Scris: 1850 |
Fraţilor,
În cursul celor doi ani revoluţionari, 1848-1849, Liga comuniştilor s-a afirmat în două feluri: întîi prin faptul că membrii ei au participat pretutindeni energic la mişcare, că în presă, pe baricade şi pe cîmpurile de luptă au fost în primele rînduri ale singurei clase hotărît revoluţionare, proletariatul. Liga s-a afirmat de asemenea prin faptul că concepţia ei despre mişcare, aşa cum a fost expusă în circularele congreselor şi ale Organului central din 1847, ca şi în „Manifestul Comunist“, s-a dovedit a fi singura justă, că speranţele exprimate în aceste documente s-au împlinit întru totul, iar concepţia despre situaţia societăţii de astăzi, propagată înainte de Ligă doar în secret, este acum pe buzele tuturor şi se propovăduieşte public în pieţe. În acelaşi timp a slăbit considerabil organizaţia, odinioară solidă, a Ligii. O mare parte dintre membrii care au participat direct la mişcarea revoluţionară au crezut că vremea asociaţiilor secrete a trecut şi că este suficientă numai activitatea publică. Diferitele circumscripţii şi comunităţi au lăsat să slăbească legăturile lor cu Organul central şi treptat le-au rupt cu totul. Astfel, în timp ce partidul democrat, partid al micii burghezii, se organiza tot mai bine în Germania, partidul muncitoresc îşi pierdea singurul său suport solid, rămînea organizat cel mult în cîteva localităţi, pentru scopuri locale, şi din această cauză, în cadrul mişcării generale, el a ajuns cu totul sub dominaţia şi conducerea democraţilor mic-burghezi. Acestei stări de lucruri trebuie să i se pună capăt, muncitorii trebuie să devină independenţi. Organul central a înţeles această necesitate şi de aceea a trimis chiar în iarna lui 1848-1849 un emisar, pe Josef Moll, în Germania, pentru reorganizarea Ligii. Misiunea lui Moll n-a avut însă un efect durabil, pe de o parte, pentru că muncitorii germani nu aveau încă pe vremea aceea destulă experienţă, pe de altă parte pentru că această misiune a fost întreruptă de insurecţia din mai anul trecut. Moll însuşi a pus mîna pe arme, s-a înrolat în armata din Baden-Palatinat şi a căzut la 29 iunie în lupta de pe Murg. În persoana lui Liga a pierdut pe unul dintre membrii ei cei mai vechi, mai activi şi mai vrednici de încredere, care participase la toate congresele, făcuse parte din Organul central şi care şi înainte îndeplinise cu mult succes o serie de misiuni. După înfrîngerea partidelor revoluţionare din Germania şi Franţa în iulie 1849, aproape toţi membrii Organului central s-au adunat din nou la Londra şi, completîndu-şi rîndurile cu noi forţe revoluţionare, au pornit cu o rîvnă sporită la reorganizarea Ligii.
Reorganizarea Ligii nu poate fi înfăptuită decît printr-un emisar, şi Organul central consideră că este de cea mai mare importanţă ca emisarul să plece tocmai acum, cînd o nouă revoluţie se apropie, cînd, prin urmare, partidul muncitoresc trebuie să acţioneze cît mai organizat, mai unitar şi mai independent, dacă nu vrea să fie din nou exploatat de burghezie ca în 1848 şi să ajungă iar la remorca ei.
Noi v-am spus, fraţilor, încă în 1848 că burghezii liberali germani vor veni în curînd la putere şi că îşi vor folosi de îndată puterea, recent dobîndită, împotriva muncitorilor. Aţi văzut că aşa s-a întîmplat. Într-adevăr, burghezii au fost aceia care, după mişcarea din martie 1848, au pus imediat mîna pe puterea de stat şi au folosit-o pentru a-i aduce de îndată pe muncitori, aliaţii lor în luptă, în starea de asuprire de mai înainte. Dacă burghezia nu a putut înfăptui acest lucru fără să se alieze cu partidul feudal, înlăturat în martie, ba chiar fără să cedeze în cele din urmă acestui partid absolutist feudal dominaţia, ea şi-a asigurat totuşi condiţii în care, datorită dificultăţilor financiare ale guvernului, dominaţia ar trece, cu timpul, în mîinile ei şi i-ar garanta toate interesele, în cazul că s-ar dovedi posibil ca mişcarea revoluţionară să păşească de pe acum pe calea unei aşa-zise dezvoltări paşnice. Pentru a-şi asigura dominaţia, burghezia nici n-ar avea măcar nevoie să se facă odioasă poporului prin măsuri violente, întrucît toate aceste măsuri violente au şi fost înfăptuite de contrarevoluţia feudală. Dezvoltarea nu va urma însă această cale paşnică. Dimpotrivă, revoluţia care va grăbi această dezvoltare se apropie, indiferent dacă revoluţia va fi provocată de o insurecţie independentă a proletariatului francez sau de invazia Sfintei Alianţe[2] în Babilonul revoluţionar.
