Scris: iulie 1920
Publicat: „Buletinul Congresului al 2-lea al Internaţionalei Comuniste“, nr. 6
din 7 august 1920
Sursa: V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică, p. 663-671
Transcriere: Liviu Iacob, noiembrie 2007
Tovarăşi, mă voi mărgini doar la o scurtă introducere, iar apoi tov. Maring, care a fost secretarul comisiei noastre, vă va prezenta un raport amănunţit cu privire la modificările aduse tezelor. După el va lua cuvîntul tov. Roy, care a formulat teze suplimentare. Comisia noastră a adoptat în unanimitate atît tezele iniţiale, cu modificările respective, cît şi pe cele suplimentare. Am reuşit astfel să ajungem la o deplină unanimitate în toate problemele importante. Voi face acum cîteva scurte observaţii.
În primul rînd, care este ideea cea mai importantă, ideea fundamentală a tezelor noastre? Deosebirea dintre naţiunile asuprite şi naţiunile asupritoare. Noi subliniem această deosebire, în opoziţie cu Internaţionala a II-a şi democraţia burgheză. În epoca imperialismului, pentru proletariat şi pentru Internaţionala Comunistă este extrem de important să constate faptele economice concrete şi, în rezolvarea tuturor problemelor coloniale şi naţionale, să nu pornească de la teze abstracte, ci de la fenomenele realităţii concrete.
Trăsătura caracteristică a imperialismului, după cum vedem, constă în aceea că în momentul de faţă întreaga lume se împarte într-un mare număr de naţiuni asuprite şi un număr infim de naţiuni asupritoare care dispun de bogăţii imense şi de o puternică forţă armată. Covîrşitoarea majoritate a populaţiei, numărînd peste un miliard de oameni, după toate probabilităţile un miliard şi un sfert, adică aproximativ 70% din populaţia globului, dacă considerăm că numărul total al locuitorilor globului este de un miliard şi trei sferturi, o formează popoarele asuprite, care ori sînt în situaţie de dependenţă colonială directă, ori sînt state semicoloniale, ca, de pildă, Persia, Turcia, China, ori, fiind învinse de armata unei mari puteri imperialiste, potrivit tratatului de pace, sînt într-o foarte mare măsură dependente de această putere. Această idee a deosebirii, a împărţirii naţiunilor în asupritoare şi asuprite străbate toate tezele, nu numai primele, care au apărut sub semnătura mea şi au fost publicate mai înainte, dar şi tezele tov. Roy. Acestea din urmă sînt scrise mai ales din punctul de vedere al situaţiei Indiei şi al celorlalte popoare mari din Asia asuprite de Anglia, şi în aceasta constă marea însemnătate pe care o prezintă ele pentru noi.
A doua idee conducătoare a tezelor noastre constă în aceea că în actuala situaţie mondială, după războiul imperialist, relaţiile dintre popoare, întregul sistem mondial al statelor sînt determinate de lupta unui mic grup de naţiuni imperialiste împotriva mişcării sovietice şi a statelor sovietice, în fruntea cărora se află Rusia Sovietică. Dacă vom pierde din vedere acest lucru, nu vom putea pune în mod just nici o problemă naţională sau colonială, chiar dacă ar fi vorba despre cel mai îndepărtat colţ al lumii. Numai pornind de la acest punct de vedere, partidele comuniste, atît cele din ţările civilizate cît şi cele din ţările înapoiate, pot pune şi rezolva în mod just problemele politice.
