„Însuşirea pe care o au toate produsele, naturale sau industriale, de a servi la subzistenţa omului are denumirea specială de valoare de întrebuinţare, iar însuşirea pe care o au de a fi schimbate unele cu altele se numeşte valoare de schimb ... Cum devine valoarea de întrebuinţare valoare de schimb? ... Naşterea ideii de valoare“ (de schimb) „nu a fost lămurită în suficientă măsură de către economişti; de aceea trebuie să ne oprim asupra acestui punct. Apoi, prin faptul că printre lucrurile de care am nevoie, un foarte mare număr nu se găseşte în natură decît în cantităţi reduse sau nu se găseşte de loc, sînt nevoit să contribui la producţia celor care îmi lipsesc şi, cum nu le pot face pe toate, voi propune altor oameni, colaboratorilor mei din diferite ramuri de activitate, să-mi cedeze o parte din produsele lor în schimbul produsului meu“ (Proudhon, vol. I, cap. 2).
D-l Proudhon îşi propune să ne explice, înainte de toate, dubla natură a valorii, „diferenţierea valorii in sine“, mecanismul prin care valoarea de întrebuinţare se transformă în valoare de schimb. Să ne oprim o dată cu d-l Proudhon asupra acestui act de transsubstanţiere. Iată cum se înfăptuieşte acesta după părerea autorului nostru.
Un foarte mare număr de produse nu se găsesc în natură; ele sînt fabricate de industrie. Din moment ce nevoile depăşesc cantitatea produselor furnizate de natură, omul este nevoit să recurgă la producţia industrială. Ce înţelege d-l Proudhon prin industrie? Care este originea ei? Un om are nevoie de un foarte mare număr de lucruri şi „nu le poate face singur pe toate“. Multiplele nevoi care trebuie satisfăcute presupun multiplele lucruri care trebuie produse — nu există produse fără producţie; producerea atîtor lucruri presupune participarea mai multor persoane la producerea lor. Or, din momentul în care presupunem că mai multe persoane contribuie la producerea lor, am presupus o producţie bazată pe diviziunea muncii. Astfel, nevoia, aşa cum o presupune d-l Proudhon, presupune, la rîndul ei, o întreagă diviziune a muncii. Admiţînd diviziunea muncii, se admite şi existenţa schimbului, deci şi a valorii de schimb. Se putea tot atît de bine presupune din capul locului existenţa valorii de schimb.
D-l Proudhon a preferat totuşi să facă un ocol. Să urmărim toate divagaţiile sale, care ne vor readuce mereu la punctul său de plecare.
Pentru a pune capăt situaţiei în care fiecare produce izolat şi pentru a ajunge la schimb, „mă adresez“, spune d-l Proudhon, „colaboratorilor mei din diferite ramuri de activitate“. Deci eu am colaboratori, care au toţi diferite îndeletniciri, fără ca prin aceasta eu şi toţi ceilalţi, tot după presupunerea d-lui Proudhon, să fi pus capăt situaţiei unor Robinsoni, izolaţi şi rupţi de societate. Atît colaboratorii mei şi diferitele ramuri de activitate, diviziunea muncii şi schimbul pe care aceasta îl implică, toate pică din cer.
Să rezumăm: am nevoi, bazate pe diviziunea muncii şi pe schimb. Presupunînd aceste nevoi, rezultă că d-l Proudhon a presupus schimbul şi valoarea de schimb, a cărei „naştere“ îşi propune tocmai „s-o lămurească mai bine decît ceilalţi economişti“.
D-l Proudhon ar fi putut tot atît de bine să intervertească ordinea lucrurilor, fără ca prin aceasta să sufere justeţea concluziilor sale. Pentru a explica valoarea de schimb trebuie să existe schimbul. Pentru a explica schimbul trebuie să existe diviziunea muncii. Pentru a explica diviziunea muncii trebuie să existe nevoi care să necesite diviziunea muncii. Pentru a explica aceste nevoi, ele trebuie „presupuse“, ceea ce nu înseamnă a le nega, contrar primei axiome din prologul d-lui Proudhon: „A presupune pe dumnezeu înseamnă a-l nega“ (prolog, pag. I).
Cum procedează d-l Proudhon, care presupune diviziunea muncii drept cunoscută, ca să explice valoarea de schimb, care pentru el mai constituie încă necunoscutul?
„Un om“ se duce „să propună altor oameni, colaboratorilor săi din diferite ramuri de activitate“, să înfiinţeze schimbul şi să facă o distincţie între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Acceptînd distincţia propusă, colaboratorii nu i-au lăsat d-lui Proudhon altă „grijă“ decît aceea de a lua act de faptul acesta, de a însemna, „de a nota“ în tratatul său de economie politică „naşterea ideii de valoare“. Dar nouă el tot ne mai datorează explicaţia „naşterii“ acestei propuneri; el trebuie să ne explice, în fine, cum acestui om izolat, acestui Robinson, i-a venit deodată ideea să facă „colaboratorilor săi“ o asemenea propunere şi ce i-a determinat pe colaboratorii săi s-o accepte fără a protesta cîtuşi de puţin.
D-l Proudhon nu intră în aceste amănunte genealogice. El dă pur şi simplu actului de schimb un fel de pecete istorică, prezentîndu-l sub forma unei propuneri pe care un terţ ar fi făcut-o tinzînd să introducă schimbul.
Iată o mostră a „metodei istorice şi descriptive“ a d-lui Proudhon, care manifestă un profund dispreţ faţă de „metoda istorică şi descriptivă“ a unor Adam Smith şi Ricardo.
Schimbul îşi are istoria lui. El a trecut prin diferite faze.
A fost un timp, ca în evul mediu, cînd nu se schimba decît prisosul, excedentul producţiei asupra consumului.
A mai fost un timp cînd nu numai prisosul, ci toate produsele, toată viaţa industrială, a trecut în sfera comerţului, cînd întreaga producţie a început să depindă de schimb. Cum se explică această a doua fază a schimbului, ridicarea valorii de schimb la puterea a doua?
D-l Proudhon ar avea gata pregătit răspunsul: să zicem că un om „a propus altor oameni, colaboratorii săi din diferite ramuri de activitate“, să ridice valoarea de schimb la puterea a doua.
A venit, în sfîrşit, timpul cînd tot ceea ce oamenii consideraseră inalienabil a devenit obiect de schimb, obiect de negoţ, putînd fi înstrăinat. Acesta este timpul cînd chiar şi lucrurile care pînă atunci erau împărtăşite, dar niciodată schimbate; date, dar niciodată vîndute; dobîndite, dar niciodată cumpărate — virtutea, dragostea, convingerile, cunoştinţele, conştiinţa etc. —, cînd totul, în fine, a devenit obiect de comerţ. E epoca corupţiei generale, a venalităţii univers ale sau, pentru a vorbi în termenii economiei politice, epoca în care orice lucru spiritual sau fizic, devenind o valoare de schimb, este dus la tîrg pentru a fi evaluat la valoarea lui cea mai justă.
Cum să explici această nouă şi ultimă fază a schimbului, ridicarea valorii de schimb la puterea a treia?
D-l Proudhon ar avea gata pregătit răspunsul: să zicem că o persoană „a propus altor persoane, colaboratorii săi din diferite ramuri de activitate“, să facă din virtute, dragoste etc. o valoare de schimb, să ridice valoarea de schimb la a treia şi ultima sa putere.
După cum se vede, „metoda istorică şi descriptivă“ a d-lui Proudhon este bună la toate, răspunde la toate, explică totul. Dacă este vorba mai ales de a explica din punct de vedere istoric „naşterea unei idei economice“, el presupune un om care propune altor oameni, colaboratorii săi din diferite ramuri de activitate să înfăptuiască acest act de creaţie; atîta tot.
De acum înainte considerăm „naşterea“ valorii de schimb ca un act împlinit; nu ne rămîne decît să lămurim raportul dintre valoarea de schimb şi valoarea de întrebuințare. Să-l ascultăm pe d-l Proudhon.
„Economiştii au scos foarte bine în evidenţă caracterul dublu al valorii; dar ceea ce nu au arătat cu aceeaşi limpezime este natura ei contradictorie; aici începe critica noastră ... Nu este de ajuns să fie semnalat acest contrast uimitor dintre valoarea de întrebuințare şi valoarea de schimb, contrast în care economiştii sînt obişnuiţi să nu vadă decît ceva foarte simplu: trebuie arătat că această pretinsă simplicitate ascunde un mister profund pe care sîntem datori să-l pătrundem ... În termeni tehnici putem spune că valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb stau într-un raport invers proporțional“.
Dacă am sezisat bine ideea d-lui Proudhon, iată cele patru puncte pe care îşi propune să le stabilească:
1) Valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb formează „un contrast uimitor“; ele sînt în opoziţie.
2) Valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb stau intr-un raport invers proporţional; ele sînt în contradicţie.
3) Economiştii nu au văzut şi nu au înţeles nici opoziţia, nici contradicţia.
4) Critica d-lui Proudhon începe cu sfîrşitul.
Şi noi vom începe tot cu sfîrşitul şi, pentru a spulbera învinuirile aduse economiştilor de d-l Proudhon, vom lăsa să vorbească doi economişti cu destulă vază.
Sismondi: „Comerţul a redus toate lucrurile la opoziţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb“ etc... („Etudes“, vol. II, pag. 162, edit. Bruxelles 38).
Lauderdale: „În general, avuţia naţională“ (valoarea de întrebuinţare) „scade în măsura în care averile individuale cresc prin mărirea valorii de schimb; şi, pe măsură ce acestea se reduc prin scăderea acestei valori, prima creşte de regulă“ („Recherches sur la nature et l'origine de la richesse publique“, trad. de Lagentie de Lavaisse. Paris, 1808 39).
Sismondi a construit principala sa teorie pe opoziţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb; în conformitate cu această teorie, scăderea venitului este proporţională cu creşterea producţiei.
Lauderdale şi-a construit sistemul pe raportul invers dintre cele două feluri de valori, iar teoria sa era atît de populară pe vremea lui Ricardo, încît acesta putea să vorbească despre ea ca despre un lucru cunoscut de toată lumea.
„Numai confundînd ideea de valoare de schimb cu cea de avuţie“ (valoarea de întrebuinţare) „s-a putut pretinde că prin micşorarea cantităţii de lucruri necesare, utile sau agreabile pentru viaţă s-ar putea mări avuţia“ (Ricardo. „Principes d'économie politique“, trad. de Constancio, adnotările de J. B. Say. Paris, 1835, vol. II, cap. „Despre valoare şi avuţie“ 40).
Am văzut odinioară că economiştii „au semnalat“ înainte de d-l Proudhon profundul mister al opoziţiei şi al contradicţiei. Să vedem acum cum explică, la rîndul său, d-l Proudhon acest mister, după economişti.
Valoarea de schimb a unui produs scade pe măsură ce creşte oferta, cererea rămînînd aceeaşi; cu alte cuvinte: cu cît un produs este mai abundent în raport cu cererea, cu atît mai scăzută este valoarea lui de schimb, adică preţul lui, şi viceversa: cu cît oferta este mai slabă în raport cu cererea, cu atît valoarea de schimb sau preţul produsului oferit este mai mare; cu alte cuvinte, cu cît produsele oferite sînt mai rare în raport cu cererea, cu atît sînt ele mai scumpe. Valoarea de schimb a unui produs depinde de abundenţa sau de raritatea sa, dar întotdeauna în raport cu cererea. Să presupunem un produs mai mult decît rar, dacă vreţi unic în felul lui: acest produs unic va fi mai mult decît abundent, va fi de prisos dacă nu este cerut. Să presupunem, în schimb, un produs care există în milioane de exemplare: el va fi totuşi rar dacă nu va îndestula cererea, adică dacă este prea mult cerut.
Acestea sînt adevăruri aproape banale, putem spune, dar care trebuiau totuşi reproduse aici pentru a explica misterele d-lui Proudhon.
„Astfel că, urmărind principiul pînă la ultimele lui consecinţe, se poate ajunge la concluzia cea mai logică din lume, anume că lucrurile a căror întrebuinţare este necesară şi care sînt în cantitate infinită trebuie să fie gratuite, iar cele a căror utilitate este nulă şi a căror raritate este extremă, trebuie să aibă un preţ incalculabil. Dar — culmea încurcăturii — în practică nu întîlnim nicidecum aceste extreme: pe de o parte, nici un produs omenesc nu ar putea atinge infinitul în ceea ce priveşte cantitatea; pe de altă parte, lucrurile cele mai rare trebuie să fie într-o oarecare măsură utile, căci altfel nu ar putea avea vreo valoare. Valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb rămîn deci în mod necesar înlănţuite una de alta, deşi ele tind prin natura lor să se excludă mereu“ (vol. I, pag. 39).
Ce anume îl pune oare pe d-l Proudhon în culmea încurcăturii? E faptul că a uitat pur şi simplu de cerere şi că un lucru nu poate fi rar sau abundent decît în măsura în care este cerut. Cererea odată omisă, el identifică valoarea de schimb cu raritatea, iar valoarea de întrebuinţare cu abundenţa. Într-adevăr, spunînd că lucrurile „a căror utilitate este nulă şi a căror raritate este extremă au un preţ incalculabil“, el spune pur şi simplu că valoarea de schimb nu este decît raritatea. „Raritate extremă şi utilitate nulă“ înseamnă pur şi simplu raritate. „Preţ incalculabil“ înseamnă maximul de valoare de schimb, înseamnă valoarea de schimb absolut pură. Între aceşti doi termeni el pune semnul egalităţii. Deci valoarea de schimb şi raritatea sînt termeni echivalenţi. Ajungînd la aceste pretinse „consecinţe extreme“, d-l Proudhon împinge într-adevăr la extrem nu însă lucrurile, ci termenii care le exprimă, şi astfel dă dovadă mai mult de retorică decît de logică. El regăseşte primele sale ipoteze în toată goliciunea lor atunci cînd crede că a găsit noi consecinţe. Mulţumită aceluiaşi procedeu, el reuşeşte să identifice valoarea de întrebuinţare cu abundenţa pură.
După ce a pus semnul egalităţii între valoarea de schimb şi raritate, între valoarea de întrebuinţare şi abundenţă, d-l Proudhon este foarte mirat că nu găseşte nici valoarea de întrebuințare în raritate şi în valoarea de schimb, nici valoarea de schimb în abundenţă şi în valoarea de întrebuinţare; şi, văzînd că în practică nu întîlnim nicidecum aceste extreme, nu-i mai rămîne altceva de făcut decît să creadă în mistere. Pentru el există un preţ incalculabil pentru că nu există cumpărători, iar pe aceştia nu-i va găsi niciodată atîta timp cît va face abstracţie de cerere.
Pe de altă parte, abundenţa d-lui Proudhon pare să fie ceva spontan. El uită cu totul că există oameni care o produc şi că este în interesul lor să nu piardă niciodată din vedere cererea. Altfel cum ar fi putut să spună d-l Proudhon că lucrurile care sînt foarte utile trebuie să aibă un preţ foarte redus sau chiar să nu coste nimic? Ar fi trebuit, dimpotrivă, să ajungă la concluzia că, dacă vrei să urci preţul, valoarea de schimb, trebuie să restrîngi abundenţa, să reduci producția lucrurilor foarte utile.
Vechii viticultori din Franţa care cereau o lege care să interzică plantarea de vii noi, olandezii care ardeau mirodeniile din Asia şi smulgeau arborii de cuişoare în Moluce voiau pur şi simplu să reducă abundenţa pentru a ridica valoarea de schimb. În cursul întregului ev mediu, oamenii acţionau după acelaşi principiu, limitînd prin legi numărul de lucrători pe care putea să-i angajeze un singur patron, limitînd numărul uneltelor pe care puteau să le folosească (vezi Anderson, „Istoria comerţului“ 41).
După ce a prezentat abundenţa ca valoare de întrebuinţare, iar raritatea ca valoare de schimb — ce poate fi mai uşor decît să demonstrezi că abundenţa şi raritatea sînt invers proporţionale — d-l Proudhon identifică valoarea de întrebuinţare cu oferta, iar valoarea de schimb cu cererea. Pentru a face antiteza şi mai frapantă, el face o substituire de termeni, punînd „valoarea determinată de opinie“ în locul valorii de schimb. Iată deci că lupta este transpusă pe un alt teren şi că avem, pe de o parte, utilitatea (valoarea de întrebuinţare, oferta) şi, pe de altă parte, opinia (valoarea de schimb, cererea).
Cum să împaci aceste două forţe opuse una alteia? Ce trebuie făcut ca să fie puse de acord? S-ar putea găsi măcar un punct care să le fie comun amîndurora?
Desigur că există unul, exclamă d-l Proudhon: este liberul arbitru. Preţul care va rezulta din această luptă dintre ofertă şi cerere, dintre utilitate şi opinie nu va fi expresia justiţiei eterne.
D-l Proudhon continuă să dezvolte această antiteză:
„În calitatea mea de cumpărător liber, eu hotărăsc asupra nevoii mele, asupra convenienţei obiectului, asupra preţului pe care vreau să-l dau. Pe de altă parte, în calitatea ta de producător liber, tu eşti stăpînul mijloacelor de efectuare a lucrurilor şi, în consecinţă, este la latitudinea ta să-ţi micşorezi cheltuielile“ (vol. I, pag. 41).
Şi deoarece cererea sau valoarea de schimb este identică cu opinia, d-l Proudhon ajunge să spună:
„S-a dovedit că liberul arbitru al omului este acela care provoacă opoziţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Cum poate fi rezolvată această opoziţie atîta timp cît va exista liberul arbitru? Şi cum să-l sacrifici pe acesta fără a sacrifica omul însuşi?“ (vol. I, pag. 41).
Deci nu se poate ajunge la nici un rezultat. Este o luptă între două forţe, ca să zicem aşa, incomensurabile, între utilitate şi opinie, între liberul cumpărător şi liberul producător.
Să privim lucrurile ceva mai îndeaproape.
Oferta nu reprezintă în mod exclusiv utilitatea, cererea nu reprezintă în mod exclusiv opinia. Cel care cere nu oferă oare şi el un produs oarecare sau semnul reprezentativ al tuturor produselor, banii? Şi, oferind, nu reprezintă el oare, după părerea d-lui Proudhon, utilitatea sau valoarea de întrebuinţare?
Pe de altă parte, cel care oferă nu cere oare şi el un produs oarecare sau semnul reprezentativ al tuturor produselor, banii? Şi nu devine el astfel reprezentantul opiniei, al valorii determinate de opinie, sau al valorii de schimb?
Cererea este în acelaşi timp o ofertă, oferta este în acelaşi timp o cerere. Astfel, antiteza d-lui Proudhon, care identifică pur şi simplu oferta şi cererea, prima cu utilitatea, cealaltă cu opinia, nu se sprijină decît pe o abstracţie goală.
Ceea ce numeşte d-l Proudhon valoare de întrebuințare e numit de alţi economişti, cu tot atîta temei, valoare determinată de opinie. Îl vom cita în această privinţă numai pe Storch („Cours d'économie politique“, Paris, 1823, pag. 48—49 42).
După părerea lui se numesc nevoi lucrurile de care avem nevoie; se numesc valori lucrurile cărora le atribuim valoare. Majoritatea lucrurilor au valoare numai pentru că satisfac nevoile create de opinie. Opinia în ceea ce priveşte nevoile noastre poate să se schimbe, deşi şi utilitatea lucrurilor, care nu exprimă altceva decît raportul dintre aceste lucruri şi nevoile noastre, poate să se schimbe. Chiar şi nevoile naturale se schimbă mereu. Într-adevăr, cît de variate sînt lucrurile care servesc drept hrană principală la diferite popoare!
