Astăzi, 10 (23) martie, două documente au venit să confirme pe deplin concluzia pe care am tras-o ieri în ceea ce priveşte tactica şovăitoare a lui Ciheidze. Primul document e o telegramă din Stockholm, publicată de „Frankfurter Zeitung“ 28, care cuprinde un extras din manifestul lansat la Petrograd de Comitetul Central al partidului nostru, Partidul muncitoresc social-democrat din Rusia. În acest document nu se spune nici un cuvînt nici despre sprijinirea guvernului lui Gucikov, nici despre răsturnarea lui; muncitorii şi soldaţii sînt îndemnaţi să se organizeze în jurul Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, să-şi aleagă reprezentanţi în Soviet în vederea luptei împotriva ţarismului, pentru republică, pentru ziua de muncă de 8 ore, pentru confiscarea pămînturilor moşiereşti şi a rezervelor de cereale şi — principalul — pentru curmarea războiului de jaf. Deosebit de importantă şi deosebit de actuală este ideea absolut justă a Comitetului nostru Central că pentru a dobîndi pacea trebuie să stabilim legături cu proletarii din toate ţările beligerante.
Să aştepţi ca pacea să vină ca un rezultat al tratativelor şi legăturilor dintre guvernele burgheze ar însemna să te înşeli pe tine însuţi şi să înşeli poporul.
Al doilea document este ştirea sosită tot prin telegraf din Stockholm şi publicată de un alt ziar german („Vossische Zeitung“ 29) cu privire la o consfătuire a fracţiunii din Dumă a lui Ciheidze cu grupul trudovic (? Arbeiterfraction) şi cu reprezentanţii a 15 sindicate muncitoreşti la 2 (15) martie precum şi cu privire la apelul publicat a doua zi. Din cele 11 puncte ale acestui apel, telegrama reproduce numai trei: primul punct — revendicarea republicii, punctul şapte — revendicarea păcii şi a începerii imediate a tratativelor de pace şi punctul trei — prin care se cere „participarea în măsură suficientă a reprezentanţilor clasei muncitoare ruse în guvern“.
Dacă acest punct este exact reprodus, atunci înţeleg de ce îl laudă burghezia pe Ciheidze. Înţeleg de ce la laudele gucikoviştilor englezi din „Times“, pe care le-am reprodus anterior, s-au adăugat laudele gucikoviştilor francezi din „Le Temps“. La 22 martie acest ziar al milionarilor şi imperialiştilor francezi scria: „Şefii partidelor muncitoreşti, în special d-l Ciheidze, fac uz de toată influenţa lor pentru a modera dorinţele claselor muncitoare“.
Într-adevăr, din punct de vedere teoretic şi politic, să ceri „Participarea“ muncitorilor în guvernul gucikovist-miliukovist este o absurditate: să participi fiind în minoritate ar însemna să fii un simplu pion; să participi „în proporţii egale“ nu e cu putinţă, deoarece cerinţa de a continua războiul nu se poate împăca cu cerinţa de a încheia armistiţiul şi de a începe tratative de pace; ca să „participi“ fiind în majoritate trebuie să ai forţa necesară pentru a răsturna guvernul gucikovist-miliukovist. În practică, cerinţa „participării“ înseamnă louis-blanc-ism de cea mai rea speţă, adică înseamnă să dai uitării lupta de clasă şi condiţiile ei reale, să te laşi dus de fraze goale şi sforăitoare, să răspîndeşti iluzii în rîndurile muncitorilor, să pierzi în tratativele duse cu Miliukov sau cu Kerenski un timp preţios, care trebuie folosit pentru crearea unei forţe de clasă şi revoluţionare reale, a unei miliţii proletare, în stare să inspire încredere tuturor păturilor sărace ale populaţiei, care alcătuiesc uriaşa ei majoritate, să le ajute să se organizeze, să le ajute să lupte pentru pîine, pace şi libertate.
Această greşeală din apelul lui Ciheidze şi al grupului lui (nu vorbesc de partidul C.O., al Comitetului de organizare, deoarece în sursele de care dispun despre C.O. nu se pomeneşte nici un cuvînt), această greşeală este cu atît mai ciudată cu cît, după cum relatează ziarele, la consfătuirea din 2 (15) martie, Skobelev, cel mai apropiat tovarăş de idei al lui Ciheidze, a spus următoarele: „Rusia se află în ajunul unei a doua, a unei adevărate (wirklich, textual: reale) revoluţii“.
