Noi am pornit de la premisele economiei politice. I-am acceptat limbajul şi legile. Am presupus ca ceva dat proprietatea privată, separaţia dintre muncă, capital şi pămînt, separaţia dintre salariu, profit la capital şi rentă funciară, apoi diviziunea muncii, concurenţa, noţiunea de valoare de schimb etc. Pe baza economiei politice înseşi şi folosind propriile ei cuvinte, am arătat că muncitorul este redus la rolul de marfă, şi chiar de cea mai sărmană dintre mărfuri, că mizeria muncitorului este invers proporţională cu forţa şi grandoarea producţiei sale, că rezultatul necesar al concurenţei este acumularea capitalului în mîini puţine, deci restabilirea monopolului într-o formă şi mai redutabilă, că în cele din urmă dispare deosebirea dintre capitalist şi proprietarul funciar, ca şi cea dintre plugar şi muncitorul industrial, iar întreaga societate trebuie să se împartă inevitabil în două clase: clasa proprietarilor şi clasa muncitorilor lipsiţi de proprietate.
Economia politică porneşte de la faptul existenţei proprietăţii private. Ea nu ne-o explică. Ea încadrează în formule generale, abstracte, care apoi capătă pentru ea valabilitatea unor legi, procesul material pe care proprietatea privată îl parcurge în realitate. Ea nu caută să pătrundă sensul acestor legi, adică nu arată cum decurg ele din însăşi esenţa proprietăţii private. Economia politică nu ne oferă cheia pentru înţelegerea temeiului şi cauzei separării muncii de capital şi a capitalului de pămînt. Aşa, de pildă, cînd defineşte raportul dintre salarii şi profitul la capital, pentru ea cauza ultimă o constituie interesul capitaliştilor; cu alte cuvinte, ea consideră ca ceva dat ceea ce abia trebuie dedus ca rezultat al analizei. În acelaşi mod intervine pretutindeni concurenţa, care este dedusă din circumstanţe exterioare. Economia politică nu ne spune în ce măsură aceste circumstanţe exterioare, aparent întîmplăţoare, nu sînt decît expresia unei dezvoltări necesare. Am văzut că însuşi schimbul îi pare a fi un fapt întîmplător. Singurele roţi pe care le pune în mişcare economistul sînt setea de cîştig şi războiul dintre cei setoşi de cîştig — concurenţa.
Tocmai pentru că economia politică nu înţelege conexiunea lăuntrică a mişcării care formează obiectul studiului ei, a fost posibil ca doctrina concurenţei, de pildă, să fie opusă doctrinei monopolului, doctrina libertăţii meşteşugurilor — doctrinei corporaţiei, doctrina împărţirii proprietăţii funciare — doctrinei marii proprietăţi funciare, căci concurenţa, libertatea meşteşugurilor, împărţirea proprietăţii funciare erau concepute şi prezentate doar ca nişte consecinţe întîmplătoare, deliberate, violente ale monopolului, corporaţiei şi proprietăţii feudale, şi nu ca consecinţe necesare, inevitabile, naturale ale lor.
Trebuie, aşadar, să căutăm a înţelege conexiunea esenţială dintre proprietatea privată, setea de cîştig și separaţia muncii, a capitalului şi a proprietăţii funciare, dintre schimb şi concurenţă, dintre valoarea omului şi deprecierea lui, dintre monopol şi concurenţă etc., dintre toată această înstrăinare şi sistemul bănesc.
Nu vom urma exemplul economistului care, cînd vrea să explice un lucru sau altul, se transpune într-o stare primitivă închipuită. O astfel de stare primitivă nu explică nimic. Procedînd astfel, economistul nu face decît să mute problema în pîcla cenuşie a depărtării. El presupune dat sub formă de fapt, de eveniment ceea ce el trebuie să deducă, şi anume raportul necesar dintre două lucruri, de pildă raportul dintre diviziunea muncii şi schimb. Astfel explică teologul originea răului prin păcatul originar, adică presupune ca fapt, sub formă de eveniment istoric, lucrul pe care îşi propune să-l explice.
Noi luăm ca punct de plecare un fapt economic din zilele noastre:
Muncitorul devine cu atît mai sărac cu cît produce mai multă bogăţie, cu cît cresc puterea şi proporţiile producţiei sale. Muncitorul devine o marfă cu atît mai ieftină cu cît produce mai multe mărfuri. În proporţie directă cu creşterea valorii lumii lucrurilor creşte deprecierea lumii oamenilor. Munca produce nu numai mărfuri; ea se produce pe sine însăşi şi-l produce pe muncitor ca marfă, şi aceasta în aceeaşi proporţie în care produce în genere mărfuri.
