V. I. Lenin. Două tactici ale social-democrației în revoluția democratică

12. SE VA MICȘORA OARE AMPLOAREA REVOLUȚIEI DEMOCRATICE DACĂ BURGHEZIA SE VA ÎNDEPĂRTA DE EA ?

Rîndurile de mai sus erau deja scrise cînd am primit rezoluțiile conferinței neoiskriștilor din Caucaz, publicate de „Iskra“. Pour la bonne bouche (pentru o bună încheiere), nici nu ne-am fi putut închipui un material mai potrivit.

Redacția „Iskrei“ observă pe bună dreptate : „În problema fundamentală a tacticii, conferința din Caucaz a ajuns de asemenea la o concluzie analogă“ (adevărat !) „celei adoptate la conferința pe întreaga Rusie“ (adică a neoiskriștilor). „Problema atitudinii social-democrației față de guvernul revoluționar provizoriu a fost rezolvată de tovarășii din Caucaz în sensul unei atitudini cît se poate de negative față de noua metodă propagată de grupul «Vpered» și de delegații la așa-zisul congres, care au aderat la acest grup“. „Trebuie să recunoaștem că modul cum a fost formulată de către conferință tactica partidului proletar în revoluția burgheză este foarte reușit“.

Ce-i drept e drept. O mai „reușită“ formulare a greșelii fundamentale a neoiskriștilor n-ar fi putut să dea nimeni. Să reproducem în întregime această formulare, subliniind mai întîi, în paranteză, florile, pentru ca după aceea să atragem atenția și asupra fructelor ce ni se servesc la urmă.

Rezoluția adoptată de conferința neoiskriștilor din Caucaz cu privire la guvernul provizoriu :

„Considerînd că e de datoria ei să folosească momentul revoluționar pentru o adîncire“ (cum să nu 1 Dar trebuia adăugat : pentru o adîncire martînovistă !) „a conștiinței social-democrate a proletariatului“ (numai pentru o adîncire a conștiinței, și nu pentru cucerirea republicii ? Ce „adîncă“ înțelegere a revoluției !) „și urmărind să asigure partidului deplina libertate de a critica orînduirea de stat burgheză în curs de apariție“ (nu e treaba noastră să asigurăm instaurarea republicii ! Noi trebuie să asigurăm doar libertatea de critică. Ideile anarhiste dau naștere și unui limbaj anarhist : orînduirea „de stat burgheză“ !), „conferința se pronunță împotriva formării unui guvern provizoriu social-democrat și împotriva intrării într-un asemenea guvern“ (aduceți-vă aminte de rezoluția bakuniștilor, citată de Engels, care a fost adoptată cu 10 luni înainte de revoluția spaniolă : vezi „Proletarii“ nr. 338) „și consideră că e mai indicat să se exercite asupra guvernului provizoriu burghez o presiune din afară“ (de jos, și nu de sus) „pentru a se ajunge la o democratizare, pe măsura posibilităților (? !), a orînduirii de stat. Conferința este de părere că formarea unui guvern provizoriu de către social-democrați sau intrarea acestora într-un asemenea guvern ar face, pe de o parte, ca masele largi proletare, dezamăgite de partidul social-democrat, să se îndepărteze de el, deoarece social-democrația, cu toate că ar deține puterea, n-ar putea să satisfacă nevoile vitale ale clasei muncitoare atîta timp cît n-ar fi înfăptuit socialismul“ (republica nu reprezintă o nevoie vitală ! Autorii, în nevinovăția lor, nu-și dau seama că folosesc un limbaj pur anarhist, ca și cum ar contesta necesitatea participării la revoluțiile burgheze !), „și, pe de altă parte, ar sili clasele burgheze să se îndepărteze de revoluție, făcînd astfel să se micșoreze amploarea ei“.