Lupta nu se dă între utilitate şi opinie: ea se dă între valoarea de schimb cerută de vînzător şi valoarea de schimb oferită de cumpărător. Valoarea de schimb a produsului este de fiecare dată rezultanta acestor aprecieri contradictorii.
În ultimă analiză, oferta şi cererea pun faţă în faţă producţia şi consumul, dar o producţie şi un consum bazate pe schimbul dintre indivizi izolaţi.
Produsul oferit nu este util în sine. Consumatorul este cel care constată utilitatea. Şi chiar atunci cînd i se recunoaşte calitatea de a fi util, el nu reprezintă numai utilitatea. În cursul producţiei, el a fost schimbat contra tuturor cheltuielilor de producţie, ca materii prime, salariile muncitorilor etc., care sînt toate valori de schimb. Aşadar produsul reprezintă în ochii producătorului o sumă de valori de schimb. Ceea ce oferă el nu este numai un obiect util, dar pe deasupra şi mai ales o valoare de schimb.
În ceea ce priveşte cererea, ea este efectivă numai dacă are la dispoziţie mijloace de schimb. Aceste mijloace sînt şi ele produse, valori de schimb.
În ofertă şi cerere găsim deci, pe de o parte, un produs care a costat valori de schimb şi nevoia de a vinde; pe de altă parte, mijloace care au costat valori de schimb şi dorinţa de a cumpăra.
D-l Proudhon opune pe cumpărătorul liber producătorului liber. El atribuie atît unuia cît şi celuilalt calităţi pur metafizice. Aceasta îl face să spună: „S-a dovedit că liberul arbitru al omului este acela care provoacă opoziţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb“.
Din moment ce producătorul a produs într-o societate bazată pe diviziunea muncii şi pe schimb, ca în ipoteza d-lui Proudhon, el este silit să vîndă. D-l Proudhon îl face pe producător stăpîn al mijloacelor de producţie; dar el va recunoaşte împreună cu noi că nu de liberul arbitru depind mijloacele sale de producţie. Mai mult, aceste mijloace de producţie sînt în mare parte produse care îi vin din afară, iar în producţia modernă el nici măcar nu-i liber să producă cantitatea pe care o vrea. Stadiul actual de dezvoltare a forţelor productive *1 îl obligă să producă pe cutare sau cutare scară.
Consumatorul nu este mai liber decît producătorul. Opinia lui depinde de mijloacele şi de nevoile lui. Atît unele cît şi altele sînt determinate de situaţia lui socială, care, la rîndul ei, depinde de întreaga organizare socială. Da, muncitorul care cumpără cartofi şi femeia întreţinută care cumpără dantele se conduc fiecare după opinia lor. Dar diversitatea opiniilor lor se explică prin poziţia diferită pe care o ocupă în lume, care este un produs al organizării sociale.
Întregul sistem de nevoi se sprijină oare pe opinie sau pe întreaga organizare a producţiei? De cele mai multe ori nevoile se nasc direct din producţie sau dintr-o stare de lucruri bazată pe producţie. Comerţul mondial este, aproape în întregime, în funcţie de nevoile producţiei, şi nu de nevoile consumului individual. Astfel, pentru a alege un alt exemplu, vom pune o altă întrebare: nevoia de a avea notari nu presupune oare un drept civil dat, oare nu este decît expresia unei anumite dezvoltări a proprietăţii, adică a producţiei?
D-l Proudhon nu se mulţumeşte să elimine în raportul între cerere şi ofertă elementele de care am vorbit. El împinge abstracţia pînă la ultimele limite, contopindu-i pe toţi producătorii într-un singur producător, pe toţi consumatorii într-un singur consumator, lăsînd aceste două personaje himerice să se lupte între ele. În lumea reală însă lucrurile se petrec altfel. Concurenţa dintre cei care oferă şi concurenţa dintre cei care cer formează un element necesar al luptei dintre cumpărători şi vînzători, luptă din care rezultă valoarea de schimb.
După ce a eliminat cheltuielile de producţie şi concurenţa, d-l Proudhon poate nestingherit să reducă la absurd formula ofertei şi a cererii.
„Oferta şi cererea — spune el — nu sînt altceva decît două forme ceremoniale care urmează să pună faţă în faţă valoarea de întrebuințare şi valoarea de schimb şi să provoace concilierea lor. Sînt cei doi poli electrici care, puşi în contact, trebuie să producă fenomenul de afinitate numit schimb“ (vol. I, pag. 49—50).
La fel de bine s-ar putea spune că schimbul nu este decît „o formă ceremonială“ care îl pune pe consumator faţă în faţă cu obiectul de consum. La fel de bine s-ar putea spune că toate relaţiile economice sînt „forme ceremoniale“ care servesc drept intermediari pentru consumul nemijlocit. Oferta şi cererea constituie în aceeaşi măsură ca şi schimbul individual relaţii ale unei producţii date.
În ce constă deci toată dialectica d-lui Proudhon? În aceea că substituie valorii de întrebuinţare şi valorii de schimb, ofertei şi cererii, noţiuni abstracte şi contradictorii, ca raritatea şi abundenţa, utilitatea şi opinia, un producător şi un consumator, ambii cavaleri ai liberului arbitru.
Şi unde voia să ajungă?
Voia să-şi rezerve posibilitatea de a introduce mai tîrziu unul dintre elementele eliminate, cheltuielile de producţie, ca sinteză între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Astfel, în ochii lui, cheltuielile de producţie constituie valoarea sintetică, sau constituită.
„Valoarea“ (de schimb) „este cheia de boltă a edificiului economic“. Valoarea „constituită“ este cheia de boltă a sistemului de contradicţii economice.
Dar ce este această „valoare constituită“ care reprezintă singura descoperire a d-lui Proudhon în economia politică?
Odată admisă utilitatea cutărui sau cutărui produs, munca este izvorul valorii lui. Măsura muncii este timpul. Valoarea relativă a produselor este determinată de timpul de muncă necesar pentru a le produce. Preţul este expresia bănească a valorii relative a unui produs. În sfîrşit, valoarea constituită a unui produs este pur şi simplu valoarea constituită de timpul de muncă încorporat în el.
După cum Adam Smith a descoperit diviziunea muncii, tot astfel el, d-l Proudhon, pretinde că a descoperit „valoarea constituită“. Aceasta nu este „ceva nemaiauzit“, căci trebuie să recunoaştem că nu există nimic nemaiauzit în nici una dintre descoperirile ştiinţei economice. D-l Proudhon, care îşi dă seama de toată importanţa invenţiei sale, caută totuşi să-i micşoreze meritele, „pentru a-l linişti pe cititor în ceea ce priveşte pretenţiile sale de originalitate şi pentru a împăca spiritele care, din cauza timidităţii, nu prea sînt accesibile ideilor noi“. Totuşi, pe măsură ce înfăţişează ceea ce a făcut fiecare dintre predecesorii lui pentru definirea valorii, el e nevoit să mărturisească deschis că lui îi revine partea cea mai mare, partea leului.
„Ideea sintetică a valorii fusese vag întrezărită de Adam Smith ... Dar această idee a valorii era la Adam Smith cu totul intuitivă; or, societatea nu-şi schimbă obiceiurile pe baza unor intuiţii: pe ea nu o poate convinge decît autoritatea faptelor. Antinomia trebuia să fie exprimată mai concret şi mai limpede: J.-B. Say a fost principalul ei interpret“.
Iată întreaga istorie a descoperirii valorii sintetice: la Adam Smith intuiţia vagă, la J.-B. Say antinomia, la d-l Proudhon adevărul constituant şi „constituit“. Şi să nu ne înşelăm: toţi ceilalţi economişti, de la Say la Proudhon, nu au făcut decît să se mişte pe făgaşul antinomiei.
„Este de necrezut cum atîţia oameni cu judecată se zbat de patruzeci de ani cu o idee atît de simplă. Dar nu, compararea valorilor se efectuează fără să existe între ele nici un punct de comparaţie şi fără nici o unitate de măsură — iată ce au hotărît să susţină, în faţa unei lumi întregi şi împotriva ei, economiştii secolului al XIX-lea, în loc să îmbrăţişeze teoria revoluţionară a egalităţii. Ce va spune posteritatea?“ (vol. I, pag. 68).
Posteritatea, atît de brusc interpelată, va fi înainte de toate încurcată în ceea ce priveşte cronologia. Ea va trebui neapărat să se întrebe: Ricardo şi şcoala sa nu sînt oare şi ei economişti ai secolului al XIX-lea? Sistemul lui Ricardo, care stabileşte în principiu „că valoarea relativă a mărfurilor depinde exclusiv de cantitatea de muncă necesară pentru producerea lor“, datează din 1817. Ricardo este şeful unei şcoli întregi care există în Anglia de la Restauraţie 43. Doctrina lui Ricardo sintetizează riguros, fără înconjur, punctul de vedere al întregii burghezii engleze, care, la rîndul ei, este întruchiparea burgheziei moderne. „Ce va spune posteritatea?“ Ea nu va spune că d-l Proudhon nu l-a cunoscut pe Ricardo, căci d-l Proudhon vorbeşte despre acesta, şi vorbeşte la nesfîrşit, revine mereu asupra lui, pentru a spune în cele din urmă că doctrina lui nu reprezintă altceva decît „vorbe fără rost“. Dacă vreodată posteritatea se va amesteca în această chestiune, ea va spune poate că d-l Proudhon, de teamă să nu jignească anglofobia cititorilor săi, a preferat să devină editorul responsabil al ideilor lui Ricardo. Oricum ar fi, ea va găsi foarte naiv faptul că d-l Proudhon prezintă ca „teorie revoluţionară a viitorului“ ceea ce Ricardo expusese în mod ştiinţific ca teorie a societăţii actuale, a societăţii burgheze, şi că el ia astfel drept soluţie a antinomiei dintre utilitate şi valoarea de schimb ceea ce Ricardo şi şcoala sa prezentaseră cu mult înaintea sa drept formulă ştiinţifică a unei singure laturi a antinomiei, aceea a valorii de schimb. Dar să lăsăm odată pentru totdeauna la o parte posteritatea şi să-l confruntăm pe d-l Proudhon cu predecesorul său Ricardo. Iată cîteva pasaje din lucrarea acestui autor, care rezumă teoria sa asupra valorii:
„Nu utilitatea este măsura valorii de schimb, cu toate că îi este absolut necesară“ (vol. I, pag. 3, din „Principes de l'économie politique“ etc., tradus din limba engleză de F. S. Constancio, Paris, 1835).
„De îndată ce s-a recunoscut că lucrurile sînt utile prin ele însele, valoarea lor de schimb are două izvoare: raritatea lor şi cantitatea de muncă necesară pentru a le obţine. Există lucruri a căror valoare este în funcţie numai de raritatea lor. Deoarece nici o muncă nu poate să le mărească cantitatea, valoarea lor poate să scadă numai printr-o mai mare abundenţă a lor. Printre aceste obiecte sînt statuile sau tablourile preţioase etc. Valoarea lor depinde exclusiv de avuţia, de gusturile şi de capriciul celor care doresc să posede astfel de obiecte“ (pag. 4 şi 5, vol. I, op. cit.). „Ele nu formează totuşi decît o cantitate foarte mică din masa mărfurilor care sînt schimbate zilnic. Majoritatea covîrşitoare a obiectelor pe care vrem să le posedăm fiind rodul muncii, cantitatea lor poate fi sporită nelimitat nu numai într-o ţară, ci chiar în mai multe ţări, ori de cîte ori am fi dispuşi să folosim în acest scop munca necesară producerii lor“ (pag. 5, vol. I, op. cit.). „Aşadar, atunci cînd vorbim de mărfi, de valoarea lor de schimb şi de principiile care reglează preţul lor relativ, noi nu avem în vedere decît mărfurile a căror cantitate poate să fie mărită prin munca omului, a căror producţie este stimulată de concurenţă şi nu este stînjenită de nici o piedică“ (vol. I, pag. 5).
Ricardo îl citează pe Adam Smith, care, după părerea lui, „a definit cu multă precizie izvorul primordial al oricărei valori de schimb“ (vezi Smith, vol. I, cap 5 44), şi adaugă:
„Că aceasta este în realitate baza valorii de schimb a tuturor lucrurilor“ (anume timpul de muncă), „cu excepţia acelora pe care munca oamenilor nu le poate înmulţi după vrere, este o teză de cea mai mare importanţă în economia politică, căci nu există izvor care să fi alimentat atîtea erori şi din care să se fi născut atîtea păreri diferite în această ştiinţă ca sensul vag şi puţin precis legat de cuvîntul «valoare»“ (vol. I, pag. 8). „Dacă ceea ce determină valoarea de schimb a unui obiect este cantitatea de muncă incorporată în el, atunci rezultă că orice creştere a cantităţii de muncă trebuie în mod necesar să sporească valoarea obiectului pe care ea l-a produs, şi tot astfel orice diminuare a cantităţii de muncă trebuie să-i micșoreze preţul“ (vol. I, pag. 8).
Ricardo îi face apoi lui A. Smith imputarea:
1) „că dă valorii o altă măsură decît munca, şi anume ba valoarea grîului, ba cantitatea de muncă care poate fi cumpărată în schimbul unui obiect“ etc. (vol. I, pag. 9 şi 10).
2) „că a admis fără rezerve principiul, restrîngînd totuşi aplicarea acestuia la stadiul primitiv şi rudimentar al societăţii, premergător acumulării capitalurilor şi proprietăţii funciare“ (vol. I, pag. 21).
Ricardo încearcă să demonstreze că proprietatea funciară, adică renta, nu poate schimba valoarea relativă a produselor agricole şi că acumularea capitalurilor nu exercită decît o acţiune trecătoare şi oscilatorie asupra valorilor relative determinate de cantitatea comparativă de muncă folosită pentru producerea lor. În sprijinul acestei teze, el aduce faimoasa sa teorie a rentei funciare, descompune capitalul în părţi componente şi ajunge, în ultimă analiză, să nu mai vadă în el decît munca acumulată. El dezvoltă apoi o întreagă teorie a salariului şi a profitului şi demonstrează că urcarea şi scăderea salariului şi a profitului sînt invers proporţionale între ele, fără a influenţa valoarea relativă a produsului. El nu neglijează influenţa pe care acumularea capitalurilor şi natura lor diferită (capitaluri fixe şi capitaluri circulante), precum şi nivelul salariilor, o pot exercita asupra valorii proporţionale a produselor. Acestea sînt chiar principalele probleme care îl preocupă pe Ricardo.
„Orice economie de muncă — spune el — determină întotdeauna o scădere a valorii relative *2 a unei mărfi, fie că această economie priveşte munca necesară pentru producerea obiectului însuşi fie munca necesară pentru formarea capitalului întrebuinţat în această producţie“ (vol. I, pag. 28). „Prin urmare, atîta timp cît o zi de lucru va continua să dea unuia aceeaşi cantitate de peşte şi celuilalt tot atît vînat, mărimea naturală a preţurilor de schimb respective va rămîne mereu aceeaşi, oricare ar fi de altfel variaţia salariilor şi a profitului, şi în ciuda efectelor acumulării capitalului“ (vol. I, pag. 32). „Am considerat munca drept bază a valorii lucrurilor şi cantitatea de muncă necesară pentru producerea lor drept regula care determină cantităţile respective de mărfuri ce urmează să fie date în schimbul altora; dar nu avem pretenţia să negăm că în preţul curent al mărfurilor există unele devieri accidentale şi trecătoare de la acest preţ iniţial şi natural“ (vol. I, pag. 105, op. cit.). „Cheltuielile de producţie sînt acelea care reglează în ultimă analiză preţul obiectelor, şi nu — cum s-a susţinut adesea — raportul dintre ofertă şi cerere“ (vol. II, pag. 253).
Lordul Lauderdale cercetase variaţiile valorii de schimb plecînd de la legea cererii şi ofertei, sau a rarităţii şi a abundenţei în raport cu cererea. După părerea sa, valoarea unui lucru poate să crească atunci cînd scade cantitatea lui sau cînd creşte cererea de asemenea obiecte; ea poate să scadă în funcţie de creşterea cantităţii lui sau în funcţie de scăderea cererii. Astfel, valoarea unui lucru poate varia în urma acţiunii a opt cauze diferite, anume a patru cauze care izvorăsc din lucrul însuşi şi a patru cauze care sînt în legătură cu banii sau cu oricare altă marfă care serveşte drept măsură a valorii lui. Iată cum combate Ricardo aceste idei:
„Produsele al căror monopol îl deţine un particular sau o societate îşi schimbă valoarea după legea stabilită de lordul Lauderdale: valoarea lor scade în proporţia în care sînt oferite în cantitate mai mare şi creşte o dată cu dorinţa pe care o manifestă cumpărătorii de a le obţine; nu există un raport necesar între preţul lor şi valoarea lor naturală. Dar, în ceea ce priveşte lucrurile care constituie obiectul concurenţei dintre vînzători şi a căror cantitate poate să sporească în cadrul unor limite moderate, preţul lor depinde de fapt nu de raportul dintre cerere şi ofertă, ci de creşterea sau de reducerea cheltuielilor de producţie“ (vol. II, pag. 259).
Vom lăsa în seama cititorului grija de a compara limbajul atît de precis, de limpede şi de simplu al lui Ricardo cu eforturile retorice pe care le face d-l Proudhon ca să ajungă la definirea valorii relative prin timpul de muncă.
Ricardo ne arată mişcarea reală a producţiei burgheze care constituie valoarea. D-l Proudhon, făcînd abstracţie de această mişcare reală, „se zbate“ să inventeze noi procedee de orînduire a lumii după o formulă pretins nouă, care nu este decît expresia teoretică a mişcării reale existente şi atît de bine expuse de Ricardo. Ricardo ia ca punct de plecare societatea actuală, pentru a ne demonstra cum constituie ea valoarea; d-l Proudhon ia ca punct de plecare valoarea constituită, pentru a constitui apoi o lume socială nouă cu ajutorul acestei valori. După d-l Proudhon valoarea constituită trebuie să facă ocolul şi să redevină constituantă pentru o lume constituită pe de-a-ntregul potrivit acestui mod de evaluare. Determinarea valorii prin timpul de muncă este, pentru Ricardo, legea valorii de schimb; pentru d-l Proudhon, ea este sinteza dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Teoria valorilor formulată de Ricardo este interpretarea ştiinţifică a vieţii economice actuale, teoria valorii formulată de d-l Proudhon este interpretarea utopică a teoriei lui Ricardo. Ricardo constată că formula sa este justă prin faptul că o deduce din toate raporturile economice şi că explică în acest fel toate fenomenele, chiar şi pe acelea care par a o contrazice la prima vedere, ca de pildă renta, acumularea capitalurilor şi raportul dintre salarii şi profituri; tocmai aceasta face ca doctrina sa să fie un sistem ştiinţific. D-l Proudhon, care a dat peste această formulă a lui Ricardo cu ajutorul unor ipoteze cu totul arbitrare, a fost obligat apoi să caute fapte economice izolate, pe care le aranjează şi le falsifică, pentru a le putea înfăţişa ca exemple, ca mostre existente, ca începuturi de realizare a ideii sale salvatoare. (Vezi § 3 „Aplicarea valorii constituite“).
Să trecem acum la concluziile pe care le trage d-l Proudhon din valoarea constituită (prin timpul de muncă).
— O anumită cantitate de muncă este echivalentă cu produsul creat de această cantitate de muncă.
— Orice zi de muncă valorează cît o altă zi de muncă, adică, la cantitate egală, munca unuia valorează cît munca celuilalt: nu există deosebire calitativă. La cantităţi egale de muncă, produsul unuia este schimbat cu produsul celuilalt. Toţi oamenii sînt lucrători salariaţi, şi anume sînt salariaţi plătiţi în mod egal pentru un timp de muncă egal. Completa egalitate stă la baza schimburilor.