Acest fapt nu exprimă altceva decît că obiectul produs de muncă, produsul ei, i se opune acesteia din urmă ca ceva străin, ca o forţă independentă de producător. Produsul muncii este munca încorporată într-un obiect, materializată în el, este obiectivarea muncii. Realizarea muncii este obiectivarea ei. În cadrul rînduielilor presupuse de economia politică, această realizare a muncii apare pentru muncitor ca privare de realitate, obiectivarea ca privare de obiect şi robire de către el, însuşirea obiectului — ca înstrăinare, ca autoînstrăinare (Entäusserung).
Realizarea muncii apare în aşa măsură ca privare de realitate, încît pentru muncitor privarea de realitate merge pînă la moarte prin foame. Obiectivarea apare în aşa măsură ca privare de obiect, încît muncitorul este privat nu numai de obiectele strict necesare traiului, ci şi de cele necesare muncii. Ba chiar însăşi munca devine un obiect pe care îl poate obţine numai cu maximum de încordare a forţelor sale şi cu întreruperi extrem de neregulate. Însuşirea obiectului apare în aşa măsură ca înstrăinare, încît, cu cît muncitorul produce mai multe obiecte, cu atît mai puţine poate poseda şi cu atît mai mult cade el sub dominaţia produsului său, a capitalului.
Toate aceste consecinţe decurg implicit din faptul că muncitorul se raportează la produsul muncii sale ca la un obiect străin. Căci dacă pornim de la această premisă, e clar că cu cît mai mult se istoveşte muncitorul lucrînd, cu atît mai puternică devine lumea străină, obiectuală, pe care el o creează împotriva lui însuşi, cu atît mai sărac devine el însuşi, cu atît mai săracă devine lumea lui interioară şi cu atît mai puţine bunuri îi aparţin ca ale lui proprii. La fel stau lucrurile şi în domeniul religiei. Cu cît mai mult pune omul în dumnezeu, cu atît mai puţin păstrează el în sine însuşi. Muncitorul îşi pune viaţa în obiect, dar din acel moment viaţa sa nu-i mai aparţine lui, ci obiectului. Prin urmare, cu cît mai mare este această activitate a muncitorului, cu atît mai puţin obiectual este el. Ceea ce a intrat în produsul muncii sale nu mai este în el însuşi. De aceea, cu cît mai mare e acest produs, cu atît mai împuţinat este el însuşi. Autoînstrăinarea muncitorului în produsul său înseamnă nu numai că munca sa devine un obiect, capătă o existenţă exterioară, ci şi că ea există în afara lui, independent de el, ca ceva ce-i este străin, şi devine o forţă de sine stătătoare care i se opune; că viaţa pe care el a transmis-o obiectului i se opune ca ceva ostil şi străin.
Să examinăm acum mai amănunţit obiectivarea, producerea de produse de către muncitor, şi în cadrul acestei obiectivări — înstrăinarea, pierderea obiectului, adică a ceea ce a produs muncitorul.
Muncitorul nu poate crea nimic fără natură, fără lumea exterioară sensibilă. Ea este substanţa în care se realizează munca sa, în care ea este activă, din care şi prin intermediul căreia ea produce.
Dar la fel cum natura oferă muncii mijloace de trai în sensul că munca nu poate trăi fără obiecte la care să se aplice, tot astfel, pe de altă parte, ea îi oferă şi mijloacele de trai într-un sens mai restrîns, şi anume mijloacele de existenţă fizică a muncitorului însuşi.
Prin urmare, cu cît mai mult muncitorul îşi însuşeşte prin munca sa lumea exterioară, natura sensibilă, cu atît mai mult se privează el de mijloace de trai în ambele sensuri ale cuvîntului: în primul rînd, în sensul că lumea exterioară sensibilă încetează tot mai mult să fie un obiect aparţinînd muncii lui, un mijloc de trai al muncii lui; iar în al doilea rînd, în sensul că ea încetează tot mai mult să-i ofere mijloace de trai în sensul nemijlocit al cuvîntului, adică mijloace de existenţă fizică a muncitorului.
În amîndouă aceste privinţe muncitorul devine deci un sclav al obiectului său: în primul rînd, în sensul că primeşte un obiect de muncă, adică primeşte de lucru, iar în al doilea rînd, în sensul că el capătă mijloace de subzistenţă. Deci în sensul că obiectului îi datorează el posibilitatea de a exista, primo, ca muncitor, iar secundo, ca subiect fizic. Încununarea acestei sclavii o constituie faptul că numai ca muncitor îşi poate menţine el existenţa ca subiect fizic şi numai ca subiect fizic este el muncitor.
