7) Am văzut ce semnificaţie are în condiţiile socialismului bogăţia trebuinţelor omeneşti şi ce semnificaţie are, în consecinţă, un nou mod de a produce, ca şi un nou obiect al producţiei: o nouă manifestare a forţei esenţiale umane şi o nouă îmbogăţire a fiinţei umane. În cadrul proprietăţii private, semnificaţia lor e diametral opusă: fiecare om urmăreşte să-i creeze celuilalt o trebuinţă nouă, pentru a-l constrînge la un nou sacrificiu, pentru a-l arunca într-o nouă stare de dependenţă şi a-l ademeni pe calea unei noi plăceri şi deci pe calea ruinării economice. Fiecare caută să creeze o forţă esenţială străină care să-l supună pe celălalt, pentru a găsi în aceasta satisfacerea propriei sale trebuinţe egoiste. O dată cu mulţimea obiectelor creşte deci şi imperiul esenţelor străine cărora omul le este robit, iar fiecare produs nou este o nouă posibilitate (Potenz) de înşelătorie reciprocă şi de jefuire reciprocă. Omul devine tot mai sărac ca om, el are tot mai mult nevoie de bani pentru a pune stăpînire pe această esenţă duşmană, iar puterea banilor săi descreşte în raport invers cu masa producţiei, adică sărăcia sa creşte pe măsură ce sporeşte puterea banului. — Nevoia de bani este, aşadar, adevărata trebuinţă pe care o generează economia politică şi singura pe care o generează. — Cantitatea banilor devine tot mai mult singura lor însuşire atotputernică; după cum reduc toate esenţele la abstracţia lor, tot astfel ei (banii) se reduc, în propria lor mişcare, la o esenţă cantitativă. Lipsa de măsură şi necumpătarea devin adevărata lor măsură.
Chiar şi pe plan subiectiv lucrurile se prezintă, în parte, în aşa fel încît lărgirea gamei de produse şi de trebuinţe devine sclavul inventiv şi întotdeauna calculat al unor pofte neumane rafinate, nenaturale şi închipuite. Proprietatea privată nu ştie să transforme trebuinţa brută în trebuinţă umană, idealismul ei este închipuirea, arbitrarul, capriciul, şi nici un eunuc nu-şi flatează mai josnic despotul şi nu caută prin mijloace mai infame să-i excite tocitul simţ al voluptăţii pentru a-i stoarce prin şiretenie o favoare decît o face eunucul industriei, producătorul, care, pentru a dobîndi prin vicleşug arginţi, pentru a momi monedele de aur din buzunarul aproapelui iubit creştineşte (căci orice produs serveşte ca nadă pentru a ademeni esenţa altuia, banul său; orice trebuinţă reală sau posibilă este o slăbiciune care atrage musca pe hîrtia încleiată; exploatarea generală a esenţei umane sociale, ca şi orice imperfecţiune a omului, este o legătură cu cerul, o cărare către inima sa care devine accesibilă preotului; orice ananghie devine un prilej pentru a-l aborda, cu un aer cît mai amabil, pe semenul său şi pentru a-i spune: prietene drag, eu îţi dau ceea ce îţi trebuie, dar cunoşti condiţia sine qua non *1; tu ştii cu ce cerneală trebuie să-mi semnezi zapisul prin care îţi vinzi sufletul; procurîndu-ţi o plăcere, eu te trag pe sfoară), se supune capriciilor lui celor mai josnice, face pe codoşul între el şi nevoile lui, stîrnindu-i pofte morbide, pîndindu-i orice slăbiciune, pentru ca să-i ceară apoi plată pentru acest prietenesc serviciu.
Parţial, această înstrăinare se manifestă prin faptul că, pe de o parte, produce rafinarea trebuinţelor şi a mijloacelor pentru satisfacerea lor, iar pe de altă parte o sălbăticire animalică, simplificarea totală, brută, abstractă a trebuinţelor, sau, mai exact, ea nu face decît să se reproducă tot pe sine însăşi în semnificaţia ei contrară. Pînă şi nevoia de aer curat încetează de a mai fi o nevoie pentru muncitor, omul se reîntoarce la locuinţa din caverne, care astăzi, însă, este otrăvită de sufocanta suflare pestilenţială a civilizaţiei şi în care el locuieşte — cu titlu foarte precar — ca într-un adăpost străin, care îi poate fi luat oricînd şi din care poate fi dat afară în fiecare zi dacă nu plăteşte. El trebuie să plătească această casă a morţii. Locuinţa luminoasă, pe care Prometeu, în piesa lui Eschil, o numeşte unul dintre marile daruri cu ajutorul cărora l-a transformat pe sălbatic în om, încetează de a mai exista pentru muncitor. Lumina, aerul etc., cea mai elementară curăţenie trupească proprie pînă şi animalelor, încetează de a mai fi o nevoie a omului. Murdăria, acest indiciu al decăderii şi putrezirii omului, scursorile civilizaţiei (în sensul literal al expresiei) devin pentru el elementul în care trăieşte. Delăsarea totală, nenaturală, natura putrefiată devin elementul în care trăieşte. Nici unul dintre simţurile sale nu mai există nu numai la modul lor uman, dar nici la modul neuman, deci nici măcar la modul animalic. Reapar cele mai primitive metode (şi unelte) de muncă omenească, aşa cum moara de călcat a sclavilor romani a devenit mijlocul de producţie, mijlocul de existenţă al multor muncitori englezi. Nu numai că omul nu mai are nevoi omeneşti, dar înseşi nevoile animalice dispar. Irlandezul nu mai cunoaşte decît nevoia de a mînca, şi anume doar nevoia de a mînca cartofi, şi chiar numai cartofi porceşti, cel mai prost soi de cartofi. Dar Anglia şi Franţa au acum cîte o mică Irlandă în fiecare dintre oraşele lor industriale. Sălbaticul, animalul mai simt totuşi nevoia de a vîna, de a face mişcare etc., nevoia de a comunica cu semenii lor. — Simplificarea maşinii, simplificarea muncii este folosită pentru a transforma omul aflat încă în devenire, omul complet nedezvoltat — copilul — în muncitor, aşa cum muncitorul a devenit un copil oropsit. Maşina se adaptează la slăbiciunea omului, pentru a face din omul slab o maşină.
