Scris: 10 aprilie 1917
Publicat:
în broşură separată în septembrie 1917, Editura „Priboi“
Sursa: V. I. Lenin, Tezele
din aprilie, 1947, Editura Partidului Comunist Român, p. 31-62
Transcriere: Liviu Iacob,
noiembrie 2007
Momentul istoric prin care trece Rusia se caracterizează prin următoarele trăsături esenţiale:
1. Vechea putere ţaristă, care reprezenta numai o mînă de moşieri stăpîni de iobagi, ce comandau toată maşina de stat (armata, poliţia), a fost doborîtă şi înlăturată, dar birocraţia nu este răpusă definitiv. Din punct de vedere formal, monarhia nu este nimicită. Banda Romanovilor îşi continuă intrigile monarhiste. Uriaşa proprietate agrară a moşierilor feudali nu este lichidată.
2. În Rusia, puterea de stat a trecut în mîinile unei noi clase, şi anume: în mîinile burgheziei şi ale moşierilor burgheziţi. În această măsură, revoluţia burghezo-democratică din Rusia s-a terminat.
Burghezia ajunsă la putere a încheiat un bloc (o alianţă) cu elementele vădit monarhiste, care s-au manifestat în anii 1906-1914 prin sprijinul excepţional de zelos pe care l-au acordat lui Nicolae cel Sîngeros[1] şi lui Stolîpin-Spînzurătorul[2] (Gucikov şi alţi politicieni situaţi mai la dreapta decît cadeţii[3]). Noul guvern burghez al lui Lvov şi Comp. a încercat şi a început să ducă tratative cu Romanovii, în privinţa restaurării monarhiei în Rusia. La adăpostul frazeologiei revoluţionare, acest guvern numeşte în posturile de comandă pe partizanii vechiului regim. Acest guvern caută să reformeze cît mai puţin întregul aparat al maşinei de stat (armata, poliţia, birocraţia), dîndu-l pe mîna burgheziei. În calea iniţiativei revoluţionare a acţiunilor de masă şi a cuceririi puterii de către popor de jos în sus — unica garanţie a succeselor reale ale revoluţiei — noul guvern a început să pună piedici în fel şi chip.
Acest guvern n-a fixat încă pînă acum nici măcar data convocării Adunării Constituante. De proprietatea moşierească asupra pămîntului, baza materială a ţarismului iobăgist, el nu se atinge. Nici prin gînd nu-i trece acestui guvern să procedeze la cercetarea operaţiunilor organizaţiilor financiare monopoliste, ale marilor bănci, ale sindicatelor şi cartelurilor capitaliste, la darea în vileag a operaţiunilor lor, la controlarea acestor organizaţii etc.
Principalele şi cele mai hotărîtoare posturi ministeriale în noul guvern (ministerul de interne, ministerul de război, adică comandamentul armatei, poliţiei, funcţionărimii, al întregului aparat de asuprire a maselor) sînt în mîna unor notorii monarhişti şi partizani ai marii proprietăţi moşiereşti. Cadeţilor, republicanii zilei de ieri, republicani de nevoie, li s-au dat posturi de mîna a doua, care nu sînt în legătură directă cu comanda ce se exercită asupra poporului şi cu aparatul puterii de stat. A. Kerensky, reprezentantul trudovicilor[4] şi „socialist şi el“, nu joacă absolut nici un rol, afară de acela de a adormi vigilenţa şi atenţia poporului prin fraze răsunătoare.
Pentru toate aceste motive, noul guvern burghez nu merită, chiar în domeniul politicii interne, nici o încredere din partea proletariatului şi nu este admisibilă sprijinirea lui de către acesta.
3. În domeniul politicii externe, care acum, din cauza condiţiilor obiective, este pusă pe primul plan, noul guvern este un guvern de continuare a războiului imperialist, a războiului dus în alianţă cu puterile imperialiste Anglia, Franţa etc. pentru împărţirea prăzii capitaliste, pentru sugrumarea popoarelor mici şi slabe.
Subordonat intereselor capitalului rusesc şi ale puternicului său protector şi stăpîn, cel mai bogat capital imperialist din lume, capitalul anglo-francez, noul guvern, în contra dorinţei exprimate în modul cel mai hotărît în numele majorităţii indiscutabile a popoarelor din Rusia, prin Sovietul de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor, n-a făcut nici un pas real pentru a pune capăt acestui măcel al popoarelor de dragul intereselor capitaliştilor. El n-a publicat nici măcar tratatele secrete cu un conţinut tîlhăresc notoriu (privitoare la împărţirea Persiei, la jefuirea Chinei, la jefuirea Turciei, la împărţirea Austriei, la luarea Prusiei Orientale, la luarea coloniilor germane etc.), tratate care leagă vădit Rusia de capitalul jecmănitor imperialist anglo-francez. El a confirmat aceste tratate încheiate de ţarism, care de-a lungul veacurilor a jefuit mai multe popoare decît oricare alţi tirani şi despoţi, de ţarismul care nu numai că asuprea, dar şi dezonora şi corupea poporul Marii Rusii, prefăcîndu-l în călăul altor popoare.
Confirmînd aceste tratate ruşinoase şi banditeşti, noul guvern, în ciuda cererilor majorităţii popoarelor din Rusia, clar exprimate prin Sovietele de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor, n-a propus un armistiţiu imediat tuturor popoarelor beligerante. El s-a mărginit la declaraţii şi fraze solemne, răsunătoare, de paradă, dar cu desăvîrşire goale, care în gura diplomaţilor burghezi au slujit şi slujesc întotdeauna la înşelarea maselor credule şi naive ale poporului asuprit.
4. De aceea noul guvern nu numai că nu merită nici cea mai mică încredere în domeniul politicii externe, dar a continua să-i cerem lui să proclame voinţa de pace a popoarelor din Rusia, să renunţe la anexiuni etc. etc., înseamnă în realitate numai a amăgi poporul, a-i insufla speranţe irealizabile, a amîna limpezirea conştiinţei lui, a-l face indirect să se împace cu continuarea războiului, al cărui adevărat caracter social este determinat nu de bunele intenţii, ci de caracterul de clasă al guvernului care duce războiul, de legăturile dintre clasa pe care o reprezintă acest guvern şi capitalul financiar imperialist al Rusiei, Angliei, Franţei etc., de politica reală, de politica de fapt, pe care o duce această clasă.
5. Caracteristica cea mai însemnată a revoluţiei noastre, caracteristică ce reclamă în modul cel mai imperios o atitudine bine chibzuită, este dualitatea puterii în stat, care s-a creat din primele zile după victoria revoluţiei.
Această dualitate a puterii se manifestă prin existenţa a două guverne: un guvern principal, adevărat, real al burgheziei, „Guvernul Provizoriu“ al lui Lvov. şi Comp., care are în mîinile lui toate organele puterii, şi un guvern complementar, accesoriu, „de control“ reprezentat de Sovietul din Petrograd al Deputaţilor Muncitorilor şi Soldaţilor, care n-are în mîinile lui organele puterii de stat, dar se sprijină nemijlocit pe majoritatea vădit neîndoielnică a poporului, pe muncitorii şi soldaţii înarmaţi.
Izvorul de clasă al acestei dualităţi a puterii de stat şi semnificaţia ei de clasă constă în faptul că revoluţia rusă din Martie 1917 nu numai că a măturat întreaga monarhie ţaristă, nu numai că a dat toată puterea în mîinile burgheziei, ci a şi ajuns în pragul dictaturii revoluţionar-democratice a proletariatului şi ţărănimii. Tocmai o asemenea dictatură (adică o putere care se sprijină nu pe lege, ci pe forţa directă a maselor înarmate ale populaţiei), o dictatură tocmai a claselor arătate, constituie Sovietul din Petrograd şi alte Soviete locale de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor.
6. A doua trăsătură distinctivă, extrem de importantă, a revoluţiei ruse este faptul că Sovietul din Petrograd al Deputaţilor Soldaţilor şi Muncitorilor, care, după cum se vede, se bucură de încrederea majorităţii Sovietelor locale, predă de bunăvoie puterea de stat burgheziei şi Guvernului ei Provizoriu, îi cedează de bunăvoie întîietatea, încheind cu aceasta o înţelegere pentru susţinerea lui, se mărgineşte la rolul de observator, de controlor al convocării Adunării Constituante (al cărui termen de convocare Guvernul Provizoriu nici nu l-a publicat încă).
Această împrejurare extrem de originală, nemaiîntîlnită în istorie sub forma aceasta, a dus la împletirea laolaltă a două dictaturi: a dictaturii burgheziei (căci guvernul Lvov şi Comp. este o dictatură, adică o putere care se bizuie nu pe lege şi nu pe exprimarea prealabilă a voinţei poporului, ci pe luarea cu forţa, iar această luare cu forţa este săvîrşită de o clasă determinată şi anume: burghezia) şi a dictaturii proletariatului şi ţărănimii (Sovietul de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor).
Nu încape nici cea mai mică îndoială că o asemenea „împletire“ nu poate dăinui mult timp. Două puteri simultane în stat nu pot exista. Una din ele trebuie să fie redusă la zero, şi toată burghezia rusă lucrează deja din răsputeri, pretutindeni, în fel şi chip, la înlăturarea şi sleirea, la reducerea la zero a Sovietelor de Deputaţi ai Soldaţilor şi Muncitorilor, la crearea puterii unice a burgheziei.
Dualitatea puterii în stat exprimă numai momentul de tranziţie în dezvoltarea revoluţiei, cînd ea a trecut dincolo de revoluţia burghezo-democratică obişnuită, dar n-a ajuns încă la dictatura „pură“ a proletariatului şi ţărănimii.
Semnificaţia de clasă (şi explicaţia de clasă) a acestei situaţii tranzitorii nestabile constă în următoarele: ca orice revoluţie, revoluţia noastră a cerut din partea maselor cel mai mare eroism, cel mai mare spirit de sacrificiu în lupta împotriva ţarismului şi, de asemenea, a atras deodată în mişcare un număr imens de mic-burghezi de rînd.
Una din caracteristicile principale, ştiinţifice şi practic-politice ale oricărei revoluţii adevărate constă în sporirea neobişnuit de rapidă şi de bruscă a numărului de mic-burghezi de rînd, care încep să participe în mod activ, independent, eficace la viaţa politică, la organizarea statului.