Iată unde-i buba. Iată unde ideile anarhiste (așa cum se întîmplă întotdeauna și la bernsteiniștii din apusul Europei) se împletesc cu cel mai pur oportunism. Gîndiți-vă numai : să nu intrăm într-un guvern provizoriu, pentru că asta ar sili burghezia să se îndepărteze de revoluție și ar face astfel să i se micșoreze amploarea. Avem, așadar, în fața noastră, în toată puritatea și consecvența ei, întreaga filozofie neoiskristă, care spunea că, întrucît este vorba de o revoluție burgheză, trebuie să ne închinăm în fața ticăloșiei burgheze și să-i lăsăm cale liberă. Dacă ne lăsam călăuziți, fie și în parte, fie și pentru o clipă, de considerentul că participarea noastră ar putea sili burghezia să se îndepărteze, cedăm astfel pe de-a-ntregul claselor burgheze rolul conducător în revoluție. Punem astfel în întregime proletariatul sub tutela burgheziei (rămînînd cu deplina „libertate de critică“ ! !), silindu-l să fie moderat și blînd pentru ca să nu se îndepărteze burghezia. Castrăm nevoile cele mai vitale ale proletariatului, și anume nevoile lui politice, pe care „economiștii“ și epigonii lor nu le-au înțeles niciodată bine ; le castrăm pentru ca burghezia să nu se îndepărteze. Trecem cu totul de pe terenul luptei revoluționare pentru înfăptuirea democratismului, în limitele necesare proletariatului, pe terenul tocmelii cu burghezia, cumpănind prin trădarea noastră față de principii și față de revoluție liberul consimțămînt al burgheziei („pentru ca să nu se îndepărteze“).

În două rînduri scurte, neoiskriștii din Caucaz au știut să exprime întreaga esență a tacticii de trădare a revoluției, de transformare a proletariatului într-o jalnică anexă a claselor burgheze. Ceea ce am dedus, în cele de mai sus, din greșelile neoiskrismului ca tendință apare acum în fața noastră ca un principiu limpede și bine determinat: să ne tîrîm în coada burgheziei monarhiste. Dat fiind că instaurarea republicii ar face (și face de pe acum, ca în cazul d-lui Struve) ca burghezia să se îndepărteze de revoluție, de aceea să strigăm : jos lupta pentru republică ! Și fiindcă orice revendicare democratică a proletariatului, susținută cu energie și dusă pînă la capăt, face ca întotdeauna și în întreaga lume burghezia să se dea în lături, rezultă concluzia : ascundeți-vă în găuri, tovarăși muncitori, acționați numai din afară, nu vă gîndiți să folosiți în avantajul revoluției instrumentele și mijloacele orînduirii „de stat burgheze“ și păstrați pentru voi „libertatea de critică“ !

Eroarea fundamentală care sălășluiește chiar în modul de a înțelege termenul „revoluție burgheză“ a ieșit limpede la iveală. Modul martînovist sau neoiskrist de „a înțelege“ acest termen duce de-a dreptul la trădarea cauzei proletariatului și la predarea ei în mîinile burgheziei.

Cine a uitat de vechiul „economism“, cine nu-l studiază și nu și-l împrospătează în minte, cu greu va înțelege actuala rămășiță de economism. Aduceți-vă aminte de „Credo“39, acest document de tip bernsteinist. Din concepții și programe „pur proletare“, oamenii au tras concluzia : nouă, social-democraților, ne revine misiunea de a ne ocupa de economie, de adevărata cauză muncitorească, de a critica în mod liber orice politicianism, de a proceda la o adevărată aprofundare a activității social-democrate ; lor, liberalilor, le revine misiunea de a face politică. Să ne ferească dumnezeu să cădem în „revoluționarism“ : așa ceva ar face ca burghezia să se îndepărteze de noi. Cine va reciti în întregime „Credo“ sau Suplimentul la „Raboceaia Mîsl“40 nr. 9 (septembrie 1899) va putea urmări acest întreg raționament.

Acum vedem că se folosește același raționament, dar pe scară largă, cu aplicare la aprecierea „marii“ revoluții ruse în ansamblu, care - vai ! - este trivializată și caricaturizată din capul locului de către teoreticienii filistinismului ortodox ! Nouă, social-democraților, ni se rezervă libertatea de critică, adîncirea conștiinței, acțiunea din afară. Lor, claselor burgheze, li se oferă libertatea de acțiune, cîmp liber pentru conducere revoluționară (citește : liberală), libertatea de a înfăptui „reforme“ de sus.