În al treilea rînd, aş vrea să subliniez în mod special problema mişcării burghezo-democratice din ţările înapoiate. Această problemă a dat naştere unor divergenţe. Au fost controverse în jurul chestiunii dacă este just, sub raport principial şi teoretic, să declarăm că Internaţionala Comunistă şi partidele comuniste trebuie să sprijine mişcarea burghezo-democratică din ţările înapoiate; în urma acestei discuţii am ajuns la hotărîrea unanimă ca în loc de mişcare „burghezo-democratică“ să se spună mişcare naţional-revoluţionară. Nu încape nici cea mai mică îndoială că o mişcare naţională nu poate fi decît mişcare burghezo-democratică, deoarece principala masă a populaţiei din ţările înapoiate o formează ţărănimea, care este un reprezentant al relaţiilor burghezo-capitaliste. Ar fi o utopie să credem că partidele proletare, dacă în general pot apărea în aceste ţări, vor putea, fără a avea anumite relaţii cu mişcarea ţărănească, fără a o sprijini în mod efectiv, să aplice tactica comunistă şi să ducă o politică comunistă în aceste ţări înapoiate. Dar, în legătură cu aceasta, s-au adus obiecţii că, dacă vom vorbi despre mişcarea burghezo-democratică, se va şterge orice deosebire între mişcarea reformistă şi cea revoluţionară. Or, în ultima vreme, în ţările înapoiate şi coloniale, această deosebire se manifestă cît se poate de evident, căci burghezia imperialistă face toate eforturile pentru a dezvolta mişcarea reformistă şi în rîndurile popoarelor asuprite. Între burghezia din ţările exploatatoare şi cea din ţările coloniale s-a produs o anumită apropiere, astfel încît foarte adesea — poate chiar în majoritatea cazurilor — burghezia din ţările asuprite, deşi sprijină mişcările naţionale, în acelaşi timp, în înţelegere cu burghezia imperialistă, adică împreună cu ea, lupta împotriva tuturor mişcărilor revoluţionare şi împotriva claselor revoluţionare. În comisie acest lucru a fost demonstrat fără putinţă de tăgadă, şi am socotit că singurul mod just de a proceda este să luăm în considerare această deosebire şi aproape pretutindeni să înlocuim expresia „burghezo-democratică“ cu expresia „naţional-revoluţionară“. Sensul acestei înlocuiri este că noi, comuniştii, trebuie să sprijinim şi vom sprijini mişcările burgheze de eliberare din ţările coloniale numai atunci cînd aceste mişcări sînt într-adevăr revoluţionare, cînd reprezentanţii lor nu ne vor crea piedici în educarea şi organizarea în spirit revoluţionar a ţărănimii şi a maselor largi ale celor exploataţi. Dacă însă nu există şi aceste condiţii, atunci comuniştii din ţările respective trebuie să lupte împotriva burgheziei reformiste, din care fac parte şi eroii Internaţionalei a II-a. În ţările coloniale există deja partide reformiste şi uneori reprezentanţii lor îşi zic social-democraţi şi socialişti. Deosebirea despre care am vorbit este făcută acum în toate tezele şi cred că, datorită acestui lucru, punctul nostru de vedere este formulat acum mult mai precis.
Aş mai vrea să fac o observaţie în legătură cu Sovietele ţărăneşti. Munca practică a comuniştilor ruşi în coloniile care înainte aparţineau ţarismului, în ţări înapoiate, cum este Turkestanul etc., a pus în faţa noastră problema modului în care trebuie să aplicăm tactica şi politica comunistă în condiţiile precapitaliste, căci o trăsătură caracteristică extrem de importantă a acestor ţări este aceea că acolo domină încă relaţii precapitaliste şi de aceea nici nu poate fi vorba despre o mişcare pur proletară. În aceste ţări aproape că nu există proletariat industrial. Cu toate acestea, şi acolo ne-am asumat, şi trebuie să ne asumăm, rolul de conducători. Munca noastră ne-a arătat că în aceste ţări avem de biruit greutăţi uriaşe, dar rezultatele |practice ale muncii noastre au arătat de asemenea că, în pofida acestor greutăţi, poate