În ce mod înmulţirea trebuinţelor şi a mijloacelor pentru satisfacerea lor generează lipsa de trebuinţe şi lipsa de asemenea mijloace este un lucru pe care economistul (şi capitalistul; în general avem în vedere întotdeauna pe oamenii de afaceri empirici atunci cînd ne adresăm economiştilor, care sînt conştiinţa şi existenţa lor ştiinţifică) îl demonstrează în felul următor: 1) el reduce trebuinţele muncitorului la minimul mizer şi strict necesar pentru întreţinerea vieţii fizice, iar activitatea lui — la cea mai abstractă mişcare mecanică; prin urmare, spune el, omul nu are nici o altă nevoie de activitate sau de plăceri; căci pînă şi o astfel de viaţă, economistul o proclamă viaţă omenească şi existenţă omenească; 2) în calculele sale, economistul adoptă ca standard o viaţă (existenţă) pe cît posibil mai sărăcăcioasă şi o adoptă chiar ca standard general, pentru că e valabil pentru mase de oameni. Economistul îl transformă pe muncitor într-o fiinţă lipsită de simţuri şi de trebuinţe, după cum îi transformă activitatea într-o abstracţie pur ă a oricărei activităţi. De aceea, orice lux din partea muncitorului îi apare ca ceva reprobabil, iar tot ce depăşeşte trebuinţa cea mai abstractă — indiferent dacă e vorba de o plăcere pasivă sau de o manifestare de activitate — îi apare ca un lux. Economia politică, această ştiinţă a avuţiei, este, de aceea, totodată, şi ştiinţa renunţării, a mizeriei, a economisirii, şi ajunge efectiv să-i economisească omului pînă şi nevoia de aer curat sau de mişcare fizică. Această ştiinţă a minunatei industrii este totodată şi ştiinţa ascezei, iar adevăratul ei ideal este avarul ascet, dar cămătar, şi sclavul ascet, dar producător. Idealul ei moral este muncitorul care-şi duce o parte din salariu la casa de economii, şi pentru această idee favorită a ei a găsit chiar şi o artă servilă: pe scenă au fost aduse piese sentimentale concepute în acest spirit. Economia politică este, de aceea, în ciuda aparenţei sale lumeşti şi libertine, o ştiinţă autentic morală, cea mai morală dintre ştiinţe. Renunţarea de sine, renunţarea la viaţă şi la toate trebuinţele omeneşti constituie principalul ei precept. Cu cît mănînci şi bei mai puţin, cu cît cumperi mai puţine cărţi, cu cît mergi mai rar la teatru, la bal, la cafenea, cu cît gîndeşti, iubeşti, teoretizezi, cînţi, pictezi, scrimezi mai puţin etc., cu atît economiseşti mai mult, cu atît mai mare devine tezaurul tău, pe care nu-l mănîncă nici moliile, nici praful — capitalul tău. Cu cît eşti mai puţin, cu cît îţi exteriorizezi mai puţin viaţa, cu atît ai mai mult, cu atît e mai mare viaţa ta înstrăinată, cu atît pui la păstrare mai mult din esenţa ta înstrăinată. Tot ceea ce economistul îţi ia ca viaţă şi ca omenesc, el îţi compensează în bani şi în avuţie, şi tot ce nu poţi tu, poate banul tău: el poate mînca, bea, merge la bal, la teatru, el ştie să-şi însuşească arta, erudiţia, rarităţile istorice, puterea politică, el poate să călătorească, el poate să-ţi procure toate acestea; el poate cumpăra toate acestea; el este adevărata putinţă *2. Însă banul, care este toate acestea, nu vrea decît să se creeze pe sine însuşi, să se cumpere pe sine însuşi, căci tot restul nu este decît sluga sa, şi dacă am stăpînul, am şi sluga, şi de aceea nu am nevoie de sluga sa. Orice pasiune şi orice activitate trebuie, aşadar, să se dizolve în cupiditate. Muncitorul poate să aibă numai atît cît e nevoie pentru a voi să trăiască şi poate voi să trăiască numai pentru a avea [acest minim].
Ce-i drept, în economia politică se iscă acum o controversă în jurul acestei chestiuni. Unii (Lauderdale, Malthus şi alţii) recomandă luxul şi detestă economisirea; alţii (Say, Ricardo ş.a.) recomandă economisirea şi detestă luxul. Dar cei dintîi mărturisesc că vor luxul pentru a produce munca (adică economisirea absolută), pe cînd ceilalţi mărturisesc că recomandă economisirea pentru a produce bogăţia, adică luxul. Cei dintîi nutresc romantica iluzie că nu numai cupiditatea ar trebui să determine consumul celor bogaţi, şi ei intră în contradicţie cu propriile lor legi cînd prezintă risipa drept mijloc direct de îmbogăţire; de aceea însă ceilalţi le demonstrează cu toată seriozitatea şi cît se poate de amănunţit că prin risipă eu îmi micşorez avutul, în loc de a-l spori. Aceştia din urmă refuză făţarnic să recunoască că tocmai capriciul şi toanele determină producţia; ei uită „trebuinţele rafinate“, uită că fără consum n-ar fi nici producţie, că datorită concurenţei producţia devine doar mai multilaterală, mai luxoasă, ei uită că, potrivit propriei lor teorii, valoarea unui lucru este determinată de consum şi că moda determină consumul; ei ar dori să se producă numai „bunuri utile“, dar uită că producţia unei prea mari cantităţi de bunuri utile produce prea multă populaţie inutilă. Atît unii cît şi ceilalţi uită că risipa şi economisirea, luxul şi privaţiunile, bogăţia şi sărăcia sînt egale între ele.
Şi trebuie să economiseşti nu numai cînd e vorba de satisfacerea nevoilor tale fizice directe, cum e nevoia de a mînca etc., ci şi atunci cînd e vorba de participarea la interesele generale, de compasiune, de încredere etc., dacă vrei să te conformezi preceptelor economiei politice, dacă nu vrei să cazi victimă propriilor tale iluzii.
