoltată nu există nimic care să fie de prisos“. În acelaşi timp el îl tachinează remarcînd că „dacă ambele părţi primesc la fel de mult în plus pentru la fel de mult în minus, amîndouă primesc la fel“. Întrucît Condillac nu avea încă nici cea mai vagă idee despre natura valorii de schimb, d-l prof. Wilhelm Roscherⁱ⁾ l-a considerat ca fiind cel mai indicat inspirator al său în plăsmuirea noţiunilor puerile proprii. Vezi lucrarea lui Roscher: „Die Grundlagen der Nationalökonomie“, ediţia a 3-a, 1858.

23) S. P. Newmanⁱ⁾, „Elements of Polit. Econ.“, Andover and New York 1835, p. 175.

24) „Prin creşterea valorii nominale a produsului... vînzătorii nu devin mai bogaţi..., căci exact ceea ce cîştigă în calitate de vînzători pierd în calitate de. cumpărători“. ([J. Grayⁱ⁾], „The Essential Principles of the Wealth of Nations etc“, London 1797, p. 66.)

25) „Dacă eşti nevoit să vinzi cu 18 livre o cantitate de produse care în realitate valorează 24, vei obţine, atunci cînd vei întrebuinţa aceeaşi sumă pentru cumpărări, cu 18 livre ceea ce s-ar fi plătit cu 24“. (Le Trosne, l. c, p. 897.)

26) „În mod obişnuit, nici un vînzător nu poate să-şi scumpească mărfurile fără a fi nevoit să plătească şi el mai scump mărfurile celorlalţi vînzători; din aceeaşi cauză, în mod obişnuit nici un consumator nu poate să cumpere mai ieftin fără a fi nevoit să scadă şi el preţul mărfurilor pe care le vinde“. (Mercier de la Rivière, l. c, p. 555.)

27) R. Torrens, „An Essay on the Production of Wealth“, London 1821, p. 349.

28) „Ideea că profiturile ar fi plătite de consumatori este, desigur, cu totul absurdă. Cine sînt consumatorii?“ (G. Ramsayⁱ⁾, „An Essay on the Distribution of Wealth“, Edinburgh 1836, p. 183.)

29) „Dacă cineva suferă de pe urma lipsei de cerere, îl sfătuieşte oare d-l Malthusⁱ⁾ să plătească altei persoane pentru ca aceasta să-i cumpere mărfurile?“, îl întreabă un ricardian indignat pe Malthus, care, ca şi discipolul său, preotul Chalmers, preamăreşte importanţa economică a clasei acelora care nu sînt decît simpli cumpărători, adică consumatori. Vezi: „An Inquiry into those principles, respecting the Nature of Demand and the Necessity of Consumption, lately advocated by Mr. Malthus etc.“, London 1821, p. 55.

30) Destutt de Tracy, cu toate că — sau poate, tocmai pentru că — era membre de l'Institut⁶², împărtăşea o părere contrară. Capitaliştii industriali, spune el, îşi realizează profiturile „vînzîndu-şi toate produsele lor mai scump decît îi costă producerea lor. Şi cui le vînd? În primul rînd unii altora“ (l. c., p. 239).

31) „Schimbul a două valori egale nici nu sporeşte, nici nu diminuează masa valorilor existente în societate. Schimbul a două valori inegale... nu modifică nici el nimic în suma valorilor sociale, întrucît adaugă averii unuia ceea ce ia din averea altuia“. (J. B. Say, l. c., t. II, p. 443, 444.) Say împrumută această teză aproape cuvînt cu cuvînt de la fiziocraţi, fără a se gîndi, bineînţeles, la consecinţele ei. Cît de bine a înţeles el să exploateze, pentru sporirea „valorii“ sale proprii, operele fiziocraţilor, pe atunci uitate, se vede din următorul exemplu. „Faimoasa“ teză a domnului Say: „Produsele se cumpără numai cu produse“ (l. c., t. II, p. 438) sună în original, la fiziocraţi, astfel: „Produsele pot fi plătite numai cu produse“. (Le Trosne, l. c., p. 899.)

32) „Schimbul nu conferă produselor nici un fel de valoare“. (F. Waylandⁱ⁾, „The Elements of Pol. Econ.“, Boston 1843, p. 168.)