Aşa şi în Rusia. Rusia clocoteşte acum. Milioanele şi zecile de milioane de oameni, care timp de mai mult de zece ani n-au avut nici o activitate politică, care au fost abrutizaţi politiceşte de asuprirea cruntă a ţarismului şi de munca zilnică în folosul moşierilor şi fabricanţilor, s-au trezit şi s-au îndreptat spre politică. Şi cine sînt aceste milioane şi zeci de milioane de oameni? În cea mai mare parte mici patronaşi, mic-burghezi, oameni care ocupă o poziţie de mijloc între capitalişti şi muncitorii salariaţi. Rusia este ţara cea mai mic-burgheză dintre toate ţările europene.
Un gigantic val mic-burghez a acoperit totul, a covîrşit proletariatul conştient, nu numai prin numărul său, ci şi ideologiceşte, adică a captivat, a molipsit cu părerile lui politice mic-burgheze cercurile foarte largi de muncitori.
În viaţă, mica burghezie depinde de burghezie, pentru că ea duce o existenţă de patron şi nu de proletar (în sensul locului ce-l ocupă în producţia socială), iar ca fel de a gîndi, ea merge în urma burgheziei
Atitudinea de inconştientă credulitate faţă de capitalişti, aceşti cei mai răi duşmani ai păcii şi ai socialismului, — iată ce caracterizează politica actuală a maselor din Rusia, iată ce a crescut cu o repeziciune revoluţionară pe terenul social-economic al ţării celei mai mic-burgheze dintre toate ţările europene. Iată baza de clasă a „înţelegerii“ (subliniez că am în vedere nu atît înţelegerea formală, cît sprijinirea de fapt, înţelegerea tacită, credulitatea inconştientă cu care se cedează puterea) dintre Guvernul Provizoriu şi Sovietul de Deputaţi ai Muncitorilor şi Ţăranilor, înţelegere care a dat lui alde Gucikov bucăţica grasă, puterea adevărată, iar Sovietului făgăduielile, onorurile (pînă la un anumit timp), măgulirile, frazele, asigurările, reverenţele lui alde Kerenski.
Numărul insuficient al proletarilor în Rusia, conştiinţa şi organizarea lor insuficientă, iată reversul aceleiaşi medalii.
Toate partidele narodnice, inclusiv socialiştii-revoluţionari[5], au fost întotdeauna mic-burgheze, partidul Comitetului de organizare[6] (Ciheidze, Ţereteli etc.) la fel; revoluţionarii fără de partid (Steklov şi alţii) s-au lăsat şi ei în aceeaşi măsură tîrîţi de val, sau n-au învins, n-au ajuns să învingă valul.
7. Din specificul mai sus arătat al situatei de fapt decurge — în mod obligatoriu pentru un marxist, care trebuie să ţină seama de faptele obiective, de mase şi clase, şi nu de persoane etc. — specificul tacticii momentului dat.
Acest specific pune pe primul plan sarcina de „a turna oţet şi fiere în apa dulceagă a frazelor revoluţionar-democratice“ (după cum s-a exprimat — foarte nimerit — tovarăşul meu din C.C. al partidului nostru, Teodorovici, la şedinţa de ieri a Congresului de pe întreaga Rusie a Funcţionarilor şi Muncitorilor de la Căile Ferate, care se ţine la Petrograd). Acţiunea de critică, lămurirea greşelilor partidelor mic-burgheze, socialist-revoluţionar şi social-democrat, pregătirea şi strîngerea laolaltă a elementelor unui partid conştient-proletar, comunist, eliberarea proletariatului din ameţeala mic-burgheză „generală“.
Aceasta pare a fi o muncă „numai“ propagandistică. De fapt este munca cea mai practică revoluţionară, căci nu se poate împinge înainte revoluţia, care s-a oprit, care s-a înecat în fraze, care „bate-n loc“ nu din cauza unor piedici exterioare, nu din cauza violenţei pe care ar exercita-o burghezia (deocamdată Gucikov ameninţă numai să recurgă la violenţă faţă de masa soldaţilor), ci din cauza inconştientei credule a maselor.
Numai luptînd împotriva acestei inconştiente credule (iar de luptat împotriva ei, putem şi trebuie să luptăm exclusiv pe tărîm ideologic, prin convingere tovărăşească, referindu-ne la experienţa vieţii), putem să ne eliberăm de orgia frazei revoluţionare care domneşte la noi şi să împingem cu adevărat înainte atît conştiinţa proletară, cît şi conştiinţa maselor şi iniţiativa lor locală hotărîtă şi curajoasă, înfăptuirea cu de la sine putere, dezvoltarea şi consolidarea libertăţilor, a democraţiei, a principiului stăpînirii întregului pămînt de către tot poporul.
8. Experienţa mondială a guvernelor burgheze şi moşiereşti a elaborat două metode de menţinere a poporului în asuprire. Prima este violenţa. Nicolae Romanov I-ul[7], Nicolae Ciomag, şi Nicolae al II-lea cel Sîngeros au arătat poporului rus maximul posibilului şi imposibilului în direcţia unei asemenea metode de călăi. Dar mai este şi o altă metodă, elaborată cel mai bine de burghezia engleză şi cea franceză, care „au învăţat minte“ de la un şir de mari revoluţii şi mişcări revoluţionare de mase. Aceasta este metoda înşelăciunii, a măgulirii, a frazeologiei, a milioanelor de promisiuni, a pomenilor de nimica-toată, metoda cedării a ceea ce nu este important şi a păstrării a ceea ce este important.
Specificul momentului pe care-l trăieşte Rusia este trecerea cu o iuţeală ameţitoare de la prima metodă la cea de a doua, de la violenţa împotriva poporului la măgulirea poporului, la înşelarea lui prin promisiuni. Motanul Vaska[8] ascultă şi mănîncă. Miliukov şi Gucikov ţin în mîinile lor puterea, păzesc profiturile capitalului, duc războiul imperialist în interesul capitalului rus şi anglo-francez şi caută să scape cu promisiuni, declamaţii, declaraţii de efect, ca răspuns la vorbele unor „bucătari“ ca Ciheidze, Ţereteli, Steklov, care ameninţă, apelează la conştiinţă, conjură, imploră, cer, proclamă... Motanul Vaska ascultă şi mănîncă.
Şi cu fiecare zi, inconştienţa credulă şi credulitatea inconştientă vor dispărea, mai ales la proletari şi la ţăranii săraci, pe care viaţa (situaţia lor socială şi economică) îi învaţă să nu dea crezare capitaliştilor.
Conducătorii micii-burghezii „trebuie“ să înveţe poporul să aibă încredere în burghezie. Proletarii trebuie să-l înveţe să nu aibă încredere în ea.
9. Trebuie să recunoaştem că manifestarea cea mai însemnată, cea mai evidentă a valului mic-burghez care a acoperit „aproape totul“ este defensismul revoluţionar. Defensismul este cel mai aprig duşman al progresului şi al succesului revoluţiei ruse.
Cel ce s-a lăsat antrenat în această privinţă şi n-a ştiut să se elibereze, este pierdut pentru revoluţie. Dar masele se lasă antrenate altfel decît conducătorii şi altfel, prin alt proces de dezvoltare, în alt mod, se eliberează.
Defensismul revoluţionar este, pe de o parte, rodul înşelării maselor de către burghezie, rodul inconştienţei credule a ţăranilor şi a unei părţi din muncitori, iar pe de altă parte, expresia intereselor şi punctului de vedere al micului patronaş, care este interesat pînă într-o anumită măsură de anexiuni şi de profituri bancare şi care păzeşte „cu sfinţenie“ tradiţiile ţarismului, ale acelui ţarism care corupea pe Marii Ruşi, dîndu-le rolul de călăi ai altor popoare.
Burghezia înşeală poporul, cîntînd pe coarda nobilei mîndrii a revoluţiei şi prezentînd lucrurile ca şi cum odată cu această etapă a revoluţiei, cu înlocuirea monarhiei ţariste prin quasi-republica lui Gucikov şi Miliukov, caracterul politic şi social al războiului s-ar fi schimbat pentru Rusia. Şi — cîtăva vreme — poporul a crezut, datorită în mare parte prejudecăţilor trecutului, care fac ca celelalte popoare din Rusia să fie considerate un fel de proprietate sau moşie a Marilor Ruşi. Coruperea ticăloasă a poporului Marilor Ruşi de către ţarism, care-l deprindea să considere inferioare celelalte popoare, ceva care „de drept“ aparţinea Marii Rusii, nu putea să se risipească dintr-odată.
Se cere de la noi pricepere pentru lămurirea maselor, pentru că nu „bunăvoinţa“ persoanelor, grupurilor şi chiar a popoarelor determină caracterul politic şi social al războiului, ci situaţia clasei care duce războiul, politica clasei — politică a cărei continuare este războiul — legăturile capitalului, ca forţă economică dominantă în societatea contemporană, caracterul imperialist al capitalului internaţional, dependenţa — financiară bancară, diplomatică — a Rusiei fată de Anglia, Franţa etc. A explica lucrul acesta cu pricepere, pe înţelesul maselor, nu este uşor; şi nici unul dintre noi n-ar reuşi să o facă dintr-odată fără greşeli.
Dar direcţia sau, mai exact, conţinutul propagandei noastre trebuie să fie acesta şi numai acesta. Chiar cea mai mică concesie făcută defensismului revoluţionar înseamnă trădarea socialismului, renunţarea deplină la internaţionalism, oricare ar fi frazele frumoase, oricare ar fi consideraţiile „practice“ cu care ea s-ar justifica.
Lozinca „jos războiul“ este, desigur, justă, dar ea nu ţine seamă de specificul sarcinilor momentului, de necesitatea de a te adresa în alt fel maselor largi. Ea seamănă, după părerea mea, cu lozinca „jos ţarul“, cu care agitatorul nepriceput din „bunele vremuri de demult“ se ducea pur şi simplu de-a dreptul la ţară şi mînca bătaie. Oamenii din masă, partizani ai defensismului revoluţionar sînt de bună credinţă — nu în sensul personal, ci în sensul de clasă, adică ei fac parte din acele clase (muncitorii şi ţăranii săraci) care într-adevăr nu cîştigă nimic din anexiuni şi din sugrumarea altor popoare. Ei nu sînt tot una cu burghezii şi cu domnii „intelectuali“, care ştiu foarte bine că nu poţi renunţa la anexiuni fără a renunţa la domnia capitalului şi care înşeală cu neruşinare masele prin fraze frumoase, prin promisiuni fără măsură, prin făgăduieli nenumărate.