Acești vulgarizatori ai marxismului nu s-au gîndit niciodată la cele spuse de Marx despre necesitatea de a schimba arma criticii cu critica armelor41. Luînd în deșert numele lui, ei întocmesc în realitate rezoluții tactice în deplină concordanță cu spiritul flecarilor burghezi de la Frankfurt, care criticau în mod liber absolutismul, adînceau conștiința democratică și nu înțelegeau că vremurile revoluției sînt vremuri de acțiune, care trebuie întreprinsă și de sus și de jos. Transformînd marxismul într-o vorbărie goală, ei au făcut din ideologia clasei revoluționare celei mai înaintate, mai hotărîte și mai energice o ideologie a păturilor sale cele mai înapoiate, care fug de sarcinile grele democrat-revoluționare, lăsîndu-le pe seama celor de teapa d-lui Struve.

Dacă, în urma intrării social-democrației în guvernul revoluționar, clasele burgheze se vor îndepărta de revoluție, ele vor face în felul acesta ca „amploarea ei să se micșoreze“.

Ascultați, muncitori ruși : revoluția, cică, va căpăta o amploare mai mare dacă va fi înfăptuită de-alde domnul Struve, care nu se sperie de social-democrați și nu vor să obțină victoria asupra țarismului, ci să încheie o tranzacție cu el. Amploarea revoluției va fi mai mare dacă din cele două deznodăminte posibile ale ei, schițate de noi mai sus, se va realiza primul, adică dacă burghezia monarhistă va cădea de acord cu absolutismul ca să introducă o „constituție“ de gen șipovist!

Social-democrații care scriu lucruri atît de rușinoase în niște rezoluții menite să servească drept călăuză pentru întregul partid, sau care aprobă aceste rezoluții „reușite“, sînt atît de orbiți de cazuistică, care a golit marxismul de tot spiritul lui viu, încît nu observă cum aceste rezoluții transformă în vorbe goale toate celelalte cuvinte bune ale lor. Luați oricare dintre articolele publicate de ei în „Iskra“, luați chiar faimoasa broșură a celebrului nostru Martînov, și veți vedea că în ele se vorbește despre insurecția populară, despre necesitatea de a duce revoluția pînă la capăt, despre tendința de a se sprijini pe păturile de jos ale poporului în lupta împotriva burgheziei inconsecvente. Dar iată că toate aceste lucruri bune se transformă într-o frazeologie lamentabilă de îndată ce acceptați sau aprobați ideea că „amploarea revoluției“ ar putea „să se micșoreze“ datorită faptului că burghezia s-ar înstrăina de ea. Una din două, domnilor : sau să ne străduim, împreună cu poporul, să înfăptuim revoluția și, în ciuda burgheziei inconsecvente, egoiste și lașe, să obținem o victorie deplină asupra țarismului ; sau nu admitem acest „în ciuda“, ne temem ca nu cumva burghezia „să se îndepărteze“, și atunci dăm proletariatul și poporul pe mîna burgheziei, a burgheziei inconsecvente, egoiste și lașe.

Să nu care cumva să răstălmăciți cuvintele mele. Nu strigați în gura mare că sînteți învinuiți de trădare conștientă. Nu, voi ați alunecat într-una și acum v-ați împotmolit în mocirlă tot atît de inconștient ca și vechii „economiști“, care în mod irezistibil și irevocabil s-au simțit atrași pe panta „adîncirii“ marxismului pînă la „filozofarea“ antirevoluționară, anchilozată și inertă.