Iar rolul pe care în 1848 l-au jucat burghezii liberali germani faţă de popor, acest rol de trădători va fi preluat în revoluţia viitoare de democraţii mic-burghezi, care ocupă acum în opoziţie locul deţinut de burghezia liberală înainte de 1848. Acest partid, partidul democrat, mult mai periculos pentru muncitori decît partidul liberal de mai înainte, se compune din trei elemente.
I. Din elementele cele mai progresiste ale marii burghezii, care urmăresc răsturnarea imediată şi totală a feudalismului şi absolutismului. Această fracţiune este reprezentată de foştii conciliatori de la Berlin, care preconizau să se refuze plata impozitelor[3].
II. Din mic-burghezii democrat-constituţionali, al căror principal scop în mişcarea de pînă acum a fost crearea unei confederaţii mai mult sau mai puţin democrate la care năzuiau reprezentanţii lor, stînga din Adunarea de la Frankfurt, iar mai tîrziu parlamentul de la Stuttgart[4] şi ei înşişi în campania pentru constituţia imperiului.
III. Din mic-burghezii republicani, al căror ideal este o republică federativă germană în genul celei elveţiene şi care acum se intitulează „roşii“ şi „democraţi sociali“ pentru că nutresc dorinţa deşartă de a desfiinţa asuprirea micului capital de către marele capital, a micii burghezii de către marea burghezie. Reprezentanţii acestei fracţiuni au fost membri ai congreselor şi ai comitetelor democrate, conducători ai asociaţiilor democrate, redactori ai ziarelor democrate.
Toate aceste fracţiuni se intitulează acum, după înfrîngerea lor, „republicane“ sau „roşii“, tot aşa cum mic-burghezii republicani din Franţa se intitulează acum socialişti. Acolo unde mai au posibilitatea, ca în Württemberg, Bavaria etc., să-şi urmărească scopul pe cale constituţională, ele folosesc această posibilitate pentru a rămîne la vechea lor frazeologie şi a dovedi prin fapte că nu s-au schimbat cîtuşi de puţin. Se înţelege, de altfel, că, prin schimbarea denumirii acestui partid, nu se schimbă de loc poziţia lui faţă de muncitori, ci se dovedeşte doar că acum este nevoit să se întoarcă împotriva burgheziei aliate cu absolutismul şi să se sprijine pe proletariat.
Partidul democrat mic-burghez din Germania este foarte puternic. El cuprinde nu numai marea majoritate a bürgerilor de la oraşe, mici negustori, întreprinzători din industrie şi meseriaşi patroni; împreună cu ei merg şi ţăranii şi proletariatul agricol, atîta timp cît acesta nu şi-a găsit încă un sprijin în proletariatul independent de la oraşe.
Poziţia partidului muncitoresc revoluţionar faţă de democraţia mic-burgheză este următoarea: el merge alături de ea împotriva fracţiunii pe care vrea să o răstoarne; el se ridică împotriva ei ori de cîte ori mica burghezie vrea să-şi consolideze situaţia în propriul ei interes.
Mic-burghezii democraţi, departe de a voi să revoluţioneze întreaga societate în interesul proletariatului revoluţionar, năzuiesc la o schimbare a rînduielilor sociale care să le facă societatea existentă cît mai suportabilă şi mai comodă. De aceea ei cer înainte de toate reducerea cheltuielilor statului prin restrîngerea birocraţiei şi trecerea principalelor impozite asupra marilor proprietari funciari şi asupra burghezilor. Ei cer de asemenea înlăturarea presiunii marelui capital asupra celui mic prin înfiinţarea de către stat a unor instituţii de credit şi prin legi împotriva cametei, care să le dea lor şi ţăranilor posibilitatea de a obţine împrumuturi în condiţii avantajoase, nu de la capitalişti, ci de la stat; ei mai cer apoi stabilirea relaţiilor de proprietate burgheze la ţară prin înlăturarea completă a feudalismului. Pentru realizarea tuturor acestora, ei au nevoie de o organizare democratică a statului, fie constituţională, fie republicană, care să le dea lor şi aliaţilor lor, ţăranii, majoritatea, precum şi de o organizare comunală democratică, care să le dea pe mînă controlul direct asupra proprietăţii comunale şi o serie de funcţii exercitate actualmente de birocraţi.