Aceste concluzii sînt ele oare consecinţele naturale incontestabile ale valorii „constituite“, adică determinate prin timpul de muncă?
Dacă valoarea relativă a unei mărfi este determinată de cantitatea de muncă necesară pentru a o produce, este firesc ca şi valoarea relativă a muncii, adică salariul, să fie de asemenea determinată prin cantitatea de muncă necesară pentru a produce salariul. Salariul, adică valoarea relativă sau preţul muncii, este determinat deci de timpul de muncă necesar producerii a tot ceea ce este necesar pentru întreţinerea muncitorului.
„Reduceţi cheltuielile de fabricaţie ale pălăriilor, şi preţul lor va cobori, în cele din urmă, la noul lor preţ natural, cu toate că cererea ar putea să devină de două, de trei, de patru ori mai mare. Reduceţi cheltuielile de întreținere ale oamenilor prin reducerea preţului natural al hranei şi al îmbrăcămintei necesare traiului, şi veţi vedea că salariile vor scădea în cele din urmă, cu toate că cererea de braţe de muncă poate să fi crescut considerabil“ (Ricardo, vol. II, pag. 253).
Desigur, limbajul lui Ricardo este cît se poate de cinic. A pune pe acelaşi plan cheltuielile de fabricaţie a pălăriilor şi cheltuielile de întreţinere ale omului înseamnă a transforma pe om în pălărie. Dar să nu facem atîta caz de cinism. Cinismul este în lucruri, şi nu în cuvintele care exprimă lucruri. Scriitorii francezi, ca d-nii Droz, Blanqui, Rossi şi alţii, îşi permit nevinovata satisfacţie de a dovedi superioritatea lor faţă de economiştii englezi căutînd să păstreze eticheta unui limbaj „umanitar“; şi dacă reproşează lui Ricardo şi şcolii sale limbajul cinic, aceasta se întîmplă pentru că se simt jigniţi văzînd expuse relaţiile economice în toată nuditatea lor, văzînd trădate misterele burgheziei.
Să rezumăm: munca, fiind ea însăşi o marfă, se măsoară ca atare prin timpul de muncă necesar pentru a produce munca-marfă. Şi ce trebuie anume pentru a produce munca-marfă? Tocmai timpul de muncă necesar pentru a produce obiectele indispensabile întreţinerii continue a muncii, adică necesare pentru a permite muncitorului să trăiască şi să se perpetueze. Preţul natural al muncii nu este altceva decît minimul de salariu *3. Dacă preţul curent al salariului se ridică peste preţul natural, aceasta se datoreşte tocmai faptului că legea valorii, ridicată de d-l Proudhon la rangul de principiu, este contrabalansată de consecinţele variaţiilor care intervin în raportul dintre cerere şi ofertă. Totuşi minimul de salariu continuă să rămînă centrul către care gravitează preţurile curente ale salariului.
Astfel valoarea relativă, măsurată prin timpul de muncă, este în mod inevitabil formula sclavajului modern al muncitorului, în loc să fie, cum vrea d-l Proudhon, „teoria revoluționară“ a emancipării proletariatului.
Să vedem acum în ce măsură aplicarea timpului de muncă ca măsură a valorii este incompatibilă cu antagonismul de clasă existent şi cu inegala repartiţie a produsului muncii între muncitorul nemijlocit şi posesorul muncii acumulate.
Să presupunem un produs oarecare, de exemplu pînza. Acest produs ca atare cuprinde o cantitate de muncă determinată. Această cantitate de muncă va fi întotdeauna aceeaşi, oricare ar fi situaţia reciprocă a celor care au colaborat la crearea acestui produs.
Să luăm un alt produs: un postav care a necesitat aceeaşi cantitate de muncă ca şi pînza.
Schimbînd aceste două produse între ele, noi schimbăm cantităţi egale de muncă. Schimbînd între ele aceste cantităţi egale de timp de muncă, nu schimbăm situaţia reciprocă a producătorilor, după cum nu schimbăm nimic nici în relaţiile dintre muncitori şi fabricanţi. A spune că acest schimb de produse, a căror valoare este măsurată prin timpul de muncă, are ca urmare retribuirea egală a tuturor producătorilor înseamnă a presupune că a existat o participare egală la produs anterior schimbului. Cînd se va face schimbul dintre postav şi pînză, producătorii postavului vor primi din pînză tot atîta cît au primit înainte din postav.
Greşeala d-lui Proudhon provine din faptul că el ia drept consecinţă ceea ce nu poate fi decît cel mult o presupunere nefondată.
Să mergem mai departe.
Oare timpul de muncă luat ca măsură a valorii presupune măcar că zilele de muncă sînt echivalente, adică că ziua de muncă a unuia valorează tot atîta cît ziua de muncă a altuia? Nu.
Să presupunem o clipă că ziua de muncă a unui bijutier echivalează cu trei zile de muncă ale unui ţesător; orice schimbare a valorii bijuteriilor în raport cu ţesăturile, dacă nu este rezultatul trecător al oscilațiilor cererii şi ofertei, se datoreşte unei micşorări sau unei creşteri a timpului de muncă folosit de o parte sau de cealaltă pentru producţie. Dacă trei zile de muncă ale mai multor muncitori se raportează între ele ca 1 , 2, 3, atunci orice schimbare în valoarea relativă a produselor lor va însemna o schimbare a acestei proporţii de 1, 2, 3. Astfel valoarea poate fi măsurată prin timpul de muncă, cu toată inegalitatea valorii diferitelor zile de muncă; dar, pentru a aplica o asemenea măsură, avem nevoie de o scară comparativă a diferitelor zile de lucru; concurenta este aceea care stabileşte această scară.
Valorează oare ora d-tale de lucru cît a mea? Aceasta este o chestiune pe care o rezolvă concurenţa.
După părerea unui economist american, concurenţa stabileşte cîte zile de muncă simplă sînt cuprinse într-o zi de muncă complexă. Această reducere a zilelor de muncă complexă la zile de muncă simplă nu presupune oare că munca simplă este aceea care se ia ca măsură a valorii? Iar faptul că cantitatea de muncă serveşte ea singură drept măsură a valorii, indiferent de calitate, presupune, la rîndul său, că munca simplă a devenit pivotul industriei. El presupune că muncile s-au egalizat prin subordonarea omului faţă de maşină sau prin extrema diviziune a muncii; că, în faţa muncii, omul ca atare dispare; că limba pendulei a devenit măsura exactă a activităţii relative a doi muncitori, după cum ea este şi măsura vitezei a două locomotive. Nu trebuie, aşadar, să se spună că ora de muncă a unui om face cît ora de muncă a altui om, ci mai curînd că un om în decurs de o oră valorează cît un alt om în decurs de o oră. Timpul este totul, omul nu mai este nimic; el este cel mult întruchiparea timpului. Nu mai este vorba de calitate. Numai cantitatea decide totul: oră de oră, zi de zi; dar această egalizare a muncii nu este nicidecum opera echităţii eterne a d-lui Proudhon; ea este pur şi simplu efectul industriei moderne.
În fabrica mecanizată, munca unui muncitor aproape că nu se mai distinge prin nimic de munca altui muncitor: muncitorii nu se mai pot diferenţia între ei decît prin cantitatea de timp cheltuită cu munca. Totuşi, această diferenţă cantitativă devine, dintr-un anumit punct de vedere, calitativă, în măsura în care timpul consacrat muncii depinde, în parte, de cauze pur materiale, cum sînt constituţia fizică, vîrsta, sexul; în parte, de cauze morale pur negative, ca răbdarea, impasibilitatea, asiduitatea. În sfîrşit, dacă există o diferenţă de calitate în munca muncitorilor, aceasta este cel mult o calitate de cea mai proastă calitate, care este departe de a fi o specialitate distinctivă. Iată care este, în ultimă analiză, starea de lucruri în industria modernă. Pe această egalitate deja realizată a muncii mecanizate se apucă d-l Proudhon să tragă cu rindeaua sa de „egalizare“, pe care îşi propune s-o realizeze pretutindeni în „timpul ce va să vină“.
Toate consecinţele „egalitare“ pe care d-l Proudhon le deduce din doctrina lui Ricardo se bazează pe o eroare fundamentală. Anume, el confundă valoarea mărfurilor măsurată prin cantitatea de muncă încorporată în ele cu valoarea mărfurilor măsurată prin „valoarea muncii“. Dacă aceste două moduri de a măsura valoarea mărfurilor s-ar îmbina, s-ar putea tot atît de bine spune: valoarea relativă a unei mărfi oarecare este măsurată prin cantitatea de muncă pe care o cuprinde; sau: ea este măsurată prin cantitatea de muncă pe care o poate cumpăra; sau în fine: ea este măsurată prin cantitatea de muncă prin care poate fi dobîndită. Dar lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Nici valoarea muncii şi nici valoarea oricărei alte mărfi nu poate servi drept măsură a valorii. Cîteva exemple vor fi de ajuns pentru a explica şi mai bine cele susţinute.
Dacă baniţa de grîu ar costa două zile de muncă în loc de una singură, valoarea ei iniţială s-ar dubla; cu toate acestea, nu ar pune în mişcare dublul cantităţii de muncă, deoarece nu ar cuprinde mai multă materie nutritivă ca mai înainte. Aşadar, valoarea grîului măsurată prin cantitatea de muncă necesară pentru producerea lui s-ar fi dublat; însă, măsurată fie prin cantitatea de muncă pe care grîul o poate cumpăra, fie prin cantitatea de muncă în schimbul căreia el poate să fie cumpărat, valoarea lui nici pe departe nu s-ar fi dublat. Pe de altă parte, dacă aceeaşi muncă ar produce de două ori atîta îmbrăcăminte ca înainte, valoarea relativă a acesteia ar scădea la jumătate; totuşi capacitatea acestei duble cantităţi de îmbrăcăminte de a dispune de o anumită cantitate de muncă nu ar fi redusă la jumătate sau aceeaşi muncă nu ar putea să dispună de o cantitate dublă de îmbrăcăminte, căci jumătate din îmbrăcăminte ar continua să aducă muncitorului aceleaşi servicii ca mai înainte.
A determina deci valoarea relativă a mărfurilor prin valoarea muncii este în contradicţie cu faptele economice. Aceasta înseamnă a te mişca într-un cerc vicios, înseamnă a determina valoarea relativă printr-o valoare relativă care, la rîndul ei, urmează a fi şi ea determinată.
Fără îndoială, d-l Proudhon confundă cele două moduri de a măsura: măsurarea prin timpul de muncă necesar pentru producerea unei mărfi şi măsurarea prin valoarea muncii. „Munca fiecărui om — spune el — poate cumpăra valoarea pe care ea o cuprinde“. Astfel, după părerea lui, o anumită cantitate de muncă încorporată într-un produs este echivalentă cu retribuţia muncitorului, adică cu valoarea muncii. De aceea el confundă cheltuielile de producţie cu salariul.
„Ce este salariul? Este prețul de cost al grîului etc., este preţul integral al oricărui lucru. Să mergem şi mai departe: salariul este proporţionalitatea elementelor care compun bogăţia“.
Ce este salariul? Salariul este valoarea muncii.
Adam Smith ia ca măsură a valorii cînd timpul de muncă necesar pentru producerea unei mărfi, cînd valoarea muncii. Ricardo a dezvăluit această eroare, arătînd limpede deosebirea dintre aceste două moduri de a măsura. D-l Proudhon face o eroare şi mai mare decît Adam Smith, identificînd cele două lucruri pe care Adam Smith doar le juxtapusese.
D-l Proudhon caută o măsură a valorii relative a mărfurilor, pentru a găsi proporţia justă în care muncitorii trebuie să participe la produse, sau, cu alte cuvinte, pentru a determina valoarea relativă a muncii. Pentru a determina măsura valorii relative a mărfurilor, el nu-şi poate închipui nimic mai bun decît să dea ca echivalent al unei anumite cantităţi de muncă suma produselor pe care ea le-a creat, ceea ce înseamnă a presupune că toată societatea constă numai din muncitori nemijlociţi, care primesc ca salariu propriul lor produs. În al doilea rînd, el susţine de fapt că zilele de muncă ale diferiţilor muncitori ar fi echivalente. Pe scurt, el caută măsura valorii relative a mărfurilor pentru a găsi retribuirea egală a muncitorilor şi ia ca premisă dată egalitatea salariilor, pentru a se avînta apoi în căutarea valorii relative a mărfurilor. Ce dialectică minunată!
„Say şi economiştii care l-au urmat au arătat că, întrucît însăşi munca e un obiect a cărui valoare urmează să fie stabilită, adică e o marfă ca oricare alta, ar însemna să te învîrteşti într-un cerc vicios dacă ai face din muncă principiul şi cauza reală a valorii. Aceşti economişti, dacă îmi este îngăduit s-o spun, au dat astfel dovada unei extraordinare neatenţii. Se afirmă că munca are valoare nu din cauză că ea însăşi e o marfă, ci din cauza valorilor pe care se presupune că le cuprinde în stare potenţială. Valoarea muncii este o expresie figurată, o anticipare a cauzei faţă de efect. Este o ficţiune de calibrul productivităţii capitalului. Munca produce, capitalul valorează... Într-o formă eliptică se spune valoarea muncii... Ca şi libertatea, munca... este prin natura sa un lucru vag şi nedeterminat, dar care se defineşte calitativ prin obiectul ei, adică devine o realitate prin produs“.
„Dar de ce să insistăm? De îndată ce economistul“ (citiți: d-l Proudhon) „schimbă numele lucrurilor, vera rerum vocabula *4, el recunoaşte implicit neputinţa sa şi se eschivează de la discutarea problemei“ (Proudhon, vol. I, pag. 188).
Am văzut că d-l Proudhon face din valoarea muncii „cauza reală“ a valorii produselor, încît pentru el salariul, numele oficial al „valorii muncii“, formează preţul integral al tuturor lucrurilor. Iată de ce obiecţia lui Say îl tulbură. În munca-marfă, această realitate teribilă, el nu vede decît o elipsă gramaticală. Prin urmare, toată societatea actuală, bazată pe munca-marfă, se întemeiază de acum încolo pe o licenţă poetică, pe o expresie figurată. Dacă societatea vrea „să elimine toate inconvenientele“ care o supără, ei bine! nu are decît să elimine termenii care sună urît, să-şi schimbe limbajul, şi pentru aceasta nu are decît să se adreseze Academiei, cerîndu-i o nouă ediţie a dicţionarului său. După tot ce am văzut, ne este uşor să înţelegem pentru ce, într-o lucrare de economie politică, d-l Proudhon a trebuit să se avînte în lungi disertaţii asupra etimologiei şi asupra altor părţi ale gramaticii. Astfel, el tot mai discută în mod savant despre derivaţia învechită a lui servus *5 de la servare *6. Aceste disertaţii filologice au un sens profund, un sens esoteric; ele formează partea esenţială a argumentării d-lui Proudhon.
Munca *7, în măsura în care este vîndută şi cumpărată, este o marfă ca oricare alta şi are, prin urmare, o valoare de schimb. Dar valoarea muncii, sau munca ca marfă, produce tot atît de puţin pe cît valoarea grîului sau grîul ca marfă serveşte drept hrană.
Munca „valorează“ mai mult sau mai puţin, după cum produsele alimentare sînt mai mult sau mai puţin scumpe, după cum cererea şi oferta de braţe de muncă există în cutare sau cutare măsură etc. etc.
Munca nu este „un lucru vag“; niciodată nu se vinde şi nu se cumpără muncă în general, ci totdeauna o muncă determinată. Nu numai munca este aceea care se defineşte calitativ cu ajutorul obiectului, ci şi obiectul este determinat prin calitatea specifică a muncii.
Munca, în măsura în care este vîndută şi cumpărată, este ea însăşi marfă. De ce este cumpărată? „Din cauza valorilor pe care se presupune că le cuprinde în stare potenţială“. Dar cînd se spune că un anumit obiect este o marfă, nu mai este vorba de scopul pentru care el este cumpărat, adică de folosirea pe care vrem să i-o dăm. El este marfă ca obiect de comerţ. Toate raţionamentele d-lui Proudhon se mărginesc la aceasta: munca nu este cumpărată ca obiect nemijlocit de consum. Nu, ea este cumpărată ca instrument de producţie, aşa cum s-ar cumpăra o maşină. Ca marfă, munca valorează, şi nu produce. D-l Proudhon ar fi putut tot atît de bine să spună că nu există de loc mărfuri, căci orice marfă este cumpărată numai în vederea unui scop util oarecare, şi niciodată ca marfă în sine.
Măsurînd valoarea mărfurilor prin muncă, d-l Proudhon întrezăreşte vag că nu poţi să nu aplici muncii acelaşi etalon, în măsura în care ea are valoare, în măsura în care este muncă-marfă. El simte că aceasta înseamnă să faci din minimul de salariu preţul natural şi normal al muncii nemijlocite, că aceasta înseamnă să accepţi orînduirea actuală a societăţii. De aceea, pentru a se eschiva de la această concluzie fatală, el face o cotitură bruscă şi pretinde că munca nu este o marfă şi că ea nu poate avea valoare. D-l Proudhon uită că el însuşi a luat ca măsură valoarea muncii, uită că tot sistemul său se bazează pe munca-marfă, pe munca cu care se face comerţ, care este vîndută şi cumpărată, care este dată în schimbul produselor etc.; în sfîrşit, pe munca care este un izvor nemijlocit de venituri pentru muncitor. El uită totul.
Pentru a-şi salva sistemul, el este gata să-i sacrifice baza.
Et propter vitam vivendi perdere causas!*8
Ajungem acum la o nouă definiţie „a valorii constituite“:
„Valoarea este raportul de proporţionalitate al produselor care constituie avuţia“.
Să observăm mai întîi că simpla expresie „valoare relativă sau de schimb“ implică ideea unui raport oarecare în care produsele se schimbă între ele. Dacă acestui raport i se dă numele de „raport de proporţionalitate“, valoarea relativă nu s-a schimbat cu nimic, diferă numai expresia. Nici diminuarea, nici creşterea valorii unui produs nu afectează însuşirea pe care o are acesta de a se afla într-un „raport de proporționalitate“ oarecare cu celelalte produse care formează avuţia.
Ce rost are atunci acest nou termen, care nu aduce o idee nouă?
„Raportul de proporţionalitate“ te face să te gîndeşti la multe alte raporturi economice, ca proporţionalitatea producţiei, justa proporţie dintre cerere şi ofertă etc.; d-l Proudhon s-a gîndit la toate acestea atunci cînd a formulat această parafrază didactică a valorii de schimb.
În primul rînd, valoarea relativă a produselor fiind determinată de cantitatea comparativă de muncă cheltuită pentru producerea fiecărui produs, raportul de proporţionalitate, aplicat la acest caz special, înseamnă cantitatea respectivă de produse care pot fi fabricate într-un anumit timp şi care, prin urmare, pot fi schimbate între ele.
Să vedem cum foloseşte d-l Proudhon acest raport de proporţionalitate.
Toată lumea ştie că, atunci cînd oferta şi cererea se echilibrează, valoarea relativă a unui produs oarecare este determinată cu exactitate de cantitatea de muncă pe care o cuprinde, adică această valoare relativă exprimă raportul de proporţionalitate tocmai în sensul pe care i l-am dat. D-l Proudhon interverteşte ordinea lucrurilor. Începeţi, spune el, prin a măsura valoarea relativă a unui produs prin cantitatea de muncă încorporată în el, şi atunci oferta şi cererea se vor echilibra neapărat. Producţia va corespunde consumului, produsul va putea fi întotdeauna schimbat. Preţul lui curent va exprima întocmai justa lui valoare. În loc de a spune ca toată lumea: cînd timpul este frumos, multă lume se plimbă, d-l Proudhon scoate lumea la plimbare pentru a-i putea asigura un timp frumos.