Tot ce e al tău trebuie să devină obiect de vînzare, adică să devină folositor. Dacă-l întreb pe economist: mă conformez oare legilor economice atunci cînd scot bani din vînzarea corpului meu pentru satisfacerea unor pofte străine (muncitorii industriali din Franţa numesc ore suplimentare timpul în care soţiile şi fiicele lor practică prostituţia, ceea ce este literalmente exact), sau nu procedez eu în spiritul economiei politice atunci cînd îmi vînd prietenul marocanilor (or, vînzarea directă de oameni, sub forma negoţului de recruţi etc., are loc în toate ţările civilizate), — el îmi răspunde: tu nu procedezi împotriva legilor mele; dar vezi totuşi ce spun cumătra morala şi cumătra religie; morala mea economică şi religia mea economică nu au nimic de obiectat împotriva modului tău de a proceda, dar... — Dar cui să dau eu mai multă crezare — economiei politice sau moralei? Morala economiei politice este cîştigul, munca şi economisirea, cumpătarea, dar economia politică îmi promite satisfacerea trebuinţelor mele. — Economia politică a moralei recomandă belşugul de conştiinţă curată, virtute etc.; dar cum pot să fiu virtuos dacă nici nu exist măcar, şi cum pot să am conştiinţa curată dacă n-am cunoştinţă de nimic? De însăşi esenţa înstrăinării ţine faptul că fiecare sferă particulară îmi aplică un alt etalon, diametral opus: morala are un etalon, iar economia politică altul, căci fiecare din ele este o înstrăinare determinată a omului, fiecare reţine o sferă particulară de activitate esenţială înstrăinată şi fiecare se află într-un raport de înstrăinare faţă de cealaltă înstrăinare. Astfel d-l Michel Chevalier îi reproşează lui Ricardo că face abstracţie de morală. Dar la Ricardo economia politică foloseşte propriul ei limbaj, şi dacă acesta nu e moral, vina nu este a lui Ricardo. Acolo unde Michel Chevalier moralizează, el face abstracţie de economia politică, iar acolo unde face economie politică, el lasă — realmente şi necesarmente — la o parte preceptele moralei. Căci dacă raportarea economiei politice la morală nu e arbitrară, întîmplătoare şi deci nefundamentată şi neştiinţifică, dacă nu e făcută de ochii lumii, ci concepută ca esenţială, ea nu poate însemna altceva decît că legile economiei politice ţin de sfera moralei; şi ce poate să facă Ricardo dacă în realitate lucrurile nu stau astfel sau, mai bine zis, stau tocmai invers? De altfel, opoziţia dintre economie politică şi morală nu e decît aparenţă şi este tot atît opoziţie cît şi non-opoziţie. Economia politică nu face decît să exprime în felul ei legile morale.
Înăbuşirea trebuinţelor, ca principiu al economiei politice, se manifestă cel mai pregnant în teoria populaţiei. Există prea mulţi oameni. Pînă şi existenţa oamenilor este un lux de cea mai pură speţă, şi dacă muncitorul e „moral“ (Mill recomandă elogierea publică a celor care practică abstinenţa sexuală şi blamarea publică a celor care păcătuiesc împotriva acestei sterilităţi a căsniciei... Asta nu e morală, nu e doctrina ascetismului?), el va fi econom în materie de procreare. Producţia de oameni apare ca o calamitate publică.
Sensul pe care producţia îl are în ceea ce-i priveşte pe bogaţi se dezvăluie în sensul pe care îl are pentru săraci; cînd e vorba de cei sus-puşi, lucrurile se spun într-o manieră totdeauna rafinată, deghizată, ambiguă, adică nu sînt decît aparenţă; cînd e vorba de cei de jos, ele se exprimă brutal, direct, deschis, adică sînt esenţă. Trebuinţa grosolană a muncitorului este o sursă de venituri mult mai mare decît trebuinţa rafinată a bogatului. Subsolurile Londrei aduc celor care le dau cu chirie venituri mai mari decît palatele, adică sînt sub acest raport o avuţie mai mare, şi deci, ca să folosim limbajul economiei politice, o avuţie socială mai mare.
Şi după cum industria speculează rafinamentul trebuinţelor, tot astfel speculează ea şi caracterul lor grosolan, dar grosolănia lor artificial provocată, a cărei adevărată desfătare este, prin urmare, autoameţirea, această aparentă satisfacere a trebuinţei, această civilizaţie înăuntrul barbariei grosolane a trebuinţelor. De aceea cîrciumile engleze sînt simbolice ilustrări ale proprietăţii private. Luxul lor arată care este adevăratul raport dintre luxul industrial şi bogăţie, de o parte, şi omul, de alta. Iată de ce ele sînt pe drept cuvînt unicele locuri de distracţie duminicală populară faţă de care poliţia engleză are o atitudine cel puţin binevoitoare.
Am văzut mai înainte în cîte moduri variate stabileşte economia politică unitatea muncii şi a capitalului: 1) capitalul este muncă acumulată; 2) destinaţia capitalului în procesul de producţie — în parte reproducerea capitalului cu profit, în parte capitalul ca materie primă (materialul muncii), în parte ca unealtă de muncă (maşina este capitalul identificat nemijlocit cu munca) — este munca productivă; 3) muncitorul este un capital; 4) salariul face parte din cheltuielile capitalului; 5) în raport cu muncitorul, munca este reproducerea capitalului său vital; 6) în raport cu capitalistul, ea este un aspect al activităţii capitalului său.
În sfîrşit, 7) economia politică porneşte d e la premisa unităţii iniţiale a capitalului şi a muncii, ca unitate a capitalistului şi muncitorului; aceasta este starea primitivă paradisiacă. Faptul că aceste două elemente apar dintr-o dată unul în faţa celuilalt ca două persoane diferite rămîne pentru economia politică un eveniment accidental, care de aceea trebuie să fie explicat prin cauze pur exterioare. (Vezi Mill.)
Naţiunile care mai sînt încă orbite de strălucirea senzorială a metalelor nobile — şi care de aceea se mai închină la banii de metal ca la un fetiş — nu sînt încă naţiuni desăvîrşite sub raport monetar. Contrastul dintre Franţa şi Anglia. — În ce măsură rezolvarea enigmelor teoretice este o sarcină a practicii şi este mijlocită de practică, în ce măsură adevărata practică este condiţia unei teorii reale şi pozitive se vădeşte, de exemplu, în cazul fetişismului. Conştiinţa senzorială a adoratorului de fetişe este alta decît a elinului, pentru că existenţa sa senzorială mai este încă alta. Ostilitatea abstractă dintre simţire şi spirit este necesară atîta timp cît simţul omului pentru natură, simţul uman al naturii, deci şi simţul natural al omului nu sînt încă create de munca proprie a omului.