Care sînt forțele sociale reale de care depinde „amploarea revoluției“ — v-ați gîndit dv. vreodată la asta, domnilor ? Să lăsăm la o parte forțele politicii externe, ale combinațiilor internaționale, care au luat o întorsătură foarte favorabilă pentru noi în momentul de față, dar pe care le excludem în întregime, și pe bună dreptate, din analiza noastră, deoarece aici este vorba de forțele interne ale Rusiei. Vedeți care sînt aceste forțe sociale interne. Împotriva revoluției se ridică absolutismul, curtea, poliția, birocrația, armata și un număr destul de restrîns de aristocrați. Cu cît indignarea poporului este mai mare, cu atît armata devine mai puțin sigură, cu atît crește șovăiala în rîndurile birocrației. În afară de asta, în momentul de față burghezia este, în general, pentru revoluție, întrecîndu-se în discursuri pe tema libertății, vorbind din ce în ce mai des în numele poporului și chiar în numele revoluției*1. Dar noi, marxiștii, știm cu toții din teorie și vedem în fiecare zi și în fiecare ceas, din exemplele liberalilor, zemților și osvobojdeniștilor de la noi, că burghezia este pentru revoluție un partizan inconsecvent, egoist și laș. Burghezia, în majoritatea ei, va trece în mod inevitabil de partea contrarevoluției, de partea absolutismului, împotriva revoluției, împotriva poporului de îndată ce vor fi satisfăcute interesele ei înguste, egoiste, de îndată ce „se va îndepărta“ de democratismul consecvent (și ea se îndepărtează de el încă de pe acum !). Rămîne „poporul“, adică proletariatul și țărănimea : numai proletariatul este în stare să meargă cu fermitate pînă la capăt, fiindcă el merge mult mai departe decît revoluția democratică. Iată de ce proletariatul se află în primele rînduri ale luptei pentru republică și respinge cu dispreț sfatul, stupid și nedemn de el, de a avea grijă ca nu cumva burghezia să se îndepărteze. Țărănimea cuprinde o masă de elemente semiproletare alături de cele mic-burgheze. Din această cauză, și ea este nestatornică, astfel că proletariatul este nevoit să se organizeze într-un partid de clasă bine delimitat. Dar nestatornicia țărănimii se deosebește în mod radical de aceea a burgheziei, fiindcă în momentul de față țărănimea este interesată nu atît în menținerea necondiționată a proprietății private, cît în confiscarea pămîntului moșieresc, care e una din principalele forme ale acestei proprietăți. Fără a deveni, prin aceasta, socialistă, fără a înceta să fie mic-burgheză, țărănimea este capabilă să devină un partizan hotărît și dintre cei mai radicali ai revoluției democratice. Și ea va deveni în mod inevitabil un astfel de partizan al revoluției, cu condiția ca mersul evenimentelor revoluționare, care o luminează, să nu fie întrerupt prea devreme prin trădarea burgheziei și înfrîngerea proletariatului. Cu această condiție, țărănimea va deveni în mod inevitabil un reazem al revoluției și al republicii, fiindcă numai o revoluție pe deplin victorioasă va putea da țărănimii totul în materie de reforme agrare, tot ce dorește, tot ce visează, tot ce îi este cu adevărat necesar (nu pentru lichidarea capitalismului, cum își închipuie „socialiștii-revoluționari“, ci) pentru a se ridica din mocirla semiiobăgiei, din bezna abrutizării și a slugărniciei, pentru a-și îmbunătăți condițiile de viață, în măsura în care acest lucru este cu putință în cadrul economiei producătoare de mărfuri.

Mai mult chiar, nu numai o transformare agrară radicală leagă țărănimea de revoluție, ci și toate interesele ei generale și permanente. Chiar și în lupta cu proletariatul țărănimea are nevoie de democrație, fiindcă numai un regim democratic este în stare să exprime în mod exact interesele ei și să-i dea preponderență ca masă, ca majoritate. Cu cît ea va fi mai luminată (și de cînd cu războiul cu Japonia ea se luminează cu o repeziciune pe care mulți, deprinși să măsoare progresul cultural numai cu ceea ce dă școala, nici nu o bănuiesc), cu atît mai consecventă și mai hotărîtă va fi lupta ei pentru o revoluție democratică totală, întrucît supremația poporului nu constituie pentru ea, ca pentru burghezie, un motiv de teamă, ci un avantaj. Republica democratică va deveni un ideal pentru țărănime de îndată ce ea va începe să se lepede de monarhismul ei naiv, fiindcă monarhismul conștient al burgheziei mercantile (cu cameră superioară etc.) înseamnă pentru țărănime aceeași lipsă de drepturi, aceeași abrutizare și stare de înapoiere, lustruită doar cu oleacă de constituționalism european.

Iată de ce burghezia, ca clasă, caută în mod firesc și inevitabil să se refugieze sub aripa partidului monarhist-liberal, iar țărănimea, ca masă, vrea să se pună sub conducerea unui partid revoluționar și republican. Iată de ce burghezia nu este în stare să ducă (pînă la capăt revoluția democratică, în timp ce țărănimea este în stare să facă acest lucru, și noi trebuie s-o ajutăm din toate puterile în această privință.

