Am constatat că proprietatea funciară sau imobiliară, care începe prin a fi comună întregului trib, se transformă în proprietate colectivă odată cu fracţionarea gintei sau a clanului în familii matriarhale sau patriarhale, pentru a ajunge la proprietatea individuală atunci cînd familia patriarhală se descompune la rîndul său iar toate gospodăriile care trăiesc în comunitate se separă pentru a constitui tot atîtea familii individuale; acestea nu sînt formate decît din tată, mamă şi copii, cît mai puţin de numeroşi, conform avizului dat de pastorul evangelic Malthus.
Proprietatea mobiliară parcurge mai repede fazele evoluţiei sale: a început de asemenea prin forma comunistă, dar a ajuns la forma individuală aproape fără tranziţii. Chiar şi la sălbaticii comunişti, armele, ornamentele şi obiectele de însuşire personală, considerate drept anexe ale individului, sînt arse sau îngropate cu cadavrul celui care le poseda. Aşa cum ei înzestrează omul cu un suflet spiritual, sau mai curînd cu un dublu şi sălbaticii, logici mereu, atribuie animalelor, plantelor şi obiectelor neînsufleţite un suflet care îşi poate trăi propria viaţă în afara lor. Astfel, la înmormîntarea unui războinic, ei îi zdrobesc armele şi jertfesc animalele şi sclavii săi pentru a elibera sufletele care trebuie să-l slujească pe lumea cealaltă.
Obiectele mobiliare, care existau în număr redus în decursul perioadei de sălbăticie şi la începutul barbariei, fabricate de obicei de către cei care le posedă, s-au înmulţit odată cu creştere turmelor, introducerea sclaviei, prelucrarea metalelor şi progresul industriei[1]. Multiplicarea bogăţiilor mobiliare au transformat obiceiurile barbarilor. Pînă atunci nu se făcea război decît pentru răzbunare, pentru a rezista la o luare de bunuri sau pentru a mări teritoriile care deveniseră insuficiente în urma faptului că populaţia crescuse. Dar, în faza prezentă, războiul devine o industrie, o modalitate comodă de a procura turme, sclavi, metale şi alte obiecte transportabile. Şeful militar — rex, basileus, thiudans — ales pentru o expediţie anumită şi care îşi pierdea autoritatea temporară imediat după terminarea acesteia, devine un funcţionar indispensabil şi permanent, fiindcă războiul şi organizarea războiului sînt de acum înainte funcţii normale ale vieţii popoarelor barbare, vîndute jafului, care era considerat drept modul cel mai onorabil de acumulare a bogăţiilor. Bunurile dobîndite la război — peculium castrense — sînt proprietate individuală, ca şi cum ar fi fost fabricate de cei care le posedă. Dar dezvoltarea bogăţiilor mobiliare, care creează jaful eroic, dau naştere şi comerţului, care este forma burgheză a jafului.
Comerţul nu are loc în mediul colectivităţilor săteşti; cînd s-a introdus diviziunea muncii, nu mai există decît schimbul de servicii, pe care Proudhon a avut naivitatea să vrea s-o introducă în mijlocul perioadei capitaliste. Pămînturile fierarului sau clele ţesătorului sînt arate iar ei plătesc pentru aceste servicii prin serviciile speciale ale meseriilor lor. Satele nu schimbă între ele, în perioade determinate, decît surplusul producţiilor lor, prin intermediul şefilor lor. Dar, atunci cînd obiectele mobiliare se înmulţesc, se face troc cu ele şi, treptat, se creează o clasă de indivizi care îşi fac schimburile în mijlocul oraşelor, aflate în creştere şi cu locuitorii din alte oraşe: profund dispreţuită şi asimilată cu hoţii[2], această clasă ajunge totuşi să subjuge producătorii şi să cucerească direcţia generală a producţiei fără să participe cu nimic; ea devine o clasă care se face intermediarul între doi producători şi care îi exploatează pe amîndoi. Engels spune că sub pretextele de a-i scuti pe producători de greutăţile şi riscurile schimbului, de a mări zonele de desfacere a produselor lor pe pieţe îndepărtate şi pentru a deveni o astfel cea mai utilă clasă a populaţiei, se formează o clasă de paraziţi, adevărata vermină socială care, sub formă de salarii pentru foarte slabe servicii reale, ia crema enormelor bogăţii şi a influenţei sociale proporţionale. Tocmai pentru acest lucru, în perioada civilizaţiei, această clasă este chemată la onoruri noi în permanenţă şi la o dominaţie în permanentă creştere a producţiei pînă cînd, la urma urmelor, burghezia aduce pe lume un produs propriu: crizele comerciale periodice.
La început, produsele sînt comercializate pentru alte produse; unul dintre ele este ales să fie măsura valorilor reciproce. Vitele îndeplinesc la început această funcţie la multe popoare dar în scurtă vreme aurul şi argintul le înlocuiesc, întîi prin schimb după greutate apoi bătut, adică recunoscut ca etalon tip pentru toate produsele. Moneda de aur şi de argint devine marfa mărfurilor, marfa care conţine în mod latent toate celelalte mărfuri şi care are puterea magică de se transforma după cum este dorit în toate lucrurile dorite şi dezirabile. Prin moneda de aur şi de argint a fost descoperit cel mai energic mod de centralizare şi de acaparare a bunurilor mobiliare şi imobiliare; venise pe lume cel mai puternic instrument de distrugere a proprietăţii particulare, individuale.
Ţăranii din satele colectiviste produceau tot ceea ce consumau sub firmă de hrană şi haine; ei nu aveau nevoie decît de cîţiva meseriaşi (fierari, tîmplari, ţesători, croitori,etc.) pentru a prelucra materiile prime: îi acceptau în rîndul lor cu puţinul şi pe măsura necesităţilor; în general, îi adăposteau la capătul satului şi în afara limitelor de fortificaţii[3] După un anumit timp de şedere, de obicei un an şi o zi, ei obţineau dreptul cetăţii şi aveau voie să-şi trimită animalele pe păşunile comunale. La început, în aceste sate, nu exista schimb de produse. Meseriaşii sînt funcţionari publici în serviciul colectivităţii şi sînt retribuiţi cu o plată anuală de provizii. Ei nu lucrează decît la poruncă iar materia primă le este furnizată; cînd este posibil, ei se duc cu instrumentele lor la casa clientului. Atunci cînd au încetat să mai fie funcţionari publici, plata pentru serviciile lor a continuat să fie în natură (grîu, băutură, păsări, etc.); dacă aveau un cîmp, sătenii îl cultivau pentru ei, ca răsplată pentru munca lor de rotărie, de ţesătorie sau de croială a hainelor. Într-un cuvînt, ei primeau răsplata în servicii şi produse, aşa cum războinicul primea pentru munca sa de apărare. Această formă de muncă industrială, care mai există încă în satele din India, persistă atîta timp cît satele păstrează forma colectivă a proprietăţii funciare.
Satele care se află la încrucişarea drumurilor folosite de caravanele de negustori, la locurile de vărsare a fluviilor sau la malul mării sînt primele care se transformă prin faptul că se creează o piaţă temporară mai mult sau mai puţin frecventată şi pentru care muncesc meseriaşii din localitate. Oriunde meseriaşii găsesc un debuşeu pentru mărfurile lor, creşte numărul lor; ei sînt chemaţi în loc de a se vedea respinşi sau acceptaţi cu dificultate. Populaţia acestor sate, transformate în burguri şi oraşe, este compusă din meseriaşi specializaţi în diferite meserii, prin urmare avînd nevoie de serviciile lor reciproce: piaţa nu mai este temporară şi devine permanentă. Locuitorii schimbă în natură şi fac negoţ între ei cu produsele lor, iar în zilele de tîrg le vînd negustorilor străini şi sătenilor din ţinuturile dimprejur.
Industria îşi schimbă atunci caracterul: artizanul începe să se emancipeze de clientul său. El nu mai aşteaptă să i se dea materia primă pe care s-o prelucreze, el şi-o procură singur şi o păstrează în prăvălie: el nu mai produce la comandă ci din previziunea unei posibile vînzări. La calitatea sa de producător el adaugă cea de negustor; el cumpără materia primă şi o vinde după ce a transformat-o: el îşi măreşte prăvălia şi îşi ia ucenici şi asociaţi care să-l ajute. Pentru a se aproviziona cu materii prime şi pentru a plăti salariile muncitorilor care muncesc la dispoziţia sa, el trebuie să aibă avansuri dar atît de modeste încît cu greu merită numele de capital în sensul întrebuinţat de Marx; totuşi, aceste avansuri sînt capital în stadiul embrionar.
În Evul Mediu, creşterea populaţiei satele care se transformau în oraşe împiedică să fie acordate celor noi veniţi folosirea bunurilor comunale şi mai ale participarea lor la partajele agrare. Pămînturile satului rămîn proprietatea exclusivă a celor proveniţi de la primii ocupanţi, care constituiau un patriciat comunal, în timp ce în ţinuturile de ţară, din necesităţi de apărare, se organizează aristocraţia feudală. Patriciatul urban s-a conservat pînă în zilele noastre în anumite oraşe din Elveţia democratică. Aristocraţii comunitari din Alsacia au devenit şefi de industrie la sfîrşitul secolului trecut şi la începutul secolului prezent.
Pentru a rezista la despotismul acestor patricieni burghezi care monopolizau pămînturile şi puterile cetăţii, artizanii s-au organizat în asociaţii de meserii, care la începute erau egalitare, fără ierarhie ereditară şi deschise pentru lucrătorii din localitate. Aceste corporaţii de artizani nu numai că îi apără împotriva patriciatului municipal ci îi mai protejează împotriva concurenţei lor reciproce. Piaţa în care ei îşi desfac produsele este prima condiţie a existenţei lor: fiind limitată la locuitorii oraşului şi la cumpărătorii ocazionali din zilele de tîrg, sindicii corporaţiilor sînt însărcinaţi să ia măsurile necesare pentru ca piaţă să fie încărcată cu un surplus de producători şi produse. Atunci asociaţiile de meserii se închid şi se limitează numărul de indivizi care pot face parte din ele şi care, în consecinţă, pot avea dreptul de a deschide o prăvălie în oraş, la fel ca şi numărul de salariaţi şi ucenici care pot fi angajaţi precum şi cantitatea de marfă care poate fi produsă. Modul de prelucrare a materiei prime este determinat: orice modificare de utilaj şi orice invenţie sînt interzise, astfel ca un producător să nu aibă avantaje faţă de alţii. Maiştrii de meserii trebuie să lucreze cu uşa şi ferestrele deschise, uneori în stradă, cu scopul de permite sindicilor să exercite supravegherea eficace. Fiecare corporaţie îşi are specialitatea sala care toţi membrii săi trebuie să se limiteze cu stricteţe. Pantofarii nu pot face decît pantofi noi; tot cea ce este de cîrpit şi reparat le este interzis şi ţine de corporaţia cizmarilor.
Vînzarea este la fel de sever reglementată ca şi producţia: la tîrguri, la fel ca în zilele noastre la Temple de Paris1), unde se păstrează vechile obiceiuri, vînzătorul are dreptul să acosteze pe trecător numai în faţa tarabei sale; în momentul în care a ajuns la limită, acesta îi aparţine prăvăliaşului vecin. Aceste numeroase şi meticuloase reguli arată importantul rol pe care îl joacă deja piaţa: creşterea pieţii va transforma modul de producţie precum şi toate relaţiile sociale care corespund .