Acesta este adevărul, din care Skobelev şi Ciheidze au uitat să tragă concluziile practice. De aici, din depărtarea asta blestemată, eu nu p0t aprecia cît de aproape este această a doua revoluţie. Skobelev acolo, la faţa locului, poate să-şi dea mai bine seama. De aceea nu-mi pun probleme pentru a căror rezolvare nu am şi nu pot avea date concrete. Subliniez doar faptul că un „observator din afară“, adică Skobelev, care nu face parte din partidul nostru, confirmă concluzia concretă la care am ajuns în prima scrisoare, şi anume: revoluţia din februarie-martie nu a fost decît prima etapă a revoluţiei. Rusia trece printr-un moment istoric specific, de trecere la etapa următoare a revoluţiei sau, după expresia lui Skobelev, la „a doua revoluţie“.
Dacă vrem să fim marxişti şi să tragem invăţăminte din experienţa revoluţiilor din întreaga lume, trebuie să căutăm să înţelegem în ce anume constă specificul acestui moment de trecere şi ce tactică decurge din particularităţile lui obiective.
Specificul situaţiei constă în aceea că guvernul gucikovist-miliukovist a repurtat prima victorie extraordinar de uşor, datorită următoarelor trei împrejurări foarte importante: 1) ajutorul capitalului financiar anglo-francez şi al agenţilor lui; 2) ajutorul unei părţi a păturilor superioare ale armatei; 3) organizarea gata pregătită a întregii burghezii ruse în cadrul instituţiilor de zemstvă, orăşeneşti, în Duma de stat, în comitetele pentru industria de război etc.
Guvernul gucikovist este prins ca într-un cleşte: legat de interesele capitalului, el e silit să lupte pentru continuarea războiului tîlhăresc, de jaf, pentru apărarea profiturilor colosale ale capitalului şi ale moşierilor, pentru restaurarea monarhiei. Legat de originea sa revoluţionară şi de necesitatea de a trece brusc de la ţarism la democraţie şi aflîndu-se sub presiunea maselor flămînde care cer pacea, guvernul e silit să mintă, să recurgă la tot felul de subterfugii, să caute să cîştige timp, „să proclame“ şi să promită cît mai mult (promisiunile sînt singurul lucru care costă foarte ieftin chiar şi într-o epocă de scumpete deşănţată), să îndeplinească cît mai puţin, cu o mînă să dea concesii şi cu cealaltă să le ia înapoi.
În anumite împrejurări, în cazul cel mai bun pentru el, noul guvern poate să facă să întîrzie întrucîtva prăbuşirea, sprijinindu-se pe întreaga capacitate organizatorică a întregii burghezii ruse şi a întregii intelectualităţi burgheze. Dar nici chiar în acest caz el nu e în stare să evite prăbuşirea, deoarece e cu neputinţă să te smulgi din ghearele războiului imperialist şi al foametei, acest monstru înspăimîntător generat de capitalismul mondial, fără să părăseşti terenul relaţiilor burgheze, fără să treci la măsuri revoluţionare, fără să faci apel la măreţul eroism istoric atît al proletariatului rus, cît şi al proletariatului mondial.
De aici rezultă concluzia: nu vom putea doborî dintr-o singură lovitură noul guvern sau, dacă vom putea face acest lucru (într-o epocă revoluţionară graniţele posibilului se lărgesc înmiit), nu vom putea păstra puterea dacă nu vom opune minunatei organizări a întregii burghezii ruse şi a întregii intelectualităţi burgheze o tot atît de minunată organizare a proletariatului, care să conducă întreaga masă uriaşă a sărăcimii de la oraşe şi sate, a semiproletariatului şi a micilor proprietari.
Indiferent dacă „a doua revoluţie“ a şi izbucnit la Petrograd (am spus că ar fi cum nu se poate mai absurd să încerci să stabileşti din străinătate ritmul concret de maturizare a acesteia), dacă va mai întîrzia un timp sau dacă în unele locuri din Rusia a şi început (există, pare-se, unele indicii în acest sens), — în orice caz, şi în ajunul noii revoluţii, şi în timpul ei, şi a doua zi după izbucnirea ei, lozinca momentului trebuie să fie organizarea proletară.