Ceea ce d-l Proudhon prezintă ca o consecinţă a valorii de schimb determinate a priori prin timpul de muncă nu se poate justifica decît printr-o lege formulată în mod aproximativ după cum urmează:
Produsele se vor schimba de acum înainte proporţional cu timpul de muncă cheltuit pentru producerea lor. Oricare ar fi raportul dintre cerere şi ofertă, schimbul de mărfuri va avea întotdeauna loc ca şi cînd ele ar fi fost produse proporţional cu cererea. Dacă d-l Proudhon se încumetă să formuleze şi să aplice o astfel de lege, atunci noi vom renunţa să-i cerem dovezi. Dacă, dimpotrivă, el ţine să justifice teoria sa nu ca legiuitor, ci ca economist, el va trebui să demonstreze că timpul necesar pentru crearea unei mărfi indică exact gradul său de utilitate şi raportul său de proporţionalitate faţă de cerere, deci faţă de întreaga avuţie. În cazul acesta, dacă un produs se vinde la un preţ egal cu cheltuielile sale de producţie, oferta şi cererea se vor echilibra întotdeauna; căci cheltuielile de producţie trebuie să exprime adevăratul raport dintre cerere şi ofertă.
Într-adevăr, d-l Proudhon încearcă să demonstreze că timpul de muncă necesar pentru crearea unui produs exprimă raportul său just faţă de nevoi, aşa că lucrurile a căror producţie necesită cel mai puţin timp sînt cele mai nemijlocit utile şi aşa mai departe în ordine crescîndă. Chiar şi producţia unui obiect de lux dovedeşte, conform acestei doctrine, că societatea are timp de prisos care îi permite să satisfacă nevoia de lux.
D-l Proudhon găseşte o dovadă pentru teza sa în observaţia că lucrurile cele mai utile necesită timpul de producţie cel mai scurt, că societatea începe întotdeauna cu ramurile de producţie cele mai uşoare şi că treptat ea „porneşte la producţia obiectelor care necesită un timp de muncă mai îndelungat şi care corespund unor nevoi mai înalte“.
D-l Proudhon împrumută de la d-l Dunoyer exemplul industriei extractive — cules, păstorit, vînat, pescuit etc. — care reprezintă industria cea mai simplă, cea mai puţin costisitoare şi cu care omul a început „prima zi a celei de-a doua creaţii a sa“. De prima zi a creaţiei sale dintîi se pomeneşte în Geneză, din care reiese că dumnezeu este primul industriaş din lume.
Lucrurile se petrec cu totul altfel decît îşi închipuie d-l Proudhon. Din momentul în care ia naştere civilizaţia, producţia începe să se bazeze pe antagonismul dintre diferitele tagme, stări, clase, în sfîrşit pe antagonismul dintre munca acumulată şi munca nemijlocită. Fără antagonism nu există progres. Aceasta este legea căreia i s-a supus civilizaţia pînă în zilele noastre. Pînă în momentul de faţă forţele productive s-au dezvoltat datorită existenţei acestui regim de antagonisme dintre clase. A afirma însă că oamenii au putut să înceapă să creeze produse de calitate superioară, industrii mai complicate deoarece toate nevoile tuturor lucrătorilor erau satisfăcute înseamnă a face abstracţie de antagonismul dintre clase şi a răsturna întreaga dezvoltare istorică. Este ca şi cum cineva ar vrea să spună că, deoarece în timpul împăraţilor romani ţiparii din bazinele artificiale erau hrăniţi, exista hrană din abundenţă pentru întreaga populaţie romană; pe cînd, dimpotrivă, în timp ce poporul roman nu avea cu ce să-şi cumpere pîine, aristocraţii romani aveau destui sclavi pentru a-i arunca ca hrană ţiparilor.
Preţul alimentelor a crescut aproape neîncetat, în timp ce preţul obiectelor manufacturate şi de lux a scăzut aproape neîncetat. Să luăm însăşi producţia agricolă: preţul articolelor celor mai indispensabile, ca, de pildă, grîul, carnea etc., creşte, pe cînd preţul bumbacului, al zahărului, al cafelei etc. scade neîncetat, într-o proporţie de necrezut. Şi chiar alimentele de lux, ca sparanghelul, anghinarea etc., sînt astăzi relativ mai ieftine decît alimentele de primă necesitate. În epoca noastră inutilul este mai uşor de produs decît necesarul. În sfîrşit, în diferite epoci istorice, raporturile dintre preţuri nu numai că diferă, ci ele sînt de-a dreptul opuse. În cursul evului mediu, produsele agricole erau relativ mai ieftine decît produsele manufacturiere; în epoca modernă raportul este inversat. Rezultă oare de aici că utilitatea produselor agricole a scăzut din evul mediu pînă astăzi?
Folosirea produselor este determinată de condiţiile sociale în care se găsesc consumatorii, iar aceste condiţii decurg, la rîndul lor, din antagonismul de clasă.
Bumbacul, cartofii şi rachiul sînt obiecte de folosinţă generală. Cartofii au dat naştere scrofulozei; bumbacul a înlăturat în mare parte inul şi lîna, cu toate că lîna şi inul sînt în multe cazuri de mai mare utilitate, fie chiar şi numai din punct de vedere igienic; rachiul, în sfîrşit, a înlocuit berea şi vinul, deşi toată lumea recunoaşte că rachiul, întrebuinţat ca substanţă alimentară, este o otravă. Timp de un secol guvernele au luptat zadarnic împotriva opiului european; economia a învins, ea a dictat legile ei consumului.
Atunci de ce bumbacul, cartofii şi rachiul constituie pivotul societăţii burgheze? Pentru că producţia lor necesită cheltuirea cea mai mică de muncă şi deci sînt cele mai ieftine. Cum se face că preţurile cele mai mici au ca efect un maximum de consum? Oare din cauza utilităţii absolute a acestor obiecte, a utilităţii lor intrinsece, a utilităţii lor în sensul însuşirii pe care o au de a satisface cît mai mult nevoile muncitorului ca om, şi nu ale omului ca muncitor? Nu, ci pentru că într-o societate bazată pe mizerie produsele cele mai mizerabile sînt acelea care au fatala prerogativă de a fi întrebuinţate de masele cele mai largi.
A afirma că lucrurile cele mai puţin costisitoare, fiind cel mai mult întrebuinţate, trebuie să fie cele mai utile înseamnă a afirma că întrebuinţarea atît de răspîndită a rachiului din cauza cheltuielilor lui de producţie reduse este dovada cea mai concludentă a utilităţii lui, înseamnă a spune proletariatului că pentru el cartofii sînt mai salutari decît carnea, înseamnă a accepta starea de lucruri existentă, înseamnă, în sfîrşit, a face, împreună cu d-l Proudhon, apologia unei societăţi fără a o înţelege.
În societatea viitoare, în care dispare antagonismul dintre clase, în care nu vor mai exista clase, consumul nu va mai fi determinat de minimul timpului de producţie, ci timpul de producţie consacrat diferitelor obiecte va fi determinat de gradul lor de utilitate socială.
Să revenim la teza d-lui Proudhon. Din moment ce timpul de muncă necesar pentru producerea unui obiect nu este nicidecum expresia gradului său de utilitate, valoarea de schimb a acestui obiect, determinată dinainte de timpul de muncă încorporat în el, nu va putea niciodată să reglementeze raportul just dintre ofertă şi cerere, adică raportul de proporţionalitate în sensul pe care i-l dă în prezent d-l Proudhon.
Nu vînzarea unui produs oarecare la un preţ egal cu cheltuielile lui de producţie constituie „raportul de proporţionalitate“ dintre ofertă şi cerere, sau cuantumul proporţional al acestui produs în ansamblul producţiei. Variaţiile cererii şi ale ofertei sînt acelea care indică producătorului cantitatea în care trebuie să fie produsă cutare marfă pentru a primi în schimb cel puţin cheltuielile de producţie. Şi deoarece aceste variaţii sînt continue, există de asemenea o mişcare continuă de retragere şi de investire a capitalurilor în diferitele ramuri ale industriei.
„Numai în urma unor astfel de variaţii capitalurile se îndreaptă tocmai într-o proporţie nu mai mare decît cea cuvenită spre producţia diferitelor mărfuri pentru care există cerere. Prin urcarea sau prin scăderea preţurilor, profiturile se ridică peste sau scad sub nivelul lor general, şi de aceea se produce un aflux sau reflux de capitaluri în ramura de producţie care a suferit una dintre aceste variaţii“. — „Dacă ne aruncăm ochii asupra pieţelor din marile oraşe, vom vedea cu cîtă regularitate sînt acestea aprovizionate cu tot felul de produse naţionale şi străine, în cantitatea cerută, oricît de diferită ar fi cererea, care depinde de capricii, de gusturi sau de variaţiile numerice ale populaţiei; şi cît de rar se întîmplă ca pieţele să fie supraaglomerate de mărfuri din cauza unei aprovizionări prea abundente sau să se producă o scumpete excesivă din cauza unei slabe oferte în comparaţie cu cererea; trebuie să recunoaştem că principiul care distribuie capitalul în fiecare ramură a industriei exact în proporții potrivite acţionează mai puternic decît se crede în general“ (Ricardo, vol. 1, pag. 105 şi 108).
Dacă d-l Proudhon admite că valoarea produselor este determinată de timpul de muncă, el trebuie să admită de asemenea mişcarea oscilatorie care face din timpul de muncă măsura valorii. Nu există „raport de proporţionalitate“ gata constituit; nu există decît o mişcare constituantă.
Am văzut în ce sens se poate vorbi de „proporţionalitate“ ca de o consecinţă a valorii determinate prin timpul de muncă. Vom vedea acum modul în care această măsurătoare prin timp, numită de d-l Proudhon „lege a proporţionalităţii“, se transformă în lege a disproporţionalităţii.
Orice invenţie nouă care permite să se producă într-o oră ceea ce era produs pînă atunci în două ore depreciază toate produsele de acelaşi fel care se găsesc pe piaţă. Concurenţa sileşte pe producător să vîndă produsul a două ore tot atît de ieftin ca şi produsul unei ore. Concurenţa traduce în viaţă legea conform căreia valoarea relativă a unui produs este determinată de timpul de muncă necesar pentru a-l produce. Timpul de muncă servind drept măsură a valorii de schimb devine astfel legea unei deprecieri continue a muncii. Ceva mai mult. Vor fi depreciate nu numai mărfurile aduse pe piaţă, dar şi uneltele de producţie şi ateliere întregi. Acest fapt l-a semnalat încă Ricardo cînd a spus:
„Mărind necontenit productivitatea, micşorăm necontenit valoarea unora dintre lucrurile produse mai înainte“. (vol. II. pag. 59).
Sismondi merge mai departe. El vede în această „valoare constituită“ prin timpul de muncă izvorul tuturor contradicţiilor din industria şi din comerţul modern.
„În ultimă instanţă — spune el — valoarea de schimb este întotdeauna determinată de cantitatea de muncă necesară pentru a obţine lucrul respectiv; nu de cantitatea de muncă cheltuită efectiv în momentul de faţă, ci de aceea care va fi necesară de acum înainte cu mijloace de producţie eventual perfecţionate; şi, cu toate că este greu de apreciat această cantitate, concurenţa o stabileşte întotdeauna cu exactitate. Pe această bază este calculat preţul cerut de vînzător şi cel oferit de cumpărător. Primul va susţine, poate, că obiectul l-a costat zece zile de muncă; dar dacă celălalt îşi dă seama că de acum înainte obiectul poate să fie executat în opt zile de muncă şi dacă concurenţa dovedeşte acest lucru celor doi contractanţi, valoarea se va reduce şi preţul pieţei se va stabili la numai opt zile. Ambii contractanţi sînt, desigur, convinşi de utilitatea obiectului, de faptul că el este dorit, că el nu ar putea fi vîndut dacă n-ar fi dorit; dar fixarea preţului nu are nici o legătură cu utilitatea obiectului“ („Etudes“ etc., vol. II, pag. 267, ediţia Bruxelles).
Este important să subliniem că ceea ce determină valoarea unui lucru nu este timpul în care a fost produs, ci minimul de timp în care el poate fi produs, şi acest minim îl stabileşte concurenţa. Presupuneţi o clipă că nu mai există concurenţă şi, prin urmare, nici mijlocul de a stabili minimul de muncă necesar pentru producerea unui articol; ce s-ar întîmpla în cazul acesta? Va fi suficient să cheltuim pentru producerea unui obiect şase ore de muncă, pentru a avea dreptul, după teoria d-lui Proudhon, să pretindem în schimbul lui de şase ori mai mult decît pretinde acela care a cheltuit numai o oră ca să producă acelaşi obiect.
În locul unui „raport de proporţionalitate“ avem un raport de disproporţionalitate, dacă, în general, ţinem să rămînem în sfera unor raporturi, bune sau proaste.
Deprecierea continuă a muncii reprezintă numai o singură latură, o singură consecinţă a evaluării mărfurilor prin timpul de muncă. Creşterea excesivă a preţurilor, supraproducţia şi multe alte fenomene de anarhie industrială îşi găsesc explicaţia în acest mod de evaluare.
Oare timpul de muncă servind ca măsură a valorii poate să dea naştere cel puţin acelei varietăţi proporţionale a produselor care îl incintă atît de mult pe d-l Proudhon?
Dimpotrivă, aceasta duce la o dominare în sfera produselor a monopolului cu toată monotonia lui, la fel cum monopolul — aşa cum ştie toată lumea — domină sfera uneltelor de producţie. Numai unele ramuri ale industriei, ca industria bumbacului, pot face progrese foarte rapide. Consecința naturală a acestor progrese este că preţul produselor industriei de bumbac, de exemplu, scade foarte repede; dar, pe măsură ce preţul bumbacului scade, prețul inului trebuie să urce proporţional. Ce se va întîmpla? Inul va fi înlocuit de bumbac. În felul acesta a fost izgonit inul din aproape toată America de Nord. Şi în loc de varietate proporţională a produselor avem domnia bumbacului.
Ce rămîne din acest „raport de proporţionalitate“? Numai dezideratul unui om cinstit care ar vrea ca mărfurile să fie produse într-o astfel de proporţie, încît să poată fi vîndute la un preţ cinstit. Dintotdeauna burghezii de treabă şi economiştii filantropi s-au complăcut să formuleze acest nevinovat deziderat.
Să-i dăm cuvîntul bătrînului Bois-Guillebert:
„Preţul mărfurilor — spune el — trebuie să fie totdeauna proporţionat, căci numai acest acord le dă posibilitatea să coexiste, pentru ca să poată fi schimbate în orice clipă unele contra altora“ (iată permanenta posibilitate de schimb a d-lui Proudhon) „şi pentru ca să se producă unele pe altele... Bogăţia nefiind deci altceva decît acest schimb continuu între om şi om, între întreprindere şi întreprindere etc., este cu totul eronat să cauţi cauza mizeriei în altă parte decît în încetarea acestui schimb provocată de perturbarea proporţiei dintre preţuri“ („Dissertation sur la nature des richesses“, edit. Daire 46).
Să vedem ce spune şi un economist modern:
„O mare lege care trebuie aplicată producţiei este legea proporţionalităţii (the law of proportion), singura care poate să menţină continuitatea valorii... Echivalentul trebuie să fie garantat... Toate naţiunile au încercat în diferite epoci, prin numeroase regulamente şi restricţii comerciale, să realizeze pînă la un anumit punct această lege a proporţionalităţii; dar egoismul, inerent naturii omului, l-a împins să răstoarne întregul acest sistem de reglementare. O producţie proporţionată (proportionate production) înseamnă realizarea întregului adevăr al ştiinţei economiei sociale“ (W. Atkinson, „Principles of Political Economy“, Londra, 1840, pag. 170-195 47).
Fuit Troja!*9 Această justă proporţie între cerere şi ofertă, care reîncepe să fie obiectul atîtor dorinţe, a încetat de mult să mai existe. Ea a ajuns o vechitură. Existenţa ei nu a fost posibilă decît în epocile în care mijloacele de producţie erau limitate, în care schimbul avea loc în limite foarte reduse. O dată cu apariţia marii industrii, această justă proporţie a trebuit să înceteze, şi producţia a fost în mod fatal silită să treacă printr-o succesiune permanentă de prosperitate, depresiune, criză, stagnare, din nou prosperitate şi aşa mai departe.
Cei care, ca Sismondi, vor să se întoarcă la justa proporţionalitate a producţiei şi să păstreze totodată bazele actuale ale societăţii sînt reacţionari, deoarece, pentru a fi consecvenţi, ei ar trebui să dorească şi restabilirea tuturor celorlalte condiţii ale industriei de altădată.
Dar ce menţinea oare producţia în proporţii juste sau aproximativ juste? Cererea era aceea care dicta ofertei, care o preceda. Producţia urma pas de pas consumul. Marea industrie, forţată să producă pe scară tot mai largă de înseşi uneltele de care dispune, nu mai poate să aştepte cererea. Producţia precede consumul, oferta forţează cererea.
În societatea actuală, în industria bazată pe schimbul individual, anarhia producţiei, izvorul atîtor mizerii, este în acelaşi timp izvorul oricărui progres.
Deci, una din două:
sau vreţi proporţiile juste ale veacurilor trecute, dar cu mijloacele de producţie ale epocii noastre, şi atunci sînteţi reacţionari şi utopişti în acelaşi timp;
sau vreţi progresul fără anarhie: atunci, pentru a păstra forţele productive, renunţaţi la schimbul individual.
Schimbul individual nu se potriveşte decît cu mica industrie a secolelor trecute şi cu corolarul ei, „justa proporţionalitate“, sau cu marea industrie şi cu tot cortegiul ei de mizerie şi de anarhie.
Rezultă deci că determinarea valorii prin timpul de muncă, adică formula pe care ne-o dă d-l Proudhon ca formulă a renaşterii viitoare, nu este decît expresia ştiinţifică a relaţiilor economice din societatea actuală, aşa cum a demonstrat-o limpede şi răspicat Ricardo cu mult înaintea d-lui Proudhon.
Dar aparţine d-lui Proudhon măcar aplicarea „egalitară“ a acestei formule? Oare este el acela care s-a gîndit cel dintîi să reformeze societatea, transformînd pe toţi oamenii în muncitori nemijlociţi care să schimbe între ei cantităţi egale de muncă? Este el îndreptăţit să reproşeze comuniştilor — aceşti oameni lipsiţi de orice cunoştinţe de economie politică, aceşti „proşti încăpăţînaţi“, aceşti „visători cu capul în nori“ — că nu au găsit înaintea lui această „soluţie a problemei proletariatului“?
Oricine este cît de puţin familiarizat cu dezvoltarea economiei politice în Anglia nu poate să nu ştie că aproape toţi socialiştii din această ţară au propus în diferite epoci aplicarea egalitară a teoriei lui Ricardo. Am putea indica d-lui Proudhon „Economia politică“ a lui Hodgskin, 1827 48; William Thompson, „An Inquiry into the Principles of the distribution of wealth, most conducive to human happiness“, 1824; T. R. Edmonds, „Practical, Moral and Political Economy“, 1828 49, etc. etc., şi încă patru pagini cu asemenea lucrări. Ne vom mărgini să dăm cuvîntul unui comunist englez, d-l Bray. Vom cita pasajele cele mai importante din remarcabila sa lucrare „Labour's wrongs and Labour's remedy“, Leeds, 1839 50, şi ne vom opri mai mult asupra lor, întîi pentru că d-l Bray nu-i prea cunoscut în Franţa, apoi pentru că avem impresia că în lucrările lui am găsit cheia lucrărilor trecute, prezente şi viitoare ale d-lui Proudhon.