Producţia individualistă se agită într-o contradicţie a cărei soluţie trebuia să aducă la dispariţia acesteia. Artizanul era la început un producător şi vînzător iar în prezent este un lucrător sintetic, care concentrează în persoana sa funcţiile intelectuale şi manuale ale meseriei sale; în prezent, el nu mai poate exista decît cu condiţia ca producţia şi instrumentele de muncă să fie diseminate pe întreg teritoriul. Aceasta era situaţia în evul mediu; fiecare provincie, fiecare oraş, fiecare sat şi chiar fiecare conac feudal şi fiecare locaş de ţărani centralizau producţia de alimente şi de alte accesorii necesare pentru existenţa locuitorilor săi, vînzînd numai ceea ce era de prisos şi cumpărînd numai cîteva obiecte de lux. Prin faptul că nu importau nici unul din obiectele lor de consum, oraşele din evul mediu erau autonome din punct de vedere economic şi, în consecinţă, puteau să trăiască izolate şi să formeze tot atîtea mici state care se aflau, în general, în stare de război între ele.
Agronomii, care fuseseră teoreticienii economici ai epocii feudale, recomandau proprietarilor să producă totul pe pămînturile proprii şi să nu cumpere nimic din afară: am observat că baronii feudali aveau în castele lor ateliere unde se fabrica tot, inclusiv armele. Această teorie a diseminaţiei a producţiei persistă mult timp după ce au încetat să mai existe fenomenele care le-au dat naştere. În secolul al XVI-lea, cînd se importau din Italia produsele industriei de mătase, politica casei regale era de a disemina această industrie în toate provinciile şi de a se strădui să introducă creşterea viermilor de mătase în regiuni în care este greu să fie cultivate dudele, în loc să aducă la concentrarea acestei activităţi în regiunile în care avea şansa să reuşească. În timpul revoluţiei din 1789, se încearcă aclimatizarea bumbacului în Franţă pentru a nu mai fi nevoie să fie achiziţionat în străinătate şi acest lucru este realizat prin încercarea de a scăpa de tributul care era plătit coloniilor prin faptul că se achiziţiona pentru ele zahărul de trestie, care a fost descoperit de proprietăţile de sfeclă zahariferă.
Odată cu aplanarea războaielor de la castel la castel prin dispariţia celor înfrînţi, ale căror pămînturi îngroşau bunurile învingătorului şi a fost posibilă stabilirea unei anumite siguranţe pe drumuri, a fost posibil ca în fiecare oraş şi în fiecare provincie să se înceapă mărirea pieţii şi formarea centrelor de producţie artizanală. Oraşul Gand, unde se ţeseau draperii cu lînurile provenite în special din Anglia, avea o populaţie de aproape o jumătate de milion de locuitori în secolul al XVI-lea. Dezvoltarea comerţului a zguduit organizarea socială a cetăţii feudale.
Corporaţiile maiştrilor de meserii din oraşele care prosperau din punct de vedere industrial devin corpuri aristocratice în care nu se poate decît prin privilegiu de naştere sau bănesc, printr-o favoare regală sau după un lung şi costisitor stagiu, în cazul că persoana nu este prin naştere fiul sau părintele unui maistru. Trebuie să se plătească pentru a învăţa o meserie, pentru a deveni maistru şi pentru a o practica. Corporaţiile exclud din sînul lor un mare număr de artizani care nu mai lucrează pentru ele ci în ateliere de maiştri. Înainte vreme aveau speranţa să devină maiştri la rîndul lor şi să deschidă o mică prăvălie dar pe măsură ce comerţul şi industria se dezvoltă, ei văd că împlinirea acestei speranţe se îndepărtează. Fiind excluşi din corporaţiile de maiştri care îi angajează, ei se întrunesc şi se formează mari asociaţii de camarazi la nivel naţional şi chiar la nivel internaţional în timp ce corporaţiile de meşteri rămîn la nivel local. Maiştrii de meserii îmbogăţiţi în urma dezvoltării producţiei se aliază cu patricienii municipali pentru a face faţă camarazilor care adeseori sînt incitaţi şi susţinuţi de nobilimea feudală, invidioasă pe bogăţiile aristocraţiei municipale şi corporative. Toate cetăţile din evul mediu au fost însîngerate de luptele acestor clase.
Dar creşterea permanentă a pieţii şi dezvoltarea comerţului care urmează vor pune capăt acestor lupte de clasă din ultima epocă feudală prin distrugerea corporaţiile de meşteri şi prin modificarea modului de producţie. Aceşti factori vor produce centralizarea producţiei diseminată într-o infinitate de mici ateliere împrăştiate în toată ţara iar pe de altă parte vor decentraliza industriile aglomerate în acelaşi oraş şi în aceeaşi provincie şi vor transforma artizanul sintetic al micii industrii individualiste în muncitorul de parcelă al manufacturii.
Descoperirea din secolul al XV-lea a rutelor către Indii şi America prin Capul Bunei Speranţe a dus la inundarea Europei cu aur mexican şi peruvian. Prin crearea comerţului transoceanic a fost depreciată valoarea proprietăţii funciare iar producţia capitalistă care se dezvoltau în oraşele din Ţările de Jos şi din Liga Hanseatică a primit un impuls decisiv. Astfel începe era noilor lupte de clasă şi a revoluţiilor moderne[4].
Ţinuturile nou descoperite au fost lăsate să fie jefuite şi au fost folosite pentru desfacerea de produse industriale şi chiar agricole din Europa: se expedia în America grîu, vin, brînzeturi, etc. Industria a resimţit efectele creării unei pieţe coloniale şi ale importului de aur american. Oameni noi, care nu aparţineau în mod obişnuit nici unei corporaţii dar îmbogăţiţi din comerţ şi care căutau să-şi întrebuinţeze capitalurile, se avîntă în producţie, unde presimţeau că există o sursă de mari beneficii dar cu condiţia de a încălca toate regulamentele corporative cu privire la modul de producţie, cu privire la cantitatea care trebuie să fie produsă sau cu privire la numărul de muncitori care trebuie să fie angajaţi. Astfel, ei nu-şi pot stabili în oraşe atelierele, care la început nu se disting faţă de restul atelierelor decît prin mărimea lor; ei trebuie să se refugieze în mediul rural, în cartierele mărginaşe şi în micile aşezări maritime nou create, care nu au nici patriarhat municipal şi nici o organizare corporativă. Ei şi-au creat manufacturile în afara spaţiului fortificat de la Paris şi Londra, la suburbiile Saint-Antoine, Westminster şi Southwark; în acest scop ei trebuiau să-i ruineze pe maiştrii meseriilor şi să tulbure întreaga mică industrie artizanală[5]. Această revoluţie industrială a fost iniţiată de negustorii şi de cei care ascultau de poruncile negustorilor şi nu de către maiştrii de meserii înţepeniţi de rutină şi înlănţuiţi de regulamentele corporative. În vremurile noastre am văzut căi ferate construite şi administrate de oameni de finanţe şi nu de meşterii companiilor de diligenţă.
Manufactura nu putea să atace organizaţia corporativă şi să se îndrepte împotriva privilegiilor deţinute de maiştrii meseriilor fără să prejudicieze artizanul pe care în aparenţă îl avantaja printr-o mare abundenţă de muncă cît şi prin regularitatea sa mărită şi salariul sporit. Diviziunea muncii, cea care măreşte productivitatea dar care reduce le minimum abilitatea tehnică a artizanului, s-a născut în manufactură. Toate operaţiunile unui atelier au fost analizate şi separate una de alta: de exemplu, fabricarea unui ac cu gămălie a fost descompusă în circa douăzeci de operaţiuni iar toate au fost încredinţate unor lucrători specializaţi. Artizanul, care cunoştea înainte diversele operaţiuni ale meseriei sale, le executa pe rînd şi crea o lucrare în care se reflecta personalitatea sa de artist, este degradat prin faptul că nu este mai mult decît un muncitor segmentar, condamnat pe toată viaţa să execute mecanic o singură operaţiune. Individualitatea sa este distrusă în egală măsură; în prezent, pentru a îndeplini munca pe care înainte o făcea singur, acum el are nevoie de cooperarea unui anumit număr dintre camarazii săi. El îşi pierde independenţa fiindcă nu poate munci decît la atelierul patronului şi cu condiţia ca şi alţi lucrători să muncească cu el; el este un organ industrial al colectivităţii care invocă producţia lucrării. Producţia s-a transformat din individualistă în colectivistă.
Prin dezorganizarea producţiei individualiste, manufactura a influenţat populaţia din mediul rural şi agricol. Artizanul din mica industrie individualistă trăia la ţară sau în sate mici şi, în general, era stăpînul casei sale şi al unui mic cîmp. Manufactura îl rupe de munca agricolă pe care o făcea pe cîmpul său ori pe pămîntul marilor proprietari şi duce la concentrarea sa în oraşe, care depăşesc delimitările fortificate şi se întind pe ţinuturile înconjurătoare. În acel moment începe depopularea zonelor rurale de care, începînd din secolul al XVIII-lea, proprietarii se plîng amarnic. În paralel cu scoaterea braţelor de muncă din agricultură, manufactura îi solicită un surplus de producţie pentru a hrăni populaţiile urbane de nouă conformaţie.
La începutul perioadei colectiviste, oraşul nu exista, nici măcar la rezidenţele şefilor militari care se bucurau din nou de puterea regală. Prinţii din India călătoreau cu un grup de războinici, urmaţi de artizani din diferite meserii: locul în care se cazau devenea un oraş temporar; ei trăiau din impozitele şi darurile ţinuturilor rurale dimprejur. Regii franci din secolul al VI-lea îşi menţineau curtea în ferme imense: în jurul reşedinţei regeşti se adunau locuinţele ofiţerilor din palat şi a şefilor de bandă, fideli şi de folos pentru rege. Alte case mai puţin aspectuoase erau ocupate de un mare număr de familii care practicau tot felul de meserii, începînd de la confecţionarea de giuvaere şi fabricare de arme pînă la meseria de ţesător şi pielar; de la broderia de mătase şi de aur pînă la cea mai simplă prelucrare de lînă şi in. Satul regesc este împlinit cu clădiri pentru exploatare agricolă, grajduri de herghelii, hambare, stîne şi şure, barăcile celor care cultivă pămîntul şi cabanele şerbilor din domeniu[6].
Lipsa de drumuri şi greutatea de a comunica împiedică orice aglomerare prea mare; ar fi fost imposibil ca acestea să fie hrănite. Neputînd conta decît pe produsele agricole din imediata apropiere, cetăţile din evul mediu erau condamnate în mod necesar la un număr restrîns de locuitori[7]. Cu cît lipsa de drumuri şi nesiguranţa celor care existau făceau dificil dacă nu chiar imposibil orice comerţ de la un oraş la altul, nimeni nu s-a gîndit să se asigure împotriva exportului de produse agricole. Dar din momentul în care mijloacele de transportare a grîului dintr-un loc într-altul, fiecare oraş, fiecare provincie a luat măsurile de a împiedica ieşirea grîului depe teritoriul său şi pentru a preveni acapararea acestuia. Toate oraşele din Europa au emis edicte prin care se ordona ca vînzarea de grîne să se facă la locul de piaţă, la ore fixe, determinînd preţurile lor maxime precum şi cantitatea care trebuia cumpărată. Edictele de mai sus interziceau proprietarilor de a păstra recoltele pentru mai mult de doi ani, cu pedeapsa de confiscare, după cum interziceau ca grîul să fie cumpărat la conac sau din mers[8].