Tovarăşi muncitori! Aţi săvîrşit ieri minuni de eroism proletar răsturnînd monarhia ţaristă. Într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat va trebui neapărat (poate chiar acum, cînd scriu aceste rînduri) să săvîrşiţi din nou asemenea minuni de eroism pentru a răsturna puterea moşierilor şi a capitaliştilor care duc războiul imperialist. Nu veţi putea învinge temeinic în această următoare, „adevărată“ revoluţie dacă nu veţi săvîrşi minuni de organizare proletară!
Lozinca momentului este organizarea. Dar a ne mărgini să spunem aceasta ar însemna să nu spunem nimic, deoarece, pe de o parte, de organizare e întotdeauna nevoie, aşa că a te mărgini să arăţi numai necesitatea „organizării maselor“ înseamnă a nu lămuri absolut nimic, iar pe de altă parte cine s-ar mărgini la aceasta n-ar face decît să ţină isonul liberalilor, deoarece liberalii tocmai aceasta vor, pentru întărirea dominaţiei lor, ca muncitorii să nu meargă mai departe de organizaţiile obişnuite, „legale“ (din punctul de vedere al societăţii burgheze „normale“), adică vor numai ca muncitorii să se înscrie în partidul lor, în sindicatul lor, în cooperativa lor etc. etc.
Datorită instinctului lor de clasă, muncitorii au înţeles că în vremuri revoluţionare au nevoie de o cu totul altă organizaţie, nu numai de una obişnuită; ei au procedat just, au pornit pe calea arătată de experienţa revoluţiei noastre din 1905 şi a Comunei din Paris din 1871, au creat Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, au procedat la dezvoltarea, extinderea, consolidarea lui prin atragerea deputaţilor soldaţilor şi, fără îndoială, a deputaţilor muncitorilor salariaţi de la sate, iar apoi (într-o formă sau alta) a deputaţilor întregii ţărănimi sărace.
Crearea unor asemenea organizaţii în toate localităţile Rusiei fără excepţie, pentru toate profesiunile şi păturile populaţiei proletare şi semiproletare fără excepţie, adică pentru toţi cei ce muncesc şi sînt exploataţi — ca să folosim o expresie mai puţin precisă din punct de vedere economic, dar mai populară —, este una dintre sarcinile cele mai importante şi mai urgente. Anticipînd, voi remarca că pentru întreaga masă ţărănească partidul nostru (despre rolul lui special în organizaţiile proletare de tip nou sper să vorbesc în una din scrisorile următoare) trebuie să recomande îndeosebi ca muncitorii salariaţi şi apoi micii cultivatori de pămînt care nu vînd cereale să organizeze Soviete separat de cele ale ţăranilor înstăriţi; fără această condiţie nu putem nici să ducem o politică cu adevărat proletară, în general vorbind *1, nici să abordăm in mod just această problemă de cea mai mare importanţă practică, o problemă de viaţă şi de moarte pentru milioane de oameni: repartizarea justă a cerealelor, sporirea producţiei de cereale etc.
Se pune însă întrebarea: ce trebuie să facă Sovietele de deputaţi ai muncitorilor? Ele „trebuie privite ca organe ale insurecţiei, ca organe ale puterii revoluţionare“, am scris noi în nr. 47 din 13 octombrie 1915 al ziarului „Soţial-Demokrat“ din Geneva *2.
Această teză teoretică, dedusă din experienţa Comunei din 1871 şi a revoluţiei ruse din 1905, trebuie să fie lămurită şi dezvoltată mai concret pe baza indicaţiilor practice tocmai ale etapei actuale, tocmai ale revoluţiei actuale din Rusia.
Avem nevoie de o putere revoluţionară, avem nevoie (pentru o anumită perioadă de trecere) de stat. Prin aceasta ne deosebim noi de anarhişti. Deosebirea dintre marxiştii revoluţionari şi anarhişti constă nu numai in faptul că cei dintîi sînt pentru marea producţie comunistă centralizată, în timp ce ceilalţi sînt pentru o mică producţie fărîmiţată. Nu, în problema puterii, în problema statului deosebirea constă tocmai în faptul că noi sintem pentru folosirea revoluţionară a formelor revoluţionare de stat în scopul luptei pentru socialism, pe cînd anarhiştii sînt împotrivă.