33) „În condiţiile dominaţiei unor echivalente invariabile, comerţul ar fi imposibil“. (G. Opdykeⁱ⁾, „A Treatise on Polit. Economy“, New York 1851, p. 66—69.) „La baza deosebirii dintre valoarea reală şi valoarea de schimb stă o realitate, şi anume valoarea unui lucru diferă de aşa-numitul echivalent dat pentru el în comerţ, ceea ce înseamnă că acest echivalent nu este echivalent“. (F. Engels, l. c, p. 95, 96.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a Il-a, p. 553. — Nota trad.)

34) Benjamin Franklin, „Works“, vol. II, edit. Sparksⁱ⁾, în „Positions to be examined concerning National Wealth“ [p. 376].

35) Aris[toteles], l. c, c. 10, [p. 17].

36) „În condiţiile obişnuite ale pieţei, profitul nu se obţine prin schimb. Dacă el nu ar fi existat mai înainte, el nu ar fi putut să existe nici după această tranzacţie“. (Ramsay, l. c., p. 184.)

37) După expunerea de mai sus, cititorul înţelege că aceasta nu înseamnă decît următorul lucru: formarea capitalului trebuie să fie posibilă chiar dacă preţurile mărfurilor sînt egale cu valorile mărfurilor. Ea nu poate fi explicată prin abaterea preţurilor mărfurilor de la valorile mărfurilor. Dacă preţurile se abat într-adevăr de la valori, ele trebuie mai întîi reduse la nivelul acestora din urmă; cu alte cuvinte, trebuie să facem abstracţie de această împrejurare ca de ceva pur întîmplător, pentru a avea în faţă fenomenul pur al formării capitalului pe terenul schimbului de mărfuri şi a nu fi derutaţi în analiza noastră de împrejurări secundare, străine procesului propriu-zis şi de natură să complice această analiză. Se ştie, de altfel, că această reducere nu este o simplă metodă ştiinţifică. Oscilaţiile continue ale preţurilor de piaţă, urcările şi scăderile lor, se compensează, se anihilează reciproc şi se reduc ele înseşi la preţul mediu, ca o regulă intrinsecă a lor. După această regulă se călăuzeşte, de pildă, comerciantul sau industriaşul în orice afacere de mai lungă, durată. El ştie deci că, dacă se consideră o perioadă mai îndelungată, luată în ansamblu, mărfurile se vînd realmente la un preţ care nu este nici sub şi nici peste preţul lor, ci numai un preţ mediu. Dacă în general ar avea interes să raţioneze dezinteresat, el ar trebui să-şi pună problema formării capitalului în felul următor: cum poate să ia naştere capitalul în condiţii cînd preţurile sînt reglementate de preţul mediu, adică, în ultimă instanţă, de valoarea mărfii? Spun „în ultimă instanţă“, pentru că preţurile medii nu coincid direct cu mărimile valorilor mărfurilor, aşa cum credeau A. Smithⁱ⁾, Ricardoⁱ⁾ etc.

38) „Sub forma de bani... capitalul nu produce profit“. (Ricardo, „Princ. of Pol. Econ.“, p. 267.)

39) În enciclopediile consacrate antichităţii clasice se poate întîlni afirmaţia absurdă că în antichitate capitalul era pe deplin dezvoltat, „lipseau doar muncitorul liber şi instituţiile de credit“. D-l Mommsenⁱ⁾ comite şi el, în „Römische Geschichte“, o serie de asemenea quid pro quo-uri.

40) Din această cauză, diferite legislaţii stabilesc o durată maximă pentru contractele de muncă. La popoarele la care munca este liberă, legislaţia reglementează condiţiile de desfacere a contractelor. În unele ţări, mai ales în Mexic (înainte de războiul civil din America şi pe teritoriile răpite Mexicului, şi, de fapt, şi în Provinciile Dunărene înainte de lovitura de stat a lui Cuza^{64 i)}, sclavia este camuflată sub forma peonajului. Prin împrumuturi care trebuie achitate prin muncă şi care se transmit de la o generaţie la alta, nu numai muncitorul, ci şi familia lui devine de fapt proprietatea altor persoane şi a familiilor acestora. Juárezⁱ⁾ a desfiinţat peonajul. Aşa-numitul împărat Maximilianⁱ⁾ l-a reintrodus printr-un decret, despre care Camera reprezentanţilor de la Washington a spus pe bună dreptate că este un decret pentru reintroducerea sclaviei în Mexic. „Eu pot înstrăina către altă persoană, pentru un timp limitat, folosirea aptitudinilor şi posibilităţilor mele speciale, fizice şi spirituale... pentru că prin această limitare ele dobîndesc un raport exterior faţă de totalitatea şi generalitatea mea. Dacă aş înstrăina tot timpul meu concretizat în muncă şi totalitatea activităţii mele productive, aş face ca însăşi substanţialitatea acestei activităţi, activitatea şi realitatea mea generală, personalitatea mea, să devină proprietatea altuia“. (Hegelⁱ⁾, „Philosophie des Rechts“, Berlin 1840, p. 104. § 67.)