Apoi, după părerea lor, trebuie combătute dominaţia şi creşterea rapidă a capitalului, în parte prin limitarea dreptului de moştenire, în parte încredinţîndu-se statului executarea unui număr cît mai mare de lucrări. În ceea ce-i priveşte pe muncitori, în primul rînd este neîndoielnic faptul că urmează să rămînă, ca şi pînă acum, muncitori salariaţi, cu singura deosebire că democraţii mic-burghezi vor ca muncitorii să aibă salarii mai bune şi o existenţă mai asigurată; ei speră să înfăptuiască aceasta, în parte, prin angajarea lor de către stat şi prin măsuri filantropice; într-un cuvînt, ei speră să-i corupă pe muncitori prin pomeni mai mult sau mai puţin mascate şi să le frîngă forţa revoluţionară printr-o îmbunătăţire vremelnică a situaţiei lor. Revendicările democraţiei mic-burgheze rezumate aici nu sînt susţinute deopotrivă de toate fracţiunile ei, şi democraţii mic-burghezi care năzuiesc să le înfăptuiască în totalitatea lor sînt foarte puţini la număr. Cu cît mai departe merg unele persoane sau fracţiuni din rîndurile democraţiei mic-burgheze, cu atît îşi vor însuşi mai multe din aceste revendicări, iar puţinii oameni care privesc cele de mai sus ca pe propriul lor program înclină să creadă că prin aceasta au formulat maximum ce se poate cere revoluţiei. Aceste revendicări nu pot însă nicidecum satisface partidul proletariatului. În timp ce mic-burghezii democraţi vor să pună capăt revoluţiei cît se poate de repede, ducînd la îndeplinire cel mult revendicările de mai sus, interesul nostru şi sarcina noastră este să facem ca revoluţia să fie neîntreruptă pînă cînd toate clasele mai mult sau mai puţin avute vor fi înlăturate de la putere, pînă cînd puterea de stat va fi cucerită de proletariat, iar asocierea proletarilor va progresa într-atît nu numai într-o singură ţară, ci în toate ţările dominante din lume, încît concurenţa dintre proletari va înceta în aceste ţări şi cel puţin forţele de producţie hotărîtoare vor fi concentrate în mîinile proletarilor. Pentru noi nu poate fi vorba de o modificare a proprietăţii private, ci de desfiinţarea ei, nu de o estompare a contradicţiilor de clasă, ci de desfiinţarea claselor, nu de o îmbunătăţire a societăţii existente, ci de întemeierea unei societăţi noi. Nu încape nici o îndoială că în decursul dezvoltării ulterioare a revoluţiei democraţia mic-burgheză va dobîndi pentru un timp o influenţă precumpănitoare în Germania. Se pune deci întrebarea care va fi poziţia proletariatului şi în special a Ligii faţă de democraţia mic-burgheză:
1. atîta timp cît dăinuie actualele relaţii, în care şi democraţii mic-burghezi sînt asupriţi;
2. în viitoarea luptă revoluţionară, care le va da lor preponderenţa;
3. după această luptă, în timpul cît ei vor avea preponderenţa asupra claselor răsturnate şi asupra proletariatului.