Omul din masă partizan al defensismului priveşte lucrurile simplist, ca un mic-burghez de rînd: ,,eu nu vreau anexiuni, dar Neamţul «năvăleşte» peste mine, deci apăr o cauză dreaptă, şi nicidecum nişte interese imperialiste“. Unui asemenea om trebuie să i se lămurească şi să i se răslămurească că aici nu este vorba de dorinţele lui personale, ci de raporturile şi condiţiile de masă, de clasă, politice, de legătura ce există între război şi interesele capitalului şi cu reţeaua internaţională a băncilor etc. Numai o asemenea luptă contra defensismului este serioasă şi promite succes, un succes poate nu tocmai rapid, dar sigur şi trainic.
10. Războiul nu poate fi terminat „după plac“. El nu poate fi terminat prin hotărîrea uneia din părţi. El nu poate fi terminat, „înfigînd baioneta în pămînt“, după expresia unui soldat defensist.
Războiul nu poate fi terminat prin „înţelegerea“ socialiştilor din diferitele ţări, prin „acţiunea“ proletarilor din toate ţările, prin „voinţa“ popoarelor etc. — toate frazele de acest soi, care umplu articolele ziarelor defensiste şi semi-defensiste, semi-internaţionaliste, ca şi nenumăratele rezoluţii, apeluri, manifeste, rezoluţii ale Sovietului de Deputaţi ai Soldaţilor şi Muncitorilor — toate aceste fraze nu sînt altceva decît nişte dorinţe goale, nevinovate, blajine ale unor mic-burghezi. Nimic nu este mai dăunător decît frazele privitoare la „«manifestarea» (voinţei) de pace a popoarelor“, la ordinea acţiunilor revoluţionare ale proletariatului (după cel rus este „rîndul“ celui german) etc. Toate acestea sînt louis-blanchism[9], visuri dulci, joc de-a „campania politică“, de fapt repetarea fabulei cu motanul Vaska.
Războiul nu este rezultatul relei voinţe a capitaliştilor hrăpăreţi, deşi este dus, fără îndoială, numai în interesul lor şi-i îmbogăţeşte numai pe ei. Războiul este produsul dezvoltării de o jumătate de veac a capitalului mondial, produsul miliardelor de fire şi de legături ale acestuia. Nu se poate scăpa de războiul imperialist, nu se poate ajunge la o pace democratică, iar nu la una impusă prin forţă, fără doborîrea puterii capitalului, fără trecerea puterii de stat în mîinile altei clase, în mîinile proletariatului.
Revoluţia rusă din Februarie—Martie 1917 a fost începutul transformării războiului imperialist în război civil. Această revoluţie a făcut primul pas spre încetarea războiului. Numai al doilea pas poate asigura încetarea lui, şi anume: trecerea puterii de stat în mîinile proletariatului. Aceasta va fi începutul „ruperii frontului“ — a frontului intereselor capitalului — pe scară mondială; şi numai rupînd acest front, proletariatul poate să izbăvească omenirea de grozăviile războiului, să-i dea binefacerile unei păci trainice.
Revoluţia rusă a şi dus proletariatul din Rusia în pragul unei asemenea „ruperi a frontului“ capitalului, creînd Sovietele de Deputaţi ai Muncitorilor.
11. Sovietele de Deputaţi ai Muncitorilor, Soldaţilor, Ţăranilor etc. nu sînt înţelese, şi aceasta nu numai în sensul că pentru cei mai mulţi nu este clară însemnătatea lor de clasă, rolul lor în revoluţia rusă. Ele nu sînt înţelese nici în ceea ce priveşte faptul că reprezintă o formă nouă sau, mai exact, un nou tip de stat.
Tipul cel mai desăvîrşit, cel mai înaintat de stat burghez este republica democratică parlamentară: puterea aparţine parlamentului; maşina de stat, aparatul şi organul de guvernare, este cea obişnuită: armata permanentă, poliţia, funcţionărimea, de fapt inamovibilă, privilegiată, stînd deasupra poporului.
Dar epocile revoluţionare, începînd cu sfîrşitul secolului al XIX-lea, fac să apară un tip superior de stat democratic, tipul unui stat care în anumite privinţe încetează, după expresia lui Engels, de a mai fi stat, „nu este stat în înţelesul propriu al cuvîntului“. Este un stat de tipul Comunei din Paris, un stat care înlocuieşte armata şi poliţia străină de popor cu înarmarea directă şi nemijlocită a poporului însuşi. În aceasta constă esenţa Comunei, pe care au calomniat-o şi au bîrfit-o scriitorii burghezi şi căreia i se atribuia în mod greşit, între altele, intenţia de a „introduce“ imediat socialismul.
În 1905 şi 1917 revoluţia rusă a început să creeze tocmai un stat de tipul acesta. Republica Sovietelor de Deputaţi ai Muncitorilor, Soldaţilor, Ţăranilor etc. unite în Adunarea Constituantă din Rusia a reprezentanţilor poporului sau în Sovietul Sovietelor etc., iată ceea ce acum, în momentul de faţă, a şi început să se realizeze la noi, din iniţiativa maselor de milioane ale poporului, care creează cu de la sine putere o democraţie în felul său şi care nu aşteaptă nici ca domnii profesori cadeţi să scrie proiectele lor de legi pentru republica burgheză parlamentară, nici ca pedanţii şi rutinaţii „social-democraţiei“ mic-burgheze, ca d-nii Plehanov sau Kautsky, să renunţe la denaturarea învăţăturii marxismului în chestiunea statului.
Marxismul se deosebeşte de anarhism pentru că recunoaşte necesitatea statului şi a puterii de stat în perioada revoluţionară în general, în epoca trecerii de la capitalism la socialism în particular.
Marxismul se deosebeşte de „social-democratismul“ oportunist mic-burghez al d-lor Plehanov, Kautsky şi Comp., prin faptul că el recunoaşte pentru perioadele arătate necesitatea nu a unui stat ca republică burgheză parlamentară obişnuită, ci a unuia cum a fost Comuna din Paris.
Principalele deosebiri dintre acest din urmă tip de stat şi cel vechi sînt următoarele:
Revenirea de la republica burgheză parlamentară la monarhie este foarte uşor de făcut (cum a şi dovedit istoria), căci întreaga maşină de oprimare: armata, poliţia, funcţionărimea, rămîne neatinsă. Comuna şi Sovietele de Deputaţi ai Muncitorilor, Soldaţilor, Ţăranilor etc. sfărîmă şi înlătură această maşină.
Republica burgheză parlamentară împiedică, înăbuşă viața politică independentă a maselor, participarea lor directă la construcţia democratică a întregii vieţi de stat, de jos şi pînă sus. Sovietele de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor dimpotrivă.
Ele reproduc acel tip de stat pe care l-a elaborat Comuna din Paris şi pe care Marx l-a numit, „în sfîrşit, o formă politică“ descoperită, „sub care poate avea loc eliberarea economică a celor ce muncesc“.
De obicei se obiectează: poporul rus nu este încă pregătit pentru „introducerea“ Comunei. Acesta este un argument al stăpînilor de iobagi, care vorbeau despre lipsa de pregătire a ţăranilor pentru libertate. Comuna, adică Sovietele de Deputaţi ai Muncitorilor şi Ţăranilor, nu „introduce“, nu intenţionează să „introducă“ şi nici nu trebuie să introducă nici un fel de prefaceri care nu au ajuns la maturitate în mod absolut, atît în realitatea economică, cît şi în conştiinţa covîrşitoarei majorităţi a poporului. Cu cît crahul economic şi criza produsă de război sînt mai puternice, cu atît este mai imperioasă necesitatea unei forme politice cît mai desăvîrşite, care să uşureze vindecarea grozavelor răni pricinuite omenirii de război. Cu cît mai puţină experienţă organizatorică are poporul rus, cu atît mai hotărît trebuie începută chiar de către popor opera de construire organizatorică, şi nu lăsată numai la cheremul politicienilor burghezi şi al funcţionarilor cu „locşoare rentabile“.
Cu cît mai repede ne vom dezbăra de vechile prejudecăţi ale pseudo-marxismului denaturat de d-nii Plehanov, Kautsky şi Comp., cu atît ne vom apuca mai cu rîvnă să ajutăm poporului să clădească îndată şi pretutindeni Sovietele de Deputaţi ai Muncitorilor şi Ţăranilor, să ia prin aceasta în mîinile sale viaţa în toate înfăţişările ei; cu cît d-nii Lvov şi Comp. vor tărăgăni mai mult convocarea Adunării Constituante, cu atît îi va fi mai uşor poporului să se hotărască (prin mijlocirea Adunării Constituante sau fără ea, dacă Lvov n-o va convoca foarte multă vreme) pentru Republica Sovietelor de Deputaţi ai Muncitorilor şi Ţăranilor. La început sînt inevitabile greşelile de construire organizatorică a poporului însuşi, dar este mai bine să greşeşti şi să mergi înainte, decît să aştepţi pînă cînd profesorii jurişti convocaţi de d-l Lvov vor alcătui legile de convocare a Adunării Constituante şi de eternizare a republicii burgheze parlamentare, de sugrumare a Sovietelor de Deputaţi ai Muncitorilor şi Ţăranilor.
Dacă ne vom organiza şi vom duce cu pricepere propaganda noastră, nu numai proletarii, ci şi nouă zecimi din ţărănime vor fi împotriva restabilirii poliţiei, împotriva funcţionărimii nerevocabile şi privilegiate, împotriva armatei despărţite de popor. Şi tocmai în asta constă noul tip de stat.
12. Înlocuirea poliţiei cu miliţia populară este o prefacere care a rezultat din întregul mers al revoluţiei şi care se înfăptuieşte acum în cea mai mare parte a Rusiei. Noi trebuie să explicăm maselor că în majoritatea revoluţiilor burgheze de tip obişnuit o asemenea prefacere s-a dovedit a fi de foarte scurtă durată şi că burghezia, chiar cea mai democratică şi mai republicană, restabilea poliţia de tip vechi, ţarist, despărţită de popor, sub comanda burgheziei, capabilă să asuprească poporul în fel şi chip.