(Potrivit legilor economiei politice, autoînstrăinarea muncitorului în obiectul său îşi găseşte expresia în următoarele: cu cît muncitorul produce mai mult, cu atît are de consumat mai puţin; cu cît produce mai multe valori, cu atît mai depreciat şi mai lipsit de demnitate devine el însuşi; cu cît e mai bine format produsul său, cu atît mai deformat e muncitorul; cu cît mai civilizat e obiectul său, cu atît mai aproape de barbarie este propria lui stare; cu cît mai puternică este munca sa, cu atît mai neputincios devine muncitorul; cu cît mai ingenioasă devine munca lui, cu atît mai mare devine sărăcia spirituală a muncitorului şi sclavia lui faţă de natură.)
Economia politică ascunde înstrăinarea inerentă esenţei muncii prin aceea că nu ia în considerare raportul nemijlocit dintre muncitor (muncă) şi producţie. Este adevărat că munca produce lucruri admirabile pentru cei bogați, dar pentru muncitor produce privaţiuni; ea produce palate, dar şi colibe pentru muncitori, produce frumuseţe, dar tot ea îl schilodeşte pe muncitor. Ea înlocuieşte munca manuală cu lucrul maşinii, dar în acelaşi timp readuce la muncă barbară o parte din muncitori şi transformă în maşini cealaltă parte. Ea produce inteligenţă, dar şi debilitate mintală, cretinism pentru muncitor.
Raportul nemijlocit al muncii față de produsele ei este raportul muncitorului față de obiectele producţiei sale. Raportul omului avut faţă de obiectele producţiei şi faţă de producţie însăşi nu e decît o consecinţă a acestui prim raport, pe care îl confirmă. Această a doua latură a chestiunii o vom examina mai încolo.
Aşadar, cînd ne întrebăm care este relaţia esenţială a muncii, ne întrebăm care este raportul muncitorului faţă de producţie.
Pînă acum am considerat înstrăinarea, autaînstrăinarea muncitorului numai sub un singur aspect, şi anume sub aspectul raportului său față de produsele muncii sale. Dar înstrăinarea se manifestă nu numai în rezultatul producţiei, ci şi în însuşi actul producţiei, în însăşi activitatea de producţie. Ar putea oare muncitorul să se raporteze la produsul activităţii sale ca la ceva străin dacă nu s-ar înstrăina pe sine de sine însuşi chiar în actul producţiei? Produsul nu e decît rezultatul activităţii, al producției. Prin urmare, dacă produsul muncii este autoînstrăinarea, înseamnă că însăşi producţia trebuie să fie autoînstrăinare activă, autoînstrăinarea activităţii, activitate de autoînstrăinare. În înstrăinarea obiectului muncii este doar rezumată înstrăinarea, autoînstrăinarea proprie activităţii muncii înseşi.
În ce constă deci autoînstrăinarea muncii (die Entäusserung der Arbeit)?
Întîi, în faptul că munca îi este exterioară (äusserlich) muncitorului, adică nu ţine de esenţa sa, că, de aceea, el nu se afirmă, ci se neagă în munca sa, nu se simte mulţumit, ci nefericit, nu-şi desfăşoară liber energia fizică şi spirituală, ci îşi mortifică trupul şi-şi distruge spiritul. De aceea abia în afara muncii muncitorul se simte a fi el însuşi, pe cînd în procesul muncii se simte în afara sa. Acasă se simte cînd nu munceşte, iar cînd munceşte nu se simte acasă. Munca sa nu este deci voluntară, ci silită, muncă forţată. Ea nu este satisfacerea unei trebuinţe, ci doar un mijloc pentru a satisface trebuinţele în afara ei. Caracterul ei străin apare limpede în faptul că, de îndată ce nu există o constrîngere fizică sau de altă natură, oamenii fug de muncă la fel ca de ciumă. Munca exterioară, munca în care omul se alienează pe sine este o muncă de autosacrificare, de mortificare. În sfîrşit, caracterul exterior al muncii apare pentru muncitor în faptul că ea nu este a sa, ci a altuia, că nu-i aparţine, că în procesul muncii el nu-şi aparţine sieşi, ci altuia. După cum în religie activitatea proprie a imaginaţiei umane, a creierului uman şi a inimii umane acţionează asupra individului independent de el, altfel spus, ca o activitate străină, divină sau diabolică, tot astfel nici activitatea muncitorului nu este activitatea sa proprie. Ea aparţine altuia, ea este pierderea propriului său eu.