„Singurul mijloc de a ajunge la adevăr este acela de a lămuri principiile de bază. Să ne îndreptăm întîi spre izvorul de unde au luat naştere înseşi guvernele. Mergînd astfel la originea lucrurilor, vom afla că orice formă de guvernare, că orice nedreptate socială şi politică decurge din sistemul social actualmente în vigoare — din instituţia proprietăţii în forma ei actuală (the institution of property as it at present exists) —, astfel că pentru a pune capăt pentru totdeauna nedreptăţilor şi mizeriilor de azi trebuie desfiinţată orînduirea socială actuală... Atacînd pe economişti pe propriul lor teren şi cu propriile lor arme, vom evita palavrageala absurdă despre visători şi teoreticieni pe care ei sînt întotdeauna dispuşi s-o debiteze. Economiştii nu vor putea să respingă concluziile la care vom ajunge prin această metodă, decît dacă vor nega sau infirma adevărurile şi principiile recunoscute pe care ei îşi bazează propriile lor argumente“ (Bray, pag. 11 şi 41). „Numai munca creează valoare (It is labour alone which bestows value)... Fiecare om are un drept indiscutabil la tot ceea ce munca sa cinstită poate să-i procure. Însuşindu-şi astfel rodul muncii sale, el nu comite nici o nedreptate faţă de ceilalţi oameni, căci nu calcă dreptul celorlalţi de a proceda la fel... Noţiunile de superioritate şi de inferioritate, de stăpîn şi de salariat au luat naştere pentru că s-au neglijat principiile de bază şi că a apărut, in consecinţă, inegalitatea în proprietate (and to the consequent rise of inequality of possessions). Atîta timp cît va persista această inegalitate, nu va fi posibil să dezrădăcinezi asemenea noţiuni sau să răstorni instituţiile care se bazează pe ele. Pînă în prezent a existat întotdeauna speranţa deşartă că se poate îndrepta actuala stare de lucruri nefirească desfiinţînd inegalitatea existentă şi lăsînd neatinsă cauza inegalităţii; vom demonstra însă îndată că guvernul nu este o cauză, ci un efect, că el nu creează, ci este creat, că, într-un cuvînt, el este rezultatul inegalităţii de proprietate (the offspring of inequality of possessions) şi că inegalitatea de proprietate este indisolubil legată de actualul sistem social“ (Bray, pag. 33, 36 şi 31).
„Sistemul egalităţii are de partea lui nu numai cele mai mari avantaje, dar este şi extrem de echitabil... Fiecare om este o verigă, şi anume o verigă indispensabilă în lanţul efectelor care îşi are punctul de plecare într-o idee, pentru a sfîrşi, poate, prin producţia unei bucăţi de stofă. Astfel, din faptul că preferinţele noastre nu sînt aceleaşi pentru diferitele profesiuni nu trebuie să se tragă concluzia că munca unuia trebuie să fie mai bine retribuită decît munca celuilalt. Inventatorul va primi întotdeauna, în afară de dreapta răsplată în bani, tributul admiraţiei noastre, pe care numai geniul îl poate stîrni în noi...
Prin însăşi natura muncii şi a schimbului, dreptatea absolută reclamă ca toţi cei care fac schimb să aibă avantaje nu numai reciproce, ci şi egale (all exchangers should be not only mutually but they should likewise be equally benefited) . Nu există decît două lucruri cu care oamenii să poată face schimb între ei, anume munca şi produsul muncii. Dacă schimbul s-ar efectua după un sistem echitabil, valoarea tuturor produselor ar fi determinată de totalitatea cheltuielilor lor de producție, şi valori egale s-ar schimba întotdeauna contra valori egale (If a just system of exchanges were acted upon, the value of all articles would be determined by the entire cost of production, and equal values should always exchange for equal values). Dacă, de pildă, un pălărier, căruia îi trebuie o zi pentru a face o pălărie, şi un pantofar, care are nevoie de aceeaşi durată de timp pentru a face o pereche de pantofi (presupunînd că materia primă pe care o întrebuinţează fieare are aceeaşi valoare), schimbă între ei aceste articole, beneficiul pe care îl vor obţine de pe urma acestui schimb va fi reciproc şi în acelaşi timp egal . Avantajul care rezultă pentru fiecare parte nu poate constitui un dezavantaj pentru cealaltă parte, deoarece fiecare a prestat aceeaşi cantitate de muncă, iar materialele de care s-au servit erau egale ca valoare. Dar dacă, fără să renunţăm la premisa noastră de mai sus, pălărierul ar fi obţinut două perechi de pantofi în schimbul unei pălării, schimbul, fireşte, ar fi nedrept. Pălărierul ar frustra pantofarul de o zi de lucru; şi dacă ar proceda astfel ori de cîte ori ar face schimb de produse, el ar primi pentru munca sa de o jumătate de an produsul unui an întreg al unei alte persoane. Pînă acum am practicat întotdeauna acest sistem de schimb cu totul nedrept; muncitorii au dat capitalistului munca unui an întreg în schimbul valorii unei jumătăţi de an (the workmen have given the capitalist the labour of a whole year, in exchange for the value of only half a year); de aici provine inegalitatea bogăţiei şi a puterii, şi nu dintr-o presupusă inegalitate a forţelor fizice şi intelectuale ale indivizilor. Inegalitatea dintre un schimb şi altul, deosebirea dintre preţul de cumpărare şi cel de vînzare nu pot exista decît cu o condiţie: capitaliştii să rămînă pe veci capitalişti, iar muncitorii să rămînă muncitori, unii o clasă de tirani, ceilalţi o clasă de sclavi... Această tranzacţie dovedeşte deci limpede că proprietarii şi capitaliştii nu fac altceva decît să dea muncitorului pentru munca sa de o săptămînă numai o parte din bogăţia pe care au obţinut-o de la el cu o săptămînă înainte, adică pentru ceva să nu-i dea nimic (nothing for something)... Tranzacţia dintre muncitor şi capitalist este o adevărată comedie; de fapt ea nu este, in nenumărate ocazii, decît un furt neruşinat, deşi legal (The whole transaction between the producer and the capitalist is a mere farce; it is, in fact, in thousands of instances, no other than a barefaced though legal robbery)“ (Bray, pag. 45, 48, 49 şi 50).
„Beneficiul patronului nu va înceta niciodată să fie o pagubă pentru muncitor atîta timp cît schimbul dintre părţi nu va fi egal; şi schimbul nu poate fi egal atîta timp cît societatea este împărţită în capitalişti şi producători, atîta timp cît aceştia din urmă trăiesc din munca lor, în timp ce primii se îmbuibă din profitul realizat de pe urma acestei munci...
Este limpede — continuă d-l Bray — că nu are nici un rost să stabileşti cutare sau cutare formă de guvernămînt... că nu are nici un rost să ţii predici în numele moralei şi al dragostei frăţeşti... Reciprocitatea este incompatibilă cu inegalitatea schimbului. Inegalitatea schimbului, din care decurge inegalitatea de proprietate, este duşmanul ascuns care ne roade (No reciprocity can exist where there are unequal exchanges. Inequality of exchangs, as being the cause of inequality of possessions, is the secret enemy that devours us)“ (Bray, pag. 51 şi 52).
„Cercetarea ţelului şi a scopului societăţii îmi permite să trag concluzia nu numai că toţi oamenii trebuie să lucreze şi astfel să poată face schimb unii cu alţii, dar şi că valori egale trebuie să fie schimbate contra valori egale. Mai mult, deoarece beneficiul unuia nu trebuie să fie o pagubă pentru celălalt, valoarea trebuie determinată de cheltuielile de producţie. Totuşi, am văzut că, în actualul regim social, profitul capitalistului şi al bogătaşului păgubeşte întotdeauna pe muncitor, că se ajunge inevitabil la acest rezultat şi că sub orice formă de guvernămînt, atîta timp cît va exista inegalitatea schimbului, omul sărac va fi lăsat la cheremul bogătaşului, căci egalitatea schimbului poate fi asigurată numai de un regim social care recunoaşte obligativitatea generală a muncii... Egalitatea schimbului ar face să treacă treptat bogăţia din mîinile actualilor capitalişti în mîinile clasei muncitoare“ (Bray, pag. 53-55).
„Atîta timp cît va rămîne în vigoare acest sistem de inegalitate a schimbului, producătorii vor fi tot atît de săraci, tot atît de inculţi, tot atît de istoviţi ca şi acum, chiar dacă s-ar desființa toate taxele, toate impozitele către stat... Numai o completă schimbare de sistem, introducerea egalităţii în ceea ce priveşte munca şi schimbul, ar putea să îndrepte această stare de lucruri şi să asigure oamenilor adevărata egalitate de drepturi... Producătorii nu au decît să facă un efort — de altfel ei sînt aceia care trebuie să depună toate eforturile pentru propria lor salvare — şi lanţurile lor vor fi sfărîmate pentru totdeauna... Ca scop, egalitatea politică este o eroare; ea este o eroare chiar şi ca mijloc (As an end, the political equality is there a failure, as a means, also, it is there a failure).
În condiţiile egalităţii schimbului, profitul unuia nu poate păgubi pe celălalt; căci în aceste condiţii orice schimb nu este decît un simplu transfer de muncă şi de bogăţie; el nu impune nici un sacrificiu. Astfel, într-un sistem social bazat pe egalitatea schimbului, producătorul tot va mai putea să se îmbogăţească cu ajutorul economiilor sale, dar bogăţia sa nu va fi decît produsul acumulat al propriei sale munci. El va putea face schimb cu bogăţia sa sau s-o dea altora; dar îi va fi imposibil să rămînă bogat vreme mai îndelungată după ce va fi încetat să mai lucreze. Din cauza egalităţii schimbului, bogăţia va pierde capacitatea actuală de a se reînnoi şi a se reproduce, ca să zicem aşa, prin ea însăși; ea nu va mai putea să umple golul produs de consum, căci, dacă nu va fi reprodusă prin muncă, bogăţia o dată consumată va fi iremediabil pierdută. Ceea ce numim acum profit şi pierdere nu va mai putea exista în regimul schimbului egal. Atunci producătorul şi distribuitorul vor fi retribuiţi la fel şi valoarea fiecărui articol produs şi pus la dispoziţia consumatorului va fi determinată de suma totală a muncii cheltuite pentru acest articol...
Principiul egalităţii schimbului trebuie deci, prin însăşi natura lui, să facă ca munca să devină generală“ (Bray, pag. 61, 88, 89, 94 şi 109—110).
După ce a combătut obiecţiile economiştilor împotriva comunismului, d-l Bray continuă astfel:
„Dacă, pe de o parte, este nevoie de schimbarea caracterului omului pentru realizarea unui sistem social perfect bazat pe comunitatea proprietăţii; dacă, pe de altă parte, regimul actual nu oferă nici condiţiile şi nici posibilitatea de a realiza această schimbare a caracterului şi de a pregăti pe oameni pentru o rînduială mai bună pe care o dorim cu toţii, este evident că lucrurile trebuie să rămînă neapărat aşa cum sînt, afară numai dacă se va descoperi şi se va introduce o etapă socială de tranziţie — un proces care să ţină atît de sistemul actual cît şi de cel viitor“ (sistemul bazat pe comunitatea proprietăţii) —, „un fel de haltă intermediară la care societatea să poată ajunge cu toate excesele şi nebuniile ei, pentru a o părăsi apoi îmbogăţită cu acele atribute care sînt condiţiile vitale ale sistemului comunităţii“ (Bray, pag. 134).
„Întregul proces nu ar necesita decît cooperaţia în forma ei cea mai simplă... Cheltuielile de producţie ar determina în orice caz valoarea produsului şi valori egale s-ar schimba întotdeauna contra valori egale. Presupunînd două persoane, dintre care una a lucrat o săptămînă întreagă, iar cealaltă o jumătate de săptămînă, prima ar obţine dublul remuneraţiei celeilalte; dar acest surplus de plată nu va fi în dauna celeilalte: paguba suferită de ultima nu va fi suportată de prima. Fiecare persoană ar schimba salariul, pe care l-ar fi primit individual, contra unor obiecte egale ca valoare cu salariul ei, dar în nici un caz profitul realizat de o persoană sau de o industrie nu ar păgubi vreo altă persoană sau vreo altă ramură industrială. Munca fiecărui individ ar fi singura măsură a profiturilor şi a pierderilor sale...
... Cu ajutorul unor oficii (boards of trade) centrale şi locale s-ar stabili cantitatea diferitelor produse necesare consumului, precum şi valoarea relativă a fiecărui obiect in comparaţie cu celelalte (numărul de muncitori de care este nevoie în diferitele ramuri de activitate), într-un cuvînt tot ce ţine de producţia şi de repartiţia socială. Aceste operaţii, care ar privi întreaga naţiune, s-ar face la fel de repede şi de lesne ca în regimul actual pentru o firmă particulară... Indivizii s-ar grupa în familii, familiile în comune, ca în regimul actual... Nu s-ar desfiinţa cu totul nici măcar repartizarea populaţiei între oraş şi sat, oricît de dăunătoare ar fi această repartizare. În această asociaţie, fiecare individ ar continua să beneficieze de libertatea pe care o posedă acum de a acumula atît cît i se pare lui de cuviinţă şi de a întrebuinţa aceste acumulări aşa cum va voi... Societatea noastră ar fi, ca să spunem aşa, o mare societate pe acţiuni, compusă dintr-un număr infinit de societăţi mai mici pe acţiuni, care ar lucra, ar produce şi ar face schimb cu produsele lor pe baza unei egalităţi depline... Noul nostru sistem de societăţi pe acţiuni, care nu ar fi decît o concesie făcută societăţii actuale în vederea trecerii la comunism, admite coexistenţa proprietăţii individuale asupra produselor cu proprietatea în comun asupra forţelor de producţie; el ar face ca soarta fiecărui individ să depindă de propria sa activitate şi i-ar acorda o parte egală din toate avantajele oferite de natură şi de progresul tehnicii. În consecinţă, acest sistem poate fi aplicat societăţii in starea ei actuală şi o poate pregăti pentru transformări ulterioare“ (Bray, pag. 158, 160, 162, 168, 194 şi 199).
Nu vom răspunde decît în cîteva cuvinte d-lui Bray, care, fără voia şi în ciuda noastră, a luat locul d-lui Proudhon, cu singura deosebire că d-l Bray, departe de a voi să exprime ultimul cuvînt al omenirii, propune numai măsurile pe care le crede bune pentru o epocă de tranziţie de la societatea actuală la orînduirea bazată pe comunitate.
O oră de muncă a lui Petru se schimbă contra unei ore de muncă a lui Pavel. Iată axioma fundamentală a d-lui Bray.
Să presupunem că Petru are douăsprezece ore de muncă, iar Pavel nu are decît şase; atunci Petru nu va putea face cu Pavel decît un schimb de şase contra şase. Petru va avea, aşadar, şase ore de muncă în plus. Ce va face el cu aceste şase ore de muncă?
Sau nu va face nimic, adică va fi muncit şase ore degeaba; sau va şoma alte şase ore pentru a restabili echilibrul; sau — o ultimă posibilitate — el îi va da lui Pavel şi aceste şase ore cu care nu are ce face.
Ce avantaj va avea deci, în cele din urmă, Petru în comparaţie cu Pavel? Ore de muncă? Nu. El nu va fi cîştigat decît ore de repaus; el va fi obligat să facă pe trîntorul timp de şase ore. Şi pentru ca acest nou drept la trîndăvie să fie nu numai recunoscut, dar şi apreciat în noua societate, aceasta trebuie să considere lenea ca cea mai mare fericire, iar munca să-i apară ca o povară grea, de care să caute să se descotorosească cu orice preţ. Şi, pentru a reveni la exemplul nostru, dacă cel puţin aceste ore de repaus pe care Petru le-a cîştigat de la Pavel ar fi un cîştig real! Dar nu. Lucrînd de la început numai şase ore, Pavel ajunge printr-o muncă regulată şi ordonată la rezultatul pe care Petru îl obţine numai printr-o muncă excesivă. Fiecare va voi să fie Pavel; va începe concurenţa pentru cucerirea situaţiei lui Pavel, concurenţa pentru trîndăvie.
Ei bine! Ce ne-a dat schimbul de cantităţi egale de muncă? Supraproducţie, depreciere, muncă excesivă urmată de inactivitate, în sfîrşit relaţiile economice pe care le vedem în societatea actuală, minus concurenţa muncii.
Dar nu, ne înşelăm. Mai există un remediu care va putea să salveze societatea cea nouă, societatea lui Petru şi a lui Pavel. Petru va consuma singur produsul celor şase ore de muncă care îi rămîn. Dar, din moment ce Petru nu mai trebuie să facă schimb pentru că a produs, el nu mai trebuie nici să producă pentru a face schimb, şi astfel ipoteza unei societăţi bazate pe schimb şi pe diviziunea muncii ar cădea. Egalitatea schimbului ar fi salvată prin faptul că însuşi schimbul ar înceta să mai existe: Pavel şi Petru ar ajunge la starea lui Robinson.
Deci, dacă se presupune că toţi membrii societăţii sînt muncitori nemijlociţi, schimbul unor cantităţi egale de ore de muncă nu este posibil decît cu condiţia ca în prealabil să se stabilească numărul de ore care vor trebui să fie folosite pentru producţia materială. Dar o astfel de convenţie exclude schimbul individual.
Vom ajunge la aceeaşi concluzie dacă luăm ca punct de plecare nu repartiţia produselor create, ci actul producţiei. În marea industrie, Petru nu poate să fixeze el însuşi timpul său de muncă, căci munca lui Petru nu reprezintă nimic fără concursul tuturor celorlalţi Petru şi Pavel din care se compune întreprinderea. Aşa se explică foarte bine rezistenţa îndîrjită pe care fabricanţii englezi au opus-o legii pentru ziua de muncă de zece ore. Ei ştiau prea bine că o reducere de două ore de muncă acordată femeilor şi copiilor 51 trebuia să ducă şi la o reducere a timpului de muncă pentru bărbaţi. Însăşi natura marii industrii cere ca timpul de muncă să fie egal pentru toţi. Ceea ce este astăzi rezultatul acţiunii capitalului şi a concurenţei dintre muncitori va fi mîine, dacă se elimină raportul dintre muncă şi capital, efectul unei convenţii bazate pe raportul dintre suma forţelor productive şi suma nevoilor existente.
Dar o astfel de convenţie înseamnă condamnarea schimbului individual, şi iată-ne încă o dată ajunşi la primul nostru rezultat.
În principiu, nu există schimb de produse, ci schimb de munci care iau parte la producţie. Modul de schimb al produselor depinde de modul de schimb al forţelor productive. În general, forma de schimb a produselor corespunde formei de producţie. Dacă se schimbă aceasta din urmă, se va schimba, în consecinţă, şi prima. Astfel vedem că în istoria societăţii modul de schimb al produselor se orientează după modul lor de producţie. Schimbul individual corespunde de asemenea unui mod de producţie determinat, care corespunde, la rîndul său, antagonismului dintre clase. Astfel schimbul individual nu poate exista fără antagonismul dintre clase.
Dar conştiinţa burghezului cumsecade refuză să recunoască aceste fapte evidente. Cînd eşti burghez, nu poţi să vezi în aceste relaţii antagoniste decît relaţii bazate pe armonie şi pe dreptate eternă care nu permit nimănui să tragă foloase în dauna altuia. Pentru burghez, schimbul individual poate să existe chiar şi fără antagonismul dintre clase: pentru el, acestea sînt două lucruri cu totul deosebite. Schimbul individual aşa cum şi-l închipuie burghezul nu seamănă nici pe departe cu schimbul individual aşa cum este practicat.