Avem nevoie de stat. Dar avem nevoie nu de un stat cum e cel creat de burghezie pretutindeni, începînd cu monarhiile constituţionale şi sfîrşind cu cele mai democratice republici. Şi aceasta este ceea ce ne deosebeşte de oportuniştii şi kautskiştii din vechile partide socialiste, care au intrat în putrefacţie şi care au denaturat sau au uitat învăţămîntele Comunei din Paris şi analiza făcută de Marx şi Engels acestor învăţăminte *3.
Avem nevoie de stat, dar nu de statul de care are nevoie burghezia, cu organe ale puterii despărţite de popor şi opuse poporului, şi anume poliţia, armata, birocraţia (funcţionărimea). Toate revoluţiile burgheze nu au făcut decît să perfecţioneze această maşină de stat, nu au făcut decît s-o treacă pe aceasta din mîinile unui partid în mîinile altui partid.
Proletariatul însă, dacă vrea să apere cuceririle revoluţiei actuale şi să meargă mai de arte, să cucerească pacea, pîine şi libertate, trebuie „să sfărîme“, ca să folosim cuvintele lui Marx, această maşină de stat „aşa cum este“ şi s-o înlocuiască cu una nouă, poporul înarmat în întregimea lui, luînd locul poliţiei, armatei şi birocraţiei. Mergînd pe calea arătată de experienţa Comunei din Paris din 1871 şi a revoluţiei ruse din 1905, proletariatul trebuie să organizeze şi să înarmeze toate păturile sărace şi exploatate ale populaţiei, pentru ca ele să ia nemijlocit în mîinile lor organele puterii de stat, pentru ca ele însele să alcătuiască instituţiile acestei puteri.
Şi muncitorii din Rusia, încă în timpul primei etape a primei revoluţii, în februarie-martie 1917, au pornit pe această cale. Sarcina constă acum în a înţelege limpede care este această cale nouă, a păşi mai departe pe această cale cu îndrăzneală, cu fermitate şi perseverenţă.
Capitaliştii anglo-francezi şi ruşi au vrut „numai“ să-l înlăture sau poate chiar numai să-l „sperie“ pe Nicolaie al II-lea, lăsînd neatinsă vechea maşină de stat, poliţia, armata, funcţionărimea.
Muncitorii au mers mai departe şi au sfărîmat această maşină. Iar acum nu numai capitaliştii anglo-francezi, dar şi cei germani scot urlete de groază şi de furie cînd văd, de pildă, că soldaţii ruşi îşi împuşcă ofiţerii, cum s-a întîmplat, bunăoară, cu amiralul Nepenin, partizanul lui Gucikov şi Miliukov.
Am spus că muncitorii au sfărîmat vechea maşină de stat. Mai exact: au început s-o sfărîme.
Să luăm un exemplu concret.
Poliţia a fost în parte nimicită, în parte înlăturată la Petrograd şi în multe alte localităţi. Guvernul gucikovist-miliukovist nu va putea nici să restaureze monarhia, nici, în general, să se menţină la putere fără a restabili poliţia ca o organizaţie specială de oameni înarmaţi aflaţi sub comanda burgheziei, organizaţie despărţită de popor şi opusă lui. Asta-i limpede ca lumina zilei.
Pe de altă parte, noul guvern trebuie să ţină seama de poporul revoluţionar, să-l hrănească cu jumătăţi de concesii şi cu promisiuni, să tărăgăneze lucrurile pentru a cîştiga timp. De aceea el recurge la jumătăţi de măsuri: instituie o „miliţie populară“ cu organe de conducere alese (asta sună grozav de bine! grozav de democratic, de revoluţionar şi de frumos!) — dar... dar, în primul rînd, el o pune sub controlul, sub ordinele administraţiei locale, de zemstvă şi orăşeneşti, adică sub ordinele moşierilor şi capitaliştilor aleşi în baza legilor lui Nicolaie Sîngerosul şi ale lui Stolîpin-Spînzurătorul!! În al doilea rînd, denumind această miliţie „populară“ pentru a arunca praf în ochii „poporului“, în realitate noul guvern nu cheamă întregul popor să participe la această miliţie şi nu obligă pe patroni şi pe capitalişti să plătească funcţionarilor şi muncitorilor salariul obişnuit pentru orele şi zilele pe care dînşii le consacră serviciului obştesc, adică miliţiei.