Egalitatea nu este nimic altceva decît formula germană „Ich = Ich“ *3 tradusă în limba franceză, adică în limbaj politic. Egalitatea ca fundament al comunismului este fundamentarea lui politică şi este acelaşi lucru ca atunci cînd germanul îşi fundamentează sieşi comunismul concepîndu-l pe om ca conştiinţă de sine universală. E de la sine înţeles că suprimarea înstrăinării porneşte întotdeauna de la forma de înstrăinare care este forţa dominantă: în Germania — conştiinţa de sine, în Franţa — egalitatea, deoarece acolo predomină politica, iar în Anglia — trebuinţa practică reală, materială, care se măsoară numai prin ea însăşi. Acesta e punctul de vedere prin prisma căruia trebuie să-l criticăm şi să-l apreciem pe Proudhon.
Şi dacă însuşi comunismul — pentru că e negare a negaţiei, aproprierea esenţei umane prin intermediul negării proprietăţii private — este caracterizat de noi ca nefiind încă adevărata afirmare pozitivă care începe cu sine însăşi, ci numai o afirmare care începe cu proprietatea privată, [...] *4. Aşadar, deoarece în felul acesta *5 înstrăinarea reală a vieţii umane rămîne şi se dovedeşte a ifi chiar cu atît mai mare cu cît oamenii sînt mai conştienţi de ea ca atare, înseamnă că [suprimarea acestei înstrăinări] poate fi realizată numai prin înfăptuirea practică a comunismului. Pentru suprimarea ideii de proprietate privată e pe deplin suficientă ideea comunismului. Dar pentru suprimarea proprietăţii private reale este nevoie de o acţiune comunistă reală. Istoria o va aduce cu sine, iar mişcarea pe care o ştim deja în gîndire ca suprimîndu-se pe sine însăşi va trece în realitate printr-un proces foarte anevoios şi îndelungat. Noi însă trebuie să considerăm drept un progres real faptul că din capul locului ne-am dat seama atît de caracterul limitat, cît şi de ţelul acestei mişcări istorice, şi am depăşit-o în conştiinţa noastră.
Cînd muncitorii comunişti se asociază, scopul lor imediat este doctrina, propaganda etc. Dar în acelaşi timp, datorită acestui fapt, la ei se iveşte o nevoie nouă, nevoia de societate, şi ceea ce apare ca mijloc devine scop. La ce rezultate strălucite duce această mişcare practică se poate vedea asistînd la întrunirile muncitorilor socialişti francezi. Acolo fumatul, băutul, mîncatul etc. nu mai sînt mijloace pentru stabilirea de legături sau mijloace de unire a oamenilor. Le sînt suficiente întrunirile, asocierea, discuţiile, care au drept scop tot societatea; pe buzele lor frăţia dintre oameni nu este o vorbă, ci un adevăr, şi pe feţele lor înăsprite de muncă străluceşte nobleţea umană.
Cînd economia politică afirmă că cererea şi oferta se echilibrează întotdeauna, ea uită pe loc că, potrivit propriei ei afirmaţii, oferta de oameni (teoria populaţiei) depăşeşte întotdeauna cererea şi că, prin urmare, în rezultatul esenţial al întregului proces de producţie — adică în existenţa omului — îşi găseşte cea mai categorică expresie disproporţia dintre cerere şi ofertă.
În ce măsură banii, care la origine apar ca mijloc, constituie adevărata putere şi unicul ţel, în ce măsură în genere mijlocul care îmi conferă esenţă şi posibilitatea de a apropria esenţa obiectuală străină este scop în sine, se poate vedea clar din faptul că proprietatea funciară, acolo unde sursa de trai o constituie pămîntul, sau calul şi sabia, acolo unde acestea sînt adevăratele mijloace de existenţă, sînt considerate a fi totodată şi adevăratele forţe politice vitale. În evul mediu, o stare socială devenea liberă de îndată ce obţinea pentru membrii ei dreptul de a purta sabie. La populaţiile nomade, calul este acela care îl face pe om liber şi îi dă dreptul de a participa la viaţa comunităţii.
Am spus mai sus că omul se reîntoarce la locuinţa lui din cavernă, clar într-o formă înstrăinată, ostilă. Sălbaticul în peştera sa — acest element natural care i se oferă spontan spre folosinţă şi ca adăpost — nu se simte mai străin sau, mai bine zis, se simte tot atît în elementul său ca peştele în apă. Dar subsolul locuit de un sărac este un lăcaş neprimitor, ostil, „o locuinţă care, stăpînită de o forţă străină, i se dă numai atîta timp cît el îi dă în schimb sîngele şi sudoarea sa“ şi pe care el nu o poate considera drept casa lui proprie, unde să poată spune în sfîrşit: aici sînt la mine acasă; dimpotrivă, el se află aici într-o casă străină, în casa altuia, care îl pîndeşte zi de zi şi-l azvîrle în stradă de îndată ce nu-şi mai plăteşte chiria. Tot astfel el ştie că sub raportul calităţii, locuinţa sa este contrariul locuinţei umane din lumea cealaltă, din lumea celor care trăiesc în cerul opulenţei.
Înstrăinarea se manifestă atît în faptul că mijlocul meu de subzistenţă aparţine altuia, că obiectul dorinţei mele se află în posesiunea altuia şi mi-e inaccesibil, cît şi în faptul că fiecare lucru este altul decît el însuşi, că activitatea mea este altceva şi că, în sfîrşit, — ceea ce e valabil şi pentru capitalist — totul se află sub stăpînirea unei puteri neumane.