Pentru a face faţă la noile necesităţi ale populaţiilor urbane în creştere, agriciltura a fost nevoită să se dezvolte. În secolele XVI şi XVII, au fost desţelenite noi pămînturi, au fost despădurite păduri, secate mlaştini şi au fost mărite cîmpurile de grîu. În anii de mare recoltă, grînele erau atît de abundente încît preţul nu mai era o remunerare şi trebuiau să fie făcut rost de pieţe de desfacere: atunci era permisă circulaţia grînelor dintr-o provincie într-alta şi chiar exportul lor în Anglia şi în colonii. Aceste libertăţi erau numai temporare; din momentul în care atingea un anumit preţ într-o localitate, se interzicea exportul său.Timp de paisprezece ani, din 1669 pînă în 1683, exportul a fost autorizat în Franţa de nouă ori şi interzis de cinci ori. Aceste regulamente multiplicate nu erau suficiente pentru a preveni penuria locală; adeseori aceste regulamente amplificau lipsurile fiindcă împiedicau ieşirea de grîne dintr-o provincie în care acestea existau din abundenţă. Dacă se temeau de concurenţă, oraşele periclitate în acest fel confiscau grînele care traversau teritoriile lor: Colbert a fost silit să facă apel la constrîngere pentru a face să vină la Paris 2500 de saci de grîu pe care parlamentul din Bordeaux dorea să le reţină. În acest fel, un oraş suferea de foamete în timp ce grîul era în abundenţă la douăzeci de leghe mai departe. Circulaţia vinului, a lînii şi a altor produse agricole era supusă la dificultăţi asemănătoare: pentru a facilita vînzarea de vinuri de pe teritoriile lor, porturile de la Bordeaux şi Marsilia împiedicau vinurile provenite din alt provincii să ajungă pînă la mare[9]. Ultimii miniştri ai monarhiei încearcă să demonstreze lipsa de utilitate şi pericolele inerente acestor interdicţii; ei le-au suspendat în decursul vremurilor dar erai în permanenţă obligaţi să le restabilească. O revoluţie a fost necesară pentru a le suprima, pentru a lua ţăranilor drepturile lor seculare care grevau proprietatea funciară şi care se opuneau la dezvoltarea agriculturii moderne precum şi pentru anularea privilegiilor posedate de corporaţii care împiedicau progresele industriei manufacturiere.
Corporaţiile care se împotriveau ca manufacturi să fie stabilite în oraşele lor, se temeau de orice inovaţie; ele interziceau orice perfecţionare şi întrebuinţare al oricărui procedeu nou pentru a nu afecta egalitatea industrială între maiştrii de meserii prin faptul că vreunul dintre ei să nu aibă vreun avantaj de care să nu se bucure ceilalţi. Argand, cel care a inventat lămpile cu dublu curent de aer şi care măreau de trei ori capacitatea de luminare faţă de lămpile cu ulei, a fost atacat în secolul al XVIII-lea In faţă Parlamentului din Paris de către corporaţia de tinichigii care solicita dreptul exclusiv de fabricare a lămpilor. Pînzele imprimate nu au obţinut dreptul de a fi vîndute decît datorită sprijinului marelor curtezane regale, doamnele de Pompadour, du Barry şi Marie Antoinette. Camerele de comerţ din Rouen, Tours şi Amiens au protestat energic, prezicînd ruina industriei şi ameninţînd Franţa cu un cataclism în cazul în care această fabricaţie ar fi permisă.
Revoluţia din 1789 a scăpat agricultura, comerţul şi industria de piedicile feudale care le opreau din mers; în aceste condiţii proprietatea burgheză a putut să-şi îndeplinească evoluţia în deplină libertate.
Secolul al XVIII-lea s-a ocupat cu pasiune de agricultură, care în Franţă era una din cele mai primitive. "Fără îndoială, este un adevăr dat incontestabil că de la Romani agricultura a făcut progrese extrem de lente" scria un agronom înainte de Revoluţie[10]. Atunci lumea era limitată să studieze şi să comenteze numai autorii latini consideraţi drept cei mai competenţi în materie; atunci ca şi acum, Anglia era imitată: se importau rasele sale de bovine şi plantele sale furajere. A fost introdus cartoful, cunoscut în Europa de mai bine de un secol [11]; experienţele de laborator s-au multiplicat[12] iar acestea erau repetate la scară mare. Pregătirea agronomică era răspîndită la oraşe şi sate; se organizau societăţi, concursuri, premii agricole. Se inventau instrumente de arat şi se perfecţionau cele care existau[13]; se făceau experienţe cu semănătoarea mecanică, cu grapa de dinţi de fier, etc. Entuziasmul pentru agricultură nu a cunoscut limită în acest secol splendid, care a tulburat industriile, ideile şi ştiinţele; enciclopediştii declarau că a planta un arbore este un act de virtute.
Această ardoare juvenilă dovedeşte pînă la ce punct înţelegeau oamenii din secolul al XVIII-lea că este o necesitate vitală de a rezolva problema agricolă pe care o puneau populaţiile industriale în permanentă creştere. Crizele de foamete apăreau periodic şi dădeau loc la revolte ameninţătoare care pregăteau poporul pentru revoluţia impusă de fenomenele economice iar scrierile filozofilor şi ale economiştilor acţionau în spiritele iluminate ale burgheziei.
Dar toate eforturile de a transforma agricultura eşuau în faţa obstacolului insurmontabil creat de segmentarea cultivaţiilor, a pămînturilor şi a drepturilor seculare ale ţăranilor. Pămînturile posedate de ţărani erau divizate şi subdivizate pînă la fărămiţare prin partaje succesive după deces[14]. Chiar dacă erau uneori de dimensiuni considerabile, pămînturile aflate în posesia seniorilor şi burghezilor fragmentate în mici gospodării, care din punctul de vedere al cultivaţiei le parcelau în tot atît de multe mici proprietăţi. La fel ca în Evul Mediu, pe pămîntul marilor proprietari se practica cultivaţia ţărănească cu circuitul său trienal, suprafeţele nelucrate şi păşunile neprelucrate. Mica proprietate, pe care politicienii burghezi o ridică în slăvi din interes reacţionar, este rutinară şi incapabilă de orice progres din lipsa de cunoştinţe şi de mijloace pecuniare ale posesorului precum şi din cauza zonei sale de influenţă foarte redusă. Oriunde există mica proprietate poate fi constatată justeţea afirmaţiei lui Léopold Deslile în prefaţă lucrării sale Istoria claselor agricole din Evul Mediu: "Un fapt important este stadiul de stagnare în care a rămas agricultura noastră timp de opt secole, din secolul X pînă în secolul XIX. Aproape toate practicile care le găsim că sînt descrise în cartulare mai sînt şi azi urmate de lucrătorii noştri astfel încît un ţăran din secolul al XIII-lea ar vizita fără mare mirare multe din micile noastre ferme".
Pentru a se putea pune pe picioare, primul obstacol pe care agricultura modernă trebuie să-l depăşească este vechiul drept de cutumă conform căruia era interzis ca proprietarii să închidă cîmpurile după seceriş: acest drept interzicea orice schimbare de cultivaţie şi orice încercare de a face noi plantaţii, iar pedeapsa pentru contravenţie era să fie văzut cum recoltele sînt date pradă animalelor din comună. Înainte de Revoluţie s-a făcut o încercare de a suprima această practică: printr-un edict regal, Necker permitea proprietarilor şi fermierilor regiunea Boulonnais să închidă păşunile, chiar dacă acest lucru contravenea cutumei din care nu permitea să fie închisă decît a 1/5 din proprietăţi şi care acorda tuturor dreptul de a se bucura de păşunile şi pămînturile necultivate. Pe data de 23 iunie 1785 o decizie a Parlamentului din Paris revoca dreptul de păşunare după recolte în cîteva comune din jurisdicţia sa. În Picardia şi Normandia, păstoritul inutil a fost apărat în cîteva localităţi. Revoluţia a completat dintr-o dată lucrarea începută cu timiditate.
Abolirea fără vreo despăgubire a acestui drept posedat şi partajul bunurilor comunale au fost o lovitură grea pentru mica proprietate şi modul său de cultivare. Această abolire nega ţăranilor posibilitatea de a avea animale domestice pentru a se hrăni şi îmbrăca precum şi îngrăşăminte pentru a-şi îngrăşa cîmpul. Revoluţia agricolă începe imediat: codri sînt despăduriţi, mlaştinile şi bălţile pe atunci atît de numeroase se deseacă, sînt cultivare pămînturile care nu sînt desţelenite, păşunile artificiale sînt însămînţate, podgoriile cresc, grînarele se întind, noile cultivaţii sînt introduse şi multiplicate iar produsele circulă şi ajung din abundenţă în oraşele industriale[15].
Mişcarea a fost atît de generală încît se răresc şi se atenuează crizele de foamete, care erau atît de frecvente înainte şi în cursul Revoluţiei iar proprietarii nu se mai preocupă de modul de producţie pentru satisfacerea cerinţa ci de modul de a găsi consumatori pentru producţia lor mărită. Atunci încep eternele lor lamentaţii cu privire la scăderea preţurilor pe care ei le apără prin intermediul unor taxe vamale. Valoarea bunurilor creşte iar nobilii sînt îmbogăţiţi de această revoluţie care i-a debarasat de privilegiile lor demodate şi nocive pentru interesele lor de proprietari funciari.
Agricultura modernă nu aşteaptă acum decît pieţe de desfacere în creştere pentru a da dovadă de surprinzătoarea sa productivitate: căile ferate şi industria capitalistă îi furnizează aceste mijloace. Marea industrie mecanică poate aspira fără frică la populaţia din mediile rurale şi în oraşele sale pot să se înghesuie proletari cu miile şi cu sutele de mii; agricultura capitalistă este capabilă să-i hrănească şi să aibă grijă de toate nevoile lor.
Această prodigioasă dezvoltare nu a avut loc fără inconveniente de o extremă gravitate. Defrişarea pădurilor, dată fără control pe mîinile rapacităţii oarbe a proprietarilor burghezi, a despuiat munţii şi a transformat binefăcătoarele fluvii în torente de devastare. Producţia neîntreruptă nu dă răgaz pămîntului să se odihnească şi să-şi refacă fertilitatea. Exportarea în oraşe a produselor agricole, semnalată deja de către Vauban în lucrarea sa Dîmes royale (Dijma regească) drept una din cauzele de pauperizare a pămîntului, întrerupe circulaţia materiei care se producea atunci cînd producătorul şi consumatorul care locuiau pe cîmpuri, înapoiau pămîntului ceea ce jefuiau. Pămîntul, mama fecundă a tot cea ce trăieşte, se epuizează; în ţările civilizate pămîntul nu mai dă recolte decît dacă este îndopat cu guano, pentru care se pleca în America ca să fie căutat şi cu îngrăşăminte chimice, preparate artificial. Anglia, cea care a aplicat pe scară largă agricultura intensivă, a fost prima care să resimtă îngrozitoarele consecinţe: încă din 1830, agricultorii englezi veneau în sudul Franţei pentru a pretinde de la cultivatorii din Provence resturile provenite de deşeurile de lubricare din Marseille şi Aix; ei mergeau chiar pe cîmpurile de bătălie ale Republicii şi ale Imperiului ca să caute pămînt îngrăşat de cadavrele de soldaţi. Ei au fost primii care au folosit îngrăşămintele artificiale în cantităţi mari şi au înlocuit cu maşini munca umană insuficientă. Dar îngrăşămintele, seminţele plantelor ameliorate, maşinile, vitele şi toate aplicaţiile agriculturii moderne cer capitaluri, mari capitaluri. În Anglia se calculează că un fermier trebuie să aibă în medie un capital rulant de 1,000 pînă la 1,500 de franci de hectar, pentru a face o bună cultivare. În ziua de azi, agricultura a devenit o industrie capitalistă.
Trebuie să mergem în America pentru a vedea agricultura în deplina sa înflorire, financial farming cum spun Yankeii. Finanţatorii pun la cale o exploatare agricolă aşa cum este înfiinţată o uzină metalurgică sau o ţesătorie mecanică; în loc să se producă măşini sau ţesături de bumbac, se fabrică grăunţe, fructe şi carne. În 1857, L. de Lavergne aducea ca exemplu o fermă din Oise unde se cultivau 500 de hectare de sfeclă şi se recoltau trei mii de hectolitri de grîu iar o altă fermă de la Pas-de-Calais unde erau însămînţate o mie de hectare de sfeclă şi erau hrănite o mie de capete de mari bovine. "Nu există ceva mai colosal în Anglia", scria el cu orgoliu [16]. Dar cît de mici sînt fermele colosale din Europa faţă de bonanza farms din lumea nouă!