Aicea-i buba. Pe calea aceasta izbuteşte guvernul moşieresc şi capitalist al Gucikovilor şi Miliukovilor să facă în aşa fel încît „miliţia populară“ să rămînă pe hîrtie, iar în realitate să fie restabilită puţin cîte puţin, pe tăcute, miliţia burgheză, antipopulară, la început formată din „8 000 de studenţi şi profesori“ (aşa descriu ziarele din străinătate miliţia actuală din Petrograd) — asta e în mod vădit o adevărată jucărie! — iar apoi, treptat, din vechea şi noua poliţie.
Nu trebuie să îngăduim restabilirea poliţiei! Nu trebuie să lăsăm să ne scape din mînă organele locale ale puterii! Trebuie să se creeze o miliţie cu adevărat a întregului popor, o miliţie la care participarea să fie absolut generală şi care să fie condusă de proletariat! — aceasta este sarcina zilei, aceasta este lozinca momentului, care corespunde deopotrivă atît intereselor just înţelese ale viitoarei lupte de clasă, ale viitoarei mişcări revoluţionare, cît şi instinctului democratic al fiecărui muncitor, al fiecărui ţăran, al fiecărui om care munceşte şi este exploatat, care nu poate să nu urască poliţia, pe jandarmi, pe uriadnici, comanda moşierilor şi capitaliştilţor asupra oamenilor înarmaţi care capătă putere asupra poporului.
De ce fel de poliţie au nevoie ei, Gucikovii şi Miliukovii, moşierii şi capitaliştii? Ei au nevoie de aceeaşi poliţie care a existat şi în timpul monarhiei ţariste. Toate republicile burgheze şi burghezo-democratice din lume au introdus sau au restabilit, după perioade revoluţionare foarte scurte, tocmai o astfel de poliţie, o organizaţie specială de oameni înarmaţi, despărţiţi de popor şi opuşi poporului, subordonaţi într-un fel sau altul burgheziei.
De ce fel de miliţie avem nevoie noi, proletariatul, toţi cei ce muncesc? Noi avem nevoie de o miliţie cu adevărat populară, adică o miliţie care, în primul rînd, să fie alcătuită din absolut toată populaţia, din toţi cetăţenii adulţi de ambele sexe, şi care, în al doilea rînd, să îmbine funcţiile armatei populare cu funcţiile poliţiei, cu funcţiile de organ principal, de bază, al ordinii de stat şi al conducerii de stat.
Pentru a ilustra aceste teze, voi lua un exemplu pur schematic. E de prisos să mai spunem că ideea de a întocmi vreun „plan“ oarecare al miliţiei proletare ar fi absurdă: atunci cînd muncitorii şi întregul popor, cu adevărat în masă, vor porni în mod practic la această treabă, vor elabora şi vor întocmi acest plan de o sută de ori mai bine decît orice teoretician. Eu nu propun un „plan“, ci vreau numai să-mi ilustrez ideea.
Petrogradul are vreo 2 000 000 de locuitori. Mai mult de jumătate sînt în vîrstă de 15 pînă la 65 de ani. Să luăm jumătate: 1 000 000. Din această cifră scădem un sfert, bolnavi etc., care în momentul respectiv nu pot lua parte la serviciul obştesc din motive legitime. Rămîn 750 000 de oameni, care, lucrînd în miliţie, să zicem, o zi din 15 (şi continuînd să primească pentru această zi salariul de la patronii lor), ar alcătui o armată de 50 000 de oameni.
Iată tipul de „stat“ de care avem noi nevoie!
Iată care miliţie ar fi în fapt şi nu numai în vorbă o „miliţie populară“.
Iată ce cale trebuie să urmăm pentru ca nici o poliţie specială, nici o armată specială despărţită de popor să nu poată fi restabilită.