Pentru a nu lăsa să fie restabilită poliţia, există un singur mijloc: crearea miliţiei întregului popor, contopirea ei cu armata (înlocuirea armatei permanente cu înarmarea generală a poporului). Dintr-o asemenea miliţie trebuie să facă parte toţi cetăţenii şi cetăţencele de la 15 pînă la 65 ani, dacă prin aceste vîrste luate cu aproximaţie se poate defini participarea adolescenţilor şi bătrînilor. Capitaliştii trebuie să plătească muncitorilor salariaţi, servitorilor etc. pentru zilele închinate serviciului de folos obştesc în miliţie. Fără atragerea femeilor la participarea independentă nu numai în viaţa politică în general, ci şi în serviciul permanent şi universal de folos obştesc, nu poate fi vorba nu numai de socialism, dar nici de o democraţie deplină şi trainică. Iar acele funcţii ale „poliţiei“, ca: grija de bolnavi, de copiii vagabonzi, de o alimentare sănătoasă etc., nu pot fi în general înfăptuite în chip satisfăcător fără egalitatea de drepturi a femeii cu bărbatul în fapt şi nu numai pe hîrtie.
A nu lăsa să fie restabilită poliţia, a atrage forţele organizate ale întregului popor pentru crearea miliţiei populare — iată sarcinile pe care proletariatul trebuie să le ducă în mase, în interesul apărării, consolidării şi dezvoltării revoluţiei.
13. Nu putem şti precis în momentul de faţă dacă în viitorul apropiat se va dezvolta în statul rusesc o puternică revoluţie agrară. Nu putem şti cît anume este de adîncă divizarea de clasă a ţărănimii în muncitori agricoli, zileri şi ţărani din ce în ce mai săraci (semi-proletari) pe de o parte, şi ţărani înstăriţi şi mijlocaşi (capitalişti şi mici capitalişti) pe de altă parte, divizare care în ultimul timp, fără îndoială, s-a mai adîncit. Asemenea probleme le va rezolva şi poate să le rezolve numai experienţa.
Dar noi, ca partid al proletariatului, sîntem neapărat datori să venim imediat nu numai cu un program agrar (privitor la pămînt), ci să desfăşurăm şi o propaganda în favoarea unor măsuri practice imediat realizabile în interesul revoluţiei agrare ţărăneşti în Rusia.
Trebuie să cerem naţionalizarea tuturor pămînturilor, adică trecerea tuturor pămînturilor din ţară în proprietatea puterii centrale a statului. Această putere trebuie să hotărască mărimea etc. a fondului destinat noilor aşezări, să stabilească legile de protecţie a pădurilor, de îmbunătăţire a pămînturilor, să interzică absolut orice mijlocire între stat ca proprietar al pămîntului şi arendaş ca gospodar al lui (să interzică orice cedare a pămîntului). Dar întregul drept de a dispune în privinţa pămîntului, de a determina condiţiile locale de stăpînire şi folosinţă trebuie să se găsească în întregime şi exclusiv nu în mîinile funcţionarilor-birocraţi, ci în mîinile Sovietelor regionale şi locale de Deputaţi ai Ţăranilor.
În interesul ridicării tehnicii producţiei cerealelor şi a volumului producţiei, precum şi în interesul dezvoltării unei mari gospodării raţionale şi a controlului ei public, trebuie să depunem sforţări în sînul Comitetelor Ţărăneşti pentru ca din fiecare moşie confiscată să se creeze o mare gospodărie model, sub controlul Sovietelor de Deputaţi ai Muncitorilor Agricoli.
În opoziţie cu frazeologia şi cu politica mic-burgheză care domnesc la socialiştii-revoluţionari, mai ales în discuţiile sterpe asupra normei „de consum“ sau „de muncă“, a „socializării pămîntului“ etc., partidul proletariatului trebuie să explice că în cadrul producţiei de mărfuri sistemul micii gospodării nu este în stare să elibereze omenirea de starea de mizerie şi de asuprire în care se află masele.
Fără a sparge imediat şi neapărat Sovietele de Deputaţi al Ţăranilor, partidul proletariatului trebuie să lămurească necesitatea unor deosebite Soviete de Deputaţi ai Muncitorilor Agricoli şi a unor deosebite Soviete de Deputaţi ai Ţăranilor săraci (semi-proletari) sau, cel puţin, a unor deosebite consfătuiri permanente ale deputaţilor care au această situaţie de clasă, ca fracţiuni separate sau partide în sînul Sovietelor comune de Deputaţi ai Ţăranilor. Altfel, toate frazele dulcege mic-burgheze ale narodnicilor despre ţărănime în general se vor dovedi o mască pentru înşelarea maselor sărace de către ţărănimea înstărită, care reprezintă doar o varietate a capitaliştilor.
În opoziţie cu propaganda burghezo-liberală sau pur birocratică, pe care o fac mulţi socialişti-revoluţionari şi Sovietele de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor, sfătuindu-i pe ţărani să nu ia pămînturile moşiereşti şi să nu purceadă la reforma agrară pînă la convocarea Adunării Constituante, partidul proletariatului trebuie să-i cheme pe ţărani la înfăptuirea imediată, cu de la sine putere, a reformei agrare şi la confiscarea imediată a pămînturilor moşiereşti, după hotărîrea Sovietelor locale de Deputaţi ai Ţăranilor. Aci este deosebit de important să se insiste asupra necesităţii de a se spori producţia alimentară pentru soldaţii de pe front şi pentru oraşe, asupra inadmisibilităţii absolute a celei mai mici pagube sau vătămări aduse vitelor, uneltelor, maşinilor, clădirilor, etc. etc.
14. În chestiunea naţională, partidul proletar trebuie să susţină mai întîi proclamarea şi înfăptuirea imediată a libertăţii depline de despărţire de Rusia pentru toate naţiunile şi popoarele asuprite de ţarism, înglobate sau ţinute forţat în graniţele statului, adică anexate.
Toate afirmaţiile, declaraţiile şi manifestele privitoare la renunţarea la anexiuni, dacă nu sînt însoţite de înfăptuirea reală a libertăţii de despărţire, se reduc la o înşelare burgheză a poporului sau la nevinovate dorinţe mic-burgheze.
Partidul proletar tinde la crearea unui stat cît mai mare posibil, căci aceasta este în avantajul celor ce muncesc, el tinde la apropierea şi contopirea naţiunilor, dar el vrea să atingă acest scop nu prin violenţă, ci exclusiv prin alianţa liberă, frăţească a muncitorilor şi a maselor celor ce muncesc ai tuturor naţiunilor.
Cu cît republica rusească va fi mai democratică, cu cît ea se va organiza cu mai mult succes ca republică a Sovietelor de Deputaţi ai Muncitorilor şi Ţăranilor, cu atît mai puternică va fi atracţia de bunăvoie pe care o va exercita această republică asupra maselor muncitoare ale tuturor naţiunilor.
Libertatea deplină de despărţire, cea mai largă autonomie locală (şi naţională), garanţii amănunţit elaborate pentru drepturile minorităţilor naţionale, iată programul proletariatului revoluţionar.
15. Partidul proletariatului nu poate să-şi fixeze în nici un caz ca scop „introducerea“ socialismului într-o ţară de mici ţărani, atîta vreme cît majoritatea covîrşitoare a populaţiei n-a ajuns la conştiinţa necesităţii revoluţiei socialiste.
Dar numai sofiştii burghezi, care se ascund după cuvinte „quasi-marxiste“, pot să deducă din acest adevăr justificarea unei politici care să amîne măsurile revoluţionare imediate, pe deplin mature din punct de vedere practic, adesea realizate în timpul războiului de un şir de state burgheze, şi imperios necesare pentru a lupta împotriva completei dezorganizări economice şi a foamei iminente.
Măsuri ca naţionalizarea pămîntului, a tuturor băncilor şi sindicatelor capitaliste sau, cel puţin, stabilirea unui control imediat exercitat asupra acestora de către Sovietele de Deputaţi ai Muncitorilor etc. fără a constitui de fel „introducerea“ socialismului, trebuie neapărat preconizate şi pe cît posibil realizate pe cale revoluţionară. Fără aceste măsuri, care constituie numai paşi către socialism şi care sînt în totul realizabile economiceşte, nu este posibilă vindecarea rănilor produse de război şi preîntîmpinarea crahului care ne ameninţă; iar partidul proletariatului revoluţionar nu va pregeta niciodată să se atingă de profiturile enorme ale capitaliştilor şi bancherilor, care se îmbogăţesc tocmai datorită „războiului“, într-un chip deosebit de scandalos.
SITUAŢIA INTERNAŢIONALEI SOCIALISTE16. Tocmai acum ies pe primul plan, cu o deosebită tărie, obligaţiile internaţionale ale clasei muncitoare din Rusia. În zilele noastre numai proştii nu sînt cu internaţionalismul în gură; chiar şi şoviniştii defensişti, chiar şi d-nii Plehanov şi Potresov, chiar şi Kerenski, îşi zic internaţionalişti. Cu atît mai imperioasă este datoria partidului proletar de a opune cu toată claritatea, precizia, hotărîrea, internaţionalismul în fapte, internaţionalismului în vorbe.
Apelurile deşarte către muncitorii din toate ţările, asigurările ieftine de devotament faţă de internaţionalism, încercările de a stabili direct sau indirect „ordinea“ intrării în acţiune a proletariatului revoluţionar în diferitele ţări beligerante, sforţările de a încheia „acorduri“ între socialiştii ţărilor beligerante referitor la lupta revoluţionară, zarva în jurul congreselor socialiste în vederea campaniei pentru pace etc. etc. — toate acestea, oricît de sinceri ar fi autorii unor asemenea idei, ai unor asemenea încercări, ai unor asemenea planuri nu sînt, din punct de vedere al semnificaţiei lor obiective, decît frazeologie şi, în cel mal bun caz, dorinţe nevinovate, blajine, bune numai să ascundă înşelarea maselor de către şovinişti. Social-şoviniştii francezi, cei mai dibaci, cei mai iscusiţi în metodele şarlatanismului parlamentar, au şi bătut de mult recordul în ceea ce priveşte frazele pacifiste şi internaţionaliste exagerat de zgomotoase şi de răsunătoare, combinate cu excepţional de neruşinata trădare faţă de socialism şi de Internaţională, cu intrarea în ministerele care duc războiul imperialist, cu votarea creditelor sau a împrumuturilor (cum au făcut în ultimele zile în Rusia Ciheidze, Skobelev, Ţereteli, Steklov), cu împiedicarea luptei revoluţionare în propria lor ţară etc. etc.