Începînd din 1874, domnul O. Dalrymple, un cultivator american care a fost pentru un moment o celebritate mondială, conduce o pentru o companie financiară şase ferme cu o suprafaţă de treizeci de mii de hectare. El le-a împărţit în şase secţii de cîte 800 de hectare, subdivizate în trei loturi de cîte 267 de hectare, conexate la administraţia centrală prin telegraf. Cele 30,000 de hectare sînt cultivate de o armată de şase sute de zilieri, organizaţi ca armată. În perioada secerişului, administraţia centrală angajează cinci sau şase sute de lucrători suplimentari, pe care îi distribuie între secţiuni. Îndată ce muncile de toamnă se termină, oamenii sînt eliberaţi, cu excepţia inspectorilor şi a zece oameni pe secţie. În anumite ferme din Dakota şi Minnesota, caii şi catîrii nu hibernează la locurile lor de muncă; cînd stufurile revin, aceste animale sînt trimise în trupe de între o sută şi două sute de perechi la 1,000 şi 1,500 de kilometri în sud, de unde revin numai primăvara.
Mecanici călare însoţesc la muncă plugurile, semănătoarele şi secerătoarele; la cea mai mică dificultate, în ritm de galop, mecanicul este lîngă maşină ca să o repare şi să o pună din nou în funcţiune. Grîurile sînt transportate la treierătoare care funcţionează zi şi noapte; aceste instrumente sînt încălzite cu legături de paie aruncate cu lopata cu ajutorul unor ţevi. În California, marele tăietor (the giant header), tras de patru sau opt cai, seceră dintr-o mişcare cu lamele sale vibrante, spice la două degete de la rădăcina lor, pe o suprafaţă între 46 şi 28 picioare pătrate [4 şi 8 metri pătraţi]; o placă turnantă le culege şi le varsă într-căruţă unde sînt despicate şi puse în saci. Paiele rămase pe cîmp sînt mistuite în flăcări[17]. Grînele scuturate, vînturate, cîntărite şi puse în saci sînt transportate la calea de fier care leagă fermele cu Dalrymple iar de acolo la Duluth sau Buffalo. În fiecare an, cîmpurile însămînţate cu grîu cresc cu cu 2,000 de hectare; în 1880, aceste cîmpuri acopera suprafaţa de 18,000 de hectare.
Cînd burghezia europeană lua ţăranilor bunurile lor comunale şi le anula drepturile, erau impuse noi taxe sangvine şi băneşti. Burghezia dădea ţăranii pe mîna cămătarilor, care îi transformau în proprietari nominali şi îi dădea pradă concurenţei marilor proprietari şi fermieri din America şi India. Aceste cauze şi altele au precipitat exproprierea micului cultivator şi transformarea sa în proletariat. Agricultura financiară a Americii a creat un proletariat agricol deosebit.
Marea masă a muncitorilor din Statele granifere ale Uniunii americane este compusă din proletari care nu au în posesia lor un dram de pămînt, nu au o colibă din paie şi noroi şi nici măcar paturi pe cae să de culce şi linguri cu care să măniînce; ei realizează idealul animalului omenesc despuiat de orice proprietate particulară: în afară de ceea ce ei îşi însuşesc direct sub formă de hrană şi haine, ei nu au nimic. Ei nu au locuinţe stabile pe cîmpuri, pe care le părăsesc ca să ajungă în oraş cînd se termină muncile. Directorii de la fermele financiare îi recrutează peste tot, în sate şi în marile oraşe, îi angajează pentru agricultură, îi orînduiesc cu şefi şi contraşefi şi îi trimet la pămînturile lor; ei sînt cazaţi, spălaţi, trataţi cu medeicamente şi îşi primesc lunar lefurile. Ei sînt organizaţi în adevărate batalioane agricole şi sînt ascultători cu o disciplină militară: ei se scoală, mănîncă, muncesc şi se culcă la oră fixă. În cursul săptămîni, ei nu îşi pot procura băuturi alcoolice: numai duminica ei au voie să meargă şi să bea în crîşmele din satele vecine. După muncile de toamnă, ei sînt eliberaţi iar în decursul iernii rămîn la fermă numai un număr de oameni ca să îngrijească animalele şi utilajele. Atunci ei revin în oraşe pentru a se îndeletnici cu ceea ce găsesc.
Transformarea proprietăţii funciare, a modului său de cultivare şi a populaţiei rurale a fost impusă de transformările care s-au realizat în proprietatea industrială şi financiară. Mediul rural a fost silit să se depopuleze şi să golească cotloanele în care ţăranii îşi doseau agoniselile, pentru a furniza industriei oamenii şi banii de care avea nevoie pentru atelierele şi giganticele sale lucrări (căi ferate, perforarea munţilor, uzine), care nu pot fi comparate decît cu operele din perioada comunistă primitivă. Oamenii s-au înghesuit în oraşele industriale şi au îndesat banii în seifurile bancherilor.
În epocile precedente, cu excepţia unei minorităţi infime de nobili, militari, preoţi şi artizani, cetăţenii îşi produceau hrana pin munca pămîntului; în societatea capitalistă o masă în permanentă creştere de cetăţeni, este ruptă de la munca agricolă pentru a fi devotată în exclusivitate pentru munca industrială şi comercială iar subzistenţa sa se bazează pe munca populaţiei consacrată producţiei agricole. Această situaţie deţine potenţialul unui mare număr de revoluţii.
Numărul oamenilor sustraşi de la muncile cîmpului este atît de mare, încît agricultura ţărilor civilizate este condamnată să se menţină într-un stadiu permanent de revoluţii culturale dar în ciuda numeroaselor şi perseverentelor sale progrese, la fel ca mica cultură din evul mediu, ea redevine incapabilă să hrănească populaţiile industriale pentru că acestea cresc prea repede precum şi din cauză că oamenii de finanţe şi industriaşii după ce au îndepărtat oamenii de pămînt, sustrag în permanenţă noile pămînturi de la cultivarea agricolă pentru a le dedica plăcerilor lor particulare şi pentru a le transforma în bunuri de agrement şi în terenuri de vînătoare.
Problema pe care o punea industria manufacturieră în secolul al XVIII-lea este ridicată a oua oară de industria mecanică în secolul al XIX-lea. Agricultura a rezolvat această problemă la începutul secolului prin lărgirea terenurilor cultivabile şi prin revoluţionarea modului lor de cultivare. Problema nu a fost rezolvată în secolul al XIX-lea decît prin reducerea constantă a alimentaţiei cotidiene a populaţiilor muncitoare, condamnate la cel mai strict minimum de hrană, precum şi prin completarea deficitelor din agricultura naţională prin importuri agricole din Ruisa, America, Australia şi Indii; prin crearea comerţului internaţional al produselor agricole: Franţă importă mai mult de o cincime din grîul pe care îl consumă şi Anglia, ţară cea mai industrializată de pe glob, recurge la ţările străine pentru mai mult de jumătate din mijloacele sale de existenţă[18].
Proprietatea funciară a beneficiat de transformarea industrială în secolul al XVIII-lea; ea suferă în secolul al XIX-lea. Comerţul internaţional al produselor agricole face ca pămînturile virgine ale noilor ţinuturi să intre în conflict cu pămînturile epuizate ale ţarilor civilizate, care nu îsi reînnoiesc fertilitatea decît prin o supra-abundenţă de îngrăşăminte şi muncă. Această concurenţă precipită proprietatea funciară din Europa într-o criză permanentă, din care nu va ieşi decît prin socializarea pămîntului.
Oraşul din evul mediu constituia o unitate economică; în cadrul său, oraşul poseda toate corporaţiile de meserii care erau necesare locuitorilor săi. Comerţul între oraşe era accidental şi se limita la un număr foarte mic de obiecte, în general de lux. Procţia capitalistă, care a ajuns la un anumit punct al dezvoltării sale, distruge această independenţă economică; ea disociază meseriile, le izolează şi creează una sau mai multe localităţi drept localităţi speciale, favorabile prosperităţii lor. Nici un oraş şi nici măcar un o provincie nu trebuie să-şi ia obligaţia de a produce toate obiectele de consum necesare locuitorilor; ele se limitează la fabricarea unor anumite mărfuri şi se bazează pe alţii pentru a avea produsele pe care nu le mai fac, procurate de comerţul în creştere. Atelierele de mătăsărie, cu care s-a făcut încercarea de a le împrăştia în toată Franţa, s-au concentrat aproape în totalitatea lor la Lyon şi împrejurimi, la sfîrşitul secolului trecut: de cînd se face amestecul între bumbac şi ţesătura de mătase, atelierele de mătasărie se apropie de centrele de bumbăcărie. Ţesutul bumbacului şi al inei, care era practicat în toate oraşele şi în toate satele, se contrează în anumite regiuni, în timp ce fierul, grîul, prelucrarea pieilor, cizmăritul etc., se concentrează în alte regiuni.
În locul vechilor unităţi economice, care erau comunale, apar unităţi economice de alt gen. Vechile unităţi erau complexe în sensul că erau formate din conglomerarea în acelaşi oraş a tuturor industriilor necesare pentru traiul locuitorilor. Unităţile moderne sînt simple în sensul că sînt formate dintr-o o singură industrie, cu cîteva elemente complementare; aici este bumbacul, acolo este fierul, cărbunele, zahărul, pieile, etc. O naţiune capitalistă, cum este Franţa, nu se mai subdivizează în provincii autonome, după configuraţia sa geografică şi tradiţiile istorice, ci în districte de bumbăcării,
vinicole, regiuni granifere, de cultivare a sfeclei, centre siderurgice, carbonifere, etc. Toate aceste oraşe industriale sînt legate între ele prin nevoi reciproce, fără ca un centru industrial să poată trăii, aidoma oraşelor din evul mediu, o săptămînă fără produsele altui centru. De exemplu, dacă oraşul Rouen produce ţesături de bumbac pentru toată Franţa, materialele de mătăsărie provin de la Lyon, materiale de fier provin de la Montluçon, grînele de la Beauce, animale din partea de nord, cărbunii de la Pas-de-Calais, uleiurile de la Marseille, vinurile de la Hérault, etc. O naţiune capitalistă este un atelier uriaş; fiecare specialitate a producţiei sociale se execută în centre speciale, aflate la mari distanţe dar strîns unite de nevoi reciproce.
Autonomia politică a oraşelor din evul mediu – o consecinţă a autonomiei lor economice – nu mai poate exista. Diviziunea muncii între centre specializate, unite prin necesităţi economice şi legături economice stă la baza unităţii politice între naţiunile capitaliste.
Producţia capitalistă, care a distrus unitatea locală şi provincială a producţiei artizane, este pe cale de a distruge uniunea naţională a propriei sale creaţii pentru a o a înlocui cu o uniune mai vastă, cu o uniune internaţională.
Anglia, care a fost prima naţiune care s-a înzestrat din punct de vedere mecanic, a avut pretenţia de a reduce celelalte naţiuni astfel ca să fie numai ţări agricole, care se consacră producţiei de provizii şi a materiei prime, pe care ea îşi rezerva dreptul de transformare. Lancashire-ul trebuia să ţeasă tot bumbacul din Indii şi din Statele Unite[19]. Această primă încercare prematură de monopolizare industrială internaţională a eşuat. În ziua de azi, America fabrică bumbăcărie peste necesităţile sale iar India, a cărei industrie b bumbacului a fost ruinată de Anglia, s-a pus pe filat şi ţesut mecanic. În 1870, consumul de bumbac din producţia sa era de 87,000 de ghemuri iar numărul burghielor la lucru era de 338,000; în 1884, consumul de bumbac se ridica la 555,000 de ghemuri, iar numărul burghielor se ridica la 1,700,000[20]. India a fost leagănul industriei de bumbac: calico-ul venea de la Calicut iar muselina nu ajungea în Europa decît pe calea Mousul-ului. Într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, cotonadele indiene fabricate în apropierea locurile de producţie a bumbacului vor invada din nou pieţele europene şi vor semănă la rîndul lor ruine în Lancashire şi în centrele de prelucrare a bumbacului din Europa. Exportul de cotonade spre Asia şi Africa nu va mai fi făcut de Manchester şi Rouen, ci de către India, Japonia, China, Statele Unite. Un industriaş yankeu care a prevăzut viitoarea soartă a fabricanţilor englezi, le-a dat în mod cordial sfatul să-şi transporte maşinăriile în Louisiana, pentru a ţese bumbăcurile pe care le-ar avea la îndemînă fără costuri de transport.