D-l Bray face din iluzia burghezului cumsecade idealul pe care ar vrea să-l realizeze. Purificînd schimbul individual, descotorosindu-l de toate elementele antagoniste pe care i le găseşte, el crede că a descoperit un raport „egalitar“ pe care ar vrea să-l introducă în societate.
D-l Bray nu vede că acest raport egalitar, acest ideal corectiv pe care ar vrea să-l aplice lumii, nu este decît o oglindire a lumii existente, şi că, prin urmare, este absolut imposibil să reconstruieşti societatea pe o bază care nu este decît propria ei umbră înfrumuseţată. Pe măsură ce umbra redevine trup, îţi dai seama că acest trup, departe de a fi acea transfiguraţie visată, nu este decît trupul actual al societăţii *10.
„Aurul şi argintul sînt primele mărfuri a căror valoare a devenit o valoare constituită“.
Deci aurul şi argintul sînt primele aplicaţii ale „valorii constituite“... de către d-l Proudhon. Şi deoarece d-l Proudhon constituie valoarea produselor determinînd-o prin cantitatea comparativă de muncă încorporată în ele, singurul lucru pe care trebuia să-l facă era acela de a dovedi că variaţiile survenite în valoarea aurului şi a argintului se explică totdeauna prin variaţiile timpului de muncă necesar pentru a le produce. D-l Proudhon nici nu se gîndeşte la aşa ceva. El vorbeşte despre aur şi argint nu ca marfă, ci ca bani.
Toată logica sa, dacă poate fi vorba de aşa ceva, constă în aceea că însuşirea pe care o are aurul şi argintul de a servi drept bani el o extinde, printr-o scamatorie, asupra tuturor mărfurilor a căror valoare este evaluată prin timpul de muncă. Hotărît, această scamatorie dovedeşte mai multă naivitate decît şiretenie.
Un produs util, fiind evaluat prin timpul de muncă necesar pentru producerea lui, poate fi întotdeauna primit în schimb. Dovada, exclamă d-l Proudhon, o constituie aurul şi argintul, care se găsesc în condiţiile „de schimb“ voite de mine. Deci, aurul şi argintul reprezintă valoarea ajunsă în starea de constituire, adică sînt incarnarea ideii d-lui Proudhon. Un exemplu mai bun nici nu ar fi putut alege. Aurul şi argintul, în afară de calitatea pe care o au de a fi marfă evaluată ca orice altă marfă prin timpul de muncă, au şi calitatea de a fi bani, mijloc universal de schimb. De aceea, considerînd aurul şi argintul ca o aplicare a „valorii constituite“ prin timpul de muncă, nimic nu e mai uşor decît să dovedeşti că orice marfă a cărei valoare va fi constituită prin timpul de muncă va fi întotdeauna primită în schimb, va deveni bani.
D-l Proudhon se află în faţa unei probleme foarte simple: de ce aurul şi argintul au privilegiul de a fi tipul „valorii constituite“?
„Funcţiunea specială pe care uzanţa a dat-o metalelor preţioase de a servi drept mijloc de schimb este pur convenţională, şi orice altă marfă ar putea, poate mai puţin comod, dar cu tot atîta succes, să îndeplinească acest rol; economiştii recunosc acest fapt şi citează numeroase exemple în acest sens. Care este deci cauza acestei preferinţe generale acordate metalelor de a servi drept bani şi cum se explică această funcţie specială a banilor nemaiîntîlnită în economia politică?... Nu s-ar putea oare restabili seria de fenomene din care par să fi fost desprinşi banii, prin urmare să fie reduşi la adevăratul lor principiu?“
Prin faptul că pune chestiunea în aceşti termeni, rezultă că d-l Proudhon presupune dinainte banii. Prima întrebare pe care ar fi trebuit să şi-o pună este aceea de a şti de ce în cadrul schimbului, aşa cum este constituit în momentul de faţă, a fost nevoie să se individualizeze, ca să zicem aşa, valoarea de schimb, creîndu-se un mijloc special de schimb. Banii nu sînt un lucru, ci un raport social. De ce raportul exprimat în bani este un raport de producţie ca orice alt raport economic, ca, de pildă, diviziunea muncii etc.? Dacă d-l Proudhon şi-ar fi dat bine seama de acest raport, el nu ar fi văzut în bani o excepţie, un membru desprins dintr-o serie necunoscută sau care trebuie să fie găsită.
El ar fi văzut, dimpotrivă, că acest raport este o verigă, fiind ca atare strîns legat de toată înlănţuirea celorlalte raporturi economice, şi că acest raport corespunde, exact ca şi schimbul individual, unui mod de producţie determinat. Însă ce face el? Începe prin a desprinde banii din ansamblul modului de producţie actual, pentru a-i transforma apoi în primul membru al unei serii imaginare, al unei serii care trebuie să fie găsită.
O dată ce s-a recunoscut necesitatea unui mijloc special de schimb, adică necesitatea banilor, nu mai rămîne decît să se explice de ce această funcţiune specială a revenit aurului şi argintului, şi nu unei alte mărfi. Aceasta este o chestiune secundară care nu se mai explică prin înlănţuirea raporturilor de producţie, ci prin calităţile specifice inerente aurului şi argintului ca materie. Dacă, după toate acestea, economiştii „au păşit cu această ocazie în afara domeniului ştiinţei lor, dacă s-au apucat de fizică, mecanică, istorie etc.“, după cum le-o reproşează d-l Proudhon, ei nu au făcut decît ceea ce trebuiau să facă. Această chestiune nu mai ţine de domeniul economiei politice.
„Ceea ce nici unul dintre economişti nu a văzut şi nu a înţeles — spune d-l Proudhon — este cauza economică căreia trebuie să i se atribuie favoarea de care se bucură metalele preţioase“.
Cauza economică, pe care nimeni nu a văzut-o şi nu a înţeles-o din motive bine întemeiate, a văzut-o, a înţeles-o d-l Proudhon, transmiţînd-o posterităţii.
„Or, ceea ce nimeni nu a observat e că, dintre toate mărfurile, aurul şi argintul sînt primele a căror valoare s-a constituit. În perioada patriarhală se mai făcea comerţ cu aur şi cu argint, care erau schimbate sub formă de lingouri, dar exista deja o tendinţă vizibilă de dominare, dîndu-li-se o vădită preferinţă. Puţin cîte puţin suveranii le-au acaparat şi şi-au imprimat pe ele stema lor; din această consfinţire suverană au luat naştere banii, adică marfa prin excelenţă, marfă care, în ciuda tuturor zguduirilor pieţei, păstrează o valoare proporţională determinată şi este acceptată la toate plăţile... Trăsătura distinctivă a aurului şi argintului provine de acolo, repet, că, datorită proprietăţilor lor metalice, greutăţii de a le produce şi mai ales intervenţiei autorităţii publice, aurul şi argintul şi-au cucerit de timpuriu, ca marfă, stabilitate şi autenticitate“.
A afirma că dintre toate mărfurile aurul şi argintul sînt primele mărfuri a căror valoare s-a constituit înseamnă, după cele ce preced, a afirma că aurul şi argintul sînt primele care au ajuns la stadiul de bani. Iată marea descoperire a d-lui Proudhon, iată adevărul pe care nimeni nu l-a descoperit înaintea lui.
Dacă prin aceste cuvinte d-l Proudhon a vrut să spună că aurul şi argintul sînt mărfuri al căror timp de producţie a fost cunoscut mai curînd decît al tuturor celorlalte mărfuri, aceasta ar fi încă una dintre acele presupuneri cu care este totdeauna gata să-i gratifice pe cititorii săi. Dacă am vrea să ne mărginim la această erudiţie patriarhală, i-am spune d-lui Proudhon că în primul rînd s-a cunoscut timpul de muncă necesar pentru producerea obiectelor de primă necesitate, ca fierul etc. Îl vom scuti de arcul clasic al lui Adam Smith.
Dar, după toate acestea, cum mai poate d-l Proudhon să vorbească de constituirea unei valori din moment ce valoarea nu se constituie niciodată singură? Ea este constituită nu prin timpul necesar pentru producerea ei, ci în raport cu cantitatea tuturor celorlalte produse care pot fi create în acelaşi interval de timp. Astfel constituirea valorii aurului şi a argintului presupune că valoarea altor produse era gata constituită.
Deci nu marfa sub forma de aur şi de argint este aceea care a ajuns o „valoare constituită“, ci „valoarea constituită“ a d-lui Proudhon este aceea care, sub forma de aur şi de argint, a ajuns să fie bani.
Să cercetăm acum mai îndeaproape aceste cauze economice care, după d-l Proudhon, au făcut ca aurul şi argintul să aibă avantajul, faţă de toate celelalte produse, de a fi ridicate la rangul de bani şi să treacă prin starea de constituire a valorii lor.
Aceste cauze economice sînt: „tendinţa vizibilă de dominare“, „preferinţa vădită“ încă în „perioada patriarhală“ şi alte parafrazări ale faptului însuşi, care măresc dificultatea, pentru că ele complică faptul prin multiplicarea incidentelor pe care le prezintă d-l Proudhon pentru a-l explica. D-l Proudhon încă nu a epuizat toate raţiunile pretins economice. Iată una dintre ele, de o forţă suverană, irezistibilă:
„Banii iau fiinţă prin consfinţirea suverană: suveranii acaparează aurul şi argintul şi-şi imprimă pe ele stema lor“.
Astfel, pentru d-l Proudhon, bunul plac al suveranilor este raţiunea supremă în economia politică!
Într-adevăr, trebuie să fii lipsit de orice cunoştinţă istorică pentru a nu şti că suveranii au fost dintotdeauna subordonaţi condiţiilor economice, dar niciodată ei nu le-au putut impune o lege. Legislaţia, atît cea civilă cât şi cea politică, nu face decît să exprime, să consemneze cerinţele relaţiilor economice.
Oare suveranul a acaparat aurul şi argintul pentru a le transforma în mijloace universale de schimb, imprimînd pe ele stema sa? Nu l-au acaparat oare mai degrabă aceste mijloace universale de schimb pe suveran, forţîndu-l să-şi imprime pe ele stema sa şi să le dea o consfinţire politică?
Amprenta care a fost dată şi care se dă banului nu este amprenta valorii lui, ci a greutăţii lui. Stabilitatea şi autenticitatea despre care vorbeşte d-l Proudhon se referă numai la titlul monedei, şi acest titlu indică cît metal pur conţine fiecare bucată de argint transformată în monedă.
„Singura valoare intrinsecă a unei mărci de argint — spune Voltaire cu cunoscutul său bun-simţ — este o marcă de argint de o jumătate de livră, în greutate de 8 uncii *11. Greutatea şi titlul formează această valoare intrinsecă“ (Voltaire, „Système de Law“ 52).
Dar încă nu am primit răspunsul la întrebarea: cît valorează o uncie de aur şi de argint? Dacă un caşmir din magazinul „Grand Colbert“ ar purta marca de fabrică: „lînă pură“, această marcă de fabrică încă nu ne-ar indica valoarea caşmirului. Ar mai rămîne de văzut cît valorează lîna.
„Filip I, regele Franţei — spune d-l Proudhon —, a adăugat la livra tournois *12 a lui Carol cel Mare o treime de aliaj, crezînd că, dacă numai el deţine monopolul fabricării banilor lor, poate să facă ceea ce face orice comerciant care deţine monopolul unui produs. Ce era oare în realitate această falsificare a monedei, atît de mult reproşată lui Filip şi urmaşilor săi? Un raţionament foarte just din punct de vedere al uzanţei comerciale, dar foarte greşit din punct de vedere al ştiinţei economice, anume, întrucît oferta şi cererea reglează valoarea, se poate ridica evaluarea, deci şi valoarea lucrurilor, fie creînd artificial o raritate, fie acaparînd fabricarea lor; aceasta este valabil atît pentru aur şi argint cît şi pentru grîu, vin, untdelemn şi tutun. Totuşi, de îndată ce frauda lui Filip a fost descoperită, banii au scăzut la justa lor valoare, aşa că el a pierdut tot ceea ce crezuse că va cîştiga pe socoteala supuşilor lui. Acelaşi lucru s-a întîmplat cu toate încercările asemănătoare“.
În primul rînd, s-a dovedit de nenumărate ori că, dacă i se năzare suveranului să falsifice moneda, el este acela care pierde. Ceea ce a cîştigat deodată la prima emisiune, el pierde ori de cîte ori îi revin sub formă de impozite etc. monedele falsificate. Dar Filip şi urmaşii săi au ştiut, mai mult sau mai puţin, să prevină această pierdere, căci, odată pusă în circulaţie moneda falsificată, ei se grăbeau să dispună topirea şi rebaterea tuturor monedelor după vechiul model.
Şi, de altfel, dacă Filip I ar fi raţionat într-adevăr ca d-l Proudhon, el n-ar fi raţionat bine „din punct de vedere comercial“. Nici Filip I, nici d-l Proudhon nu dau dovadă de geniu mercantil atunci cînd îşi închipuie că se poate schimba valoarea aurului la fel ca valoarea oricărei mărfi numai pentru simplul motiv că valoarea lor este determinată de raportul dintre cerere şi ofertă.
Dacă regele Filip ar fi ordonat ca o baniţă de grîu să se numească în viitor două baniţe de grîu, ar fi fost un escroc. El ar fi înşelat pe toţi rentierii, pe toţi cei care ar avea de primit o sută de baniţe de grîu; din cauza lui, toţi aceşti oameni, în loc să primească o sută de baniţe de grîu, ar fi primit numai cincizeci. Presupunînd că regele ar datora o sută de baniţe de grîu, el nu ar fi trebuit să plătească decît cincizeci. Dar în comerţ această sută de baniţe nu ar fi valorat niciodată mai mult decît cincizeci. Schimbînd numele, nu schimbi obiectul. O cantitate de grîu, fie oferită, fie cerută, nici nu ar scădea, nici nu ar spori numai prin schimbarea numelui. Astfel, raportul dintre cerere şi ofertă rămînînd acelaşi în ciuda acestor schimbări de nume, preţul grîului nu va suferi nici o schimbare reală. Cînd se vorbeşte despre cerere şi ofertă, prin aceasta se înţelege cererea şi oferta lucrurilor, şi nicidecum a numelui lor. Filip I nu era fabricant de aur şi de argint, cum spune d-l Proudhon; el fabrica nume de monede. Dacă aţi da nişte caşmiruri franceze drept caşmiruri asiatice, s-ar putea să înşelaţi pe unul sau pe doi cumpărători; dar, înşelătoria odată descoperită, aşa-zisele caşmiruri asiatice vor scădea la preţul caşmirurilor franceze. Dînd aurului şi argintului o etichetă falsă, regele Filip I putea să înşele lumea numai atîta timp cît frauda sa nu era descoperită. Ca oricare alt negustor, el îşi înşela clienţii printr-o falsă calificare a mărfii; aceasta nu putea să dureze mult timp. Mai devreme sau mai tîrziu el trebuia să suporte rigorile legilor comerciale. Aceasta voia oare să dovedească d-l Proudhon? Nu. După părerea lui, banii îşi primesc valoarea de la suveran, nu din comerţ. Şi ce a dovedit el în realitate? Nimic altceva decît că este mai suveran comerţul decît suveranul. Dacă suveranul porunceşte ca o marcă să fie pe viitor două mărci, comerţul va dovedi întotdeauna că aceste două mărci nu valorează mai mult decît o marcă dinainte.
Cu toate acestea, chestiunea valorii determinate prin cantitatea de muncă nu a făcut nici un pas înainte. Tot încă nu s-a decis dacă valoarea acestor două mărci redevenite marca dinainte este determinată de cheltuielile de producţie sau de legea cererii şi ofertei.
D-l Proudhon continuă:
„Ar trebui chiar să luăm în considerare că, dacă ar fi stat în puterea regelui să dubleze masa banilor în loc să-i falsifice, valoarea de schimb a aurului şi a argintului ar fi scăzut de îndată la jumătate, tot din cauza proporţionalităţii şi a echilibrului“.
Dacă această părere, pe care d-l Proudhon o împărtăşeşte cu ceilalţi economişti, este justă, ea pledează în favoarea teoriei lor cu privire la cerere şi ofertă, iar nu în favoarea proporţionalităţii d-lui Proudhon. Căci indiferent de cantitatea de muncă încorporată în masa dublă de aur şi de argint, valoarea ei ar fi scăzut la jumătate dacă cererea ar fi rămas aceeaşi şi oferta s-ar fi dublat. Sau poate, din întîmplare, de data aceasta „legea proporţionalităţii“ coincide cu legea atît de dispreţuită a cererii şi ofertei? Justa proporţionalitate a d-lui Proudhon este într-adevăr atît de elastică, se pretează la atîtea variaţii, combinări şi permutări, încît s-ar putea foarte bine să coincidă cîteodată cu raportul dintre cerere şi ofertă.
A afirma că „orice marfă se poate schimba, cel puţin de drept“, dacă nu de fapt, invocînd rolul pe care îl joacă aurul şi argintul, înseamnă a nu cunoaşte acest rol. Aurul şi argintul pot fi schimbate de drept numai pentru că pot fi schimbate de fapt, şi ele sînt schimbate de fapt pentru că organizarea actuală a producţiei are nevoie de un mijloc universal de schimb. Dreptul nu este decît recunoaşterea oficială a realităţii.
Am văzut că exemplul banilor ca aplicare practică a valorii care a ajuns să se constituie a fost ales de d-l Proudhon numai pentru a strecura toată teoria sa cu privire la schimb, adică pentru a dovedi că orice marfă evaluată prin cheltuielile ei de producţie trebuie să ajungă la starea de bani. Toate acestea ar fi foarte bune dacă nu ar exista inconvenientul că dintre toate mărfurile tocmai aurul şi argintul ca monedă sînt singurele care nu se determină prin cheltuielile lor de producţie; şi aceasta este atît de adevărat, încît în circulaţie ele pot fi înlocuite prin hîrtie. Atîta timp cît va exista o anumită proporţie între nevoile circulaţiei şi cantitatea de bani emisă, indiferent dacă banii sînt de hîrtie, de aur, de platină sau de aramă, nu va putea fi vorba de menţinerea unei proporţii între valoarea intrinsecă (determinată de cheltuielile de producţie) şi valoarea nominală a banilor. Fără îndoială, în comerţul internaţional banii sînt determinaţi de timpul de muncă, ca orice altă marfă. Dar, în comerţul internaţional, aurul şi argintul sînt mijloace de schimb ca produs, şi nu ca monedă, adică pierd caracterul de „stabilitate ŞI autenticitate“, de „consfinţire suverană“, care formează, după d-l Proudhon, caracterul lor specific. Ricardo a înţeles atît de bine acest adevăr, încît, după ce şi-a bazat întregul sistem pe valoarea determinată prin timpul de muncă şi după ce a spus: „Aurul şi argintul, la fel ca toate celelalte mărfuri, nu au valoare decît proporţional cu cantitatea de muncă necesară pentru a le produce şi a le aduce pe piaţă“, el adaugă totuşi că valoarea banilor nu este determinată de timpul de muncă încorporat în materialul lor, ci numai de legea cererii şi ofertei.
„Deşi banii de hîrtie nu au o valoare intrinsecă, totuşi, dacă li se limitează cantitatea, valoarea lor de schimb poate să egaleze, ca sumă, valoarea unor monede metalice sau a unor lingouri evaluate in bani. În virtutea aceluiaşi principiu, adică datorită limitării cantităţii de bani, monedele uzate pot circula reprezentînd aceeaşi valoare pe care ele ar avea-o dacă titlul şi greutatea lor ar fi cele fixate prin lege, şi nu valoarea intrinsecă a metalului pur pe care l-ar conţine. Iată de ce, în istoria banilor englezi, vom constata că numerarul nostru nu a fost niciodată depreciat în proporţia în care s-a uzat. Motivul este că nu a fost niciodată sporit în proporţie cu deprecierea lui“ (Ricardo, op. cit.).