Ajungem astfel la rezultatul că omul (muncitorul) se mai simte acţionînd liber doar în funcţiile sale animalice — mîncatul, băutul şi procrearea, sau cel mult şi în folosirea locuinţei, a podoabelor etc. —, pe cînd în funcţiile sale umane el se simte numai animal. Ceea ce e animalic devine uman, iar ceea ce e uman devine animalic.
A mînca, a bea, a procrea etc. sînt, ce-i drept, şi ele funcţii autentic omeneşti. Dar în abstracţia care le desparte de restul sferei activităţii umane şi le transformă în ultime şi unice scopuri finale, ele sînt animalice.
Am examinat actul de înstrăinare a activităţii umane practice, adică munca, din două puncte de vedere, întîi, relaţia dintre muncitor şi produsul muncii ca obiect care îi este străin şi care are putere asupra lui. Această relaţie este totodată relaţia lui cu lumea exterioară sensibilă, cu obiectele naturii ca lume străină, care i se opune cu ostilitate. Al doilea, relaţia dintre muncă şi actul producţiei în însuşi procesul muncii. Această relaţie este relaţia dintre muncitor şi propria sa activitate ca activitate străină, care nu-i aparţine, este activitatea ca suferinţă, puterea ca neputinţă, procrearea ca emasculare, energia fizică şi spirituală proprie a muncitorului, viaţa sa personală (căci ce altceva este viaţa dacă nu activitate?) ca o activitate îndreptată împotriva lui însuşi, independentă de el şi care nu-i aparţine. Autoînstrăinarea, ca mai sus înstrăinarea lucrului.
Din cele două determinaţii de pînă acum ale muncii înstrăinate trebuie să deducem acum şi o a treia.
Omul este o fiinţă generică şi aceasta nu numai pentru că, atît pe plan practic cît şi pe plan teoretic, face din gen — atît din propriul său gen cît şi din cel al celorlalte lucruri — un obiect al său, ci şi pentru că — şi aceasta nu e decît un alt mod de a spune acelaşi lucru — el se comportă faţă de sine însuşi ca faţă de genul actual, viu, ca faţă de o fiinţă universală şi deci liberă.
Atît la om cît şi la animal, viaţa generică, sub raport fizic, constă în faptul că omul (ca şi animalul) trăieşte pe seama naturii neorganice, şi cu cît e omul mai universal în comparaţie cu animalul, cu atît e mai universală sfera naturii neorganice pe seama căreia trăieşte. Aşa cum, sub raport teoretic, plantele, animalele, pietrele, aerul, lumina etc. constituie o parte a conştiinţei umane, în parte ca obiect al ştiinţelor naturii, iar în parte ca obiect al artei, constituie natura sa neorganică spirituală, hrana spirituală pe care el trebuie s-o prepare mai întîi spre a o face ingerabilă şi digerabilă, — tot astfel, sub raport practic, ele constituie o parte a vieţii şi activităţii omeneşti. Din punct de vedere fizic, omul trăieşte numai pe seama acestor produse ale naturii, indiferent dacă se prezintă sub formă de hrană, combustibil, îmbrăcăminte, locuinţă etc. Practic, universalitatea omului apare tocmai în universalitatea care face din întreaga natură trupul lui neorganic, în măsura în care natura (1) îi serveşte nemijlocit ca mijloc de trai şi (2) ca material, obiect şi instrument al activităţii sale vitale. Natura este corpul neorganic al omului, şi anume natura în măsura în care nu este ea însăşi corp omenesc. Cînd spunem că omul trăieşte pe seama naturii, înţelegem prin aceasta că natura este corpul lui, cu care trebuie să rămînă în continuă comuniune dacă nu vrea să piară. Cînd spunem că viaţa fizică şi spirituală a omului se află în strînsă conexiune cu natura, aceasta nu înseamnă altceva decît că natura se află în strînsă conexiune cu ea însăşi, căci omul este o parte a naturii.
Prin faptul că munca înstrăinată îl înstrăinează pe om 1) de natură, 2) de el însuşi, de propria lui funcţie activă, de activitatea lui vitală, ea înstrăinează de om şi genul uman: ea face ca pentru om viaţa generică să devină un mijloc de întreţinere a vieţii individuale. În primul rînd, ea înstrăinează viaţa generică şi viaţa individuală, iar în al doilea rînd, face ca viaţa individuală, redusă la abstracţie, să devină scopul celei dintîi, tot în forma ei abstractă şi înstrăinată.