Sîntem martorii unei deplasări internaţionale a industriei; fabricile se apropie de centrele de producţie agricolă a materiei lor prime. Dar înainte să devină centre industriale internaţionale, Statele Unite şi India ţineau Europa în dependenţa lor. Prin suspendarea producţiei de bumbac în statele sclavagiste în anii 1861 - 1865, războiul de secesiune a aruncat pe drumuri muncitorii din industria bumbacului din Franţă şi Anglia, a împins la extrem cultura bumbacului, "planta de aur", în Egipt, a sărăcit falahii şi a dat finanţele egiptene pe mînă familiei Rothschild şi a crocodililor din finanţa cosmopolită.
Producţia graniferă are tendinţă de a se concentra în anumite regiuni ale globului. America şi India produc o parte din grîul pe care îl consumă Anglia, cea care recolta mai mult decît necesităţile sale în secolul al XVIII-lea. În ziua de azi, naţiunile civilizate sînt în dependenţă reciprocă şi în dependenţa ţărilor semi-dezvoltate, în cea ce priveşte materia lor primă, existenţa şi traficul lor de mărfuri. Aceste necesităţi economice internaţionale, care se vor multiplica, vor servi în viitor drept baza unităţii politice a speciei umane.
Comerţul precedă şi urmează producţia în cursul ei. Dacă în evul mediu traficul între oraşe era limitat la perioada de tîrg, cînd se vindea şi cumpăra pentru tot anul, traficul a luat un caracter internaţional, imediat după ce cruciadele au pus în legătură Occidentul cu Orientul. Dar dificultăţile şi pericolele transporturilor făceau să fie posibil numai traficul unui mic număr de obiecte de lux. Descoperirea Americii a mărit în mod considerabil numărul obiectelor care puteau fi comercializate iar negustorii au dus la multiplicarea acestora. După cum am afirmat mai sus, ei au fost acei care au înfiinţat manufacturile şi au început revoluţia industriei corporative. Comerţul naţional a crescut pe măsură ce oraşele, limitîndu-se la fabricarea unui anumit număr de obiecte, au fost nevoite să-şi procure altele. Imediat după ce producţia capitalistă a avut nevoie ţări străine pentru aprovizionarea sa cu materii prime, pentru comercializarea produselor sale şi pentru existenţa populaţiilor sale de muncitori, comerţul exterior s-a dezvoltat cu o extraordinară rapiditate. Negustorul, a cărui influenţă în producţia corporativă era neînsemnată, a acumulat o putere care îi permite să domine industria datorită indispensabilităţii comerţului în producţia capitalistă.
De la dezorganizarea unităţilor locale şi provinciale pînă la formarea de unităţi politice naţionale, producţia capitalistă nu a progresat decît prin constituirea unor organisme industriale care nu au putut fi create decît prin centralizarea locală a producţiei şi prin descompunerea procesului de producţie. Astfel, în timp ce producţia de tip manufacturier înghesuia artizanii şi mijloacele de producţie în atelierele sale, producţia capitalistă a introdus diviziunea muncii care descompunea instrumentul şi lucrătorul şi îi condamna a executarea unei singure specialităţi. Instrumentele industriei artizane sînt simple şi limitate ca număr în timp ce instrumentele manufacturiere sînt complicate şi multiple. Pe măsură ce artizanul parcelar se limitează numai la o singură operaţie, instrumentul urmează o traiectorie paralelă şi se limită la o singură operaţie: în anumite manufacturi există, de exemplu, un mare număr de ciocane de diferite greutăţi şi forme; fiecare ciocan este atribuit cu stricteţe unei operaţiuni speciale. Industria mecanică a destrămat lucrarea manufacturii; ea smulge instrumentele din mîinile muncitorului parcelar şi le anexează unei armaturi de fontă şi oţel care este, ca să spunem aşa, scheletul maşinii-instrument pentru care instrumentele anexate îi sînt organe. Maşina-instrument este o sinteză mecanică.
Dar producţia capitalistă creează o altă sinteză.
În industria domestică există o unitate economică: aceeaşi familie transformă materiile prime (inul, cînepa, lîna) pe care le produce. Această unitate se dezagrege rapid fiindcă în oraşele colectiviste sînt observate industrii care eşuează în mîinile unor indivizi care, timp de generaţii, sînt din naştere rotari, fierari, ţesători, etc. Pentru a regăsi o unitate economică, nu mai trebuie luată în consideraţie o familie izolată ci tot satul. Odată cu dezvoltarea comerţului şi a producţiei, aceste industrii individualizate se multiplică şi devin specialităţi rezervate unor anumiţi meşteşugari, grupaţi în corporaţii.
Producţia capitalistă a debutat pe baza individualizării industriilor: ea a creat ateliere de ţesătorie, filatură, ţesălat, rotărie, dulgherie, etc., în interiorul cărora diviziunea muncii şi maşinăria îşi vor fi îndeplinit revoluţia. Dar aceste ateliere au sfîrşit prin a deveni colosale fabrici în care unde nu este îndeplinit decît un singur soi de muncă: filaturile nu fac decît să fileze, ţesătoriile nu fac decît să ţese, ţesălătoriile nu fac decît să ţesale, etc. Aceste fabrici specializate încep să iasă din izolarea lor şi se aglomerează în aşa fel încît mai multe fabrici devin anexele unei fabrici specializate. Ţesălătorii, vopsitorii, imprimerii pe stofe vin să se aglomereze în jurul unei filaturi sau a unei ţesătorii mecanice. În acest fel, materia primă suportă toate aceste transformări industriale sub aceeaşi administraţie capitalistă. Dar acest lucru se petrece nu numai în industriile complementare, cum ar fi ţesălatul, filatura, ţesătoria, imprimeria, care se centralizează în acest fel; acest lucru se petrece cu industriile absolut distincte. Această centralizare industrială nu se petrece neapărat în acelaşi loc; uneori fabricile care se concentrează sub acelaşi capital sînt plasate în regiuni şi în ţări diferite, la mari distanţe.
Băncile naţionale, cum ar fi Banca Franţei sau Banca Angliei, sînt tipuri ale acestor organisme industriale complexe care îşi pun membrii pe toate punctele de pe teritoriu.
O bancă naţională are papetării pentru fabricarea hîrtiei din care sînt făcute biletele sale, ateliere de gravură şi tipărituri pentru a le imprima, aparate de magnificare fotografică pentru a descoperi falsificările lor, etc. Banca naţională stabileşte sute de sucursale în centrele industriale şi comerciale, face legături cu bancherii din oraşe şi din mediul rural precum şi cu băncile naţionale străine. Banca centrală devine inima sistemului financiar al ţării; acest sistem este organizat cu atîta înţelepciune încît pulsaţiile sale, adică urcarea şi coborîrea scontărilor, răsună pînă în străfundul ţării şi creează reacţii chiar şi pe piaţa monetară a altor ţări.
Times, jurnalul oraşului Londra, este un alt tip frapant al acestor organisme industriale: ziarul posedă o legiune de corespondenţi împrăştiaţi în toate colţurile lumii, este legat prin fire telegrafice cu principalele capitale de pe continent, îşi fabrică hîrtia, îşi creează literele de tipar, îşi angajează o echipă de mecanici pentru a-şi repara maşinile în atelierele sale de construcţie, îşi compune, multiplică şi imprimă cele enorme 16 pagini şi le distribuie la vînzătorii cu detaliu. Ziarului londonez Times nu-i lipsesc decît cîmpurile de alfa [o plantă din care se poate produce, între altele, hîrtia] din Africa pentru a recolta materia primă pentru hîrtie: acest lucru va veni.
Va veni un moment în care fabricanţii de produse din bumbac sin Statele Unite şi din Indii vor anexa la meseriile lor mecanice cîmpuri de bumbac şi ateliere de cusut: încă de pe acum industriaşi scoţieni au deschis la Londra magazine de croitori unde desfac sub formă de haine produsele de lînă pe care ei le ţes, le filează, le vopsesc şi le piaptănă.
Încetul cu încetul producţia capitalistă porneşte spre reconstituirea unităţii economice de producţie domestică: în alte vremuri, aceeaşi familie de ţărani producea materia primă şi o transforma; aceeaşi administraţie capitalistă va întreprinde prima producţie, întreaga sa transformare industrială precum şi vînzarea acesteia clientului.
Comerţul cu bucata urmează un traseu paralel. Vechea butică care vindea numai un singur articol cedează locul bazarului, care reuneşte într-un singur local specialităţile cele mai diferite. Există la Londra magazine în care vinde tot cea ce este necesar pentru ca omul să se îmbrace, să aibă o locuinţă, să se hrănească şi să fie îngrijit cu medicamente. Aceste butice sînt sinteze comerciale. Dar aceste Louvres şi "pieţe ieftine" reproduc în dimensiuni enorme aceste băcănii de sat unde localnicul se loveşte de produse de mercerie, argintărie, cizmărie şi alte produse utile lîngă zahăr, cafea şi lumînări. Uneori, aceste Louvres de sat cazează călători, furnizează băutură, vînd tutun şi Petit Journal . În minusculele lor proporţii, aceste burice sînt mai împlinite decît bazarurile pariziene, fiindcă ele satisfac toate nevoile materiale şi intelectuale ale clienţilor din mediul lor.
Producţia capitalistă cu diviziunea muncii distruge în manufactură unitatea de muncă reprezentată prin artizan; apoi ea reconstituie această unitate în fabrică; nu muncitorul ci lucrătorul fierului, al maşinii este cel care reprezintă această nouă unitate a muncii. În prezent, această unitate a muncii are tendinţa să constituie organe gigante de producţie, formate din cele mai diverse şi opuse industrii: industriile specializate care sînt, ca să spunem aşa, funcţiile fiziologice acestor monştrii ai muncii, aflaţi la distanţe enorme unii faţă de alţii şi separaţi prin frontiere politice şi obstacole geografice. Aceşti monştri antropofagi ai muncii consumă căldură, lumină, electricitate şi alte forţe ale naturii precum şi forţele musculare şi cerebrale ale omului.
Materia umană a secolului XIX-lea este croită pe acest format economic.
Proprietatea mobiliară, sub forma de aur sau argint, se schimba în timpul în care în care proprietatea industrială evolua în manufactură şi în fabrica mecanică. Aceste două metale, chiar şi sub formă de monede, au avut la început un caracter pur personal; posesorii lor ţineau ca tezaur în ascunzişuri secrete şi se foloseau de ele numai ca obiecte de ornament; acesta este modul în care aceste metale sînt folosite în Indii şi în ţările din răsărit. Numai cu rare ocazii rare ceste metale intervin în schimbul produselor care, de obicei, sînt schimbate unele pentru altele: astfel, regii feudali puteau fabrica moneda falsă şi să-i schimbe titlul şi greutatea monedelor fără să obstrucţioneze în mod considerabil tranzacţiile comerciale ale supuşilor lor. Dar odată cu începerea perioadei comerciale, aurul şi argintul devin semnele reprezentative ale valorii, etalonul care măsoară toate mărfurile. Atunci, aurul şi argintul au cîştigat dreptul de a procrea micuţi legitimi, de a produce dobîndă în mod legal.