fi trezită în mase năzuinţa spre o gîndire politică de sine stătătoare şi spre o activitate politică de sine stătătoare şi acolo unde aproape nu există proletariat. Pentru noi această muncă a fost mai grea decît pentru tovarăşii din ţările Europei apusene, deoarece proletariatul din Rusia este supraîncărcat cu munca în aparatul de stat. Este lesne de înţeles că ţăranii care se află într-o stare de dependenţă semifeudală pot foarte bine să-şi însuşească ideea organizării sovietice şi s-o aplice în viaţă. De asemenea, este clar că masele asuprite, care sînt exploatate nu numai de capitalul comercial, dar şi de feudali şi de statul organizat pe baze feudale, pot folosi această armă, acest mod de organizare şi în condiţiile în care trăiesc. Ideea organizării sovietice e simplă şi poate fi aplicată nu numai la relaţiile proletare, dar şi la relaţiile ţărăneşti feudale şi semifeudale. Deocamdată experienţa noastră în acest domeniu nu este prea mare, dar discuţiile care au avut loc în comisie şi la care au participat cîţiva reprezentanţi ai ţărilor coloniale ne-au dovedit în mod absolut incontestabil că în tezele Internaţionalei Comuniste trebuie să se menţioneze că Sovietele ţărăneşti, Sovietele de exploataţi, reprezintă un mijloc valabil nu numai pentru ţările capitaliste, ci şi pentru ţările în care există relaţii precapitaliste, şi că datoria necondiţionată a partidelor comuniste şi a elementelor care sînt gata să înfiinţeze partide comuniste este propagarea ideii Sovietelor ţărăneşti, a Sovietelor de oameni ai muncii de pretutindeni, atît în ţările înapoiate, cît şi în colonii, iar acolo unde condiţiile permit, ele trebuie să pornească de îndată la încercarea de a crea Soviete ale poporului muncitor.
În această problemă avem în faţa noastră un domeniu foarte interesant şi foarte important al muncii practice. Deocamdată experienţa noastră comună în această privinţa nu este prea mare, dar, încetul cu încetul, vom acumula tot mai multe materiale. Nu încape discuţie că proletariatul din ţările înaintate poate şi trebuie să ajute masele muncitoare înapoiate şi că dezvoltarea ţărilor înapoiate va putea depăşi stadiul ei actual cînd proletariatul victorios din republicile sovietice va întinde acestor mase mîna şi le va putea acorda sprijin.
În comisie au avut loc discuţii destul de vii în jurul acestei probleme nu numai în legătură cu tezele semnate de mine, dar în şi mai mare măsură, în legătură cu tezele tov. Roy, pe care el le va susţine aici şi la care au fost adoptate în unanimitate unele amendamente.
Problema s-a pus în modul următor: putem noi oare considera justă afirmaţia că stadiul capitalist de dezvoltare a economiei naţionale este inevitabil pentru popoarele înapoiate care se eliberează acum şi în rîndul cărora acum, după război, se observă o mişcare pe calea progresului? Noi am dat un răspuns negativ la această întrebare. Dacă proletariatul revoluţionar victorios va duce o propagandă sistematică în rîndul acestor popoare, iar guvernele sovietice vor veni în ajutorul lor cu toate mijloacele de care dispun, atunci ar fi greşit să considerăm că pentru popoarele înapoiate stadiul capitalist de dezvoltare este inevitabil. Trebuie nu numai să formăm în toate coloniile şi ţările înapoiate cadre proprii de luptători, organizaţii de partid proprii, trebuie nu numai să desfăşurăm fără întîrziere propagandă în favoarea organizării Sovietelor ţărăneşti şi să căutăm să le adaptăm la condiţiile precapitaliste, dar Internaţionala Comunistă trebuie să elaboreze şi să fundamenteze din punct de vedere teoretic teza potrivit căreia, cu ajutorul proletariatului din ţările înaintate, ţările înapoiate pot păşi spre orînduirea sovietică şi — parcurgînd anumite trepte de dezvoltare — spre comunism, fără să treacă prin stadiul capitalist de dezvoltare.