Căci, în primul rînd, munca, activitatea vitală, viaţa productivă însăşi îi apar omului numai ca un mijloc pentru satisfacerea unei necesităţi, necesitatea conservării existenţei fizice. Dar viaţa productivă este viaţa generică. Este viaţa care generează viaţă. În natura activităţii ei vitale rezidă tot caracterul unei specii, caracterul ei generic, iar activitatea liberă şi conştientă constituie caracterul generic al omului. Viaţa însăşi apare doar ca un mijloc de trai.
Animalul se confundă nemijlocit cu activitatea sa vitală. El nu se distinge de ea. El este această activitate. Omul însă face din activitatea sa vitală obiectul voinţei şi al conştiinţei sale. El are o activitate vitală conştientă. Aceasta nu este o determinare cu care el se contopeşte nemijlocit. Activitatea vitală conştientă este aceea care-l deosebeşte nemijlocit pe om de activitatea vitală a animalului. Tocmai prin aceasta şi numai prin aceasta el este o fiinţă generică. Sau: el este o fiinţă conştientă, adică propria sa viaţă constituie pentru el un obiect, tocmai pentru că el este o fiinţă generică. Numai de aceea activitatea sa este activitate liberă. Munca înstrăinată răstoarnă această relaţie, în sensul că omul, tocmai pentru că este o fiinţă conştientă, îşi transformă activitatea vitală, esenţa sa, doar în mijloc pentru menţinerea existenţei sale.
Crearea practică a unei lumi de obiecte, prelucrarea naturii neorganice este autoafirmarea omului ca fiinţă generică conştientă, cu alte cuvinte ca fiinţă care vede în gen propria sa esenţă, sau care vede în sine o fiinţă generică. E drept că şi animalul produce. El îşi clădeşte un cuib, sau un adăpost, ca albina, castorul, furnica etc. Însă el produce numai ceea ce îi trebuie nemijlocit lui sau progeniturii sale; el produce unilateral, pe cînd omul produce universal; el produce numai sub imperiul necesităţii fizice imediate, pe cînd omul produce chiar cînd e liber de necesitatea fizică şi produce cu adevărat abia atunci cînd e liber de ea; animalul se produce numai pe sine însuşi, pe cînd omul reproduce întreaga natură; produsul iui (al animalului) aparţine nemijlocit corpului său fizic, pe cînd omul stă liber în faţa produsului său. Animalul modelează materia numai pe măsura şi după trebuinţa speciei căreia îi aparţine, pe cînd omul ştie să producă pe măsura oricărei specii şi ştie să imprime pretutindeni obiectului măsura care-i este inerentă; de aceea omul modelează materia şi potrivit legilor frumosului.
De aceea, tocmai în prelucrarea lumii obiectelor omul se afirmă pentru prima oară efectiv ca fiinţă generică. Această producţie este viaţa lui generică activă. Datorită acestei producţii, natura apare ca operă a sa şi realitate a sa. De aceea, obiectul muncii este obiectivarea vieţii generice a omului: căci el — omul — nu se dedublează numai intelectual, ca în conştiinţă, ci efectiv, prin muncă, şi se contemplă deci pe sine însuşi într-o lume creată de el. Aşadar, prin faptul că munca înstrăinată îi smulge omului obiectul producţiei sale, ea îi smulge totodată viaţa lui generică, obiectivitatea sa generică reală şi transformă superioritatea lui faţă de animal în dezavantajul că se vede deposedat de corpul său neorganic, adică de natură.
De asemenea, prin faptul că munca înstrăinată degradează activitatea proprie, activitatea liberă a omului la rangul unui mijloc, ea face din viaţa lui generică un mijloc al existenţei sale fizice.
Prin urmare, datorită înstrăinării, conştiinţa pe care o are omul despre specia sa, despre genul său se transformă în aşa fel, încît viaţa generică devine pentru el un mijloc.
Înstrăinarea muncii are, aşadar, consecinţele următoare:
3) Esenţa generică a omului — atît natura cît şi aptitudinile sale generice spirituale — se transformă într-o esenţă care îi e străină, într-un mijloc pentru menţinerea existenţei sale individuale. Ea înstrăinează de om propriul său corp, cît şi natura din afara lui, ca şi esenţa sa spirituală, esenţa sa umană.