Pînă atunci, împrumutul cu dobîndă era considerat drept un lucru necinstit, care nu trebuie practicat decît împotriva unui străin, care este duşmanul, spune ticăloasa divinitate a evreilor, care a fost condamnat de papi şi de concilii[21]. Oamenii care se pretau la practica împrumutului cu dobîndă erau dispreţuiţi şi urîţi: ei erau ameninţaţi de toate felurile de pericole; ei îşi riscau banii şi adeseori viaţa.Evreii din Evul Mediu, aceşti agonisitori de aur şi de argint, ştiind la ce pericole îşi expun avera, nu se bazau pe cuvîntul regilor şi al seniorilor şi nu făceau avansuri decît contra unor depuneri de diamante ale coroanei, pietre preţioase, documente diplomatice şi alte garanţii la fel de pozitive. Burghezul a reabilitat împrumutul cu dobîndă şi a făcut din meseria de cămătar cea mai lucrativă şi onorabilă funcţie a omului civilizat: traiul din propriile rente este marele ideal burghez.
În tot Evul Mediu, evreii detestaţi de popor şi torturaţi de nobili, au fost azvîrliţi dintr-o asuprire într-alta; un prinţ cu destui bani, îi izgonea sb un pretext religios după ce i-a despuiat şi martirizat; cînd fugeau cu bogăţiile lor, un alt prinţ nu-i primea decît pentru a-i despuia la rîndul său. Dar aceşti eroi ai aurului, sfidînd ura şi dispreţuind insultele, nu si-au plecat capul în furtuna persecuţiilor decît pentru a se ridica din nou mai puternici şi pentru a-şi continua activitatea. Cruciadele i-au forţat pe seniorii feudali să facă bani din orice pentru a-şi înzestra trupele; pe de o parte, acest lucru a facilitat emanciparea oraşelor şi concentrarea forţelor de nobili iar pe de altă parte i-a făcut indispensabili pe evrei şi pe negustori. Cruciadele au dat naştere comerţului asiatic, care a creat prosperitatea oraşelor de pe litoralul mediteranean iar prin necesitatea de a stabili impozite şi percepţii, a fost creată o bază solidă pentru operaţiile finanţei. Puterea oamenilor de finanţe a fost extinsă şi consolidată de descoperirea lumii noi, importul de aur, lemne preţioase, condimente, etc., de comerţul transatlantic, care a detronat oraşele mediteraneene pentru a acorda supremaţia oraşelor din Portugalia, Olanda, Anglia, şi Franţa. În 1522 cancelarul Duprat a înfiinţat datoria publică, numită rentele primăriei, ale căror rente veşnice trebuiau să fie plătite pe taxa de vite vîndute la Paris, ceea ce indică importanţa socială acumulată de aceste elemente sociale. Nenorociţii evrei din secolul al X-lea, care erau pălmuii în pragul bisericilor în zilele de mari sărbători, erau persoane care trebuiau luate în consideraţie: este adevărat că mulţi creştini practicau meseria evreilor, odată ce nu se mai puneau teribilele pericole din alte vremuri.
Sully şi Colbert puteau să creadă că "bogăţiile excesive făcute manipularea denarilor2) publici sau uzurile private erau funeste pentru toată lumea şi mai ales pentru nobilitate care era dispusă să-şi dea fericirea pentru bani" (Sully, Oeconomies royales). Ei puteau să creeze instanţe de justiţie pentru a-i gîtui pe executori şi pe cămătari. Dar, era nevoie să cruţe "această speţă de indivizi necunoscuţi înainte, care a luat dobînzi enorme făcînd negoţ permanent cu asignaţii,bilete şi rescripţii ale trezorierilor, perceptorilor şi ale fermierilor generali... (Edit créant la chambre de justice de 1716). Atunci cînd, în 1599, Sully şi-a permis să anuleze arendele în care erau interesaţi Zamet cizmarul, Ruccellaï şi Scipion Sardini, pe care poporul îl striga Serre-Deniers, marele duce din Toscana, asociatul lor, l-a trimis pe fratele său, Jean de Medicis, să vegheze pe coastele regiunii Provence cu cîteva galere. Ludovic al XIV-lea putea scrie cu mîndrie în memoriile sale: "Tot ceea ce se găseşte pe întinsul pămînturilor noastre, de orice natură ar fi, ne aparţine cu acelaşi drept… Dinarii care sînt în punga noastră, cei care rămîn în mîinile trezorierilor noştri şi cei pe care îi lăsăm în comerţul popoarelor noastre trebuie de asemenea să fie administraţi pentru noi". Dar, totuşi, era nevoie să se supună la condiţiile acestor dregători atunci cînd dorea să posede banii lor. Împrumutul din 1673 nu a fost acoperit cu tot presantul apel făcut de Colbert către bancherii străini, fiindcă era cu dobîndă de 3,5% iar ei voiau 7,14%. Finanţa începea să devină marea putere socială.
Prin faptul că au atras la curţile lor pe marii feudatari, care înainte adunaseră baronii feudali la rezidenţă lor, monarhii au înfrînt forţele de rezistenţă ale nobilimii şi au dat-o pe mîninile cămătarilor, care i-au precipitat ruina. Fouquet a cumpărat aproape toţi seniorii de la curte şi era pe cale să înceapă o nouă Fronde, atunci cînd actul de forţă al lui Colbert a pus capăt acestui lucru. De la începutul secolului al XVI-lea, seniorii au făcut apel la oamenii de finanţe pentru a-şi auri din nou blazoanele: doamna de Sevigné, atît de trufaşă de provenienţa sa, îi propunea în căsătorie unuia din verii săi "o fetiţă puţin evreică de neamul ei dar milioanele ei ne par de casă bună". (Scrisoare din 3 octombrie 1675). Law şi Mississipienii săi au înnebunit nobilimea prin specula lor de bursă şi au ajuns să o discrediteze şi să o dezorganizeze. Toate treptele au fost confundate iar egalitatea s-a stabilit în umbra finanţei. Un plebeu îmbogăţit avea patru domnişoare de calitate drept servitoare de cameră iar drept cavaleri avea patru lachei de origine nobilă. Aceasta era egalitate în servitute, singura pe care o cunoaşte burghezia capitalistă.
Tulburarea cauzată în societatea secolului al XVIII-lea de către financiari şi speculaţiile lor a permis ca enciclopediştii – unii dintre ei erau bancheri: d'Holbach, Helvetius, etc. - să atace privilegiile nobilimii, care îşi pierduse raţiunea existenţei. Critica filozofică venea după revoluţia economică şi avea să fie urmată de revoluţia politică, care i-a scăpat pe cămătari de coşmarul instanţelor juridice[22].
Revoluţia, care a eliberat agricultura, industria şi comerţul de legăturile feudale şi corporative ce limitau dezvoltarea lor, a eliberat şi finanţa de incertitudinile care în care trăia sub regii vechiului regim şi i-a deschis noi domenii de exploatare.
Prin faptul că în 1522 cancelarul Duprat a creat rente perpetue asupra statului cu dobînda de 8%, el a pus bazele datoriei publice pe care Veneţia şi Genova le instituiseră în micile lor republici comerciale şi industriale. Dar, regii Franţei, imbibaţi încă cu ideile feudale despre împrumutul cu dobîndă, reduceau în momentele de impas cu un sfert şi cu o jumătate dobînzile pe împrumuturile contractate iar uneori anulau complet plata acestora. Ceilalţi suverani din Europa se comportau cu aceeaşi lipsă de bun simţ faţă de rentieri statului. Această modalitate aristocratică de a plăti dobînda obstrucţiona toată dezvoltarea finanţei moderne, al cărui întreg sistem se bazează pe soliditatea creditului public. Una din primele şi cele mai revoluţionare acţiuni ale burghezilor din 1789 a fost de a declara datoria publică drept sacrosanctă şi a o plasa deasupra tuturor revoluţiilor politice şi tuturor schimbărilor survenite în ulterior.
Datoria publică "conţine un germen de creştere automat…Împrumuturile care pun în măsură guvernele să facă faţă cheltuielilor extraordinare, fără de care contribuabilii s-ar simţi pe drumuri, trag după el la rîndul lor o mărire a impozitelor; pe de altă parte, această mărire de impozite cauzată de acumularea de datorii contractate succesiv obligă guvernele, în cazul unor noi cheltuieli extraordinare, să poată face apel la noi împrumuturi". Marx mai spune că "datoria publică funcţionează ca unul din ei mai energici agenţi de acumulare privată. Printr-o atingere de baghetă, ea acordă banului neproductiv capacitatea de reproducere şi astfel îl transformă în capital fără ca să trebuiască să suporte în acest scop riscurile şi dificultăţile inseparabile de întrebuinţarea sa industrială şi chiar cea a cametei particulare. Pentru a spune lucrurilor pe nume, creditorii publici nu dau nimic Statului, fiindcă valoarea lor, preschimbată în bunuri publice uşor transferabile, continuă să funcţioneze în mîinile lor în mod similar cu aceeaşi sumă de numerar"[23].
Prin faptul că a amplasat datoria publică în poziţia în care nu se putea ajunge la ea, Revoluţia a oferit oamenilor de finanţe o garanţie necunoscută pînă atunci pentru investiţia capitalelor lor. Vinderea bunurilor naţionale le acorda un nou element de prosperitate: în timp ce poporul, beat de entuziasmul revoluţionar, alerga la graniţe, burghezii revoluţionari, acei Barras, Fouché, Ouvrard, Odier, Perregaux, acumulau în linişte milioane. Regaliştii se implicau şi în afacerile naţionale: baronul Louis, care a fost ministru în perioada Restauraţiei, a participat ca cel ma înverşunat conservator, la colosala lichidare a pămînturilor din 1793. Răboaiele Republicii şi ale Imperiului, împrumuturile şi furnizările pe care le solicitau, au înmulţit de o sută de ori averile bandei. Dinastia Rothschild s-a născut în mijlocul împrumuturilor şi al dezastrelor din 1815.
Revoluţia şi Imperiul au furnizat finanţei noi domenii de exploatare dar au izgonit-o de pe teritoriul de pe care şi-a cules străvechea sa bogăţie: rezervaţiile de impozit, cele de tabac, monopolurile comerciale cu Indiile şi cu porturile de la Marea Mediteraneană au fost anulate. Atunci, finanţa a fost nevoită să se năpăstuiască asupra industriei naţionale şi să se organizeze pentru a prăda circulaţia produselor prin acapararea căilor de comunicaţie. În 1821-1822, companii cu un capital de 128 de milioane s-au organizat pentru a excava canale — cele de pe Rhon, din Bourgogne, cele numite Quatre-Canaux, etc. — Statul, vaca de muls a finanţei, a garantat dobînda capitalurilor angajate la scara de 5,50% şi 6%. Atunci cînd i s-a dovedit că aceste canale sînt o proprietate costisitoare, finanţă a făcut ca în 1853 Statul să le răscumpere la un preţ exorbitant. Căile ferate şi marile linii de navigaţie între oceane, acaparate de oamenii de finanţe, trebuia să le acorde mijloacele de a incasa impozitele puse pe mărfurile care circulau pe rutele lor, aidoma baronilor din Evul Mediu. Datorită faptului că au pus stăpînire pe mijloacele de transport, pentru a face să crească cantitatea de produse care circulă pe căile de comunicaţie, oamenii de finanţe au fost nevoiţi în mod fatal, să încurajeze dezvoltarea industriei mecanice şi a comerţului internaţional.
Dar, pentru a stabili enormele căi ferate de comunicaţie, pentru a urgenta formarea marii industrii mecanice şi pentru a impune acestui demers o mişcare accelerată, nu erau suficiente capitalurile acumulate individual în Franţa; era necesar să se facă recurs la uniunea de capitaluri acumulate deja. Discipolii lui Saint Simon şi ai lui Père Enfantin, aceşti mari reprezentanţi ai finanţei moderne, au înfiinţat Creditul Mobiliar (Crédit Mobilier), "această flacără arzătoare de afaceri" şi au îndreptat-o împotriva celor din familia Rothschild care, adăpostiţi la Banca Franţei, "peştera rece", personificau finanţa veche, lucrînd numai cu propriile lor capitaluri. Creditul Mobiliar, care a favorizat noul sistem de împrumuturi publice prin fragmentări mărunte, denumite de ministrul bonapartist Bineau drept "democratizare a rentelor", a fost una din societăţile care, după lovitura de stat, au tras clopotul haosului financiar şi care au demonstrat mai bine decît a fost făcut acest lucru în prealabil, că "finanţa este banii altora". Fondatorii Creditului Mobiliar, ai Creditului Funciar şi alte societăţi înfloritoare din primii ani ai celui de al doilea Imperiu, membri familiilor Péreire, Fould, ducii de Morny, de Galliera, de Mouchy, etc., erau oameni de finanţe care, conform doctrinei lui Saint-Simon, au învăţat forţa provenită din asocierea dintre capitaluri şi conjuncturile cu oamenii politici, care fiind la putere nu vedeau decît o singură modalitate de a se îmbogăţi.