Oamenii cumsecade uită adeseori crudele, cumplitele stări de lucruri ale războiului imperialist mondial. Aceste stări de lucruri nu rabdă fraze, ele îşi bat joc de dorinţe dulcege, nevinovate.
Internaţionalismul în fapt este unul şi numai unul: munca plină de abnegaţie pentru dezvoltarea mişcării revoluţionare şi a luptei revoluţionare în propria ţară, sprijinirea (prin propagandă, simpatie, ajutor material) a aceleiaşi lupte, a aceleiaşi linii, şi numai a acesteia, în toate ţările, fără excepţie.
Tot restul este înşelăciune şi manilovism[10].
Trei curente s-au desemnat în toate ţările în mişcarea socialistă şi muncitorească internaţională, în cei peste doi ani de război, şi cine părăseşte terenul real al recunoaşterii acestor trei curente, al analizei lor, al luptei consecvente pentru un curent internaţionalist în fapte, aceia se condamnă la slăbiciune, la neputinţă şi la greşeli.
Cele trei curente sînt următoarele:
1. Social-şoviniştii, adică socialiştii în vorbe, şovinişti în fapte, sînt oameni care recunosc principiul „apărării patriei“ în războiul imperialist (şi înainte de toate în acest război imperialist).
Aceşti oameni sînt adversarii noştri de clasă. Ei au trecut de partea burgheziei.
Aşa sînt cei mai mulţi dintre conducătorii oficiali ai social-democraţiei oficiale din toate ţările. D-nii Plehanov şi Comp. în Rusia, Scheidemann în Germania, Renaudel, Guesde, Sembat în Franţa, Bissolati şi Comp. în Italia, Hyndman, fabienii[11] şi „laburiştii“ (conducătorii „partidului muncitoresc“) în Anglia, Branting şi Comp. în Suedia, Troelstra şi partidul lui în Olanda, Stauning şi partidul lui în Danemarca, Victor Berger şi alţi „Apărători ai Patriei“ în America etc.
2. Al doilea curent — aşa numitul „centru“ — îl formează oamenii care oscilează între social-şovinişti şi internaţionaliştii în fapte.
Întreg „centrul“ jură şi îşi face cruce că e marxist, internaţionalist, că e pentru pace, pentru tot felul de „presiuni“ asupra guvernelor, pentru tot felul de „revendicări“ raţă de guvernul lui, ca „acesta să dea expresie voinţei de pace a poporului“, pentru tot felul de campanii în folosul păcii, pentru o pace fără anexiuni etc. etc. şi pentru o pace cu social-şoviniştii. „Centrul este pentru «unitate»“, centrul este adversarul sciziunii.
„Centrul“ este domnia frazei mic-burgheze blajine, a internaţionalismului în vorbe, a oportunismului laş şi a slugărniciei în faţa social-şoviniştilor în fapte.
Fondul problemei constă în faptul că „centrul“ nu este convins de necesitatea revoluţiei împotriva propriilor guverne, n-o propovăduieşte, nu duce o luptă revoluţionară plină de abnegaţie şi născoceşte pretexte din cele mai de rînd — dar care sună arhi-„marxist“ — pentru a o evita.
Social-şoviniştii sînt adversarii noştri de clasă, burghezi în sînul mişcării muncitoreşti. Ei reprezintă o pătură, grupuri, straturi de muncitori obiectiv cumpăraţi de burghezie (salariu mai bun, locuri de cinste etc.) şi care ajută propriei burghezii să jefuiască şi să sugrume popoarele mici şi slabe, să lupte pentru împărţirea prăzii capitaliste.
„Centrul“ îl formează oamenii rutinaţi, roşi de legalismul putred, stricaţi de ambianţa parlamentarismului etc., birocraţi, obişnuiţi cu sinecure calde şi o muncă „tihnită“. Din punct de vedere istoric şi economic ei nu reprezintă o pătură deosebită; ei reprezintă numai trecerea de la o perioadă încheiată a mişcării muncitoreşti, de la perioada anilor 1871—1914, care a dat multe lucruri de preţ, mai ales în arta atît de necesară proletariatului, în arta muncii organizatorice lente, susţinute, sistematice, pe scara cea mai largă, la o perioadă nouă, care a devenit necesară, din punct de vedere obiectiv, odată cu începutul primului război imperialist mondial, care a deschis era revoluţiei socialiste.
Principalul conducător şi reprezentant al „centrului“ este Karl Kautsky, cea mai mare autoritate a Internaţionalei a II-a (1889—1914), o mostră a falimentului total al marxismului, a lipsei extraordinare de caracter, a celor mai jalnice şovăieli şi trădări din August 1914 încoace. Curentul „centrului“ este reprezentat de Kautsky, Haase, Ledebour, aşa numita „Ligă a muncitorilor“ sau „a muncii“ în Reichstag; în Franţa, de Longuet, Pressmane şi în general de aşa-zişii „minoritari“ (menşevici); în Anglia, de Philip Snowden, Ramsay MacDonald şi mulţi alţi conducători ai „Partidului Muncitoresc Independent“ şi în parte ai Partidului Socialist Britanic; de Moris Hillquit şi mulţi alţii, în America; de Turati, Tréves, Modigliani, etc., în Italia; de Robert Grimm etc., în Elveţia; de Victor Adler şi Comp., în Austria; de Partidul Comitetului de organizare, Axelrod, Marotv, Ciheidze, Ţereteli şi alţii, în Rusia etc.
Bineînţeles, unele persoane trec cîteodată fără să-şi dea seama de pe poziţiile social-şovinismului pe poziţiile „centrului“, şi invers. Orice marxist ştie că clasele se deosebesc între ele, cu toată trecerea liberă a persoanelor dintr-o clasă în alta; tot aşa şi curentele vieţii politice se deosebesc între ele, cu toată trecerea liberă a persoanelor dintr-un curent în altul, cu toate încercările şi sforţările de a contopi curentele.
3. Al treilea curent îl formează internaţionaliştii în fapte, pe care-l reprezintă cel mai bine „stînga zimmerwaldiană“[12] (reproducem în anexă manifestul ei din Septembrie 1915, pentru ca cititorii să poată cunoaşte din original cum a luat naştere acest curent)[13].
Principalul semn distinctiv: ruptura totală şi cu social-şovinismul şi cu „centrul“. Lupta revoluţionară plină de abnegaţie împotriva propriului guvern imperialist şi propriei burghezii imperialiste. Principiul: „duşmanul principal este în propria ta ţară“. Lupta necruţătoare împotriva frazei dulcege social-pacifiste (social-pacifistul este socialist în vorbe, pacifist burghez în fapte; pacifiştii burghezi visează pacea veşnică fără doborîrea jugului şi domniei capitalului) şi împotriva pretextelor de tot felul care tind la negarea posibilităţii, necesităţii sau oportunităţii luptei revoluţionare a proletariatului şi a revoluţiei proletare socialiste în legătură cu acest război.
Reprezentanţii cei mai de seamă ai acestui curent sînt: în Germania — „grupul Spartakus“, sau „grupul Internaţionalei“, din care face parte Karl Liebknecht. Karl Liebknecht este cel mai celebru reprezentant al acestui curent şi al Internaţionalei noi, adevărate, proletare.
Karl Liebknecht a chemat pe muncitorii şi soldaţii din Germania să întoarcă armele împotriva propriului lor guvern. Karl Liebknecnt a făcut aceasta pe faţă, de la tribuna parlamentului (Reichstagului). Apoi s-a dus cu manifeste tipărite clandestin in Piaţa Potsdam — una din cele mai mari ale Berlinului — la demonstraţie cu lozinca „Jos Guvernul“. A fost arestat şi condamnat la muncă silnică. Acum el este în închisoare în Germania, aşa cum în general sute, daca nu mii, de adevăraţi socialişti ai Germaniei sînt în închisoare pentru că au luptat împotriva războiului.
Karl Liebknecht a dus o luptă necruţătoare prin discursuri şi scrisori, nu numai împotriva propriilor Plehanovi, Potresovi (alde Scheidemann, Legien, David şi Comp.), ci şi împotriva propriilor oameni ai centrului, împotriva propriilor lor Ciheidze, Ţereteli (Kautsky, Haase, Ledebour şi Comp.).
Karl Liebknecht cu prietenul său Otto Rühle, ei doi între cei o sută zece deputaţi, au călcat disciplina, au distrus „unitatea“ cu „centrul“ şi cu şoviniştii, au pornit împotriva tuturor. Singur Liebknecht reprezintă socialismul, cauza proletară, revoluţia proletară. Tot restul social-democraţiei germane este, după expresia justă a Rosei Luxemburg (şi ea membru şi unul dintre conducătorii „grupului Spartakus“), un hoit împuţit.
Alt grup de internaţionalişti în fapte este, în Germania, ziarul „Arbeiterpolitik“ („Politica Muncitorească“) din Bremen.