1. În momentul de faţă, cînd democraţii mic-burghezi sînt pretutindeni asupriţi, ei predică în general proletariatului unirea şi armonia, îi întind mîna şi tind să întemeieze un mare partid de opoziţie, care să cuprindă toate nuanţele partidului democrat, adică tind să-i atragă pe muncitori într-o organizaţie de partid în care să predomine frazele generale social-democrate, îndărătul cărora se ascund interesele lor particulare şi în care formularea revendicărilor proprii ale proletariatului să fie interzisă de dragul armoniei. O asemenea unire ar fi numai în avantajul lor şi cu totul în dezavantajul proletariatului. Proletariatul şi-ar pierde cu totul poziţia lui independentă, atît de greu dobîndită, şi ar ajunge din nou la remorca democraţiei burgheze oficiale. Această unire trebuie deci respinsă în modul cel mai categoric. în loc să se coboare din nou la rolul de cor care aplaudă pe democraţii burghezi, muncitorii şi, în primul rînd, Liga trebuie să militeze pentru înfiinţarea, în afara democraţilor oficiali, a unei organizaţii independente secrete şi accesibile a partidului muncitoresc şi să facă din fiecare comunitate centrul şi nucleul unor uniuni muncitoreşti în care poziţia şi interesele proletariatului sa poată fi discutate independent de influenţele burgheze. Cît de puţin iau în serios democraţii mic-burghezi o alianţă în care proletarii să aibă putere egală şi drepturi egale cu ei o dovedesc bunăoară democraţii din Breslau, care, în organul lor, „Neue Oder-Zeitung“[5], îi atacă în modul cel mai vehement pe muncitorii organizaţi independent, pe care îi numesc socialişti. În cazul unei lupte împotriva unui adversar comun nu este nevoie de o alianţă specială. Atunci cînd împotriva unui astfel de adversar trebuie dusă o luptă directă, interesele celor două partide coincid pentru moment, şi, ca şi pînă acum, această alianţă de moment se va stabili de la sine şi pe viitor. Se înţelege că în conflictele sîngeroase care ne aşteaptă, ca şi în toate cele din trecut, muncitorii vor fi aceia care, prin curajul, hotărîrea şi spiritul lor de sacrificiu, vor trebui să cucerească victoria. în această luptă, ca şi înainte, masa micii burghezii va şovăi, nedecisă şi inactivă, cît mai mult posibil, pentru ca apoi, de îndată ce victoria va fi fost hotărîtă, să o acapareze pentru sine, să-i îndemne pe muncitori să fie liniştiţi şi să se reîntoarcă la munca lor, să prevină aşa-zisele excese şi să excludă proletariatul de la roadele victoriei. Nu stă în puterea muncitorilor să împiedice de la toate acestea pe democraţii mic-burghezi, dar stă în puterea muncitorilor să îngreuieze ascensiunea democraţilor mic-burghezi în detrimentul proletariatului înarmat şi să le dicteze condiţii în care dominaţia democraţilor burghezi să poarte în sine, din capul locului, germenul pieirii, iar viitoarea ei înlocuire de către dominaţia proletariatului să fie considerabil uşurată. în timpul conflictului şi imediat după luptă, muncitorii trebuie, înainte de toate, să contracareze pe cît posibil încercările burgheziei de a potoli spiritele şi să-i silească pe democraţi să pună în aplicare actualele lor fraze teroriste. Ei trebuie să acţioneze în aşa fel, încît agitaţia revoluţionară nemijlocită să nu fie înăbuşită imediat după victorie. Ei trebuie, dimpotrivă, să o întreţină cît mai mult posibil. Ei nu numai că nu trebuie să se opună aşa-ziselor excese, acţiunilor de răzbunare a poporului împotriva indivizilor pe care îi urăşte sau împotriva clădirilor publice de care se leagă numai amintiri odioase, ei trebuie nu numai să tolereze aceste acţiuni, dar să şi ia în mînă conducerea lor. În timpul luptei şi după luptă, muncitorii trebuie să formuleze cu fiecare prilej, alături de revendicările democraţilor burghezi, propriile lor revendicări. Ei trebuie să ceară garanţii pentru muncitori de îndată ce democraţii burghezi sînt pe punctul de a prelua puterea. La nevoie, ei trebuie să smulgă aceste garanţii şi, în general, să aibă grijă ca noii cîrmuitori să-şi ia obligaţia de a face toate concesiile şi promisiunile posibile; acesta este mijlocul cel mai sigur de a-i compromite. Ei trebuie, în general, să frîneze prin toate mijloacele şi cît mai mult cu putinţă delirul victoriei şi entuziasmul faţă de situaţia nouă, care se manifestă după fiecare luptă de stradă încununată de succes, cîntărind cu calm, cu sînge rece, situaţia şi arătîndu-şi pe faţă neîncrederea în noua cîrmuire. Ei trebuie să instituie de îndată, alături de noile cîrmuiri oficiale, propriile lor cîrmuiri muncitoreşti, revoluţionare, fie sub formă de organe de autoadministrare locală, de consilii comunale, fie sub formă de cluburi muncitoreşti sau de comitete muncitoreşti, în aşa fel încît cîrmuirea burghezo-democratică nu numai să piardă de îndată sprijinul muncitorilor, dar să se şi simtă de la bun început supravegheată şi ameninţată de autorităţile în spatele cărora stă întreaga masă a muncitorilor. Într-un cuvînt, din primul moment al victoriei nu partidul reacţionar învins trebuie să fie obiectul neîncrederii, ci aliaţii lor de pînă atunci, partidul care vrea să exploateze singur victoria comună.