Atunci am fost martorii unui spectacol de necrezut: Ludovic al XIV-lea, Regele-Soare, a fost nevoit să courtiser pe evreul Samuel Bernard pentru a obţine favoare unui împrumut; oameni necunoscuţi, fără vreun trecut, fără drepturi la celebritate şi la atenţia publică, fără avere, fără garanţii şi fără răspunderi, contractează datoriile publice şi primesc împrumuturi la care burghezii subscriu cu aviditate. În cîţiva ani, ei au scos la lumină tot aurul şi tot argintul agonisit şi înfundat în pămînt de ţărani în decurs de generaţii. În mod incomparabil, resurecţia lui Lazare este sub acest miracol. Într-o perioadă de cincisprezece ani, între 1852 şi 1867, Creditul Mobiliar a adubnat şi a reintrodus în circulaţie un capital de de aproape patru miliarde: în decurs de zece ani, directorii săi au preluat de pe urma averii care le-a trecut prin mîini, 8,248,445 de franci drept speze de direcţie, fără să fie luate în consideraţie dobînzile şi dividendele de pe urma hîrtiilor de valoare eliberate, pe care şi le-au atribuit ca prime de invenţie şi profiturile pe care le făceau cu escrocheriile acţiunilor la Bursă[24]. Émile Péreire, geniul finanţei moderne, îmbătat de bogăţia Creditului Mobiliar, care ţinea de prodigiu, a vrut să creeze "acest Omnium visat de toţi oamenii de finanţe" (Raportul din 1859). Omnium-ul era mobilizarea tuturor proprietăţilor funciare, industriale şi comerciale, transformarea lor în acţiuni şi mutarea drepturilor acestor societăţi într-un drept unic, acţiunea Creditului Mobiliar. Înainte să poată realiza acest vis gigantesc, Creditul Mobiliar şi-a frînt oasele; dar prima parte din visul lui Péreire este pe cale de a se realiza, fiindcă întreprinderile industriale şi comerciale se transformă din ce în ce în societăţi anonime iar în America, în Australia şi în Indii, antreprizele agricole cresc prin acţiuni.
Finanţa are tendinţa să absoarbă tot, să acapareze tot: nimic nu va putea s-o oprească în mersul ei atîta timp cît va continua să existe producţia capitalistă, atît timp cît nu va fi arsă marea carte a datoriei publice, Biblia burgheziei.
Finanţă, care îşi aruncă rădăcinile în datoria publică, este una din condiţiile indispensabile pentru existenţă producţiei capitaliste. În orice societate de înaltă civilizaţie capitalistă, întreprinderile industriale şi agricole iau asemenea proporţii încît înfiinţarea lor presupune acumularea unui considerabil capital, care se poate realiza numai prin permanenta despuiere a masei naţionale[25]: într-un număr de cazuri, capitalurile acumulate individual sînt insuficiente şi este nevoie să fie unite cu ajutorul societăţilor cu acţiuni. Pe de altă parte, importanţa capitalului rulant, care are nevoie de orice exploatare pentru a achiziţionarea materiilor prime şi a forţelor de muncă, rapiditatea şi abundenţă producţiei, lentitudinea de desfacere a produselor, mărimea şi distanţa pieţelor, dificultatea de redobîndire a fondurilor, obligă orice industriaş să facă apel în permanenţă la credit, adică la avansuri făcute de capitalul social, pentru a-şi menţine şi pentru a-şi dezvolta industria. Aşadar, în acest mod bogăţia naţională, adică excedentul producţiei faţă de consum trebuie adunat, centralizat şi menţinut întotdeauna în disponibilitate pentru a fi distribuit conform necesităţilor producţiei şi ale schimbului. Această dublă funcţie socială de pompă aspiratoare şi comprimatoare este îndeplinită de finanţa modernă.
Nimic nu demonstrează mai bine impredictabilitatea, incoerenţa şi anarhia sistemului capitalist decît faptul da fi încredinţat aceste două funcţiuni vitale — centralizarea şi distribuţia economiilor naţionale — pe mîna unor personalităţi necunoscute, fără control şi fără răspundere. Defectele sistemului capitalist mai sînt demonstrate prin faptul că interesele politice şi economice ale întregii societăţi au fost date pe mîna unor indivizi de soiul cel mai prost, "capabili de tot şi capabili de nimic", după definiţia lui Berryer, care îşi atribuie fără permisiune "prin modalităţi criminale jefuirile din provincii, subzistenţa poporului şi patrimoniul Statului", le posedă, consacrînd o parte unor risipe incredibile, care "sînt o insultă faţă de mizeria celor mai mulţi cetăţeni"[26] şi care se folosesc de celălalt fără discernămînt pentru a crea şi a susţine întreprinderi industriale naţionale şi străine, uneori dintre cele mai demenţiale. Prin reducerea efectelor de comerţ şi prin avansuri acordate industriei pe conosamente, garanţii, etc., ei încasează impozite pe tranzacţiile comerciale şi pe producţia industrială; ei transformă restul categoriilor din clasele guvernante în simple organe de extracţie, însărcinate să exploateze pentru folosul lor clasa muncitoare.
Colosala bogăţie pe care o monopolizează oamenii de finanţe le acordă o putere nelimitată asupra presei şi a guvernului. Sub Louis-Philippe şi în timpul Imperiului, ei aveau organele lor atribuite şi recunoscute; atunci era dezonorabil ca un jurnal politic să accepte reclame financiare dar progresele moralei capitaliste au modificat aceste idei absurde: în loc să-şi rişte capitalurile prin înfiinţarea şi întreţinerea unui jurnal, ei au achiziţionat fără discernămînt toate ziarele, fără să se sinchisească de opiniile lor politice şi religioase iar astfel ei pot acţiona asupra masei publice. Oamenii de finanţe plătesc acestor jurnale după numărul de articole publicate; ei au înlocuit munca cu ziua prin munca cu piesa[27]. Oamenii de finanţe şi creatorii lor invadează parlamentul; dar, mai există unii precum cei din familia Rothschild, care consideră că este sub demnitatea lorde accepta titlul de reprezentant; ei se mulţumesc să-şi cazeze comisarii pe banca de miniştri. În Cameră şi în Senat, deputaţii şi senatorii se înţeleg ca hoţii de drumul mare pentru a-şi acorda reciproc concesiuni şi alte favoruri şi pentru a pune la jefuit vistieriile statului.
Dar, în afară de această acţiune directă asupra Statului, oamenii de finfnţe exercită asupra pieţii politice o altă acţiune care, pentru a fi indirectă, nu este mai puţin dezastruoasă: ei manipulează cursurile de la Bursă, devenite un termometru politic; ei dirijează opinia publică prin presa vîndută; ei desăvîrşesc centralizarea economiilor sociale prin modalităţi atît de brutale şi criminale încît ei tulbură existenţa tuturor claselor sociale şi crează revoluţii. Revoluţia din februarie, întreprinsă sub lozica "Trăiască reforma!" a fost răscoala micii burghezii împotriva deputaţilor tributari aflaţi sub dominaţia marilor bancheri. Finanţa a salutat Imperiul ca şi cum ar fi fost pămîntul său din Canaan. Agiotorii dirijaţi de Émile de Girardin al cărui protejat Émile Ollivier era la minister, nu au văzut în declaraţia de război împotriva Prusiei decît ocazia de a da o lovitură la Bursă. Dacă pacea, încheiată în mod ruşinos, i-a scăpat pe Pouyer-Quartier şi pe industriaşi de concurenţa cu Mulhouse iar pe acţionarii de la Anzin, dintre care Thiers era unul din cei mai bogaţi, de cărbunii din Alsacia, ca revanşă această pace a permis oamenilor de finanţe din Europa de a se năpăstui asupra Franţei şi să-i transforme pe nenorociţii ei într-o inepuizabilă sursă de profituri scandaloase. Niciodată un om de stat nu a meritat cu mai multă demnitate titlul de Părinte al patriei decît acest murdar broscoi cu ochelari fiindcă niciodată un om de stat nu a însîngerat mai copios proletariatul şi nu a prezidat o spintecare atît de mare a patrimoniului vreunei naţiuni; niciodată un politician nu a demonstrat mai bine că prin patrie clasele guvernante nu concep decît propriile lor interese de clasă. Dar dacă oamenii de finanţe pregătesc revoluţiile politice şi găsesc în acest lucru profituri imediate, ei sînt cei mai laşi în timpul luptelor şi cei mai feroce odată cu reprimarea. În mai 1871, la fel ca în iunie 1848, ei solicitau imperios însîngerarea proletariatului parizian pentru restabilirea creditului.
Enorma putere a finanţei este independentă de forma cu care este înveşmîntată puterea politică şi se exercită fără control la fel de bine în despoticul imperiu din Germania precum şi în republica democratică a Uniunii americane. Regimurile legitimiste, orleaniste, bonapartiste şi republicane sau succedat pe rînd fără să deranjeze dominaţia finanţei, a cărei putere creşte fără încetare. Această nefastă suveranitate nu este una din cele pe care o revoluţie politică le poate răsturna pentru că se bazează pe exploatarea capitalistă a clasei muncitoare intelectuale şi politice precum şi pe datoria publică. Oamenii de finanţe, care reprezentau fracţiunea cea mai semnificativă a clasei burgheze, ca număr, inteligenţă şi curaj, nu vor dispare decît atunci cînd proletariatul, stăpînul puterii publice, îi va expropria pe capitalişti industriaşi, va confisca Banca precum şi celelalte instituţii de credit şi va lichida datoria publică.
Finanţa cu piraţii săi cosmopoliţi care practică flibusta în toate ţările; cu paraziţii care trăiesc pe seama claselor cu bani; cu corupătorii care otrăvesc sacristiile, saloanele, cuţile juridice, birourile de redactare, sfere guvernamentale; cu hoţii săi neruşinaţi care, nepedepsiţi şu cu conştiinţă împăcată, dirijează cu bucurie gigantele jafuri; cu marii seniori care, de abia curăţaţi de murdărie, depăşesc în prodigalităţi demente luxul ducilor şi al regilor feudali; cu aventurierii care delapidează bogăţia socială în întreprinderi imposibile, prost concepute şi prost administrate,... finanţa cu macabrele sale frumuseţi este monstruoasa floare a civilizaţiei capitaliste.
Producţia industrială, agricultura, comerţul şi finanţa de esenţă capitalistă nu au putut să se nască şi să se dezvolte decît prin distrugerea caracterului esenţial al proprietăţii private, decît prin transformarea acesteia din proprietate personală în proprietate impersonală, decît prin stabilirea colectivismului capitalist. În loc să provină din comunism, precum colectivismul primitiv, colectivismul capitalist pregăteşte căile spre comunism.
Am observat mai sus că proprietatea privată nu apare şi nu poate apare în cadrul comunismului primitiv decît într-o formă cu predilecţie personală: obiectul posedat trebuie să fie fabricat de cel care îl posedă iar acesta trebuie, conform unei practici constante, să-l anexeze persoanei sale, ca să spunem aşa; atunci,în sensul literal al cuvîntului, proprietatea este fructul muncii. Armele, ornamentele, veşmintele, ustensilele de gospodărie sînt primele obiecte care ajung la calitatea de proprietate privată; fiind construită de către proprietar, casa dobîndeşte acelaşi caracter pe care îl transmite pămîntului pe care este construită şi pe bucata de pămînt care o înconjoară. Războiul extinde această caracteristică asupra unor obiecte care, cu toate că nu sînt fabricate de cel care le posedă, sînt acaparate în război cu riscul şi cu pericolul persoanei sale; aceste obiecte formează peculium castrense al membrilor familiei romane. Bunurile particulare erau atît de personale încît erau arse împreună cu cadavrul proprietarului lor.