În Franţa, cei mai apropiaţi de internaţionaliştii în fapte sînt Loriot şi prietenii săi (Bourderon şi Merrheim), care au alunecat spre social-pacifism, precum şi francezul Gullbeaux Henri, care scoate la Geneva revista „Demain“ („Mîine“); în Anglia — ziarul „The Trade-Unionist“ şi o parte din membrii Partidului Socialist Britanic şi ai Partidului Muncitoresc Independent (de pildă, William Russel, care a proclamat pe faţă ruptura cu conducătorii ce au trădat socialismul), învăţătorul scoţian, socialistul Mac Lean, condamnat de guvernul burghez al Angliei la muncă silnică pentru lupta lui revoluţionară împotriva războiului; sute de socialişti din Anglia se află în închisori pentru aceleaşi crime. Ei şi numai ei sînt internaţionalişti în fapte; în America — „Partidul Muncitoresc Socialist“ şi acele elemente din interiorul „Partidului Socialist“ oportunist care din Ianuarie 1917 au început să scoată ziarul „Internaţionalist“; în Olanda — partidul „tribuniştilor“, care scot ziarul „De Tribune“ [Tribuna] (Pennekoek, Herman Gorter, Wijnkoop, Henriette Roland-Holst), care au reprezentat centrul la Zimmerwald şi au trecut acum la noi; în Suedia — partidul tinerilor sau al stîngii, cu conducători ca Lindhagen, Ture Nerman, Carleson, Ström, ca Z. Höglund, care la Zimmerwald a luat parte personal la întemeierea „Stîngii zimmerwaldiene“, iar astăzi este condamnat la închisoare pentru lupta lui revoluţionară împotriva războiului; în Danemarca — Trier şi prietenii săi, care au plecat din partidul „social-democrat“ al Danemarcei, devenit cu totul burghez şi avînd în frunte pe ministrul Stauning; în Bulgaria — „tesmaki“; în Italia — cei mai apropiaţi sînt Constantin Lazzari, secretarul partidului, şi Serrati, redactorul organului central „Avanti“ [„Înainte“]; în Polonia — Radek, Ganeţki etc., conducători ai social-democraţiei, grupaţi în „Conducerea Regională“; Rosa Luxemburg, Tiszko etc., conducători ai social-democraţiei, grupaţi în „Conducerea Principală“; în Elveţia — acea stîngă care a întocmit expunerea de motive a „referendum-ului“ (Ianuarie 1917) în favoarea luptei împotriva social-şoviniştilor şi „centrului“ din propria ţară şi care la congresul socialist al cantonului Zürich, ţinut la Tess, în ziua de 11 Februarie 1917, a prezentat o rezoluţie inspirată de principii revoluţionare împotriva războiului; în Austria — tinerii prieteni mai de stînga ai lui Friedrich Adler, care au activat, în parte, în clubul „Karl Marx“ din Viena, club astăzi închis de către extrem de reacţionarul guvern austriac, care l-a suprimat pe F. Adler pentru fapta eroică, deşi puţin chibzuită, de a fi tras într-un ministru etc. etc.
Importante nu sînt nuanţele; acestea există şi între cei de stînga. Important este curentul. Esenţialul este că nu-i lucru uşor să fii internaţionalist în fapte, în epoca groaznicului război imperialist. Asemenea oameni sînt puţini, dar numai ei întruchipează viitorul socialismului, numai ei sînt conducători şi nu corupători ai maselor.
Din punct de vedere obiectiv, era inevitabil ca în condiţiile războiului imperialist, deosebirea dintre reformiştii şi revoluţionarii din mijlocul social-democraţilor, din mijlocul socialiştilor în general, să sufere schimbări. Cine se mărgineşte „să revendice“ de la guvernele burgheze ca acestea să încheie pacea, sau „să dea expresie voinţei de pace a popoarelor“ etc., acela alunecă de fapt spre reforme. Căci din punct de vedere obiectiv, problema războiului se pune numai în mod revoluţionar.
Pentru o pace democratică şi nu pentru una impusă cu forţa, pentru eliberarea popoarelor de robia procentelor de miliarde ale domnilor capitalişti, îmbogăţiţi de pe urma „războiului“, nu există altă ieşire din război decît revoluţia proletariatului.
Se poate şi trebuie să se ceară guvernelor burgheze cele mai diferite reforme, dar nu se poate, fără a nu cădea în manilovism, în reformism, să se ceară acestor oameni şi acestor clase, prinşi în miile de fire ale capitalului imperialist, ruperea acestor fire, iar fără această rupere, toate discuţiile cu privire la războiul contra războiului nu sînt decît fraze goale, amăgitoare.
„Kautskiştii“, „centrul“, sînt revoluţionari în vorbe, reformişti în fapte, internaţionalişti în vorbe, complici ai social-şovinismului în fapte.
17. Încă de la început Internaţionala de la Zimmerwald a luat o poziţie şovăitoare, „kautskistă“, de „centru“, fapt care a şi silit stînga zimmerwaldiană să se desolidarizeze imediat, să se izoleze, să vie cu un manifest propriu (tipărit in Elveţia, în limbile rusă, germană şi franceză).
Principala lipsă a Internaţionalei de la Zimmerwald — cauza falimentului ei (căci ea a dat faliment ideologic şi politic) — sînt şovăielile, nehotărîrea în chestiunea cea mai importantă, atothotărîtoare din punct de vedere practic, a rupturii totale cu social-şovinismul şi cu vechea internaţională social-şovinistă, condusă de Vandervelde, de Huysmans la Haga (Olanda) ş.a.
La noi încă nu se ştie că tocmai Kautskiştii formează majoritatea zimmerwaldiană. Şi tocmai acesta este un fapt esenţial şi bine cunoscut azi în Europa Apuseană, fapt de care trebuie să se ţină seamă. Chiar şovinistul, şovinistul extremist german Heilmann, redactorul arhişovinistului „Chemnitzer Zeitung“ [„Ziarul din Chemnitz“] şi colaborator la publicaţia arhişovinistă a lui Parvus „Die Glocke“ [„Clopotul“] — (bineînţeles „social-democrat“ şi partizan aprig al „unităţii“ social-democraţiei) — a trebuit să recunoască în presă că centrul sau „kautskismul“ şi majoritatea zimmerwalidană sînt unul şi acelaşi lucru.
Iar la sfîrşitul anului 1916 şi începutul anului 1917 au stabilit definitiv acest fapt. Cu toate că manifestul din Kienthal[14] a condamnat social-pacifismul, toată dreapta zimmerwaldiană, toată majoritatea zimmerwaldiană a alunecat spre social-pacifism: Kautsky şi Comp. printr-o serie de manifestări, în Ianuarie şi Februarie 1917; Bourderon şi Merrheim, în Franţa, votînd în unanimitate, alături de social-şovinişti, pentru rezoluţiile pacifiste ale partidului socialist (Decembrie 1916) şi ale „Confederaţiei Generale a Muncii“ (adică a organizaţiei naţionale a sindicatelor profesionale franceze, tot în Decembrie 1916); Turati şi Comp., în Italia, unde întregul partid a luat o poziţie social-pacifistă, iar Turati personal, în discursul său din 17 Decembrie 1916, a „alunecat“ (şi, desigur, nu întîmplător) pînă la fraze naţionaliste, care înfrumuseţau războiul imperialist.
Preşedintele Zimmerwaldului şi Kienthalului, Robert Grimm, a încheiat în Ianuarie 1917 o alianţă cu social-şoviniştii din propriul său partid (Greulich, Pflüger, Gustav Müller etc), împotriva internaţionaliştilor în fapte.
La două consfătuiri ale zimmerwaldienilor din diferite ţări, în Ianuarie şi Februarie 1917, această atitudine în doi peri, de duplicitate, a majorităţii zimmerwaldiene, a fost înfierată formal de către internaţionaliştii de stînga din cîteva ţări: Münzenberg, secretar al Organizaţiei internaţionale a tinerilor şi redactor al admirabilului ziar internaţionalist „Internaţionala Tineretului“; Zinoviev, reprezentantul C.C. al partidului nostru; K. Radek, reprezentantul Partidului Social-Democrat Polonez („conducerea regională“); Harstein, social-democrat german, membru al „grupului Spartakus“.
Proletariatului rus i-a fost dat mult, nicăieri în lume nu a reuşit clasa muncitoare să desfăşoare o energie revoluţionară ca cea din Rusia. Dar cui i-a fost dat mult, aceluia i se cere mult.
Mlaştina zimmerwaldiană nu poate fi tolerată mai departe. Nu se poate ca din pricina „kautskiştilor“ de la Zimmerwald să rămînem mai departe în semi-legătură cu Internaţionala şovinistă a lui Plehanov şi Scheidemann. Trebuie să rupem numaidecît cu această Internaţională. Trebuie să rămînem la Zimmerwald numai în scop de informaţie.
Tocmai noi şi tocmai acum, trebuie să întemeiem fără zăbavă o nouă Internaţională proletară revoluţionară, sau mai exact, să nu ne temem de a recunoaşte în auzul tuturor că ea a şi fost întemeiată şi lucrează.
Ea este Internaţionala acelor „internaţionalişti în fapte“ pe care i-am citat mai sus cu precizie. Ei şi numai ei sînt reprezentanţii maselor revoluţionar-internaţionaliste, şi nu corupători ai maselor.
Dacă astfel de socialişti sînt puţini la număr, să-şi pună fiecare muncitor rus întrebarea: oare au fost mulţi revoluţionari conştienţi în Rusia în ajunul revoluţiei din Februarie şi Martie 1917?
Nu numărul are importanţă, ci exprimarea justă a ideilor şi a politicii proletariatului cu adevărat revoluţionar. Esenţialul nu este „a proclama“ internaţionalismul, ci a şti chiar în vremurile cele mai grele să fii internaţionalist în fapte.
Să nu ne amăgim cu speranţa în acorduri şi congrese internaţionale. Cîtă vreme durează războiul imperialist, raporturile internaţionale sînt prinse în cleştele de fier al dictaturii militare burghezo-imperialiste. Dacă nici „republicanul“ Miliukov[15], nevoit să tolereze guvernul accesoriu al Sovietului de Deputaţi ai Muncitorilor, nu l-a lăsat să intre în Rusia, în Aprilie 1917, pe socialistul elveţian Fritz Platten, secretar al partidului, internaţionalist, participant la Zimmerwald şi Kienthal, cu toate că acesta era căsătorit cu o rusoaică şi se ducea la rudele soţiei sale, cu toate că luase parte la revoluţia din 1905 din oraşul Riga, că stătuse pentru asta la închisoare în Rusia, cu toate că depusese pentru eliberarea sa o cauţiune guvernului ţarist şi cu toate că voia acum să scoată această cauţiune; dacă „republicanul“ Miliukov a putut să facă acest lucru în Rusia în Aprilie 1917, ne putem da seama cîte parale fac promisiunile şi făgăduielile, frazele şi declaraţiile burgheziei privitoare la pacea fără anexiuni etc.
Dar arestarea lui Troţki de către guvernul englez? Dar interzicerea plecării lui Martov din Elveţia, dar speranţele de a momi pe Martov în Anglia, unde îl aştepta soarta lui Troţki?
Să nu ne facem iluzii. Nu trebuie să ne amăgim singuri.
„A aştepta“ congrese sau consfătuiri internaţionale, înseamnă a fi un trădător al internaţionalismului, de vreme ce s-a dovedit că pînă şi din Stockholm nu se îngăduie să vină la noi nici socialiştii credincioşi internaţionalismului şi nici măcar scrisori de la ei, deşi cenzura militară dispune de toate posibilităţile şi acţionează cu mai mare ferocitate.