41) Ceea ce caracterizează, aşadar, epoca capitalistă este faptul că forţa de muncă ia pentru muncitorul însuşi forma unei mărfi care îi aparţine şi că deci munca lui ia forma muncii salariate. Pe de altă parte, abia din acest moment se generalizează forma marfă a produselor muncii.

42) „Valoarea unui om, ca şi a oricărui alt lucru, este preţul său, adică, ceea ce trebuie să se plătească pentru a se putea folosi forţa lui“. (Th. Hobbesⁱ⁾, „Leviathan“, în „Works“, edit. Molesworthⁱ⁾, London 1839—1844, v. III, p. 76.)

43) Din această cauză, în Roma veche, villicus, administratorul care supraveghea pe sclavii agricoli, „pentru că avea o muncă mai uşoară decît sclavii, primea mai puţin decît aceştia“. (Th. Mommsen, „Röm. Geschichte“, 1856, p. 810.)

44) Comp. „Over-Population and its Remedy“, London 1846, de W. Th. Thorntonⁱ⁾.

45) Pettyⁱ⁾.

46) „Preţul natural al ei“ (al muncii) „...constă din cantitatea de mijloace de subzistenţă şi de confort care, potrivit climei şi obiceiurilor unei ţări, este necesară pentru întreţinerea muncitorului şi pentru a se da acestuia posibilitatea să întreţină o familie care să asigure o ofertă nemicşorată de muncă pe piaţă“. (R. Torrens, „An Essay on the external Corn Trade“, London 1815, p. 62.) Cuvîntul muncă este întrebuinţat aici în mod eronat pentru forţă de muncă.

47) Rossi, „Cours d'Écon. Polit.“, Bruxelles 1843, p. 370, 371.

48) Sismondi, „Nouv. Princ. etc.“, t. I, p. 113.

49) „Orice muncă este plătită după ce a fost terminată“. („An Inquiry into those Principles, respecting the Nature of Demand etc.“, p. 104.) „Creditul comercial a apărut în momentul în care muncitorul, primul făuritor al producţiei, a putut, datorită economiilor sale, să aştepte ca munca să-i fie plătită la sfîrşitul unei săptămîni sau a două săptămîni, la sfîrşitul unei luni sau al unui trimestru etc.“ (Ch. Ganilhⁱ⁾, „Des Systèmes d'Écon. Polit.“, 2ème édit., Paris 1821, t. II, p. 150.)

50) „Muncitorul dă cu împrumut forţa sa productivă“, dar, adaugă Storch perfid: el „nu riscă nimic“ altceva decît „să-şi piardă salariul... muncitorul nu transmite nimic material“. (Storchⁱ⁾, „Cours d'Écon. Polit.“, Pétersbourg 1815, t. II, p. 36, 37.)