4) O consecinţă directă a faptului că omul e înstrăinat de produsul muncii sale, de activitatea sa vitală, de esenţa sa generică este înstrăinarea omului de om. Cînd omul se opune sieşi înseamnă că i se opune alt om. Ceea ce se poate spune despre relaţia în care se află omul faţă de munca sa, faţă de produsul muncii sale, faţă de el însuşi este valabil pentru relaţia în care se află omul faţă de altul, ca şi faţă de munca şi obiectul muncii altuia.
În genere, afirmaţia că esenţa generică a omului este înstrăinată de el înseamnă că un om este înstrăinat de altul şi că fiecare dintre ei este înstrăinat de esenţa umană.
Înstrăinarea omului, şi în genere orice relaţie în care se află omul faţă de el însuşi se realizează, îşi găseşte expresia numai în relaţia în care se află omul faţă de ceilalţi oameni.
Prin urmare, în cadrul relaţiei de muncă înstrăinată, fiecare om îl consideră pe altul potrivit etalonului şi relaţiei în care se află el însuşi ca muncitor.
Noi am pornit de la un fapt din sfera economiei politice: faptul înstrăinării muncitorului şi a producţiei sale. Noţiunea corespunzătoare acestui fapt noi am formulat-o ca muncă înstrăinată, autoînstrăinată. Analizînd această noţiune, noi n-am făcut decît să analizăm un fapt din domeniul economiei politice.
Să vedem acum în ce mod trebuie să se exprime şi să se prezinte în realitatea vie noţiunea de muncă înstrăinată, autoînstrăinată.
Dacă produsul muncii mi-e străin, dacă mi se opune ca o forţă străină, atunci cui îi aparţine el?
Dacă activitatea mea nu-mi aparţine şi este o activitate străină, forţată, atunci cui îi aparţine ea?
Unei alte fiinţe decît mie.
Cine este această fiinţă?
Zeii? E adevărat că în cele mai vechi timpuri principala activitate de producţie, de pildă construirea de temple etc. în Egipt, India, Mexic, era pusă în slujba zeilor, iar produsul le aparţinea tot lor. Dar singuri zeii n-au fost niciodată stăpînii muncii. Nici natura nu i-a fost stăpînă. Şi apoi cît de contradictorie ar fi fost o situaţie în care, pe măsură ce omul prin munca sa îşi subordona tot mai mult natura, pe măsură ce minunile zeilor deveneau tot mai superflue datorită minunilor industriei, omul ar fi trebuit să renunţe, în favoarea acestor puteri, la bucuria pe care o procură producţia şi la plăcerea pe care o procură consumul produsului.
Fiinţa străină căreia îi aparţine munca şi produsul muncii, în serviciul căreia se află munca şi pentru plăcerea căreia este creat produsul muncii, poate fi numai omul însuşi.
Dacă produsul muncii nu-i aparţine muncitorului, dacă i se opune muncitorului ca o putere străină, aceasta este posibil numai pentru că produsul aparţine unui alt om, şi nu muncitorului. Dacă pentru muncitor activitatea sa e un chin, ea trebuie să procure altuia desfătare şi bucuria vieţii. Nici zeii şi nici natura, ci numai omul însuşi poate fi această putere străină care îl domină pe om.
Să ne gîndim de asemenea la afirmaţia de mai sus, potrivit căreia relaţia în care omul se află faţă de el însuşi devine obiectuală, reală numai prin relaţia în care se află faţă de alt om. Prin urmare, dacă omul se raportează la produsul muncii sale, la munca sa obiectivată, ca la un obiect străin, ostil, înzestrat cu putere şi independent de el, aceasta înseamnă că stăpîn al acestui obiect este un alt om, străin lui, ostil, dispunînd de putere şi independent de el. Dacă omul se raportează la propria sa activitate ca la o activitate neliberă, aceasta înseamnă că el se raportează la ea ca la o activitate pusă în slujba unui alt om, aflată sub dominaţia lui, supusă constrîngerii şi jugului lui.