2. Dar pentru a se putea opune energic şi ca o forţă de temut acestui partid, care va începe să-i trădeze pe muncitori din primul ceas al victoriei, aceştia trebuie să fie înarmaţi şi organizaţi. înarmarea întregului proletariat cu flinte, carabine, tunuri şi muniţii trebuie înfăptuită imediat; trebuie împiedicată reînfiinţarea vechii gărzi civile, îndreptate împotriva muncitorilor. Acolo însă unde această reînfiinţare nu poate fi împiedicată, muncitorii trebuie să încerce să se organizeze în mod independent ca gardă proletară, cu comandanţi şi cu un stat-major propriu aleşi de ei înşişi şi sub comanda, nu a puterii de stat, ci a consiliilor comunale revoluţionare impuse de muncitori. Muncitorii care lucrează în întreprinderile statului trebuie să se înarmeze şi să se organizeze cu orice preţ într-un detaşament aparte, cu comandanţi aleşi de ei, sau ca o parte a gărzii proletare. Armele şi muniţiile nu trebuie predate sub nici un motiv, orice încercare de dezarmare trebuie zădărnicită, la nevoie, cu forţa. Muncitorii trebui să fie scoşi de sub influenţa democraţilor burghezi, ei trebuie să se organizeze şi să se înarmeze imediat în mod independent şi să impună condiţii cît se poate de împovărătoare şi compromiţătoare pentru inevitabila dominaţie momentană a democraţiei burgheze - acestea sînt principalele puncte de care trebuie să ţină seama proletariatul şi, prin urmare, Liga în timpul şi după viitoarea insurecţie.
3. Lupta împotriva muncitorilor va porni de îndată ce noile cîrmuiri se vor fi consolidat întrucîtva. Pentru a se putea opune ca o forţă democraţilor mic-burghezi, muncitorii trebuie înainte de toate să fie organizaţi şi centralizaţi în mod independent prin cluburile lor. După răsturnarea cîrmuirilor existente, Organul central va pleca, de îndată ce se va putea, în Germania, va convoca imediat un congres şi va supune acestuia proiectele necesare pentru centralizarea cluburilor muncitoreşti sub o conducere stabilită la sediul central al mişcării. Organizarea rapidă cel puţin a unor uniuni de cluburi muncitoreşti pe provincii este una dintre măsurile cele mai importante pentru întărirea şi dezvoltarea partidului muncitoresc; măsura imediat următoare răsturnării cîrmuirilor existente va fi alegerea unei adunări naţionale reprezentative. Pentru aceasta, proletariatul va trebui să aibă grijă:
I. Ca nu cumva, prin felurite şicane ale autorităţilor locale sau ale comisarilor guvernamentali să fie excluşi de la alegeri, sub vreun pretext oarecare, un număr de muncitori.
II. Ca pretutindeni, alături de candidaţi ai democraţilor burghezi să fie desemnaţi şi candidaţi ai muncitorilor, pe cît posibil dintre membrii Ligii, a căror alegere trebuie promovată prin toate mijloacele. Chiar acolo unde nu există nici un fel de perspective pentru alegerea lor, muncitorii trebuie să desemneze candidaţi proprii, pentru a-şi păstra independenţa, a-şi număra forţele şi pentru a face cunoscute opiniei publice poziţia lor revoluţionară şi punctul de vedere al partidului. Ei nu trebuie să se lase înşelaţi de frazele democraţilor, bunăoară că prin aceasta s-ar produce o sciziune în partidul democrat şi s-ar da reacţiunii posibilitatea de a învinge. În ultimă instanţă toate aceste fraze nu urmăresc altceva decît să înşele proletariatul. Succesele pe care partidul proletar le-ar obţine printr-o asemenea manifestare independentă sînt infinit mai importante decît dezavantajul pe care l-ar putea constitui prezenţa cîtorva reacţionari în adunarea reprezentativă. Dacă democraţia adoptă de la bun început o atitudine categorică şi teroristă faţă de reacţiune, influenţa acesteia în alegeri este dinainte anihilată.