O asemenea miliţie ar fi alcătuită în proporţie de 95%, din muncitori şi ţărani; ea ar exprima într-adevăr înţelepciunea şi voinţa, forţa şi puterea imensei majorităţi a poporului. O asemenea miliţie într-adevăr ar înarma absolut întregul popor, l-ar învăţa arta militară şi ar constitui o garanţie — nu à la Gucikov, nu à la Miliukov — împotriva oricăror încercări de restabilire a reacţiunii, împotriva oricăror uneltiri ale agenţilor ţarului. O asemenea miliţie ar fi organul executiv al „Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor“, ea s-ar bucura de consideraţia şi încrederea absolută a populaţiei, deoarece ar fi o organizaţie a întregii populaţii. O asemenea miliţie ar transforma democraţia dintr-o firmă frumoasă în dosul căreia se ascund înrobirea poporului de către capitalişti şi batjocorirea poporului de către capitalişti într-o adevărată educare a maselor în vederea participării lor la toate treburile statului. O asemenea miliţie ar atrage tineretul la viaţa politică, instruindu-l nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte, prin muncă. O asemenea miliţie ar dezvolta funcţiile care, ca să ne exprimăm într-un limbaj savant, sînt de domeniul unei „poliţii sociale“, supravegherea sanitară etc., atrăgînd la asemenea treburi absolut toate femeile adulte. Căci fără a atrage femeile în serviciul obştesc, la slujba în miliţie, la viaţa politică, fără a smulge femeile din atmosfera treburilor casnice şi a bucătăriei, care le abrutizează, nu se poate asigura o libertate adevărată, nu se poate construi nici măcar democraţia, ca să nu mai vorbim de socialism.
O asemenea miliţie ar fi o miliţie proletară, pentru că muncitorii industriali, muncitorii de la oraşe, în mod tot atît de firesc şi de inevitabil ar căpăta în cadrul ei o influenţă dominantă asupra masei sărăcimii pe cît de firesc şi de inevitabil au ocupat locul dominant în întreaga luptă revoluţionară dusă de popor atît în 1905—1907, cît şi în 1917.
O asemenea miliţie ar asigura o ordine absolută şi o disciplină tovărăşească înfăptuită cu abnegaţie. Şi în acelaşi timp, în condiţiile grelei crize prin care trec toate ţările beligerante, ar permite să se combată în chip cu adevărat democratic această criză, să se facă în mod just şi rapid repartizarea cerealelor şi a celorlaltor provizii, să se traducă în fapt „obligativitatea generală a muncii“, pe care francezii o numesc acum „mobilizare civilă“, iar germanii „obligaţia serviciului civil“ şi fără care nu pot fi — s-a dovedit că nu pot fi — vindecate rănile pe care le-a pricinuit şi le pricinuieşte războiul acesta tîlhăresc şi îngrozitor.
Oare proletariatul din Rusia şi-a vărsat sîngele numai pentru a primi promisiuni pompoase a unor reforme politice democratice? Nu va cere el oare şi nu va obţine ca fiecare om al muncii să vadă şi să simtă imediat o oarecare îmbunătăţire a vieţii lui? Ca fiecare familie să aibă pîine? Ca fiecare copil să aibă o sticlă de lapte bun şi nici un adult din familiile bogate să nu îndrăznească să ia lapte atîta timp cît nu este asigurată cantitatea necesară copiilor? Pentru ca palatele şi locuinţele somptuoase părăsite de ţari şi de aristocraţi să nu rămînă pustii, ci să adăpostească pe cei neavuţi şi lipsiţi de un acoperiş? Cine ar putea să înfăptuiască aceste măsuri dacă nu o miliţie a întregului popor, din care să facă neapărat parte femeile deopotrivă cu bărbaţii?
Aceste măsuri nu înseamnă încă socialism. Ele privesc reglementarea consumului şi nu reorganizarea producţiei. Ele nu ar însemna încă „dictatura proletariatului“, ci numai „dictatura revoluţionar-democratică a proletariatului şi a ţărănimii sărace“. Treaba noastră acum nu este să le clasificăm din punct de vedere teoretic. Ar fi cea mai mare greşeală dacă ne-am apuca să punem sarcinile practice complexe, imediate, în rapidă dezvoltare, ale revoluţiei, în patul lui Procust al „teoriei“ îngust înţelese, în loc de a considera teoria în primul rînd şi mai mult decît orice o călăuză în acţiune.
Se va găsi oare în masa muncitorilor ruşi atîta conştiinţă, fermitate şi eroism ca să săvîrşească „minuni de organizare proletară“ după ce în lupta revoluţionară directă au săvîrşit minuni de curaj, de iniţiativă, de abnegaţie? Aceasta nu o ştim şi zadarnic am încerca să ghicim, deoarece numai practica dă răspunsuri la asemenea întrebări.