Orice autoînstrăinare a omului de sine însuşi şi de natură se manifestă în relaţia în care el se situează pe sine — şi situează şi natura — faţă de alţi oameni, diferiţi de el. De aceea autoînstrăinare a religioasă se manifestă necesarmente în raportul laicului faţă de preot sau — fiindcă aici e vorba de lumea intelectuală — faţă de un mediator etc. În lumea practică reală, autoînstrăinarea nu se poate manifesta decît prin intermediul relaţiei practice reale faţă de alţi oameni. Mijlocul prin intermediul căruia are loc înstrăinarea este el însuşi un mijloc practic. Prin urmare, prin intermediul muncii înstrăinate omul generează nu numai relaţia sa faţă de obiectul şi actul producţiei, ca forţe străine şi ostile lui; el generează totodată şi relaţia în care alţi oameni se află faţă de producţia sa şi faţă de produsul său, precum şi relaţia dintre el şi aceşti oameni. Aşa cum îşi transformă propria sa activitate de producţie într-o privare de realitate, într-o pedeapsă pentru el, iar propriul său produs într-o pierdere, într-un produs ce nu-i aparţine, tot astfel generează el stăpînirea celui ce nu produce asupra producţiei şi asupra produsului. Înstrăinînd de sine propria sa activitate, el conferă omului străin o activitate care nu-i este proprie.
Pînă acum am examinat această relaţie numai din punctul de vedere al muncitorului; mai încolo o vom examina şi din punctul de vedere al non-muncitorului.
Aşadar, prin intermediul muncii înstrăinate, alienate, muncitorul generează relaţia faţă de această muncă a unui om străin de ea şi aflat în afara ei. Relaţia muncitorului faţă de muncă generează relaţia capitalistului — sau oricum i s-ar mai spune stăpînului muncii — faţă de aceeaşi muncă. Proprietatea privată este, aşadar, produsul, rezultatul, consecinţa necesară a muncii autoînstrăinate, a raportului exterior al muncitorului faţă de natură şi faţă de el însuşi.
Proprietatea privată rezultă deci, prin analiză, din conceptul de muncă autoinstrăinată, adică de om autoînstrăinat, de muncă înstrăinată, de viaţă înstrăinată, de om înstrăinat.
Ce-i drept, conceptul de muncă autoinstrăinată (de viaţă autoinstrăinată) a fost obţinut de noi, pe baza datelor economiei politice, ca rezultat al mişcării proprietăţii private. Dar analiza acestui concept ne arată că, deşi proprietatea privată apare ca temei şi cauză a muncii autoînstrăinate, în realitate însă ea se dovedeşte a fi mai curînd un efect al acesteia, la fel cum zeii sînt iniţial nu cauza, ci efectul rătăcirii intelectului uman. Ulterior acest raport se transformă într-un raport de interacţiune.
Abia în ultimul stadiu, în stadiul culminant al dezvoltării proprietăţii private, iese din nou la iveală acest mister al ei, şi anume că, pe de o parte, ea este produsul muncii autoînstrăinate, iar pe de altă parte mijlocul prin care munca se autoînstrăinează, realizarea acestei autoînstrăinări.
Aceste consideraţii pun în lumină diferite coliziuni nesoluţionate pînă acum.
1) Economia politică porneşte de la ideea că munca este adevăratul suflet al producţiei şi totuşi nu-i dă ei nimic, pe cînd proprietăţii private îi dă totul. Proudhon a tras din această contradicţie concluzii în favoarea muncii şi împotriva proprietăţii private. Noi însă vedem că această contradicţie aparentă este contradicţia muncii înstrăinate cu ea însăşi şi că economia politică n-a făcut decît să formuleze legile muncii înstrăinate.
De aceea vedem, de asemenea, că salariul şi proprietatea privată sînt identice, căci salariul, în care produsul, obiectul muncii, plăteşte însăşi munca, nu e decît o consecinţă necesară a înstrăinării muncii: într-adevăr, în salariu nici munca nu apare ca scop în sine, ci ca slugă a salariului. Mai încolo ne vom ocupa amănunţit de această chestiune; deocamdată ne limităm să tragem încă cîteva concluzii.
O sporire forţată a salariilor (abstracţie făcînd de toate celelalte greutăţi, precum şi de faptul că o astfel de sporire, ca ceva care iese din comun, n-ar putea fi menţinută decît tot în mod forţat) ar constitui, prin urmare, doar o mai bună retribuire a sclavilor şi n-ar însemna nici pentru muncitor, nici pentru muncă cucerirea menirii şi demnităţii lor umane.
Nici chiar egalitatea salariilor, aşa cum o revendică Proudhon, n-ar face altceva decît să transforme relaţia muncitorului de azi faţă de munca sa într-o relaţie a tuturor oamenilor faţă de muncă. În acest caz, societatea este concepută ca un capitalist abstract.
Salariul este o consecinţă directă a muncii înstrăinate, iar munca înstrăinată este cauza nemijlocită a proprietăţii private. De aceea căderea uneia implică şi căderea celeilalte.