Să nu „aştepte“, ci să întemeieze Internaţionala a III-a, iată ce trebuie să facă imediat partidul nostru — şi sutele de socialişti din închisorile Germaniei şi Angliei vor răsufla uşuraţi — mii şi mii de muncitori germani care fac astăzi greve şi demonstraţii care-l înspăimîntă pe ticălosul şi tîlharul de Wilhelm[16], vor citi în manifestele ilegale hotărîrea noastră, încrederea noastră frăţească în Karl Liebknecht şi numai în el, hotărîrea noastră de a lupta şi acum împotriva „defensismului revoluţionar“, vor citi toate acestea şi se vor întări în internaţionalismul lor revoluţionar.
Cui i-a fost dat mult, aceluia i se şi cere mult. Nu este ţară pe lume unde să existe acum atîta libertate ca în Rusia. Să ne folosim de această libertate nu pentru propovăduirea sprijinirii burgheziei sau a „defensismului revoluţionar“ burghez, ci pentru întemeierea curajoasă, cinstită, proletară, şi à la Liebknecht a Internaţionalei a III-a, a unei Internaţionale irevocabil vrăjmaşe atît trădătorilor social-şovinişti, cît şi oamenilor şovăitori ai „centrului“.
18. Că unificarea social-democraţilor din Rusia nu poate fi deloc pusă în discuţie, se înţelege fără multă vorbă după cele spuse mai sus.
Este mai bine să rămîi în doi, ca Liebknecht — şi asta înseamnă să rămîi cu proletariatul revoluţionar — decît să admiţi, măcar pentru o clipă, ideea unificării cu partidul Comitetului de organizare, Ciheidze şi Ţereteli, care tolerează blocul cu Potresov la „Raboceaia Gazeta“, care votează pentru împrumut[17] în Comitetul executiv al Sovietului de Deputaţi ai Muncitorilor şi care au alunecat spre poziţia defensismului.
Morţii să-şi îngroape morţii lor.
Cine vrea să-i ajute pe şovăielnici, trebuie mai întîi să înceteze el însuşi de a şovăi.
19. Trec la ultimul punct, la denumirea partidului nostru. Noi trebuie să ne numim Partid Comunist, aşa cum îşi ziceau Marx şi Engels.
Trebuie să repetăm că sîntem marxişti şi că luăm ca bază de plecare „Manifestul Comunist“, denaturat şi trădat de social-democraţie în două puncte principale: 1) muncitorii n-au patrie: „apărarea patriei“ în războiul imperialist este trădare faţă de socialism; 2) doctrina marxismului asupra statului a fost denaturată de Internaţionala a II-a.
Denumirea de „social-democraţie“ este greşită din punct de vedere ştiinţific, după cum a arătat Marx în repetate rînduri, între altele şi în „Critica programului de la Gotha“ din 1875, şi cum mai popular a repetat Engels în 1894. De la capitalism, omenirea poate trece direct numai la socialism, adică la stăpînirea în comun a mijloacelor de producţie şi la repartiţia produselor după măsura muncii fiecăruia. Partidul nostru priveşte mai departe: inevitabil, socialismul trebuie să evolueze treptat spre comunism, pe al cărui steag stă scris: „de la fiecare după capacităţile sale, fiecăruia după trebuinţele sale“.
Acesta este primul meu argument.
Al doilea: este greşită din punct de vedere ştiinţific şi a doua parte a denumirii partidului nostru (social-democraţi). Democraţia este una din formele statului. Pe cînd noi, marxiştii, sîntem adversarii oricărui stat.
Conducătorii Internaţionalei a II-a (1889—1914), d-nii Plehanov, Kautsky şi alţii de teapa lor, au degradat şi au denaturat marxismul.
Marxismul se deosebeşte de anarhism prin faptul că recunoaşte necesitatea statului pentru trecerea la socialism, dar (şi aici este deosebirea faţă de Kautsky şi Comp.) nu a unui stat ca obişnuita republică democratică burgheză parlamentară, ci a unui stat asemănător Comunei din Paris din 1871, a unui stat ca Sovietele de Deputaţi ai Muncitorilor din 1905 şi 1917.
Al treilea argument al meu: viaţa a creat, revoluţia a creat la noi deja în fapt, deşi sub o formă slabă, embrionară, tocmai acest „stat“ nou, care nu este un stat în înţelesul propriu al cuvîntului.
Aceasta este deja o chestiune de practică a maselor şi nu numai o teorie a conducătorilor.
Statul în înţelesul propriu al cuvîntului este comanda asupra maselor, exercitată de detaşamente de oameni înarmaţi, despărţite de popor.
Noul nostru stat care se naşte este şi el un stat, căci avem nevoie de detaşamente de oameni înarmaţi, avem nevoie de ordinea cea mai severă, avem nevoie de reprimarea necruţătoare prin violenţă a tot felul de încercări de contrarevoluţie, atît ţaristă cît gucikovo-burgheză.
Dar noul nostru stat care se naşte nu mai este stat în sensul propriu al cuvîntului, căci în multe părţi din Rusia aceste detaşamente de oameni înarmaţi le formează însăşi masa, întreg poporul, şi nu cineva pus deasupra lui, despărţit de el, privilegiat, inamovibil de fapt.
Nu înapoi trebuie să privim, ci înainte, nu spre acea democraţie de tip burghez obişnuit, care întărea dominaţia burgheziei cu ajutorul vechilor organe monarhice de guvernare, cu ajutorul politiei, armatei şi al aparatului funcţionăresc.
Să privim înainte, spre noua democraţie care ia naştere, care încetează deja de a mai fi democraţie, căci democraţia este domnia poporului, iar poporul înarmat nu poate domni asupra lui însuşi.
Cuvîntul democraţie, aplicat la partidul comunist, este greşit nu numai din punct de vedere ştiinţific. Acum, după Martie 1917, acest cuvînt joacă rolul unor ochelari-de-cal puşi pe ochii poporului revoluţionar şi care-l împiedică să clădească liber, curajos, cu de la sine putere, ceea ce este nou: Sovietele de Deputaţi ai Muncitorilor, Ţăranilor şi a tot felul de alţi deputaţi, ca putere unică în „stat“, ca prevestitor al „morţii treptate“ a oricărui stat.
Al patrulea argument al meu: trebuie să se ţină seama de situaţia mondială obiectivă a socialismului.
Această situaţie nu este aceeaşi ca situaţia din 1871—1914, cînd Marx şi Engels acceptau în mod conştient termenul greşit, oportunist de „social-democraţie“. Căci atunci, după înfrîngerea Comunei din Paris, istoria punea la ordinea zilei munca lentă de organizare şi luminare. Alta nu exista. Anarhiştii au fost (şi rămîn) fundamental greşiţi nu numai din punct de vedere teoretic, atît economic cît şi politic. Anarhiştii au apreciat greşit momentul, fără să înţeleagă situaţia mondială: muncitorul englez, corupt de profiturile imperialiste, Comuna din Paris zdrobită, mişcarea burghezo-naţională din Germania abia de curînd biruitoare (1871), Rusia semi-iobagă cufundată într-un somn secular.
Marx şi Engels au apreciat bine momentul, au înţeles situaţia internaţională, au înţeles sarcinile apropierii lente de faza de început a evoluţiei sociale.
Să înţelegem dar şi noi aceste sarcini şi particularităţi ale epocii noi. Să nu-i imităm pe acei marxişti jalnici, despre care Marx spunea: „am semănat zmei, dar am recoltat doar gîngănii“.
Necesitatea obiectivă a capitalismului, care s-a transformat în imperialism, a dat naştere războiului imperialist. Războiul a adus omenirea la marginea prăpastiei, la marginea distrugerii întregii culturi, a sălbăticirii şi nimicirii noi milioane, a nenumărate milioane de oameni.
Altă ieşire în afară de revoluţia proletariatului nu există.
Şi în momentul cînd această revoluţie începe, cînd ea face primii paşi sfioşi, nesiguri, inconştienţi, prea încrezătoare în burghezie, într-un asemenea moment, majoritatea (acesta este adevărul, acesta este un fapt) conducătorilor ,,social-democraţi“, a parlamentarilor „social-democraţi“, a ziarelor „social-democrate“ — şi doar tocmai acestea sînt organele de influenţare a maselor — majoritatea lor au părăsit socialismul, au trădat socialismul, au trecut de partea „propriei lor“ burghezii naţionale.
Masele sînt dezorientate, zăpăcite, înşelate de aceşti conducători.
Şi noi să încurajăm această înşelătorie, s-o înlesnim, rămînînd la vechea şi învechita denumire, care a putrezit aşa cum a putrezit şi Internaţionala a II-a!
Or fi înţelegînd „mulţi“ muncitori social-democraţia în mod cinstit. E însă timpul să pricepem diferenţa dintre subiectiv şi obiectiv.
Din punct de vedere subiectiv, aceşti muncitori social-democraţi sînt cei mai credincioşi conducători ai maselor proletare.
Dar situaţia obiectivă mondială este de aşa natură, că denumirea veche a partidului nostru înlesneşte înşelarea maselor, frînează progresul, căci la fiecare pas, în fiecare ziar, în fiecare fracţiune parlamentară, masa vede pe conducători, adică pe oamenii ale căror cuvinte răsună mai tare, ale căror fapte sînt văzute mai departe şi toţi aceştia sînt „şi ei social-democraţi“, toţi sînt „pentru unitate“ cu trădătorii socialismului, “ cu social-şoviniştii, toţi prezintă la încasare poliţe vechi, emise de „social-democraţie“.
Dar contra-argumentele?... „Vom fi confundaţi cu anarhiştii comunişti“...
De ce nu ne temem noi să nu fim confundaţi cu social-naţionaliştii şi social-liberalii, cu radical-socialiştii, partidul burghez cel mai înaintat şi cel mai dibaci în înşelarea burgheză a maselor, din cîte există în republica franceză?... „Masele s-au obişnuit, muncitorii «au prins dragoste» de partidul lor social-democrat“...
Iată singurul argument, dat un argument, care aruncă în lături şi ştiinţa marxismului, şi sarcinile de mîine ale revoluţiei, şi situaţia obiectivă a socialismului mondial, şi falimentul ruşinos al Internaţionalei a II-a, şi pagubele aduse activităţii practice de către roiurile de „social-democraţi-şi-ei“ care înconjoară pe proletari.
Este un argument al rutinei, al somnolenţei, al învechirii în rele.