Ceea ce ştim precis şi ceea ce noi, ca partid, trebuie să explicăm maselor este, pe de o parte, faptul că în momentul de faţă există un motor istoric de o forţă uriaşă, care generează o nemaipomenită criză, foamete şi calamităţi fără număr. Acest motor este războiul pe care capitaliştii din ambele tabere beligerante îl duc în scopuri de jaf. Acest „motor“ a împins un şir întreg de naţiuni dintre cele mai bogate, mai libere şi mai civilizate la marginea prăpastiei. El sileşte popoarele să-şi încordeze pînă la ultima limită toate forţele, le pune într-o situaţie de nesuportat. El pune la ordinea zilei nu traducerea în fapt a unor „teorii“ oarecare (despre aceasta nici vorbă nu poate fi; Marx i-a pus întotdeauna în gardă pe socialişti împotriva acestei iluzii), ci aplicarea măsurilor celor mai extreme, posibile din punct de vedere practic, deoarece fără măsuri extreme milioane de oameni ar pieri, ar pieri de foame imediat şi inevitabil.
Faptul că, în condiţiile cînd situaţia obiectivă cere măsuri extreme de la întregul popor, entuziasmul revoluţionar al clasei înaintate poate să facă multe este de prisos să-l mai dovedim. Acest aspect al problemei îl vede cu ochii lui şi îl simte oricine în Rusia.
E important să înţelegem că într-o epocă revoluţionară situaţia obiectivă se schimbă tot atît de repede şi de brusc pe cît de repede se scurge, în general, viaţa. Şi noi trebuie să ştim să ne adaptăm tactica şi sarcinile noastre imediate la particularităţile fiecărei situaţii date. Pînă în februarie 1917 la ordinea zilei se punea propaganda îndrăzneaţă revoluţionar-internaţionalistă, chemarea maselor la luptă, trezirea lor. În zilele din februarie-martie se cerea o luptă eroică plină de abnegaţie pentru a zdrobi cît mai repede duşmanul cel mai apropiat: ţarismul. Acum ne aflăm în perioada de trecere de la această primă etapă a revoluţiei la etapa a doua, de la „încăierarea“ cu ţarismul la „încăierarea“ cu imperialismul gucikovist-miliukovist, moşieresc şi capitalist. La ordinea zilei se pune sarcina organizatorică, dar nicidecum o muncă în sensul şablon în jurul unor organizaţii şablon, ci în sensul atragerii în organizaţie a unor mase fără precedent de largi din rîndul claselor asuprite şi în sensul înfăptuirii de către această organizaţie a unor sarcini militare, generale de stat şi economice.
La îndeplinirea acestei sarcini specifice, proletariatul a păşit şi va păşi pe căi diferite. În unele localităţi din Rusia, revoluţia din februarie-martie îi dă în mînă aproape întreaga putere; în altele el va începe, poate, să creeze şi să lărgească „cu de la sine putere“ miliţia proletară; în altele el va căuta, probabil, să obţină alegeri imediate — pe baza votului universal etc. — pentru dumele orăşeneşti şi pentru zemstve, în scopul de a le transforma în centre revoluţionare etc., pînă cînd creşterea gradului de organizare proletară, apropierea dintre soldaţi şi muncitori, mişcarea din rîndurile ţărănimii, dezamăgirea unui foarte mare număr de oameni care se conving de caracterul necorespunzător al guvernului imperialist, al lui Gucikov şi Miliukov, guvern de continuare a războiului, vor grăbi momentul înlocuirii acestui guvern printr-un „guvern“ al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor.
De asemenea să nu uităm că la doi paşi de Petrograd avem una dintre cele mai înaintate ţări, o ţară realmente republicană, Finlanda, care din 1905 pînă în 1917, sub scutul luptelor revoluţionare care s-au dat în Rusia, a dezvoltat în chip relativ paşnic democraţia şi a cîştigat majoritatea poporului de partea socialismului. Proletariatul din Rusia va asigura Republicii finlandeze deplină libertate, mergînd pînă la libertatea de despărţire (nu cred să existe vreun social-democrat care să şovăie în această problemă acum, cînd la Helsingfors cadetul Rodicev se tîrguieşte atît de nedemn pentru ca velicoruşii să obţină unele fărîmituri de privilegii 31) — şi tocmai prin aceasta proletariatul rus va cîştiga deplina încredere şi ajutorul tovărăşesc al muncitorilor finlandezi pentru cauza proletariatului din întreaga Rusie. În acţiunile importante şi grele, greşelile sînt inevitabile — nu le vom putea nici noi evita, muncitorii finlandezi sînt organizatori mai buni, ei ne vor ajuta pe acest tărîm, vor duce înainte în felul în care înţeleg ei instituirea republicii socialiste.