Caracteristica bogăţiei inactive şi risipitoare, dedată numai plăcerilor, este că omul care se bucură de ea se comportă, pe de o parte, ca un individ doar efemer, care zburdă de atîta bogăţie şi vede în munca de rob a altuia, în sîngele şi sudoarea umană o pradă a cupidităţii sale şi de aceea nici în om — deci nici în el însuşi — nu vede altceva decît o fiinţă de nimic, o fiinţă sacrificată (de menţionat că dispreţul faţă de om se manifestă fie ca aroganţă, ca risipire a ceea ce ar putea asigura întreţinerea a o sută de vieţi omeneşti, fie ca iluzie infamă cum că risipa sa nemăsurată şi excesivul său consum neproductiv ar condiţiona munca, şi deci însăşi subzistenţa altuia); pentru el, realizarea forţelor esenţiale umane nu este decît realizarea monstruozităţii sale, a năstruşnicelor şi bizarelor sale capricii; pe de altă parte însă, el nu vede în bogăţie altceva decît un mijloc şi un lucru care merită doar să fie distrus. De aceea el este totodată şi sclav şi stăpîn al bogăţiei sale, generos şi josnic, capricios, arogant, încrezut, fin, instruit, spiritual. Reprezentantul acestei bogăţii încă nu a simţit bogăţia ca o forţă complet străină, situată deasupra lui. El vede în bogăţie mai curînd doar propria sa forţă, şi scopul ultim, final [îl constituie pentru el nu] bogăţia, ci plăcerea [...] *6.
Împotriva acestei iluzii poleite, orbite de aparenţa senzorială, cu privire la esenţa bogăţiei, se ridică întreprinzătorul activ, lucid, călăuzit de principii economice, cu mentalitate prozaică, perfect lămurit asupra esenţei bogăţiei şi, creînd pentru risipitorul avid de plăceri noi posibilităţi, mai largi, şi încîntîndu-l în fel şi chip cu produsele sale, care sînt tot atîtea complimente josnice la adresa poftelor acestuia, reuşeşte să-şi aproprieze în singurul mod folositor puterea care scapă din mîinile acestuia. Aşadar, dacă avuţia productivă apare mai întîi ca rezultat al avuţiei risipitoare, extravagante, cu timpul însă mişcarea ei, adică mişcarea proprie avuţiei productive, înlătură şi în mod activ avuţia risipitoare. Scăderea dobînzii este o consecinţă necesară şi rezultatul inevitabil al dezvoltării industriale. Mijloacele rentierului risipitor scad tot mai mult, aşadar, în raport invers cu sporirea mijloacelor şi tentaţiilor plăcerii. De aceea el trebuie ori să-şi mănînce capitalul, adică să se ruineze, ori să devină el însuşi capitalist activ. Ce-i drept însă, pe de altă parte, ca urmare directă a dezvoltării industriei, creşte mereu renta funciară, dar, după cum am văzut mai înainte, survine în mod necesar un moment în care proprietatea funciară, ca şi orice altă proprietate, trebuie să treacă în categoria capitalului ce se reproduce cu profit, îşi acesta este rezultatul aceleiaşi dezvoltări a industriei. Prin urmare, proprietarul funciar risipitor este şi el nevoit ori să-şi mănînce capitalul, adică să se ruineze, ori să devină el însuşi arendaşul propriului său pămînt, adică să se transforme în capitalist agricol.
De aceea, scăderea dobînzii — pe care Proudhon o consideră suprimare a capitalului şi tendinţă spre socializarea lui — este, dimpotrivă, doar un simptom direct al victoriei depline a capitalului activ asupra avuţiei risipitoare, adică al transformării oricărei proprietăţi private în capital activ. Aceasta este victoria deplină a proprietăţii private asupra tuturor însuşirilor ei aparent umane încă şi subordonarea deplină a proprietarului privat faţă de esenţa proprietăţii private — faţă de muncă. Capitalistul activ consumă şi el, desigur, şi se înfruptă din plăcerile lumii. El nici nu se gîndeşte să se reîntoarcă la simplitatea nefirească a trebuinţelor: dar la el consumul şi plăcerile nu sînt decît ceva accesoriu, un prilej de destindere şi recreere, adică ceva subordonat producţiei; ele sînt totodată consum şi plăceri calculate, deci un consum economic şi o plăcere economică, căci capitalistul le include în cheltuielile capitalului şi de aceea plăcerile lui nu trebuie să-l coste mai mult decît poate acoperi cu profit prin reproducţia capitalului. Consumul şi plăcerile sînt deci subordonate capitalului, iar individul consumator de plăceri este subordonat individului care capitalizează, pe cînd înainte lucrurile se petreceau invers. De aceea scăderea dobînzii este simptom al suprimării capitalului numai în măsura în care este un simptom al dominaţiei lui ce se apropie de punctul culminant, un simptom al înstrăinării ce se apropie de punctul ei culminant şi care de aceea se îndreaptă rapid spre suprimarea sa. Acesta este în genere unicul mod în care existentul afirmă opusul său.
De aceea, controversa economiştilor pe tema luxului şi a sobrietăţii nu este decît controversa dintre economia politică care a înţeles esenţa avuţiei şi economia politică care se mai află sub vraja romanticelor amintiri antiindustriale. Dar nici una din părţi nu ştie să reducă obiectul controversei la expresia lui cea mai simplă şi de aceea nu reuşeşte să vină de hac adversarului.
Apoi, renta funciară ca rentă funciară a fost detronată, căci economia politică modernă, spre deosebire de fiziocraţi, care afirmă că proprietarul funciar ar fi unicul producător adevărat, a demonstrat că proprietarul funciar ca atare este, dimpotrivă, unicul rentier cu desăvîrşire neproductiv. Potrivit economiei politice moderne, agricultura este o îndeletnicire a capitalistului, care dă capitalului său această întrebuinţare dacă de pe urma ei se poate aştepta la un profit normal. De aceea teza fiziocraţilor că proprietatea funciară, în calitate de unică proprietate productivă, este singura care trebuie să plătească impozite statului şi că, deci, numai reprezentanţii ei au dreptul să le aprobe şi să participe la rezolvarea treburilor statului, — această teză se transformă în afirmaţia diametral opusă că impozitul asupra rentei funciare este unicul impozit care loveşte un venit neproductiv şi, deci, unicul impozit care nu prejudiciază producţia naţională. Este clar că, potrivit acestei concepţii, nici privilegiile politice ale proprietarilor funciari nu mai pot decurge din faptul că ei poartă principala povară a impozitelor.