Mi se va obiecta, poate, că așa ceva nu cere să fie dovedit, că este vorba de un lucru elementar, pe care îl înțeleg perfect de bine toți social-democrații. Nu, acest lucru nu-l înțeleg cei ce sînt în stare să vorbească de o „slăbire a avîntului“ revoluției ca urmare a faptului că burghezia se va îndepărta de ea. Oamenii aceștia repetă cuvinte din programul nostru agrar, pe care le-au învățat pe de rost, dar nu înțeleg sensul lor, căci altfel noțiunea de dictatură revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii, care decurge în mod inevitabil din întreaga concepție marxistă despre lume și din programul nostru, nu le-ar inspira atîta teamă ; altfel, amploarea marii revoluții ruse nu s-ar reduce, pentru ei, la amploarea burgheziei. Oamenii aceștia fac ca frazeologia lor marxistă revoluționară abstractă să fie anihilată de rezoluțiile lor concrete cu caracter antimarxist și antirevoluționar.

Cine își dă într-adevăr seama de rolul țărănimii într-o revoluție rusă victorioasă n-ar fi în stare să spună că amploarea revoluției va scădea, în caz că burghezia se va îndepărta. Fiindcă, în realitate, abia cînd burghezia se va îndepărta de revoluție și masa țărănimii se va ridica, alături de proletariat, ca un revoluționar activ, abia atunci se va ajunge la o adevărată amploare a revoluției ruse, abia atunci se va ajunge la cea mai mare amploare cu putință în epoca revoluției burghezo-democratice. Pentru a fi dusă în mod consecvent pînă la capăt, revoluția noastră democratică trebuie să se sprijine pe niște forțe care sînt în stare să paralizeze inconsecvența inevitabilă a burgheziei (adică pe forțe care sînt în stare „s-o silească să se îndepărteze“, lucru de care se tem, în neghiobia lor, partizanii din Caucaz ai „Iskrei“).

Proletariatul trebuie să ducă pînă la capăt revoluția democratică, alăturîndu-și masa țărănimii, pentru a zdrobi prin forță împotrivirea absolutismului și a paraliza nestatornicia burgheziei. Proletariatul trebuie să săvîrșească revoluția socialistă, alăturîndu-și masa elementelor semiproletare ale populației, pentru a zdrobi prin forță împotrivirea burgheziei și a paraliza nestatornicia țărănimii și a micii burghezii. Acestea sînt sarcinile proletariatului, care sînt atît de îngust înțelese de neoiskriști în toate raționamentele și rezoluțiile lor cu privire la amploarea revoluției.

Dar nu trebuie să se uite un lucru, care adeseori este scăpat din vedere atunci cînd se emit raționamente pe tema acestei „amplori“. Nu trebuie să se uite că aici nu este vorba de greutățile sarcinii ce ne stă în față, ci de calea care trebuie urmată pentru a ajunge la rezolvarea ei. Aici nu este vorba dacă e ușor sau greu să facem ca revoluția să capete un avînt puternic și irezistibil, ci de felul cum trebuie să procedăm pentru a întări acest avînt. Obiectul divergenței îl constituie tocmai caracterul fundamental al activității, însăși orientarea ei. Subliniem acest lucru pentru că oamenii neatenți și cei de rea-credință confundă prea des două chestiuni diferite : chestiunea căii care trebuie urmată, adică a alegerii uneia dintre cele două căi diferite, și chestiunea dacă atingerea țelului pe calea dată este ușoară sau dacă ea este destul de apropiată.

În expunerea noastră anterioară nici n-am atins această chestiune, întrucît ea n-a provocat dezacorduri și divergențe în cadrul partidului nostru. Dar se înțelege că problema în sine este extrem de importantă și merită o atenție deosebit de serioasă din partea tuturor social-democraților. Am da dovadă de un optimism de neiertat dacă n-am ține seama de greutățile legate de atragerea în mișcare nu numai a maselor muncitorești, dar și a maselor țărănești. Tocmai aceste greutăți au făcut să eșueze în repetate rînduri sforțările de a duce pînă la capăt revoluția democratică și să iasă triumfătoare mai ales burghezia inconsecventă și egoistă, care își „agonisea capital“ prin apărarea monarhiei împotriva poporului și veghea la „păstrarea neprihănirii“ liberalismului... sau „osvobojdenismului“. Dar greutate nu înseamnă imposibilitate. Important este să fii convins de justețea căii pe care ai ales-o ; această convingere duce la o sporire însutită a energiei revoluționare și a entuziasmului revoluționar, care sînt în stare să facă minuni.