Victorii revoluţionare în Rusia însăşi, succese organizatorice paşnice în Finlanda sub scutul acestor victorii, trecerea muncitorilor ruşi la sarcini revoluţionar-organizatorice de o amploare nouă, cucerirea puterii de către proletariat şi păturile sărace ale populaţiei, stimularea şi dezvoltarea revoluţiei socialiste în apus — iată calea care ne va duce la pace şi la socialism.
N. Lenin
Zürich, 11 (24) martie 1917
Publicat pentru prima oară în 1924, în revista „Kommunisticeskii Internaţional“ nr. 3—4
Se tipăreşte după manuscris
*1. La sate se va desfăşura acum lupta pentru ţărănimea cu gospodărie mică şi în parte pentru cea mijlocaşă. Moşierii, sprijinindu-se pe ţăranii înstăriţi, vor căuta să subordoneze burgheziei ţărănimea. Noi trebuie, sprijinindu-ne pe muncitorii salariaţi de la sate şi pe sărăcimea satelor, s-o împingem spre o alianţă foarte strînsă cu proletariatul de la oraşe.
*2. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 27, Bucureşti, Editura politică, 1964, ed. a doua, p. 50. — Nota red.
*3. Într-una din scrisorile următoare sau într-un articol separat mă voi opri mai amănunţit asupra acestei analize făcută în special în lucrarea lui Marx „Războiul civil din Franţa“, în prefaţa lui Engels la ediţia a treia a acestei lucrări, în scrisoarea lui Marx din 12 aprilie 1871 şi a lui Engels din 18—28 martie 1875, precum şi asupra totalei denaturări a marxismului de către Kautsky în polemica lui din 1912 împotriva lui Panneckoek în problema aşa-zisei „desfiinţări a statului“ 30
28. „Frankfurter Zeitung“ — cotidian, organul de presă al marilor speculanţi de bursă din Germania; a apărut la Frankfurt pe Main din 1856 pînă în 1943. În 1949 a început să apară din nou sub denumirea de „Frankfurter Allgemeine Zeitung“; el este purtătorul de cuvînt al monopoliştilor vest-germani.
29. „Vossische Zeitung“ — ziar liberal-moderat german; a apărut la Berlin din 1704 pînă în 1934.
30. În legătură cu aceasta, vezi lucrarea lui V. I. Lenin „Statul şi revoluţia“ (Opere, vol. 25, București, E.S.P.L.P. 1956, p. 377—489).
31. În primele zile ale existenţei sale, guvernul provizoriu l-a numit e octombristul M. A. Stahovici guvernator general al Finlandei şi pe cadetul F. I. Rodicev ministru (sau comisar) pentru problemele Finlandei. La 8 (21) martie a fost publicat „Manifestul cu privire la adoptarea constituţiei marelui principat al Finlandei şi la aplicarea ei integrală“. Finlandei i se recunoştea dreptul la autonomie cu condiţia ratificării de către guvernul Rusiei a legilor adoptate de Seimul Finlandei. Legile impuse finlandezilor în timpul războiului şi care erau în contradicţie cu legislaţia lor rămîneau în vigoare pentru tot timpul războiului.
Guvernul provizoriu urmărea ca Seimul să introducă în Constituţie un punct cu privire la acordarea de drepturi egale „cetăţenilor ruşi şi cetăţenilor finlandezi în domeniul comerţului şi industriei“, întrucît în timpul guvernului ţarist acest drept, care nu era recunoscut de legile finlandeze, era impus cu forţa. Refuzul guvernului provizoriu de a rezolva „înainte de convocarea Adunării constituante“ problema dreptului Finlandei la autodeterminare a dus la un conflict acut cu această ţară, care nu a fost rezolvat decît după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. La 18 (31) decembrie 1917, guvernul sovietic a acordat Finlandei independenţă deplină.