2) Din relaţia existentă între munca înstrăinată şi proprietatea privată rezultă, de asemenea, că emanciparea societăţii de sub jugul proprietăţii private, al aservirii etc., îşi găseşte expresia în forma politică a emancipării muncitorilor, cu precizarea că aici nu este vorba numai de emanciparea lor, ci şi de emanciparea general-umană pe care cea dintîi o implică, întrucît toată aservirea umană e cuprinsă în relaţia muncitorului faţă de producţie, iar toate relaţiile de aservire nu sînt decît variante şi consecinţe ale acestei relaţii.
Aşa cum din conceptul de muncă înstrăinată, autoînstrăinată am obţinut prin analiză conceptul de proprietate privată, tot astfel, cu ajutorul acestor doi factori, putem deduce toate categoriile economiei politice, iar în fiecare din aceste categorii, de pildă, în comerţ, în concurenţă, capital, bani, vom regăsi doar o expresie determinată şi dezvoltată a acestor prime elemente fundamentale.
Dar înainte de a intra în examinarea acestor categorii vom încerca să soluţionăm încă două probleme:
1) Să definim esenţa generală a proprietăţii private — ca rezultat al muncii înstrăinate — în relaţia ei faţă de proprietatea autentic umană şi socială.
2) Înstrăinarea muncii, autoînstrăinarea ei, noi am acceptat-o ca un fapt pe care l-am analizat ca atare. Se pune însă întrebarea: cum a ajuns omul să-şi autoînstrăineze, să-şi înstrăineze munca? Care sînt în esenţa dezvoltării umane rădăcinile acestei înstrăinări? În soluţionarea acestei probleme am şi făcut un mare pas înainte reducînd problema originii proprietăţii private la aceea a raportului dintre munca înstrăinată şi mersul dezvoltării omenirii. Căci atunci cînd oamenii vorbesc despre proprietatea privată, ei cred că au de-a face cu ceva din afara omului; iar atunci cînd vorbesc despre muncă, au de-a face direct cu omul însuşi. Acest mod nou de a pune problema conţine nemijlocit şi rezolvarea ei.
Ad. 1: Esenţa generală a proprietăţii private şi relaţia dintre ea şi proprietatea autentic umană.
Am văzut că munca înstrăinată se descompune în două elemente constitutive care se condiţionează reciproc, sau care sînt doar expresii diferite ale uneia şi aceleiaşi relaţii: aproprierea apare ca înstrăinare, ca autoînstrăinare, iar autoînstrăinarea apare ca apropriere, înstrăinarea — ca adevărata dobîndire a dreptului de cetăţenie.
Noi am examinat o latură, şi anume munca înstrăinată în raport cu muncitorul însuşi, adică munca înstrăinată privită în raport cu ea însăşi. Ca produs, ca rezultat necesar al acestui raport am găsit relaţia de proprietate a non-muncitorului faţă de muncitor şi faţă de muncă. Proprietatea privată, oa expresie materială, rezumată a muncii înstrăinate, cuprinde amîndouă aceste relaţii, adică relaţia în care se află muncitorul faţă de muncă, faţă de produsul muncii sale şi faţă de non-muncitor, şi relaţia în care se află nonmuncitorul faţă de muncitor şi faţă de produsul muncii lui.
Am văzut că în raport cu muncitorul, care prin muncă îşi apropriază natura, aproprierea apare ca înstrăinare, activitatea proprie ca activitate pentru altul şi ca activitate a altuia, trăirea vieţii ca sacrificare a ei, producerea obiectului ca pierdere a acestuia în favoarea unei puteri străine, a unui om străin. Să examinăm acum relaţia în care acest om străin de muncă şi de muncitor se află faţă de muncitor, faţă de muncă şi faţă de obiectul ei.
În primul rînd trebuie să remarcăm că tot ce apare la muncitor ca activitate de autoînstrăinare, de înstrăinare apare la nonmuncitor ca stare de alienare, de înstrăinare.
În al doilea rînd, atitudinea reală, practică a muncitorului în procesul de producţie şi atitudinea lui (ca stare sufletească) faţă de produs apare la non-muncitorul din faţa lui ca atitudine teoretică.
În al treilea rînd, non-muncitorul face împotriva muncitorului tot ce acesta face împotriva lui însuşi, dar el nu face împotrivă-şi ceea ce face împotriva muncitorului.
Să examinăm mai îndeaproape aceste trei relaţii *1.
*1. Aici se întrerupe textul primului manuscris, care a rămas neterminat. — Nota red.