Tot ce apare la Proudhon ca mişcare a muncii împotriva capitalului nu este decît mişcarea muncii sub formă de capital, adică mişcarea capitalului activ împotriva capitalului care se consumă nu în calitate de capital, adică nu în mod activ. Şi această mişcare îşi urmează victorios calea, calea victoriei capitalului activ. — Vedem deci că numai atunci cînd munca este concepută ca esenţă a proprietăţii private, procesul economic ca atare poate fi şi el elucidat în determinarea sa reală.
Societatea, aşa cum apare ea în ochii economistului, este societatea burgheză, în care fiecare individ este un ansamblu de trebuinţe şi există pentru altul — dar altul pentru el — numai în măsura în care ei amîndoi devin mijloc unul pentru altul. Asemenea politicii în consideraţiile ei despre drepturile omului, economia politică reduce totul la om, adică la individ, pe care ea îl despoaie de toate determinaţiile lui, spre a-l clasifica numai ca muncitor sau capitalist.
Diviziunea muncii este expresia economică a caracterului social al muncii în cadrul înstrăinării. Cu alte cuvinte, deoarece munca nu este decît o expresie a activităţii umane în cadrul înstrăinării, a manifestării vieţii sub forma înstrăinării ei, înseamnă că şi diviziunea muncii nu este altceva decît afirmarea înstrăinată, autoînstrăinată a activităţii umane în calitate de activitate generică reală sau de activitate a omului ca fiinţă generică.
Cît priveşte esenţa diviziunii muncii — care, din moment ce munca a fost recunoscută ca esenţa proprietăţii private, a trebuit să fie concepută, fireşte, ca una dintre principalele forţe motrice ale producerii de avuţie —, adică în ceea ce priveşte această formă înstrăinată, autoînstrăinată de activitate umană ca activitate generică, economiştii se pronunţă foarte vag şi contradictoriu.
Adam Smith:
„Diviziunea muncii nu-şi datorează originea vreunei înţelepciuni omeneşti. Ea este consecinţa necesară, lentă şi treptată, a înclinaţiei omului de a face schimb, de a trafica, de a schimba un produs pe altul. Această înclinaţie spre comerţ este probabil o consecinţă necesară a uzului raţiunii şi graiului. Ea este comună tuturor oamenilor şi nu se întîlneşte la nici un animal. Animalul, de îndată ce ajunge la maturitate, devine cu totul independent. Omul însă are mereu nevoie de ajutorul semenilor săi, pe care în zadar l-ar aştepta numai de la bunăvoinţa lor. Va reuşi mai curînd dacă va putea să facă apel la interesul lor, arătîndu-le că este în avantajul lor să facă pentru el ceea ce le cere. Cînd avem de-a face cu alţi oameni, ne adresăm nu omeniei, ci egoismului lor, şi niciodată nu le vorbim de nevoile noastre, ci de avantajele lor proprii. — După cum prin bună-învoială, prin schimb, prin vînzare-cumpărare obţinem unul de la altul cea mai mare parte din serviciile reciproce de care avem nevoie, tot astfel aceeaşi înclinaţie spre comerţ generează şi diviziunea muncii. Într-un trib de vînători sau de păstori, unul face arcuri şi săgeţi, de pildă, mai repede şi cu mai multă îndemînare decît oricare altul. El face adesea schimb cu ceilalţi tovarăşi ai săi, dîndu-le arcuri şi săgeţi pe vite sau pe vînat; şi în cele din urmă descoperă că în felul acesta poate obţine mai multe vite şi mai mult vînat decît dacă s-ar duce el însuşi la vînătoare, în propriul său interes, deci, confecţionarea arcurilor etc. devine principala sa ocupaţie. Deosebirea dintre aptitudinile naturale ale diverşilor indivizi este mai curînd efectul decît cauza diviziunii muncii... Dacă omul n-ar fi avut înclinaţia spre troc sau schimb, fiecare ar fi trebuit să-şi procure singur toate bunurile necesare traiului şi înlesnirii lui. Toţi ar fi trebuit să aibă acelaşi lucru de făcut şi n-ar fi existat o asemenea diferenţă între îndeletniciri, singura care poate crea o atît de mare diversitate de aptitudini. — După cum această înclinaţie spre schimb dă naştere diversităţii de aptitudini în rîndurile oamenilor, tot astfel ea face ca această diversitate să fie folositoare. — Multe rase de animale, deşi aparţin aceleiaşi specii, au de la natură caractere şi predispoziţii atît de diferite, încît deosebirile dintre ele sînt mult mai izbitoare decît cele ce se observă printre oamenii necivilizaţi. Între filozof şi hamal nu există de la natură, în ceea ce priveşte inteligenţa şi aptitudinile lor, nici pe jumătate atîtea deosebiri ca între dulău şi ogar, sau între ogar şi prepelicar, sau între acesta din urmă şi un cîine ciobănesc. Aceste rase diferite de animale, deşi toate aparţin aceleiaşi specii, sînt totuşi de prea puţin folos una alteia. Puterea dulăului nu este cîtuşi de puţin ajutată de iuţeala ogarului etc. Efectele acestor caractere şi grade de inteligenţă diferite, din lipsa înclinaţiei sau a capacităţii de a face comerţ sau schimb, nu pot fi puse laolaltă şi nu contribuie cîtuşi de puţin la crearea unor înlesniri mai mari sau a unui trai mai bun pentru specie. Fiecare animal este obligat să se întreţină şi să se apere singur şi independent şi nu obţine nici un avantaj de pe urma acestei diversităţi de caractere cu care natura a înzestrat pe semenii săi. La oameni, dimpotrivă, talentele cele mai variate îşi sînt de folos unul altuia, pentru că, datorită înclinării generale spre schimb şi vînzare-cumpărare, produsele diferite ale diferitelor lor activităţi se adună, ca să zicem aşa, într-o masă comună, unde oricine poate cumpăra după trebuinţă orice parte din produsul muncii celorlalţi. — După cum înclinarea spre schimb este izvorul diviziunii muncii, tot astfel creşterea acestei diviziuni este totdeauna limitată de proporţiile posibilităţii schimbului sau, cu alte cuvinte, de capacitatea pieţei. Cînd piaţa este foarte restrînsă, nimeni nu are curajul să se consacre cu totul unei singure ocupaţii, din lipsa posibilităţii de a schimba întregul excedent al produsului muncii sale, care întrece propriul său consum, pe excedentul produsului muncii altor oameni, pe care ar dori să şi-l procure...“. În stare civilizată, „fiecare om trăieşte prin schimb şi devine în felul său un negustor, iar societatea însăşi este, la drept vorbind, o societate care face comerţ“ (vezi Destutt de Tracy: „Societatea este o serie continuă de schimburi mutuale; esenţa societăţii constă în comerţ“ 194). „...Acumularea de capitaluri creşte o dată cu diviziunea muncii, şi viceversa“.