Cît de adîncă este divergența dintre social-democrații de astăzi în problema alegerii căii se vede numaidecît dintr-o comparare a rezoluției neoiskriștilor din Caucaz cu rezoluția Congresului al III-lea al Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia. Rezoluția congresului spune : burghezia este inconsecventă ; ea va căuta neapărat să ne răpească cuceririle revoluției. De aceea pregătiți-vă de luptă cu mai multă energie, tovarăși muncitori, înarmați-vă, atrageți de partea voastră țărănimea. Noi nu vom ceda fără luptă burgheziei egoiste cuceririle noastre revoluționare. Rezoluția neoiskriștilor din Caucaz spune : burghezia este inconsecventă, ea se poate îndepărta de revoluție. De aceea, tovarăși muncitori, fiți buni și nu vă gîndiți la intrarea într-un guvern provizoriu, căci în acest caz burghezia se va îndepărta cu siguranță și, ca urmare, amploarea revoluției va fi mai mică !

Unii spun : împingeți revoluția înainte, pînă la capăt, în ciuda împotrivirii sau pasivității burgheziei inconsecvente.

Ceilalți spun : nu vă gîndiți să duceți voi revoluția pînă la capăt, căci în acest caz burghezia inconsecventă se va îndepărta de ea.

Nu avem oare în fața noastră două căi diametral opuse ? Nu este evident că o tactică exclude în mod categoric pe cealaltă ? Că prima este singura tactică justă a social-democrației revoluționare, iar a doua este, în fond, o tactică pur osvobojdenistă ?

 

 


 

*1 Este interesantă, în această privință, scrisoarea deschisă a d-lui. Struve către Jaurès, publicată, nu de mult, de acesta în „L'Humanité42 și de d-l Struve în „Osvobojdenie“ nr. 72.

 


 

38 În nr. 3 al ziarului „Proletarii“ a apărut articolul lui V. I. Lenin „Despre guvernul revoluționar provizoriu“ (articolul al 2-lea) (vezi Opere complete, vol. 10, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 240—248). În acest articol, el citează lucrarea lui F. Engels „Bakuniștii la lucru. Note despre insurecția din vara anului 1873 din Spania“ (apărută în „Der Volkstaat“ nr. 105— 107 din 1873), în care Engels critică rezoluția bakuniștilor, menționată de Lenin. — 80. [Nota red.]

39 „Credo“ — simbol de credință, program, expunere a concepției despre lume. Sub această denumire a devenit cunoscut documentul publicat în 1899 de grupul „economiștilor“. Autorii „Credo“-ului au fost E. D. Kuskova și S. N. Prokopovici, care mai tîrziu au devenit membri ai partidului cadet, iar după Revoluția Socialistă din Octombrie emigranți albi. În acest document erau expuse concepțiile oportuniste ale „economiștilor“, care negau rolul politic de sine stătător al proletariatului și necesitatea unui partid politic al clasei muncitoare. „Economiștii“ considerau că de lupta politică trebuie să se ocupe burghezia liberală. Ei limitau sarcinile și amploarea mișcării muncitorești la lupta economică împotriva patronilor și a guvernului, pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă și de trai în cadrul societății burgheze. Răspîndirea acestor idei oportuniste constituia o primejdie serioasă și amenința să transforme proletariatul într-o anexă politică a burgheziei.

V. I. Lenin, care în acea perioadă se afla în deportare în satul Șușenskoe, districtul Minusinsk, gubernia Ienisei, în august 1899, după ce a primit din Petersburg, prin sora sa A. I. Ulianova-Elizarova, „Credo“-ul, a dat îndată o ripostă hotărîtă „economiștilor“. El a scris „Protestul social-democraților din Rusia“ (vezi Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 157—170).