Primul punct care va provoca conflictul dintre democraţii burghezi şi muncitori va fi desfiinţarea feudalismului; ca şi în prima revoluţie franceză, mic-burghezii vor da ţăranilor domeniile feudale în proprietate liberă, adică vor menţine proletariatul agricol, vrînd să creeze o clasă ţărănească mic-burgheză, care să parcurgă acelaşi ciclu al pauperizării şi al înglodării în datorii pe care ţăranul francez îl parcurge şi acum.
Muncitorii trebuie să se împotrivească acestui plan în interesul proletariatului agricol şi în propriul lor interes. Ei trebuie să ceară ca proprietatea feudală confiscată să rămînă un bun al statului şi să fie transformată în colonii muncitoreşti în care proletariatul agricol asociat să lucreze folosind toate avantajele marii agriculturi; prin aceasta principiul proprietăţii comune va dobîndi de îndată o bază puternică încă în condiţiile relaţiilor de proprietate burgheze care se clatină. După cum democraţii se aliază cu ţăranii, tot aşa şi muncitorii trebuie să se alieze cu proletariatul agricol[6]. Democraţii se vor strădui apoi să ajungă direct la republica federativă, sau, dacă nu vor putea evita republica unică şi indivizibilă, cel puţin să paralizeze conducerea centrală, acordînd o cît mai mare independenţă comunelor şi provinciilor. în opoziţie cu acest plan, muncitorii trebuie să acţioneze nu numai pentru o republică germană unică şi indivizibilă, dar şi pentru cea mai strictă centralizare a puterii în mîinile statului, în cadrul acestei republici. Ei nu trebuie să se lase induşi în eroare de vorbăria democratică despre libertatea comunelor, despre conducerea autonomă etc. într-o ţară ca Germania, unde mai sînt încă de înlăturat atîtea rămăşiţe medievale, unde mai trebuie înfrîntă atîta îndărătnicie locală şi provincială, nu se poate tolera în nici un caz ca fiecare sat, fiecare oraş, fiecare provincie să pună noi piedici activităţii revoluţionare, care poate porni cu toată puterea doar de la centru. - Nu se poate tolera repetarea actualei stări de lucruri, în care, pentru unul şi acelaşi pas înainte, germanii trebuie să lupte în fiecare oraş, în fiecare provincie în parte. Cu atît mai puţin se poate tolera ca, printr-o aşa-zisă organizare comunală autonomă, să se eternizeze proprietatea comunală - formă de proprietate care este mai înapoiată decît proprietatea privată modernă şi care, descompunîndu-se pretutindeni, se transformă în mod inevitabil în proprietate privată-şi o dată cu ea conflictele, care rezultă de aici, între comunele bogate şi cele sărace, precum şi dreptul civil al comunelor cu şicanele lui împotriva muncitorilor, în vigoare alături de dreptul civil al statului. Astăzi în Germania, ca şi în 1793 în Franţa, sarcina partidului cu adevărat revoluţionar este înfăptuirea celei mai stricte centralizări[*].
Am văzut că în viitoarea mişcare democraţii vor veni la putere şi că vor fi nevoiţi să propună măsuri mai mult sau mai puţin socialiste. Se pune întrebarea ce contramăsuri trebuie să propună muncitorii? Fireşte, la începutul mişcării muncitorii încă nu pot propune măsuri de-a dreptul comuniste. Ei pot însă:
1. Să-i silească pe democraţi să intervină în cît mai multe domenii ale ordinii sociale existente, să împiedice mersul ei normal şi să se compromită ei înşişi; de asemenea să concentreze cît mai multe forţe de producţie, mijloace de transport, fabrici, căi ferate etc. în mîinile statului.