51) Un exemplu: La Londra există două feluri de brutari, „full priced“, cei care vînd pîinea la valoarea ei integrală, şi „undersellers“, cei care o vînd sub această valoare. Aceştia din urmă reprezintă peste ³/₄ din numărul total al brutarilor (p. XXXII din „raportul“ comisarului guvernamental H. S. Tremenheereⁱ⁾ privind „Grievances complained of by the journeymen bakers etc.“, London 1862). Aceşti undersellers vînd, aproape fără excepţie, o pîine care conţine un amestec de alaun, săpun, potasă, var, ipsos de Derbyshire şi alte asemenea ingrediente la fel de plăcute, de hrănitoare şi de sănătoase. (Vezi Cartea Albastră citată mai sus, raportul prezentat de „Committee of 1855 on the Adulteration of Bread“, precum şi dr. Hassalⁱ⁾, „Adulterations Detected“, 2nd. edit., London 1861.) În faţa Comisiei instituite în 1855, sir John Gordonⁱ⁾ a declarat că „din cauza acestor falsificări, omul sărac, care trăieşte din 2 pfunzi de pîine pe zi, nu are de fapt nici măcar un sfert de substanţe nutritive, ca să nu mai vorbim de efectele dăunătoare ale acestor ingrediente asupra sănătăţii sale“. Faptul că „o parte foarte însemnată a clasei muncitoare“, deşi ştie de aceste falsificări, cumpără totuşi alaun, ipsos etc. (l. c., p. XLVIII) Tremenheere îl explică prin aceea că muncitorii „sînt nevoiţi să ia pîinea pe care o găsesc la brutar sau la chandler's shop^*5“. Fiind plătiţi abia la sfîrşitul săptămînii de lucru, ei nu sînt în stare „să plătească pîinea consumată de familiile lor în cursul săptămînii, decît tot la sfîrşitul săptămînii“; şi, adaugă Tremenheere referindu-se la depoziţiile martorilor: „Se ştie că pîinea fabricată cu aceste amestecuri se face special pentru acest soi de clienţi“. („It is notorious that bread composed of those mixtures, is rnade expressly for sale in this manner“.) „În multe districte agricole din Anglia“ (dar mai ales în Scoţia), „salariul se plăteşte la două săptămîni sau chiar la o lună. Din cauza acestor termene lungi de plată, muncitorul agricol trebuie să-şi cumpere mărfurile pe credit... El trebuie să plătească preţuri mai mari şi este legat de fapt de prăvălia care îi dă cu împrumut. Aşa, de pildă, la Horningsham, în Wiltshire, unde salariul se plăteşte lunar, el trebuie să cumpere aceeaşi făină care în altă parte costă 1 şiling şi 10 pence stona cu 2 şilingi şi 4 pence stona“. („Sixth Report“ on „Public Health“ by „The Medical Officer of the Privy Council etc.“, 1864, p. 264.) „Muncitorii manuali de la imprimeriile de stambă din Paisley şi Kilmarnock“ (vestul Scoţiei) „au obţinut în 1853, în urma unei greve, reducerea termenului de plată de la o lună la 14 zile“. („Reports of the Inspectors of Factories for 31st. Oct. 1853“, p. 34.) Ca o altă formă abilă de a folosi creditul pe care muncitorul îl acordă capitalistului poate fi considerată metoda, folosită de mulţi proprietari de mine de cărbuni din Anglia, potrivit căreia muncitorul este plătit abia la sfîrşitul lunii, primind între timp avansuri din partea capitalistului, deseori în mărfuri pe care trebuie să le plătească la preţuri mai ridicate decît cele de pe piaţă (trucksystem). „Printre proprietarii de mine de cărbune este larg răspîndit obiceiul de a plăti o dată pe lună şi de a acorda între timp avansuri muncitorilor la sfîrşitul fiecărei săptămîni. Aceste avansuri se dau în prăvălie“ (anume in tommy-shop, adică în prăvălia care aparţine chiar proprietarului). „Într-un colţ al prăvăliei muncitorul primeşte avansul, iar în celălalt îl cheltuieşte“. (Children's Employment Commission, III. Report“, Lond. 1864, p. 38, n. 192.)

*1 — „Nici un pămînt fără stăpîn“. — Nota trad.

*2 — „Banul nu are stăpîn“. — Nota trad.

*3 — blestemată sete de aur. — Nota trad.

*4 — „a salva“. — Nota trad.

*5 — „băcănie“. — Nota trad.

*6 — Intrarea particularilor strict oprită. — Nota trad.

62. Institut de France — cea mai înaltă instituţie ştiinţifică, formată din mai multe secţii sau academii; datează din 1795. Destutt de Tracy era membru al Academiei de Ştiinţe morale şi politice. — Nota red.

63. Hic Rhodus hic salta! (Aici e Rhodos, aici să sari!) — cuvinte adresate lăudărosului (din fabula „Lăudărosul“ a lui Esop), care se fălea cu săriturile pe care le făcuse pe insula Rhodos. — Nota red.

64. Este vorba de lovitura de stat din 2/14 mai 1864 prin care, dizolvînd Adunarea, Cuza lichida opoziţia moşierimii şi a unei părţi a burgheziei faţă de aplicarea programului său de reforme. În urma constituirii unei noi Adunări a fost posibilă aplicarea acestui program de reforme burgheze, dintre care cea mai importantă a fost „legea rurală“ (august 1864); prin această lege se punea capăt iobăgiei şi se dădea pămînt ţăranilor prin răscumpărare. — Nota red.

Capitalul, vol. I
<< Capitolul trei. Banii sau circulaţia mărfurilor  |  Capitolul cinci. Procesul muncii şi procesul de valorificare >>
Marx/Engels