Dar noi vrem să reconstruim lumea. Noi vrem să punem capăt războiului imperialist mondial, în care sînt atraşi sute de milioane de oameni, în care sînt împletite interesele unor capitaluri de sute şi sute de miliarde şi care nu poate fi terminat printr-o pace cu adevărat democratică, decît pe calea unei revoluţii proletare, una din cele mai mari revoluţii din istoria omenirii.
Iar noi ne temem de noi înşine. Ne ţinem de „vechea noastră“, „scumpa noastră“ cămaşă murdară...
Este timpul să lepădăm cămaşa murdară, este timpul să îmbrăcăm rufe curate.
Petrograd, 10 Aprilie 1917.
Broşura mea s-a învechit în urma ruinării economice şi a incapacităţii de lucru a tipografiilor din Petersburg. Broşura a fost scrisă la 10 Aprilie 1917; astăzi sîntem în 28 Mai, şi ea n-a apărut încă!
Broşura a fost scrisă ca un proiect de platformă pentru propagarea concepţiilor mele în ajunul conferinţei din Rusia a partidului nostru, Partidul Muncitoresc Social-Democrat din Rusia al bolşevicilor. Multiplicată la maşina de scris şi împărţită în cîteva exemplare membrilor partidului, înaintea şi în timpul conferinţei, broşura şi-a făcut, într-o măsură oarecare, efectul. Acum însă, conferinţa din 24—29 Aprilie 1917 a şi avut loc, rezoluţiile au şi apărut de mult (vezi anexele la Nr. 13 al ziarului. „Adevărul soldăţesc“), şi cititorul atent îşi va da lesne seama că unele părţi ale broşurii mele constituie proiectul iniţial al acestor rezoluţii.
Nu-mi rămîne decît să-mi exprim speranţa că în ce priveşte lămurirea acestor rezoluţii, broşura mea va aduce totuşi un oarecare folos. Şi apoi să mă opresc asupra a două puncte.
La pagina 27, „propun să rămînem la Zimmerwald numai pentru informaţii“. Asupra acestui punct conferinţa n-a căzut de acord cu mine şi am fost nevoit să votez contra rezoluţiei asupra Internaţionalei. Acum e clar că conferinţa a comis o greşeală şi că mersul evenimentelor o va corecta curînd. Rămînînd la Zimmerwald, noi (chiar şi împotriva voinţei noastre) participăm la tărăgănarea întemeierii Internaţionalei a III-a; fiind legaţi de balastul mort al Zimmerwaldului, care este de pe acum mort din punct de vedete ideologic şi politic, noi împiedicăm indirect întemeierea Internaţionalei a III-a.
Situaţia partidului nostru fată de partidele muncitoreşti din lumea întreagă este acum de aşa natură, încît sîntem obligaţi să întemeiem imediat Internaţionala a III-a. Afară de noi nu are acum cine s-o facă, iar tărăgănelile sînt dăunătoare. Rămînînd la Zimmerwald numai pentru informaţii, ne-am fi dezlegat deodată mîinile pentru a face posibilă crearea aceasta (fiind în acelaşi timp în stare să utilizam Zimmerwaldul, în cazul cînd împrejurările ar fi făcut posibilă o astfel de utilizare).
Acum, însă, mulţumită greşelii comise de conferinţă, sîntem nevoiţi să aşteptăm în pasivitate cel puţin pînă în ziua de 5 Iulie 1917 (data convocării conferinţei de la Zimmerwald, ar fi bine, dacă ea nu sa-r fi amînat din nou! a mai fost odată amînată...)
Dar hotărîrea, luată în unanimitate la 12 Mai de Comitetul Central al Partidului nostru după conferinţă şi tipărită în Nr. 55 al „Pravdei“, a îndreptat pe jumătate greşeala: s-a hotărît să ne retragem din Zimmerwald, în cazul cînd el se va hotărî să se consfătuiască cu miniştrii. Îmi permit să-mi exprim speranţa că cealaltă jumătate a greşelii va fi şi ea în curînd îndreptată, imediat ce vom convoca prima consfătuire internaţională „a celor de stînga“ („curentul al treilea“, „internaţionaliştii în fapte“).
Al doilea punct asupra căruia trebuie să mă opresc, este constituirea „cabinetului de coaliţie“ în ziua de 6 Mai 1917. Schimbarea în ce priveşte punctul acesta pare deosebit de învechită.
De fapt, în ce priveşte tocmai acest punct, ea nu este deloc învechită. Ea întemeiază totul pe analiza de clasă, de care se tem, ca de foc, menşevicii şi narodnicii, care au dat 6 miniştri ca ostateci celor zece miniştri capitalişti. Şi tocmai pentru că broşura întemeiază totul pe analiza de clasă, ea nu s-a învechit, deoarece intrarea lui Ţereteli, Cernov et Co. în cabinet a schimbat într-o măsură infimă numai forma acordului dintre Sovietul din Petrograd şi guvernul capitaliştilor, iar eu am subliniat dinadins în broşură, pe pag. 8, că „am în vedere nu atît acordul formal, cît sprijinul de fapt.“
Pe zi ce trece devine tot mai clar că Ţereteli, Cernov et Co. nu sînt decît nişte ostateci ai capitaliştilor, că nici în ce priveşte politica externă, nici în ce priveşte cea internă, guvernul „remaniat“ nu vrea şi nici nu poate să realizeze absolut nimic din făgăduielile pompoase. Cernov, Ţereteli et Co. s-au sinucis din punct de vedere politic, au devenit auxiliare ale capitaliştilor, care înăbuşe de fapt revoluţia, iar Kerenski a decăzut pînă într-atît, încît întrebuinţează violenţa împotriva maselor (compară cu pag. 9 din broşură: „Gucikov ameninţă numai că va întrebuinţa violenţa împotriva maselor“ —, iar lui Kerenski i-a fost dat să înfăptuiască aceste ameninţări...). Cernov, Ţereteli et Co. s-au sinucis ei înşişi şi au ucis politiceşte şi partidele lor — al menşevicilor şi al socialiştilor-revoluţionari. Pe zi ce trece, poporul va vedea acest lucru tot mai limpede.
Cabinetul de coaliţie nu e decît un moment de tranziţie în dezvoltarea contrazicerilor principale de clasă în revoluţia noastră, analizate pe scurt în broşura mea. Aşa nu poate să mai dureze mult timp. Ori înapoi — la contrarevoluţie pe toată linia, ori înainte — la trecerea puterii în mîinile altor clase. Nu este permis să stai pe loc într-o perioadă de revoluţie, în condiţiile războiului mondial imperialist.
Petersburg, 10 Iunie (28 Mai) 1917.
Publicat pentru prima dată în broşură separată în 1917, în Editura „Priboi“.
Lenin, Opere din 1917, în trei volume, vol. I, 1918, pag. 118-140.
Traducere întocmită în colectivul de redacţie a Editurii P.C.R. după originalul apărut în Editura de stat pentru literatură politică, Moscova, 1947
Nota red.
[1]. Nicolae cel Sîngeros (1868—1918) — Nicolae Romanov, ultimul ţar rus, detronat de revoluţia din Februarie—Martie 1917. — N. E. M.
[2]. Stolîpin P. A. (1862—1911) — Ministru de Interne şi preşedinte al Consiliului de Miniştri din 1906 pînă în 1911. Pentru represiunile sălbatice împotriva muncitorilor şi ţăranilor el a fost denumit „spînzurătorul“. A fost omorît în oraşul Kiev. — N. E. M.
[3]. Cadeţii — „democraţii constituţionali“ — principalul partid al burgheziei liberalo-monarhiste ruse. Ei s-au mai numit şi „partidul libertăţii poporului“. A fost înfiinţat în 1905. — N. E. M.
[4]. Trudovicii — grupa trudovicilor — în Duma de Stal fracţiunea democraţilor mic-burghezi, compusă mai ales din deputaţi ai ţăranilor — N. E. M.
[5]. Socialiştii-revoluţionari — partid mic-burghez format în 1902. După revoluţia din Februarie 1917 ei au intrat în Guvernul Provizoriu burghez şi au susţinut politica lui contrarevoluţionară. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie ei au trecut la luptă armată împotriva Puterii Sovietice. — N. E. M.
[6]. Comitetul de organizare este Comitetul de organizare al menşevicilor. Partidul Comitetului de organizare este partidul menşevicilor — N. E. M.
[7]. Nicolae Romanov I-ul — poreclit Nicolae Ciomag — împărat rus (1796—1855). — N. E. M.
[8]. Motanul Vaska — În cunoscuta fabulă a lui Krîlov „Motanul şi bucătarul“, bucătarul face o lungă morală motanului care devorează un pui, asupra purtării lui necuviincioase. Motanul Vaska ascultă morala fără să se întrerupă din mîncat. — N. E. M.
[9]. De la numele socialistului francez mic-burghez Louis Blanc (1811— 1882). Lenin consideră louis-blanchismul o deviere de la poziţia de clasă a proletariatului. — N. E. M.
[10]. Manilovism — fantezie goală, placiditate, inactivitate. Manilov este unul din personajele din opera „Suflete moarte“ a vestitului scriitor rus Gogol. — N. E. M.
[11]. Fabienii — membrii „Societăţii fabiene“ reformate, constituite în Anglia în anul 1881. Fabienii neagă lupta de clasă. — N. Red.
[12]. „Stînga Zimmerwaldiană“ — a fost alcătuită de Lenin la prima conferinţă a internaţionaliştilor (Zimmerwald, 1915). Este o grupă de stînga care uneşte elementele revoluţionare din mişcarea socialistă internaţională. — N. E. M.
[13]. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. XVIII, pag. 412—415, ed. rusă. — N. E. M.
[14]. Manifestul din Kienthal — a fost votat la a II-a conferinţă internaţională a zimmerwaldienilor, care a avut loc în 1916 în oraşul Kienthal (Elveţia). — N. E. M.
[15]. Miliukov P. N. (născut în 1859) — liderul partidului cadet, reprezentant de vază al burgheziei imperialiste ruse. În 1917 a fost ministru al afacerilor străine în Guvernul Provizoriu burghez. — N. E. M.
[16]. Wilhelm — fostul împărat german Wilhelm al doilea, detronat de revoluţia germană din Noiembrie 1918. — N. E. M.
[17]. „Împrumutul libertăţii“ — lansat de Guvernul Provizoriu pentru continuarea războiului imperialist. N. Red.