Aşa spune Adam Smith 195.
„Dacă fiecare familie ar produce totalitatea obiectelor care intră în consumul ei, societatea ar putea subzista chiar dacă în cadrul ei nu s-ar face nici un fel de schimb. — Deşi schimbul nu este temelia societăţii, nu ne putem dispensa de el în starea civilizată a societăţii noastre. — Diviziunea muncii este o iscusită întrebuinţare a forţelor omului; ea înmulţeşte deci produsele societăţii, sporeşte puterea şi plăcerile ei, dar tot ea limitează, diminuează capacităţile fiecărui om luat în parte. — Producţia nu poate avea loc fără schimb“.
Aşa spune J. B. Say 196.
„Forţele inerente omului sînt inteligenţa sa şi capacitatea sa fizică de muncă. Dar forţele care derivă din starea socială constau în capacitatea de a realiza diviziunea muncii şi de a repartiza între oameni diferiţi munci diferite, necesare pentru obţinerea mijloacelor de subzistenţă, precum şi în capacitatea de a face schimb de servicii reciproce şi de produse care constituie asemenea mijloace de subzistenţă. — Motivul pentru care un om face servicii altuia e de ordin egoist: omul cere recompensă pentru serviciile prestate altuia. — Dreptul de proprietate privată exclusivă este deci indispensabil pentru statornicirea schimbului între oameni“. „Schimbul şi diviziunea muncii se condiţionează reciproc“.
Aşa spune Skarbek 197.
Mill afirmă că schimbul dezvoltat, comerţul, este o consecinţă a diviziunii muncii:
„Activitatea omului poate fi redusă la elemente extrem de simple. La drept vorbind, el nu ştie să facă altceva decît să producă mişcare. El poate să mute lucrurile dintr-un loc în altul, apropiindu-le sau îndepărtîndu-le unul de celălalt; tot restul îl fac proprietăţile materiei. Întrebuinţînd munca şi maşinile, oamenii găsesc adesea că efectul poate fi sporit printr-o judicioasă distribuire a operaţiilor, şi anume disjungînd toate operaţiile care se stînjenesc reciproc şi îmbinmdu-le pe cele care într-un fel sau altul se pot facilita reciproc. Şi cum, de regulă, oamenii nu pot executa multe operaţii variate cu aceeaşi rapiditate şi îndemînare cu care, datorită deprinderii, pot să îndeplinească un mic număr de operaţii, este întotdeauna avantajos să se limiteze pe cît posibil numărul operaţiilor încredinţate fiecărui individ în parte. — Pentru a se putea realiza o cît mai avantajoasă diviziune a muncii şi repartizare a forţelor umane şi tehnice, este în foarte multe cazuri necesar să se opereze pe scară mare, adică să se producă avuţie în cantităţi masive. Acest avantaj constituie cauza apariţiei marilor manufacturi. Un număr mic de manufacturi de acest fel, plasate în condiţii convenabile, aprovizionează adesea cu produsele lor nu una, ci mai multe ţări, asigurîndu-le întreaga cantitate solicitată“.
Aşa spune Mill 198.
Dar toţi economiştii moderni sînt de acord că diviziunea muncii şi bogăţia producţiei, diviziunea muncii şi acumularea de capital se condiţionează reciproc, şi că proprietatea privată descătuşată, lăsată în voia ei, poate singură să genereze cea mai utilă şi mai cuprinzătoare diviziune a muncii.
Consideraţiile lui Adam Smith se pot rezuma în felul următor:
Diviziunea muncii face ca munca să devină infinit mai productivă. Ea îşi are rădăcinile în înclinaţia spre schimb şi comerţ, înclinaţie specific umană, care pare a fi nu întîmplătoare, ci determinată de uzul raţiunii şi al limbii. Mobilul de care sînt călăuziţi participanţii la schimb nu este umanitarismul, ci egoismul. Diversitatea aptitudinilor umane este mai curînd efectul decît cauza diviziunii muncii, adică a schimbului. De asemenea, numai schimbul face ca această diversitate să fie utilă. Caracterele particulare ale diferitelor rase de animale de aceeaşi specie prezintă, de la natură, deosebiri mai mari decît cele existente între aptitudinile şi activităţile diferiţilor oameni. Dar deoarece animalele sînt incapabile să facă schimb, nici unuia dintre ele nu-i aduc vreun folos caracterele deosebite ale unui animal de aceeaşi specie, dar de altă rasă. Animalele nu pot pune laolaltă diferitele însuşiri ale speciei lor; ele nu pot contribui cu nimic la folosul şi confortul comun al speciei lor. Altfel stau lucrurile cu omul. La el, cele unai variate aptitudini şi genuri de activitate îşi sînt reciproc utile, pentru că oamenii ştiu să adune laolaltă diferitele lor produse într-o singură masă comună, de unde fiecare îşi poate cumpăra ce-i trebuie. Deoarece diviziunea muncii izvorăşte din înclinaţia spre schimb, creşterea şi limitele ei sînt în funcţie de volumul schimbului, al pieţei. În stare civilizată, fiecare om e negustor, iar societatea este o societate care face comerţ.
Say consideră schimbul ca un fenomen întîmplător, nefundamental. Societatea ar putea subzista şi fără el. Schimbul devine indispensabil în starea, civilizată a societăţii. Nu-i mai puţin adevărat însă că producţia nu poate avea loc fără schimb. Diviziunea muncii este un mijloc comod, util, o iscusită întrebuinţare a forţelor umane pentru creare de avuţie socială, dar ea diminuează aptitudinile fiecărui om luat în parte. Această din urmă remarcă reprezintă un pas înainte din partea lui Say.