2. Ei trebuie să împingă la extrem propunerile democraţilor, care în nici un caz nu vor avea o atitudine revoluţionară, ci doar reformistă, şi să le prefacă în atacuri directe împotriva proprietăţii private; aşa, de pildă, dacă mic-burghezii propun răscumpărarea căilor ferate şi a fabricilor, muncitorii trebuie să ceară ca aceste căi ferate şi fabrici să fie pur şi simplu confiscate de stat fără nici o despăgubire, ca proprietate a unor reacţionari. Dacă democraţii propun impozite proporţionale, muncitorii trebuie să ceară impozite progresive; dacă democraţii propun ei înşişi impozite progresive moderate, muncitorii trebuie să insiste asupra unui impozit ale cărui cote să crească atît de repede, încît să distrugă marele capital; dacă democraţii cer plata datoriilor publice, muncitorii să ceară declararea statului în stare de faliment. Revendicările muncitorilor vor trebui deci să se orienteze pretutindeni după concesiile şi măsurile democraţilor.
Dacă muncitorii germani nu pot să ajungă la putere şi la înfăptuirea intereselor lor de clasă fără a trece printr-o întreagă dezvoltare revoluţionară mai îndelungată, de astădată ei au cel puţin certitudinea că primul act al acestei drame revoluţionare care se apropie va coincide cu victoria directă a propriei lor clase în Franţa şi va fi mult grăbită de aceasta.
Dar ei înşişi vor contribui în cea mai mare măsură la victoria lor finală, dacă vor înţelege interesele lor de clasă, se vor situa cît mai grabnic pe o poziţie de partid independentă şi nu se vor lăsa nici un moment abătuţi de pe calea organizării independente a partidului proletariatului de frazele făţarnice ale democraţilor mic-burghezi. Lozinca lor de luptă trebuie să fie: „Revoluţia neîntreruptă“.
Londra, martie 1850
Publicat pentru prima oară de F. Engels ca anexă la lucrarea: K. Marx. „Dezvăluiri asupra procesului comuniştilor de la Colonia“, Hottingen-Zürich 1885
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 263-273 - Nota red. Editurii Politice
[*] Trebuie amintit acum că la baza acestui pasaj stă o confuzie. Datorită falsificatorilor bonapartişti şi liberali ai istoriei, se socotea pe atunci ca un fapt dovedit că maşina administrativă centralizată franceză a fost introdusă de marea revoluţie, fiind folosită de Convenţie ca o armă indispensabilă şi hotărîtoare pentru înfrîngerea reacţiunii regaliste şi federaliste şi a duşmanului din afară. Acum însă este un fapt cunoscut că în tot timpul revoluţiei, pînă la 18 Brumar, întreaga administraţie a departamentelor, arondismentelor şi comunelor era alcătuită din autorităţi alese de înşişi cei administraţi, care se mişcau cu o deplină libertate în cadrul legilor generale ale statului; că această conducere autonomă locală şi a provinciilor, asemănătoare celei americane, a devenit tocmai pîrghia cea mai puternică a revoluţiei, şi anume în aşa măsură, încît Napoleon, îndată după lovitura sa de stat de la 18 Brumar, s-a grăbit s-o înlocuiască prin administraţia prefecţilor existentă şi azi, administraţie care a fost, aşadar, de la bun început, un veritabil instrument al reacţiunii. Dar după cum administraţia autonomă locală şi a provinciilor nu este în contradicţie cu centralizarea politică şi naţională, tot aşa ea nu este în mod necesar legată de acel egoism mărginit cantonal sau comunal care ne izbeşte în mod atît de neplăcut în Elveţia şi pe care toţi republicanii federativi din sudul Germaniei voiau să-1 introducă în 1849 în Germania. [Nota lui Engels la ediţia din 1885]
[1]. Adresa Organului Central către Liga comuniştilor, scrisă de Marx şi Engels la sfîrşitul lunii martie 1850, a fost răspîndită pe ascuns printre membrii Ligii comuniştilor atît din emigraţie, cît şi din Germania însăşi. În 1851 acest document, pe care poliţia prusiană a pus mîna cu prilejul arestării unor membri ai Ligii comuniştilor, a fost publicat în ziarele burgheze germane „Kölnische Zeitung“ şi „Dresdener Journal und Anzeiger“, şi apoi în cartea „Die Communisten-Verschwörungen des neunzehnten Jahrhunderts“ ; această carte a fost întocmită de doi funcţionari de poliţie, Wermuth şi Stieber, pe care Engels i-a caracterizat ca pe „doi dintre cei mai ticăloşi poliţişti“. În volumul de faţă lucrarea se tipăreşte după textul revăzut de Engels şi publicat de el în 1885 ca anexă la ediţia germană a lucrării lui Marx „Dezvăluiri asupra procesului comuniştilor de la Colonia“. - Nota red. Editurii Politice
[2]. Sfînta Alianţă a fost o alianţă a puterilor contrarevoluţionare împotriva tuturor mişcărilor progresiste din Europa. Ea a fost creată la 26 septembrie 1815 din iniţiativa ţarului Alexandru I de către învingătorii lui Napoleon. La această alianţă au aderat, pe lîngă Austria şi Prusia, aproape toate statele europene. Monarhii s-au angajat să-şi dea sprijin reciproc la înăbuşirea revoluţiilor, oriunde ar izbucni ele.