Iată ce observă J.-B. Say referitor la acest pasaj din Ricardo:
„Acest exemplu este suficient, mi se pare, pentru a-l convinge pe autor că baza tuturor valorilor nu este cantitatea de muncă necesară pentru a produce o marfă, ci nevoia pe care o avem de ea şi raritatea ei“ 53.
Astfel banii, care pentru Ricardo nu mai reprezintă o valoare determinată prin timpul de muncă şi pe care J.-B. Say îi ia din această cauză drept exemplu pentru a-l convinge pe Ricardo că nici celelalte valori nu pot fi determinate prin timpul de muncă, aceşti bani, zic, pe care J.-B. Say îi ia ca exemplu de valoare determinată exclusiv prin ofertă şi cerere devin pentru d-l Proudhon prin excelenţă un exemplu de aplicare a valorii constituite... prin timpul de muncă.
În sfîrşit, dacă banii nu sînt o „valoare constituită“ prin timpul de muncă, cu atît mai puţin pot ei să aibă ceva comun cu justa „proporţionalitate“ a d-lui Proudhon. Aurul şi argintul pot să fie întotdeauna schimbate pentru că au funcţiunea specială de a servi drept mijloc universal de schimb, şi nicidecum pentru că există în cantitate proporţională cu ansamblul avuţiilor; sau, mai bine zis, ele sînt întotdeauna proporţionale pentru că, dintre toate mărfurile, numai ele servesc ca bani, ca mijloc universal de schimb, indiferent de cantitatea lor în raport cu ansamblul avuţiei.
„Nu pot fi niciodată atîţia bani în circulaţie încît să prisosească; căci, dacă veţi scădea valoarea banilor, se va mări proporţional cantitatea, iar dacă veţi spori valoarea lor le veţi reduce cantitatea“ (Ricardo).
„Ce încurcătură este şi economia politică!“ — exclamă d-l Proudhon.
„Aur blestemat! — exclamă înveselit un comunist (prin gura d-lui Proudhon). — S-ar putea spune tot atît de bine: grîu blestemat, viţă blestemată, oi blestemate! deoarece, ca şi aurul şi argintul, orice valoare comercială trebuie să ajungă la o determinare exactă şi riguroasă“.
Ideea de a atribui oilor şi viţei de vie calitatea de bani nu este nouă. În Franţa, ea datează din secolul lui Ludovic al XIV-lea. Pe atunci a început să se stabilească atotputernicia banilor şi lumea se plîngea de deprecierea tuturor celorlalte mărfuri, aşteptînd cu nerăbdare momentul cînd „orice valoare comercială“ va ajunge la exacta şi la riguroasa ei determinare, la starea de bani. Iată ce găsim încă la Boisguillebert, unul dintre cei mai vechi economişti ai Franţei:
„Prin această participare nelimitată de concurenţi care vor fi înseşi mărfurile revenite la justa lor valoare, banii vor fi readuşi atunci în limitele lor naturale“ („Economistes financiers du dix-huitième siècle“ *13, pag. 422, edit. Daire).
Se vede că primele iluzii ale burgheziei sînt şi ultimele ei iluzii.
„În anumite lucrări de economie politică se găseşte următoarea ipoteză absurdă: dacă preţul tuturor lucrurilor s-ar dubla... Ca şi cum preţul oricărui lucru nu ar fi proporţia dintre lucruri, ca şi cum s-ar putea dubla o proporţie, un raport, o lege!“ (Proudhon, vol. I, pag. 81).
Economiştii au făcut această greşeală pentru că nu au ştiut să aplice „legea proporţionalităţii“ şi a „valorii constituite“.
Din nefericire, chiar în lucrarea d-lui Proudhon, val. I, pag. 110, se poate găsi această ipoteză absurdă că, „dacă salariul ar creşte în mod general, preţul tuturor lucrurilor ar creşte şi el“. Mai mult, dacă în anumite lucrări de economie politică se întîlneşte fraza în chestiune, tot acolo se află şi explicarea ei.
„Dacă se spune că preţul tuturor mărfurilor creşte sau scade, se exclude întotdeauna o marfă sau alta; în general, marfa exclusă sînt banii sau munca“ („Enciclopaedia Metropolitana, or Universal Dictionary of Knowledge“, vol. IV, în articolul „Political Economy“ de Senior, Londra, 1836 54 Vezi, de asemenea, pentru această expresie, J.-St. Mill, „Essays on some unsettled questions of political economy“, Londra, 1844, şi Tooke, „An history of prices“ etc., Londra, 1838 55).
Să trecem acum la a doua aplicare a „valorii constituite“ şi la alte proporţionalităţi, care au singurul defect de a nu fi prea proporţionate; să vedem dacă d-l Proudhon izbuteşte aici mai bine decît în cazul transformării oilor în bani.
„O axiomă admisă în general de către economişti este aceea că orice muncă trebuie să dea un excedent. Această teză este pentru mine un adevăr universal şi absolut: este corolarul legii proporţionalităţii, care poate fi privită drept rezultatul întregii ştiinţe economice. Dar să mă ierte economiştii: principiul enunţat în teoria lor că orice muncă trebuie să dea un excedent este lipsit de sens şi nu poate să fie demonstrat“ (Proudhon).
Pentru a dovedi că orice muncă trebuie să dea un excedent, d-l Proudhon personifică societatea; el face din ea o societate personală, o societate care nu este nicidecum societatea persoanelor, deoarece are legile ei proprii, care nu au nimic comun cu persoanele din care se compune societatea, şi „inteligenţa ei proprie“, care nu este o inteligenţă în sensul comun, ci o inteligenţă ieşită din comun. D-l Proudhon reproşează economiştilor că ei nu au înţeles personalitatea acestei fiinţe colective. Ne rezervăm plăcerea de a-i opune următorul pasaj din lucrarea unui economist american care reproşează celorlalţi economişti exact contrarul:
„Entitatea morală (the moral entity) — fiinţa gramaticală (the grammatical beinq) numită societate — a fost investită cu atribute care nu au o existenţă reală decît în imaginaţia acelora care dintr-un cuvînt fac un lucru... Iată ce a dat naştere în economii politică la atîtea greutăţi şi la atîtea greşeli regretabile“ (Th. Cooper. „Lectures on the Elements of Political economy“, Columbia, 1826 56).
„În ceea ce îi priveşte pe indivizi, acest principiu al excedentului de muncă — continuă d-l Proudhon — nu este just decît în măsura în care emană de la societatea ale cărei legi exercită acţiunea lor binefăcătoare asupra acestor indivizi“.
Oare prin aceasta d-l Proudhon vrea să spună pur şi simplu că producţia individului social depăşeşte pe aceea a individului izolat? Oare despre acest excedent al producţiei indivizilor asociaţi faţă de aceea a indivizilor neasociaţi vrea să vorbească d-l Proudhon? Dacă este aşa, vom putea să-i cităm o sută de economişti care au exprimat acest adevăr simplu fără misticismul în care d-l Proudhon se învăluie. Iată ce spune, de pildă, d-l Sadler:
„Munca asociată dă rezultate pe care munca individuală nu le-ar putea da niciodată. Deci, pe măsură ce omenirea va creşte ca număr, produsele muncii ei unite vor întrece cu mult suma unui simplu adaos corespunzător acestei creşteri... În muncile mecanizate, ca şi în lucrările ştiinţifice, un om poate să facă actualmente într-o zi mai mult decît un individ izolat în decursul unei vieţi întregi. Axioma matematicienilor că întregul este egal cu părţile, aplicată la subiectul nostru, nu mai este adevărată. În ce priveşte munca, acest mare stîlp al existenței umane (the great pillar of human existence), se poate spune că produsul eforturilor unite întrece cu mult tot ceea ce eforturile individuale şi separate ar putea vreodată să producă“ (T. Sadler. „The law of population“, Londra, 1830 57).
Să revenim la d-l Proudhon. Excedentul de muncă, spune el, se explică prin societatea-persoană. Viaţa acestei persoane urmează legi opuse legilor care determină activitatea omului ca individ, lucru pe care el vrea să-l dovedească prin „fapte“.
„Descoperirea unui procedeu economic nu poate niciodată să aducă inventatorului un profit egal cu acela pe care îl aduce societăţii... S-a observat că întreprinderile de cale ferată sînt într-o măsură cu mult mai mică un izvor de bogăţie pentru antreprenori decît pentru stat... Preţul mediu pentru transportul de mărfuri este de 18 centime de tonă-kilometru, marfă ridicată şi predată la depozit. S-a calculat că la acest preţ o întreprindere obişnuită de cale ferată nu ar obţine nici 10% beneficiu net, adică aproximativ un beneficiu egal cu cel al unei întreprinderi de cărăuşie. Dar să admitem că viteza transporturilor pe calea ferată se află în raport de 4 la 1 faţă de cărăuşie; în cazul acesta, dat fiind că în societate timpul este însăşi valoarea, la un preţ egal calea ferată va prezenta faţă de cărăuşie un avantaj de 400%. Totuşi, acest avantaj enorm, foarte real pentru societate, nu se realizează nici pe departe în aceeaşi proporţie pentru cărăuş, care, în timp ce aduce societăţii un avantaj de 400%, nu scoate pentru el nici 10%. Să presupunem într-adevăr, pentru a concretiza lucrurile si mai mult, că tariful pe calea ferată a fost urcat la 25 de centime, cel al cărăuşiei rămînînd de 18; în cazul acesta calea ferată va pierde de îndată toate transporturile de mărfuri. Expeditori, destinatari, toată lumea ar reveni la camioane sau chiar la căruţe dacă va fi nevoie. Locomotiva ar fi părăsită: un avantaj social de 400% ar fi sacrificat unei pierderi particulare de 35%. Motivul este uşor de înţeles: avantajul care rezultă din rapiditatea transportului pe calea ferată este absolut social şi fiecare individ nu participă la el decît într-o proporţie minimă (să nu uităm că în momentul de faţă nu este vorba decît de transportul de mărfuri), în timp ce pierderea loveşte direct în consumator. Un beneficiu social de 400 reprezintă pentru individ, dacă societatea este numai de 1.000.000 de oameni, 4/10.000, în timp ce o pierdere de 33% pentru consumator ar presupune un deficit social de 33.000 000“ (Proudhon)
Nu ne oprim asupra faptului că d-l Proudhon exprimă o viteză împătrită prin 400% din viteza iniţială; dar a pune în raport procentele de viteză cu procentele de profit şi a stabili o proporţie între două raporturi care, deşi pot fi măsurate fiecare în parte prin procente, nu se pot totuşi măsura intre ele înseamnă a stabili o proporţie între procente şi a lăsa deoparte obiectele la care se referă procentele.
Procentele rămîn întotdeauna procente. 10% şi 400% sînt comensurabile; ele se află în acelaşi raport ca 10 faţă de 400. Deci, conchide d-l Proudhon, un profit de 10% valorează de 40 de ori mai puţin decît o viteză împătrită. Ca să salveze aparenţele, el spune că pentru societate timpul înseamnă bani (time is money). Această eroare provine din faptul că, în mod confuz, el îşi aminteşte că există un raport între valoare şi timpul de muncă şi se grăbeşte deci să asimileze timpul de muncă cu timpul de transport, adică să identifice cu societatea întreagă pe cei cîţiva mecanici, şefi de tren şi însoţitori al căror timp de muncă coincide într-adevăr cu timpul de transport. Iată viteza devenită deodată capital, şi în acest caz el are deplină dreptate să spună: „Un beneficiu de 400% va fi sacrificat unei pierderi de 35%“. După ce a stabilit această ciudată teză ca matematician, el ne-o explică ca economist.
„Un beneficiu social de 400 reprezintă pentru individ, dacă societatea este numai de 1.000.000 de oameni, 4/10.000“. De acord; dar nu este vorba de 400, ci de 400%, iar un beneficiu de 400% reprezintă şi pentru individ 400%, nici mai mult nici mai puţin. Indiferent care ar fi capitalul, dividendele se vor stabili tot după raportul de 400%. Ce face d-l Proudhon? El ia procentele drept capital şi, parcă temîndu-se că confuzia lui nu este încă destul de vădită, de „concretă“, continuă:
„O pierdere de 33% pentru consumator ar presupune un deficit social de 33.000.000“. 33% pierdere pentru un consumator înseamnă 33% pierdere pentru un milion de consumatori. Cum poate deci d-l Proudhon să spună cu certitudine că deficitul social, în cazul unei pierderi de 33%, se va ridica la 33.000.000, cînd nu cunoaşte nici capitalul social şi nici măcar capitalul vreunuia dintre cei interesaţi? Nu-i era, aşadar, de ajuns d-lui Proudhon că a confundat capitalul cu procentele; el se întrece pe sine însuşi, identificînd capitalul investit într-o întreprindere cu numărul celor interesaţi.
„Într-adevăr, să presupunem, pentru a concretiza lucrurile şi mai mult“, un capital determinat. Un profit social de 400% împărţit la un milion de participanţi, fiecare investind un franc, dă un beneficiu de 4 franci de persoană, şi nu 0,0004, cum pretinde d-l Proudhon. La fel o pierdere de 33% de fiecare participant reprezintă un deficit social de 330.000 de franci, şi nu de 33.000.000 (100 : 33 = 1.000.000 : 330.000).
D-l Proudhon, preocupat de teoria sa a societăţii-persoană, uită să facă împărţirea cu 100; el obţine astfel 330.000 de franci pierdere; dar 4 franci profit de persoană însumează pentru societate 4.000.000 de franci profit. Rămîne pentru societate un profit net de 3.670.000 de franci. Acest calcul exact răstoarnă demonstraţia d-lui Proudhon: beneficiile şi pierderile societăţii nu sînt invers proporţionale cu beneficiile şi cu pierderile indivizilor.
După ce am corectat aceste simple erori de calcul, să cercetăm care ar fi consecinţele dacă, făcînd abstracţie de greşelile de calcul, am admite pentru căile ferate acest raport între viteză şi capital, aşa cum îl dă d-l Proudhon. Să presupunem că un transport de patru ori mai rapid costă de patru ori mai mult; acest transport nu ar da mai puţin profit decît cărăuşia, care este de patru ori mai înceată şi costă un sfert din cheltuieli. Dacă cărăuşia ia 18 centime, calea ferată ar putea lua 72 de centime. Aceasta ar fi cu „exactitate matematică“ consecinţa presupunerilor d-lui Proudhon, făcînd bineînţeles din nou abstracţie de erorile sale de calcul. Dar iată că pe neaşteptate el ne spune că, dacă în loc de 72 de centime calea ferată nu ar lua decît 25, ea ar pierde de îndată toate transporturile de mărfuri. Evident, trebuie să ne întoarcem la camioane şi chiar la căruţe. Vrem numai să-i dăm un sfat d-lui Proudhon: să nu uite în al său „Program al asociaţiei progresive” să facă împărţirea cu 100. Dar vai! Nu trebuie să ne facem iluzii că sfatul nostru va fi ascultat, căci d-l Proudhon este atît de încîntat de calculul său „progresiv“ care corespunde „asociaţiei progresive“, încît exclamă cu multă emfază:
„Am arătat în capitolul al II-lea, prin rezolvarea antinomiei valorii, că avantajul oricărei descoperiri utile este, orice s-ar spune, incomparabil mai mic pentru inventator decît pentru societate; am demonstrat acest lucru cu o exactitate matematică!“
Să revenim la ficţiunea societăţii-persoană, ficţiune care nu avea alt scop decît să dovedească un simplu adevăr, şi anume o invenţie nouă care permite să se producă cu aceeaşi cantitate de muncă o cantitate mai mare de marfă face să scadă valoarea de schimb a produsului. Deci societatea realizează un profit nu pentru că ar obţine mai multe valori de schimb, ci pentru că obţine mai multe mărfuri în schimbul aceleiaşi valori. Cît despre inventator, concurenţa face să scadă treptat profitul lui la nivelul general al profiturilor. A dovedit oare d-l Proudhon această teză, aşa cum a avut intenţia s-o facă? Nu. Aceasta nu-l împiedică totuşi să reproşeze economiştilor că nu au demonstrat-o. Pentru a-i dovedi contrarul, nu vom cita decît pe Ricardo şi pe Lauderdale: Ricardo, întemeietorul şcolii care determină valoarea prin timpul de muncă; Lauderdale, unul dintre apărătorii cei mai îndîrjiți ai determinării valorii prin cerere şi ofertă. Amîndoi au demonstrat aceeași teză.
„Înlesnind mereu producţia, micşorăm mereu valoarea unora dintre mărfurile produse mai înainte, cu toate că prin acelaşi mijloc noi nu numai că mărim avuţia naţională, dar mărim în acelaşi timp şi posibilitatea de a produce pe viitor... De îndată ce, cu ajutorul maşinilor sau prin cunoştinţele noastre de fizică, silim forţele naturii să facă lucrul pe care înainte îl făcea omul, scade în consecinţă valoarea de schimb a acestui lucru. Dacă pentru a pune în mişcare o moară de grîu ar fi nevoie de zece oameni şi s-ar descoperi că cu ajutorul vîntului sau al apei munca acestor zece oameni poate fi economisită, valoarea făinii produse prin acţiunea morii ar scădea din acel moment proporţional cu cantitatea de muncă economisită şi societatea s-ar îmbogăţi cu întreaga valoare a lucrurilor pe care munca acestor zece oameni le-ar putea produce, fără ca prin aceasta fondurile destinate întreţinerii muncitorilor să sufere nici cea mai mică scădere“ (Ricardo).
La rîndul lui, Lauderdale spune:
„Profitul capitalurilor provine întotdeauna din faptul că ele înlocuiesc o parte din munca pe care omul ar trebui s-o îndeplinească cu mîinile sale sau din faptul că ele efectuează o parte din munca care depăşeşte puterea personală a omului şi pe care nu ar putea s-o execute el însuşi. Micul beneficiu pe care îl au de obicei proprietarii de maşini, comparat cu preţul muncii pe care acestea o înlocuiesc, va da, poate, naştere unor îndoieli în ceea ce priveşte justeţea acestei păreri. O pompă mecanică, de exemplu, scoate într-o zi dintr-o mină de cărbuni mai multă apă decît ar putea să scoată cu braţele trei sute de oameni chiar cu ajutorul hîrdaielor; şi nu încape îndoială că pompa înlocuieşte munca lor cu mult mai puţină cheltuială. Acelaşi lucru se poate spune despre toate maşinile. Ele îndeplinesc la un preţ mai scăzut munca efectuată înainte de oamenii pe care ele i-au înlocuit... Să zicem că se dă un brevet inventatorului unei maşini care face munca a patru oameni; deoarece privilegiul exclusiv împiedică orice concurenţă, în afară de aceea care rezultă din munca muncitorilor înlocuiţi cu maşină, este limpede că, tot timpul cît va dura privilegiul, salariul acestora va fi măsura preţului pe care inventatorul trebuie să-l fixeze pentru produsele sale; adică, pentru a asigura desfacerea produselor sale, el va trebui să ceară ceva mai puţin decît salariul muncii pe care o înlocuieşte maşina sa. Dar de îndată ce încetează privilegiul şi apar alte maşini de acelaşi fel, ele rivalizează cu a sa. Atunci el îşi va fixa preţul după principiul general, în raport cu abundenţa maşinilor. Profitul capitalurilor folosite..., cu toate că rezultă dintr-o muncă înlocuită, se stabileşte în cele din urmă nu după valoarea acestei munci, ci, ca în toate celelalte cazuri, în funcţie de concurenţa dintre proprietarii de capitaluri; gradul acestei concurenţe este întotdeauna determinat de proporţia dintre capitalurile oferite pentru acest scop şi cererea pentru aceste capitaluri“.