Proiectul „Protestului“ împotriva „Credo“-ului bernsteiniștilor ruși a fost discutat la o adunare ținută în satul Ermakovskoe (locul de deportare al lui A. A. Vaneev, P. N. Lepeșinski, M. A. Silvin ș.a.), la care au participat 17 social-democrați deportați în districtul Minusinsk. „Protestul“ a fost adoptat în unanimitate și semnat de V. I. Lenin, N. K. Krupskaia,

V. V. Starkov, A. M. Starkova, G. M. Krjijanovski, Z. P. Krjijanovskaia-Nevzorova, F. V. Lengnik, E. V. Baramzm,- A. A. Vaneev, D. V. Vaneeva, M. A. Silviu, V. K. Kurnatoyski, P. N. Lepeșinșki, O. B. Lepeșinskaia și de muncitorii petersburghezi O. A. Engberg, A. S. Șapovalov și N. N. Panin. La „Protest“ s-au raliat și I. L. Prominski, M. D. Efimov, Cekalski și Kovalevski, care nu luaseră parte la adunare, precum și colonia de deportați din Turuhansk (I. O. Martov și alții). Împotriva „Credo“-ului „economiștilor“ a luat, de asemenea, atitudine și colonia celor 17 social-democrați deportați în orașul Orlov, gubernia Veatka (V. V. Vorovski, N. E. Bauman, A. N. Potresov și alții).

„Protestul“ a jucat un rol de seamă în lupta împotriva „economiștilor“. El a avut o importanță imensă în dezvoltarea gîndirii marxiste și în construirea partidului marxist în Rusia. — 82. [Nota red.]

40 „Raboceaia Mîsl“ — ziar, organ al „economiștilor“ ; a apărut din octombrie 1897 pînă în decembrie 1902. Au apărut 16 numere. Primele două numere au fost tipărite la mimeograf, la Petersburg ; numerele 3—11 au apărut în străinătate, la Berlin ; numerele 12, 13, 14 și 15 au fost tipărite la Varșovia ; ultimul număr — 16 — a apărut în străinătate. Ziarul a avut ca redactori responsabili pe K. M. Tahtarev și alții.

Critica concepțiilor propagate de ziarul „Raboceaia Mîsl“, care erau o variantă rusă a oportunismului internațional, a fost făcută de V. I. Lenin în articolul său „O orientare retrogradă în social-democrația rusă“ și în cartea „Ce-i de făcut ?“ (vezi Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 235—267, și vol. 6, pag. 1—190), precum și într-o serie de articole publicate în ziarul „Iskra“. — 82. [Nota red.]

41 Este vorba de cele spuse de Marx în lucrarea sa „Contribuții la critica filozofiei hegeliene a dreptului“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 1, Editura politică, 1960, ediția a II-a, pag. 424). — 82. [Nota red.]

42 L’Humanité“ — cotidian fondat în 1904 de J. Jaurès, ca organ al Partidului socialist francez. În 1905 ziarul a salutat revoluția care începuse în Rusia și a exprimat solidaritatea poporului francez „cu națiunea rusă, care-și înfăptuiește al său 1789“. Redacția ziarului a organizat strîngerea de fonduri în vederea sprijinirii revoluției ruse. În anii primului război mondial (1914—1918), ziarul s-a aflat în mîinile aripii de extremă dreaptă a Partidului socialist francez și s-a situat pe o poziție șovinistă.

În 1918, în fruntea ziarului, ca director politic, a venit Marcel Cachin, militant de seamă al mișcării muncitorești franceze și internaționale. În anii 1918—1920, ziarul s-a ridicat împotriva politicii imperialiste a guvernului francez, care își trimitea forțele armate să lupte împotriva Țării sovietice. Începînd din decembrie 1920, după scindarea Partidului socialist francez, la Congresul de la Tours, și întemeierea Partidului Comunist Francez, ziarul a devenit Organul Central al acestui din urmă partid.

La începutul celui de-al doilea război mondial, în august 1939, ziarul a fost interzis de guvernul francez și a trecut în ilegalitate. În perioada cînd Franța a fost ocupată de trupele hitleriste (1940—1944), ziarul a apărut ilegal și a jucat un mare rol în lupta pentru eliberarea țării de sub jugul cotropitorilor fasciști.

În perioada de după război, ziarul duce o luptă neobosită pentru consolidarea independenței naționale a țării, pentru unitatea de acțiune a clasei muncitoare, pentru întărirea păcii și a prieteniei între popoare, pentru democrație și progres social. — 84. [Nota red.]