Skarbek distinge forţele individuale inerente omului — inteligenţa şi capacitatea fizică de muncă — de cele ce derivă de la societate — schimbul şi diviziunea muncii, care se condiţionează reciproc. Dar premisa necesară a schimbului, socoate Skarbek, este proprietatea privată. El exprimă aici într-o formă obiectivă ceea ce Smith, Say, Ricardo şi alţii spun atunci cînd declară că egoismul, interesul privat constituie baza schimbului sau cînd numesc comerţul forma esenţială şi adecvată a schimbului.
Mill prezintă comerţul ca o consecinţă a diviziunii muncii. După părerea Iui, activitatea umană se reduce la mişcare mecanică. Diviziunea muncii şi folosirea maşinilor favorizează bogăţia producţiei. Fiecărui om trebuie să i se încredinţeze o sferă de operaţii cît mai restrînsă. La rîndul lor, diviziunea muncii şi folosirea maşinilor condiţionează producerea avuţiei, adică a produselor, în proporţii de masă. Aceasta şi este cauza apariţiei marilor manufacturi.
Examinarea diviziunii muncii şi a schimbului prezintă un interes deosebit de mare, pentru că ele sînt expresii vizibil înstrăinate ale activităţii şi forţei esenţiale umane, ca activitate şi forţă esenţială generice.
A spune că diviziunea muncii şi schimbul se întemeiază pe proprietatea privată echivalează cu a afirma că munca este esenţa proprietăţii private, afirmaţie pe care economistul nu o poate demonstra şi pe care intenţionăm s-o demonstrăm noi în locul lui. Tocmai împrejurarea că diviziunea muncii şi schimbul sînt forme ale proprietăţii private constituie o dublă dovadă în sensul că, pe de o parte, viaţa umană a avut nevoie de proprietatea privată pentru a se putea realiza, iar pe de altă parte, acum ea reclamă suprimarea proprietăţii private.
Diviziunea muncii şi schimbul sînt cele două fenomene la a căror tratare economistul face paradă de caracterul social al ştiinţei sale şi, fără a-şi da seama, enunţă implicit contradicţia acestei ştiinţe, şi anume fundamentarea societăţii prin interese nesociale, private.
Ne revine, aşadar, să examinăm următoarele momente:
În primul rînd, se consideră că înclinaţia spre schimb, a cărei bază economistul o găseşte în egoism, constituie cauza diviziunii muncii sau un efect reciproc al ei. Say consideră că schimbul este ceva nefundamental pentru esenţa societăţii. Avuţia, producţia se explică prin diviziunea muncii şi prin schimb. Se admite că diviziunea muncii provoacă o sărăcire şi o degradare a activităţii individuale. Se recunoaşte că schimbul şi diviziunea muncii sînt acelea care generează marea diversitate a aptitudinilor umane, diversitate care tot datorită schimbului devine utilă. Skarbek împarte în două forţele esenţiale productive — sau de producţie — ale omului: 1) forţele individuale inerente omului, adică inteligenţa şi înclinaţia, sau aptitudinea sa specială pentru o anumită muncă, şi 2) forţele care derivă de la societate, iar nu de la individul real, şi anume diviziunea muncii şi schimbul. — Apoi: limitele diviziunii muncii sînt determinate de piaţă. — Munca umană este simplă mişcare mecanică; esenţialul îl fac proprietăţile materiale ale obiectelor. — Fiecărui individ în parte trebuie să i se încredinţeze cît mai puţine operaţii. — Fărîmiţarea muncii şi concentrarea capitalului, ineficienta producţiei individuale şi producţia în masă a avuţiei. — Semnificaţia proprietăţii private libere în diviziunea muncii *7.
*1. — indispensabilă. — Nota trad.
*2. În original, joc de cuvinte: Vermögen înseamnă în acelaşi timp putinţă şi avere. — Nota trad.
*3. — Eu = Eu. — Nota trad.
*4. În manuscris lipseşte aici colţul stîng de jos al filei, astfel că din ultimele şase rînduri ale textului au rămas numai terminaţiile din dreapta, care nu oferă posibilitatea de a reconstitui textul, dar care permit să presupunem că aici Marx critică „suprimarea“ idealistă hegeliană a înstrăinării (cuvintele ce s-au păstrat din aceste rînduri sînt reproduse în nota următoare). — Nota red.
*5. Prin „suprimarea“ înstrăinării „în vechea manieră germană — în maniera fenomenologiei lui Hegel“, adică, prin depăşirea ei exclusiv în „conştiinţa“ subiectului. — Nota red.
*6. Partea de jos a respectivei file de manuscris este ruptă; lipsesc trei sau patru rînduri din text. — Nota red.
*7. Aici, în jumătatea din stînga a paginii XXXVIII, se întrerupe partea din manuscrisul al III-lea, care a fost scrisă în completarea paginii XXXIX din manuscrisul al II-lea. În continuare, în manuscrisul al III-lea urmează jumătatea din dreapta, goală, a paginii XXXVIII, după care vine „Prefaţa“ (p. XXXIX—XL) şi fragmentul cu privire la bani (p. XLI—XLIII). — Nota red.
194. Destutt de Tracy. „Elémens d'idéologie“. IV-e et V-e parties. Traité de la volonté et de ses effets („Elemente de ideologie“. Părţile a IV-a şi a V-a. Tratat despre voinţă şi efectele sale). Paris, 1826, p. 68, 78.
195. A. Smith. „Recherches sur la nature et les causes de la richesse des nations“. Paris, 1802, t. I, p. 29—46, t. II, p. 191—195.
196. J. B. Say. Op. cit., vol. I, p. 300, 76—77 şi vol. II, p. 6 şi 465.
197. F. Skarbek. „Théorie des richesses sociales“. Seconde édition („Teoria avuţiilor sociale“. Ediţia a doua). Vol. 1, Paris, 1839, p. 25—27, 75, 121—132.
198. Marx citează cartea lui J. Mill „Principiile economiei politice“ după ediţia franceză: „Elémens d économie politique“. Paris, 1823, p. 7, 11—12.