Deci, în ultimă analiză, rezultă că, atîta timp cît profitul va fi mai mare într-o ramură industrială decît în altele, vor exista întotdeauna capitaluri care se vor îndrepta spre această ramură, pînă cînd rata profitului va fi scăzut la nivelul comun.
Am văzut adineauri că exemplul cu căile ferate nu era de loc potrivit pentru a lămuri cît de puţin ficţiunea societăţii-persoană. Totuşi d-l Proudhon îşi reia fără să se sfiască cuvîntarea:
„O dată ce aceste chestiuni au fost clarificate, nimic mai uşor decît să explicăm de ce munca fiecărui producător trebuie să-i dea un excedent“.
Ceea ce urmează acum aparţine antichităţii clasice. O povestire poetică pentru recrearea cititorului după oboseala pe care trebuie să i-o fi pricinuit rigurozitatea demonstraţiilor matematice care au precedat. D-l Proudhon dă societăţii-persoană numele de Prometeu, ale cărui măreţe fapte le glorifică după cum urmează:
„La început, ieşind din sînul naturii, Prometeu se trezeşte la viaţă cuprins de o toropeală plină de farmec“ etc. etc. „Prometeu se apucă de lucru, şi din prima zi, prima zi a celei de-a doua creaţii, produsul lui Prometeu, adică bogăţia sa, bunăstarea sa, este egală cu zece. A doua zi Prometeu işi divide munca, iar produsul său devine egal cu o sută. A treia zi şi în fiecare din zilele următoare Prometeu inventează maşini, descoperă noi proprietăţi ale corpurilor, noi forţe in natură... Cu fiecare pas pe care îl face activitatea sa, indicele producţiei sale creşte şi îi anunţă un surplus de fericire. Şi, în sfîrşit, deoarece pentru el a consuma înseamnă a produce, este limpede că fiecare zi de consum, neluîndu-i decît produsul zilei din ajun, îi lasă un excedent de produse pentru ziua următoare“.
Acest Prometeu al d-lui Proudhon este un personaj ciudat, la fel de slab în logică ca şi în economie politică. Atîta timp cît Prometeu ne învaţă că numai diviziunea muncii, aplicarea maşinilor, folosirea forţelor naturii şi a capacităţii tehnice sporesc forţa productivă a oamenilor şi dau un excedent în comparaţie cu produsul muncii izolate, acest nou Prometeu nu are decît un singur cusur: acela de a veni prea tîrziu. Dar de îndată ce Prometeu se apucă să vorbească despre producţie şi consum, el devine într-adevăr grotesc. Pentru el, a consuma înseamnă a produce; el consumă a doua zi ceea ce a produs în ajun; astfel el are întotdeauna un avans de o zi; acest avans de o zi este „excedentul său de muncă“. Dar, consumînd a doua zi ceea ce a produs în ajun, el trebuie totuşi în prima zi care nu avea ajun să fi lucrat pentru două zile, ca să aibă după aceea un avans de o zi. Cum a cîştigat Prometeu acest excedent în prima zi, cînd nu exista nici diviziunea muncii, nici maşini şi nici nu se cunoşteau alte forţe fizice în afară de aceea a focului? Astfel, cu toată întoarcerea „la prima zi a celei de-a doua creaţii“, chestiunea nu a înaintat nici cu un pas. Această manieră de a explica lucrurile — în parte ebraică, în parte greacă, totodată mistică şi alegorică — îi dă d-lui Proudhon tot dreptul de a spune:
„Am demonstrat teoretic şi faptic principiul că orice muncă trebuie să dea un excedent“.
Faptele constituie faimosul calcul progresiv; teoria este mitul lui Prometeu.
„Dar — continuă d-l Proudhon — acest principiu, care este tot atît de sigur ca şi o axiomă matematică, este încă departe de a fi înfăptuit pentru toată lumea. Cu toate că progresul industriei colective face ca fiecare zi de muncă individuală să dea o producţie tot mai mare, ceea ce ar trebui să aibă drept consecinţă inevitabilă îmbogăţirea permanentă a muncitorului, deşi salariul său ar rămîne acelaşi, vedem totuşi că în societate o parte se îmbogăţeşte mereu, iar alta trăieşte în mizerie“.
În 1710 populaţia Regatului Unit al Marii Britanii era de 15.000.000, iar populaţia productivă de 3.000.000. Capacitatea tehnică a producţiei era corespunzătoare unei populaţii cu aproximativ 12.000.000 mai mari; forţele productive însumau deci 15.000.000. Prin urmare, raportul dintre forţele productive şi populaţie era de l la 1, iar cel dintre productivitatea capacităţii tehnice şi productivitatea muncii manuale era de 4 la 1.
În 1840 populaţia nu depăşea 30.000.000; populaţia productivă era de 6.000.000, în timp ce capacitatea tehnică ajunsese la 650.000.000, adică se afla într-un raport de 21 la 1 faţă de populaţie şi de 108 la 1 faţă de productivitatea muncii manuale.
În societatea engleză, productivitatea zilei de muncă a sporit deci în 70 de ani cu 2.700%, adică în 1840 se producea într-o zi de 27 de ori mai mult ca în 1710. După părerea d-lui Proudhon s-ar naşte următoarea întrebare: cum se face că muncitorul englez din 1840 nu era de 27 de ori mai bogat decît cel din 1710? O astfel de întrebare presupune, desigur, că englezii ar fi putut produce aceste bogăţii fără să fi existat condiţiile istorice în cadrul cărora ele au fost produse, ca acumularea privată a capitalurilor, diviziunea modernă a muncii, fabricile, concurenţa anarhică, munca salariată, în sfîrşit tot ce se bazează pe antagonismul dintre clase. Or, tocmai acestea erau condiţiile necesare pentru dezvoltarea forţelor productive şi creşterea excedentului de muncă. Aşadar, pentru a obţine această dezvoltare a forţelor productive şi a acestui excedent de muncă, a trebuit să existe clase care să se îmbogăţească şi clase care să trăiască în mizerie.
Prin urmare, ce este în ultimă instanţă acest Prometeu reînviat de d-l Proudhon? El este societatea, relaţiile sociale bazate pe antagonismul dintre clase. Aceste relaţii nu sînt relaţii de la individ la individ, ci de la muncitor la capitalist, de la fermier la proprietar funciar etc. Înlăturaţi aceste relaţii şi veţi desfiinţa întreaga societate, iar din Prometeul vostru nu va mai rămîne decît o fantomă fără braţe şi fără picioare, adică fără fabrici, fără diviziune a muncii, în sfîrşit lipsită de toate cele cu care aţi înzestrat-o la început pentru a o face să obţină acest excedent de muncă.
Dacă teoretic ar fi deci de ajuns să se interpreteze, aşa cum face d-l Proudhon, formula excedentului de muncă în sensul egalizării fără a se ţine seamă de condiţiile actuale ale producţiei, în practică ar fi de ajuns să se împartă în mod egal între muncitori toate bogăţiile cîştigate pînă în prezent fără a schimba cu nimic condiţiile actuale de producţie. Această împărţire nu ar asigura, desigur, un prea mare confort fiecărui participant în parte.
Dar d-l Proudhon nu este atît de pesimist pe cît s-ar putea crede. Deoarece proporţionalitatea reprezintă pentru el totul, el trebuie să vadă neapărat în Prometeul existent, adică în societatea actuală, un început de realizare a ideii sale preferate.
„Dar pretutindeni progresul bogăţiei, adică proporţionalitatea valorilor, este legea dominantă; şi cînd economiştii opun plîngerilor partidului social creşterea progresivă a avuției publice şi îndulcirea condiţiilor chiar şi ale celei mai nenorocite clase, ei proclamă, fără să bănuiască, un adevăr care condamnă teoriile lor“.
Ce este, aşadar, bogăţia colectivă, avuţia publică? Ea este bogăţia burgheziei, nu a fiecărui burghez în parte. Ei bine! Economiştii nu au făcut altceva decît să demonstreze cum s-a dezvoltat şi cum trebuie să crească bogăţia burgheziei în cadrul relaţiilor de producţie existente. Cît despre clasele muncitoare, problema dacă situaţia lor s-a îmbunătăţit prin creşterea avuţiei pretins publice este încă foarte controversată. Dacă economiştii ne citează, în sprijinul optimismului lor, exemplul muncitorilor englezi din industria bumbacului, ei au în vedere numai situaţia acestora în rarele momente de prosperitate a comerţului. Aceste momente de prosperitate se află în „justa proporţionalitate“ de 3 la 10 faţă de perioadele de criză şi de stagnare. Dar poate că, vorbind de îmbunătăţire, economiştii au avut în vedere milioanele de muncitori care au trebuit să piară în Indiile orientale pentru a procura o dată la 10 ani 3 ani de prosperitate unui milion şi jumătate de muncitori din Anglia care lucrează în aceeaşi industrie.
Altfel stau lucrurile în ceea ce priveş1e chestiunea participării temporare la creşterea avuţiei publice. Faptul participării temporare se explică prin teoria economiştilor. Este o confirmare, şi nicidecum o „condamnare“, cum susţine d-l Proudhon. Dacă este ceva de condamnat, aceasta ar fi, desigur, sistemul d-lui Proudhon, care, după cum am văzut, l-ar reduce pe muncitor la minimul de salariu, cu toată creşterea avuţiei. Numai prin această reducere la minim a salariului muncitorului ar putea d-l Proudhon să aplice principiul justei proporţionalităţi a valorilor şi principiul „valorii constituite“ prin timpul de muncă. Deoarece, datorită concurenţei, salariul oscilează peste sau sub preţul alimentelor necesare pentru întreţinerea muncitorului, acesta poate să beneficieze într-o măsură oarecare de creşterea avuţiei publice, dar poate să şi moară de mizerie. Aceasta este teoria economiştilor care nu-şi fac iluzii.
După lungile sale divagaţii cu privire la calea ferată, la Prometeu şi la noua societate care trebuie refăcută pe baza „valorii constituite“, d-l Proudhon se reculege; îl cuprinde emoţia şi exclamă pe un ton părintesc:
„Îi implor pe economişti să se întrebe un moment, în tăcerea inimii lor, departe de prejudecăţile care îi tulbură şi fără să ţină seama de posturile pe care le ocupă sau pe care le aşteaptă, fără să ţină seama de interesele pe care le slujesc, de sufragiile la care rîvnesc, de distincţiile care le măgulesc vanitatea: să spună dacă pînă în această zi principiul că orice muncă trebuie să dea un excedent le-a apărut în înlănţuirea de premise şi de consecinţe înfăţişate de noi“.
*1. În această lucrare termenul forţe productive (forces productives) este folosit în genere în sensul de forţe de producţie. — Nota Trad.
*2. Ricardo determină, după cum se ştie, valoarea unei mărfi prin „cantitatea de muncă necesară pentru producerea ei“. Însă în toate modurile de producţie bazate pe producţia de mărfuri, deci şi în cel capitalist, forma de schimb dominantă determină ca această valoare să nu fie exprimată direct în cantităţi de muncă, ci în cantităţi de alte mărfuri. Valoarea unei mărfi, exprimată printr-o cantitate de altă marfă (bani sau altceva), se numeşte la Ricardo valoarea ei relativă. — F. E. (Nota lui Engels la ediţia germană din 1885).
*3. Teza după care preţul „natural“, adică normal, al forţei de muncă coincide cu minimul de salariu, adică cu valoarea echivalentă a mijloacelor de trai absolut necesare întreţinerii şi perpetuării vieţii muncitorului, această teză a fost pentru prima dată formulată de mine în „Umrisse zu einer Kritik der Nationalökonomie“ („Schiţă a unei critici a economiei politice“) („Deutsch-Französische Jahrbücher“, Paris, 1844) şi în „Lage der arbeitenden Klasse in England“ („Situaţia clasei muncitoare din Anglia“) 45. După cum se vede aici, Marx acceptase pe atunci această teză. De la noi a preluat-o Lassalle. Deşi în realitate salariul are în permanenţă tendinţa de a scădea la minimum, teza de mai sus este totuşi falsă. Faptul că forţa de muncă este plătită de obicei şi în medie sub valoarea ei nu poate să-i schimbe valoarea. În „Capitalul“, Marx a rectificat teza de mai sus (§ „Cumpărarea şi vînzarea forţei de muncă“) şi a înfăţişat de asemenea (cap. XXIII: „Legea generală a acumulării capitaliste“) circumstanţele care permit producţiei capitaliste să reducă preţul forţei de muncă tot mai mult sub valoarea ei. — F. E. (Nota lui Engels la ediția germană din 1885).
*4. — adevăratul nume al lucrurilor. — Nota Trad.
*5. — sclav. — Nota Trad.
*6. — a păstra. — Nota Trad.
*7. — În exemplarul dăruit N. Utinei de către Marx in 1876, după cuvîntul „muncă“ este adăugat „forţa de muncă“. Acest adaos a fost făcut în ediţia franceză din 1896. — Nota Red.
*8. — Şi să pierzi, pentru a vieţui, raţiunea vieţii. — Nota Trad.
*9. — S-a terminat cu Troia! — Nota Trad.
*10. Ca orice teorie, aceea a d-lui Bray a avut adepţii ei, care s-au lăsat amăgiţi de aparenţe. S-au întemeiat la Londra, Sheffield, Leeds şi în multe alte oraşe din Anglia bazare de schimb echitabil de muncă (equitable-labour-exchange-bazars). Aceste bazare, după ce au înghiţit capitaluri considerabile, au ajuns toate la falimente ruşinoase. Iar gustul pentru asemenea afaceri a pierit pentru totdeauna: aviz d-lui Proudhon! (Nota lui Marx).
Se ştie că Proudhon nu a ţinut seamă de acest avertisment. În 1849 a încercat şi dînsul să înfiinţeze o bancă de schimb la Paris. Banca a ajuns însă la faliment încă înainte de a fi început să funcţioneze în mod regulat. Acţiunea judiciară intentată împotriva lui Proudhon a servit la muşamalizarea crahului băncii. — F. E. (Nota lui Engels la ediţia germană din 1885).
*11. Unitate de măsură de 8 uncii cu care se cîntărea în evul mediu aurul şi argintul. — Nota Trad.
*12. Se numeau „tournois“ pînă în secolul al XIII-lea monedele bătute la Tours, iar după aceea monedele bătute după modelul celei de la Tours. — Nota Trad.
*13. „Economiştii financiari ai secolului al XVIII-lea“. — Nota Trad.
38. Marx citează cartea: Simonde de Sismondi. „Études sur l'économie politique“ („Studii de economie politică“). vol. I-II, Bruxelles, 1837—1838.
39. Lauderdale. „Recherches sur la nature et l'origine de la richesse publique“. Traduit de l'anglais, par E. Lagentie de Lavaisse („Studiu asupra naturii şi originii avuţiei publice“), Paris, 1808, pag. 33.
40. D. Ricardo. „Des principes de l'économie politique et de l'impôt“. Traduit de l'anglais par F.-S. Constancio, avec des notes explicatives et critiques par J.-B. Say („Despre principiile economiei politice şi ale impunerii fiscale“. Traducere din engleză de F.-S. Constancio, cu explicaţii şi note critice de J-B. Say). vol. II, Paris, 1835, pag. 65.
41. Este vorba de cartea: A. Anderson. „An Historical and Chronological Deduction of the Origin of Commerce from the Earliest Accounts to the Present Time“ („Studiu istoric şi cronologic asupra originei comerţului de la primele informaţii asupra lui şi până în zilele noastre“). Prima ediţie a apărut la Londra în 1764.
42. H. Storch. „Cours d'économie politique, ou Exposition des principes qui déterminent la prospérité des nations“ („Curs de economie politică, sau Expunerea principiilor care determină prosperitatea naţiunilor“). vol. I-IV, Paris, 1823. Marx se referă la volumul I.
43. Este vorba de perioada de după terminarea războaielor napoleoniene în 1815 şi a restaurării Bourbonilor în Franţa.
44. A. Smith. „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“ („Studiu asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor“). Prima ediţie a apărut la Londra în 1776.
45. Vezi ediţia de faţă, vol. 1, pag. 544—571, şi vol. 2, pag. 243—532.
46. Lucrarea lui Boisguillebert este citată după culegerea: „Économistes-financiers du XVIII-ème siècle“. Précédés de notices historiques sur chaque auteur, et accompagnés de commentaires et de notes explicatives, par Eugène Daire („Economiştii-financiari din secolul al XVIII-lea“. Cuprinzînd schiţe istorice asupra fiecărui autor, comentarii şi note explicative de Eugene Daire), Paris, 1843.
47. W. Atkinson. „Principles of Political Economy“ („Principii de economie politică“), Londra, 1840.
48. Th. Hodgskin. „Popular Political Economy“ („Economie politică populară“), Londra, 1827.
În original în acest pasaj figurează numele de Hopkins, ceea ce este greşit. În 1892, în ediţia a doua germană a „Mizeriei filozofiei“, Engels a îndreptat această inexactitate, pe care a folosit-o juristul burghez austriac Menger, pentru a face presupuneri nefondate cu privire la această referire a lui Marx. În prefaţa la ediţia din 1892, Engels scrie:
„În ceea ce priveşte ediţia a doua, trebuie numai să spun că numele Hopkins, greşit redat în textul francez, a fost înlocuit cu numele corect Hodgskin şi că totodată s-a rectificat şi anul editării cărţii lui William Thompson, anume 1824. Nădăjduiesc că acum conştiinţa bibliografică a d-lui profesor Anton Menger va fi liniştită.
Londra, 29 martie 1892. Friedrich Engels“.
49. W. Thompson. „An Inquiry into the Principles of the Distribution of Wealth Most Conducive to Human Happiness“ („Studiul principiilor repartizării avuţiei, care contribuie cel mai mult la fericirea omenească“), Londra, 1824.
T. R. Edmonds. „Practical, Moral and Political Economy“ („Economie politică practică şi morală“), Londra, 1828.
50. J. F. Bray. „Labour's wrongs and Labour's remedy“ („Inconvenientele muncii şi remediile muncii“), Leeds, 1839.
51. Legea pentru ziua de muncă de zece ore, care se aplica numai pentru copii şi femei, a fost adoptată de parlamentul englez la 8 iunie 1847. În practică însă mulţi fabricanţi nu ţineau seama de această lege.
52. Marx citează un capitol din lucrarea lui Voltaire „Histoire du parlement“ („Istoria parlamentului“); capitolul poartă denumirea: „Finanţele în perioada regenţei şi sistemul lui Law“.
53. Este vorba de nota lui Say la ediţia franceză a cărţii lui Ricardo (vezi adnotarea 40), vol. II, pag. 206—207.
54. N. W. Senior. „Political Economy“. În: „Encyclopedia Metropolitana, or Universal Dictionary of Knowledge“. Vol. VI, Londra, 1836.
55. J. St. Mill. „Essays on Some Unsettled Questions of Political Economy“ („Eseu asupra cîtorva probleme nelămurite ale economiei politice“), Londra, 1844.
Th. Tooke. „A. History of Prices, and of the State of the Circulation, from 1793 to 1837“ („Istoria preţurilor şi situaţia circulaţiei din 1793 pînă în 1837“), vol. I-II, Londra, 1838.
56. Th. Cooper. „Lectures on the Elements of Political Economy“ („Prelegeri asupra elementelor economiei politice“). Prima ediţie a cărţii a apărut în Columbia în 1826; a doua ediţie, completată, a apărut la Londra în 1831.
57. M. Th. Sadler. „The Law of Population“ („Legea populaţiei“). Vol. I, Londra, 1830, pag. 83, 84.