Nu se poate indica dinainte care sînt mijloacele necesare în acest scop. Ele ne vor fi sugerate de experienţa practică. Dar s-a stabilit în mod precis că ideea Sovietelor este familiară tuturor maselor muncitoare ale popoarelor celor mai îndepărtate, că aceste organizaţii, Sovietele, trebuie adaptate la condiţiile orînduirii sociale precapitaliste şi că în întreaga lume activitatea partidelor comuniste în această direcţie trebuie să înceapă imediat.
Aş mai vrea să relev importanţa activităţii revoluţionare desfăşurate de partidele comuniste nu numai în propria lor ţară, ci şi în ţările coloniale şi, îndeosebi, în rîndurile trupelor folosite de naţiunile exploatatoare pentru a ţine în supunere popoarele din coloniile lor.
Tov. Quelch, din Partidul socialist britanic, a vorbit în comisia noastră despre acest lucru. El a spus că muncitorul englez de rînd ar considera ca o trădare ajutorul dat popoarelor înrobite în răscoalele lor împotriva dominaţiei engleze. Este adevărat că aristocraţia muncitorească din Anglia şi America, cu starea ei de spirit jingoistă[3] şi şovină, prezintă cea mai mare primejdie pentru socialism şi cel mai puternic sprijin al Internaţionalei a II-a şi că aici avem de-a face cu cea mai mare trădare din partea conducătorilor şi muncitorilor care fac parte din această Internaţională burgheză. Şi în Internaţionala a II-a a fost discutată problema colonială. Manifestul de la Basel vorbea şi el cît se poate de limpede despre acest lucru. Partidele din Internaţionala a II-a au făgăduit să acţioneze în mod revoluţionar, dar nu se vede ca partidele din Internaţionala a II-a — şi cred că nici majoritatea partidelor care au ieşit din Internaţionala a II-a şi vor să adere la Internaţionala a III-a — să desfăşoare o adevărată activitate revoluţionară şi să acorde ajutor popoarelor exploatate şi dependente în răscoalele lor împotriva naţiunilor asupritoare. Trebuie să spunem acest lucru în auzul întregii lumi; el nu poate fi contestat. Vom vedea dacă se va face o încercare de a-l contesta.
Toate aceste considerente au stat la baza rezoluţiilor noastre, care sînt, fără îndoială, prea lungi, dar cred că vor fi totuşi folositoare şi vor contribui la dezvoltarea şi la organizarea unei activităţi cu adevărat revoluţionare în problema naţională şi în problema colonială, ceea ce constituie, de altfel, principala noastră sarcină.
„Buletinul Congresului al 2-lea al Internaţionalei Comuniste“, nr. 6 din 7 august 1920
Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 41, ed. rom., p. 241—247.
Nota red. Editurii Politice
[1]. Congresul al II-lea al Internaţionalei Comuniste, care a pus bazele programatice, tactice şi organizatorice ale Internaţionalei Comuniste, a avut loc între 19 iulie şi 7 august 1920 în Rusia Sovietică.
Lenin a participat foarte activ la discuţii. Criticînd greşelile şi tezele eronate, el i-a ajutat pe delegaţi să se situeze pe o poziţie justă, principială şi să apere cu consecvenţă interesele proletariatului. - Nota red. Editurii Politice (nota 292)
[2]. Comisia pentru problema naţională şi problema colonială a fost formată de Congresul al II-lea al Internaţionalei Comuniste dintr-un număr de 20 de membri. Din ea au făcut parte reprezentanţi ai partidelor comuniste din Anglia, Austria, Bulgaria, China, Coreea, Franţa, Germania, India, Indonezia, Iran, Irlanda, Iugoslavia, Mexic, Olanda Rusia, S.U.A., Turcia, Ungaria. - Nota red. Editurii Politice (nota 293)
[3]. Jingoism — şovinism agresiv, propagarea politicii imperialiste, agresive; originea acestui termen este cuvîntul „jingo“, folosit în refrenul unui cîntec şovinist din deceniul al 7-lea al secolului trecut. - Nota red. Editurii Politice (nota 294)