În anii 1848-1849 puterile contrarevoluţionare din Europa au făcut o serie de tentative de a reînvia Sfînta Alianţă din 1815 în lupta împotriva mişcărilor revoluţionare. Cu toate acestea, nu s-a putut încheia un tratat. - Nota red. Editurii Politice
[3]. Conciliatori - denumire dată de Marx şi Engels deputaţilor Adunării naţionale prusiene convocate în mai 1848 la Berlin pentru elaborarea, „în înţelegere cu coroana“, a unei constituţii. Marx şi Engels au denumit adunarea de la Berlin, care a renunţat la principiul suveranităţii poporului, „Adunarea conciliatoare“.
Cei care preconizau să se refuze plata impozitelor - astfel erau denumiţi acei deputaţi burghezi din aripa „stîngă“ a Adunării naţionale prusiene care voiau să combată starea de asediu instituită la 1 noiembrie 1848 asupra Berlinului, instaurarea guvernului Brandenburg la 4 noiembrie, ocuparea Berlinului de către trupele generalului Wranghel la 10 noiembrie, precum şi proiectata alungare a Adunării naţionale constituante (deschisă la 22 mai 1848, mutată la Brandenburg la 9 noiembrie şi dizolvată la 5 decembrie) printr-o rezistenţă pasivă şi prin refuzul de a plăti impozitele. - Nota red. Editurii Politice
[4]. Adunarea naţională de la Frankfurt, care s-a întrunit la Frankfurt pe Main cu începere de la 18 mai 1848, a fost silită, după ce aproape toţi deputaţii aripii drepte şi, pe baza ordinului din 14 mai 1849 al regelui Prusiei, toţi deputaţii Prusiei au declarat că se retrag din adunare, să-şi mute sediul la Stuttgart, unde la 6 iunie 1849 şi-a ţinut prima sesiune cu un număr de aproape 100 de deputaţi, iar la 18 iunie 1849 a fost împrăştiată de armată. - Nota red. Editurii Politice
[5]. „Neue Oder-Zeitung“ - cotidian german burghezo-democrat care a apărut la Breslau (Wroclaw) sub acest titlu din 1849 pînă în 1855. În deceniul al 6-lea el se număra printre ziarele cele mai radicale ale Germaniei şi a fost persecutat de guvern. - Nota red. Editurii Politice
[6]. Părerile exprimate aici în problema agrară sînt strîns legate de aprecierea generală făcută de Marx şi Engels în deceniile al 5-lea şi al 6-lea în ceea ce priveşte perspectivele dezvoltării revoluţiei. Întemeietorii socialismului ştiinţific erau atunci de părere că capitalismul este deja putred şi că victoria socialismului este aproape. Pornind de la aceasta, Marx şi Engels se pronunţă, în „Adresa“ lor, împotriva predării în mîinile ţăranilor a pămîntului confiscat de la moşieri şi preconizează transformarea lui în proprietate de stat şi punerea lui la dispoziţia proletariatului agricol asociat în colonii. - Nota red. Editurii Politice
Sprijinindu-se pe experienţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie din Rusia, precum şi pe experienţa mişcării revoluţionare din alte ţări, Lenin a dezvoltat concepţiile marxiste în problema agrară. Recunoscînd utilitatea menţinerii majorităţii marilor întreprinderi agricole după revoluţia proletară în ţările capitaliste înaintate, Lenin a scris: „Ar fi însă o foarte mare greşeală dacă această regulă ar fi exagerată sau ar fi aplicată în mod şablon şi dacă nu s-ar admite niciodată ca o parte din pămînturile expropriatorilor expropriaţi să fie predate gratuit micilor ţărani şi, cîteodată, şi ţăranilor mijlocaşi din împrejurimi“ (V. I. Lenin. Opere complete, vol. 41, Bucureşti, Editura politică, 1966, ed. a doua, p. 179). - Nota red. Editurii Politice