Acest caracter personal, care a fost introdus de proprietatea privată în triburile comuniste şi care l-a sprijinit în decursul evoluţiei sale seculare, a impregnat atît de mult mintea omului încît, printr-o ficţiune socială, proprietate privată este considerată în ziua de azi drept fructul muncii posesorului său iar apărătorii proprietăţii capitaliste îi atribuie cu bună credinţă, poate, caracterul personal[28]. Dar totuşi, proprietatea capitalistă şi-a pierdut în mod absolut orice trăsătură personală: posesorul ei nu a creat-o şi nu o întrebuinţează în vreun fel; el este străin faţă de proprietatea sa din toate punctele de vedere. Proprietatea capitalistă nu este personală. Finanţa a preluat asupra ei sarcina de a deznoda ultimele voaluri care ascundeau acest caracter impersonal.
Acţionarul sau creditorul unei întreprinderi capitaliste este complet rupt de proprietatea sa; niciodată el nu vine în contact cu ea; el nu trebuie s-o fi văzut, să cunoască locul de pe glob unde aceasta a funcţionat şi nici măcar să şi-o imagineze; el nu vede, nu manevrează şi nu îşi imaginează decît bucăţi de hîrtie cu diverse imprimări şi culori.
Reintroducerea formei colectiviste a proprietăţii nu a fost posibilă tocmai din cauza distrugerii caracterului personal al proprietăţii private. În colectivismul consanguin, locuitorii din acelaşi sat, uniţi prin legături de sînge, posedă în comun întreg teritoriul iar ca indivizi, au numai dreptul temporar de a întrebuinţă pămînturile arabile împărţite în fiecare an şi posesiunea privată a recoltelor obţinute prin munca lor; pădurile, cîmpiile, apele şi dreptul de a le folosi rămîn neîmpărţite. În colectivismul capitalist, acţionarii şi creditorii – care nu sînt legaţi prin nici o legătură de paternitate sau de naţionalitate şi care nu se cunosc unii pe alţii – posedă în comun întreprinderea (cale ferată, filatură, furnale, mine, etc.). Ea rămîne şi în mod necesar nedivizată cu toate că proprietarii sînt împrăştiaţi în toate direcţiile; ei nu au şi nu pot avea dreptul de întrebuinţare a proprietăţii lor dar recoltă In mod individual beneficii fără să muncească cît de puţin[29].
Proprietarul din colectivismul consanguin era un proprietar adevărat; el se folosea e proprietatea sa iar abundenţa recoltelor sale corespundea cu cheltuiala de "resurse provenite din spiritul său şi de forţe din corpul său". Proprietarul din colectivismul capitalist este pur nominal; el este un adevărat parazit fiindcă el nu îşi valorifică prin propria sa muncă proprietatea de la care culege fructele: el singur se zoreşte să proclame caracterul său parazitar făcînd să circule la Bursă acţiunile şi obligaţiile sale, care adeseori îşi schimbă proprietarii în aceeaşi zi[30]. Rothschild-ii şi sub-Rothschild-ii preiau sarcina de a dovedi practic perfecta lor inutilitate prin confiscarea acţiunilor şi a creditelor şi concentrarea beneficiilor provenite din întreprinderile capitaliste în seifurile de finanţe, prin lovituri la Bursă şi alte operaţii de înaltă prestidigitaţie manipulară.
Atinci cînd baronul sălăşluia în castelul său fortificat, printre vasalii săi, făcînf dreptate în timp de pace, îmbrăcînd zalele fără zor şi punîndu-se în fruntea militarilor pentru a-i apăra, nobilimea feudală era o clasă esenţial utilă, care era imposibil de a fi suprimată. Dar, cînd a fost stabilită o linişte relativă a fost stabilită în mediul rural, seniorii care deveniseră inutili, şi-au abandonat castelele şi s-au concentrat la curţile ducale episcopale şi regale. Acolo ei au ajuns să formeze un corp străin naţiunii, care trăieşte în puturoşenie pe spinarea ei: în acel moment a fost pronunţată moartea aristocraţiei. Chiar dacă în toate ţările civilizate din Europa, nobilii nu au fost seceraţi brutal ca în Franţă, ei şi-au pierdut privilegiile peste tot şi s-au confundat cu masa burgheză, de care se distingeau numai prin ridicolele lor pretenţii aristocratice. Nobilimea a dispărut ca clasă conducătoare. Clasa capitalistă va avea aceeaşi soartă. Din ziua în care capitalistul a devenit inutil pentru producţia socială, a fost semnat ordinul său de moarte: fenomenele economice care au dus la această sentinţă vor lua asupra lor sarcina de executare a clasei capitaliste. Capitaliştii care vor supravieţuii după ruinarea societăţii lor nu vor avea măcar privilegiile groteşti ale seniorilor de treizeci şi şase de cartiere, care să fie o consolare pentru decăderea clasei lor.
Umanitatea nu progresează în linie dreaptă, după cum credea Saint-Simon, ci parcurge un traseu spiral ale cărui cercuri se lărgesc în permanenţă, asemenea corpurilor în jurul centrelor lor de atracţie şi a foilor în jurul trunchiului. În mod inevitabil, umanitatea ajunge la puncte asemănătoare iar atunci se constată reapariţia formelor anterioare despre care se credea că se stinseseră pentru totdeauna. Dar, acestea nu apar decît profund schimbate datorită neîntreruptei succesiuni a fenomenelor economice şi sociale care se produc în cursul evoluţiei. Civilizaţia capitalistă, care a reintrodus colectivismul, îndreaptă umanitatea în mod inevitabil spre comunism.
Omul care a plecat de la un comunismul simplu şi grosolan din epocile primitive, revine la un comunism complex şi ştiinţific; civilizaţia capitalistă este cea care îi elaborează elementele după ce a renegat caracterul personal al proprietăţii private.
Instrumentele de producţie, care în perioada micii industrii erau diseminate şi posedate în mod individual de meşteşugari şi care le-au fost rupte din mîinile lor, sînt centralizate, puse în comun în uriaşe fabrici şi în ferme imense. Munca şi-a pierdut caracterul individual. Meşterul deschidea atelierul la el, în mod individual; proletarul munceşte în comun în atelier; produsul, în loc să fie individual, este o lucrare comună.
Meşteşugarul posedă în mod individual instrumentul său pe care numai el ştie să-l mînuiască şi lucrarea sa fiindcă el este singurul care o poate modela. Proletarul nu poate să posede în mod individual nici instrumentul de lucru pentru că nu îl poate activa şi nici să fabrice produsul fără cooperarea unei comunităţi de muncitori. Posesia echipamentului mecanic şi a produselor acestuia nu poate fi decît comună fiindcă instrumentele şi produsele nu sînt nici de uz individual şi nici de fabricaţie individuală, acestea fiind singurele condiţii care justifică proprietatea privată. Posesia acestora de o colectivitate de capitalişti este privată temporar. Dar această posesie privată este o uzurpare care nu este justificată de nimic: în mod inevitabil, aceasta trebuie să dispară. Civilizaţia capitalistă desemnează singură această dispariţie din cauză că, prin actul de centralizare permanentă a verii sociale, ea micşorează numărul de uzurpatori şi creează, adună prepară şi organizează clasa care trebuie să îndeplinească deposedarea finală a clasei uzurpatoare.
Populaţia muncitoare se aglomeră pe măsură ce se concentrează instrumentele de muncă. Muncitorul din marea industrie, proletarul despuiat de instrumentul său şi de abilitatea sa tehnică, nu posedă decît obiectele însuşite personal sub formă de provizii, haine, mobile; mintea sa, dezbărată de instinctele proprietăreşti create de secole de industrie măruntă, este la rîndul său, pregătită să accepte teoriile comuniste care îi sînt aduse de propagandiştii comunişti, care nu inventează ci care deduc fenomene din mediul ambiant. Acumularea de proletari cu zecile şi sutele de mii face să fie uşoară organizarea lor pentru lupte economice şi politice.
Proletariatul intelectual şi manual - clasa care fiind stăpîna puterilor publice va pune capăt uzurpării capitaliste şi va impune recunoaşterea socială a formei comuniste, înveşmîntată cu instrumentele de producţie centralizate - a fost creată, întrunită şi organizată chiar de către capitalişti. Recunoaşterea socială a comunismului va fi un lucru uşor dat fiind că societatea capitalistă a preluat o mare parte a acestei misiuni.
Organizarea muncii i-a preocupat pe socialiştii dinainte de 1848, care aveau pretenţia să extragă orice fapt din capul lor: industria mecanică, marele comerţ şi finanţa au realizat acest lucru cu încetineală, cu înţelepciune, după nevoile producţiei şi ale schimbului, în bănci, în bazare, în întreprinderile capitaliste, în fabricişi în industriile complimentare care se unesc sub direcţia aceluiaşi capital pentru a impune materiei prime toate transformările sale industriale. Fără efort, fără grijă pentru muncă, o administraţie naţională va putea înlocuii direcţiunea capitalistă, astăzi cînd toate funcţiile intelectuale şi manuale ale producţiei sînt îndeplinite de neproprietari, de salariaţi. În loc să fie devorate de puturoşi, beneficiile vor fi consacrate pentru buna stare a producătorilor; toată perturbaţia se va limita numai la atît [31].
Nu numai organizarea muncii este făcută ci şi controlul producţiei este pe calea cea bună de a fi făcut. De fapt, cu cît producţia capitalistă este dată pe mîna anarhiei, fiecare industriaş produce pentru a produce fără să ţină cont de gradul de saturaţie al pieţii. În acelaşi timp, ştiinţa statisticii, care datează de la sfîrşitul ultimului secol, a fost creată pentru a da informaţii despre stadiul de nevoi şi de cantitatea de mărfuri existente. Statistica, care nu este utilizată decît de speculanţi pentru exloatarea producătorilorşi a consumatorilor, este destinată să furnizeze modalitatea de control a a producţiei şi de reglementare conform necesităţilor sociale, după cum o gospodină se aprovizionează după numărul de persoane pe care trebuie să le hrănească[32].
Comunismul nu ar fi putut să apară din nou în evoluţia speciei umane decît în momentul în care s-a ajuns la situaţia în care sînt satisfăcute toate poftele normale ale omului fizic şi intelectual căci diviziunea oamenilor, egali la origine, în clasă exploatatoare şi în clasă exploatată se datorează tocmai stării de imposibilitate în care se află industria şi agricultura rudimentară ale comunismului primitiv de a face faţă nevoilor care creşteau odată multiplicarea oamenilor şi a progreselor lor sociale. Dar mecanica şi chimia industrială au întărit atît de mult productivitatea umană încît nu există necesităţi normale care să nu poată fi satisfăcute şi chiar mai mult de atît, cu lux[33].
Comunismul, care presupune abolirea claselor şi egalitatea tuturor membrilor societăţii bărbaţi şi femei, nu putea totuşi să revină atîta timp cît a durat diviziunea muncii care a separat sexele, luînd femeii funcţiile ei sociale pentru ca s-o pună în puşcăria muncilor particulare ale menajului şi s-o îndoaie sub jugul matrimonial şi care a divizat oamenii în clase, unii preocupaţi de apărare şi direcţiunea socială iar alţii reduşi la statutul de sclavi, de colonişti, de şerbi şi de proletari, subdivizaţi şi îngrădiţi în miile de specialităţi ale producţiei.
Maşina suprimă diviziunea muncii şi creează egalitate la muncă între bărbaţi şi femei. Maşina invadează în toate ramurile de activitate productivă şi le transformă în industrii mecanice; va veni momentul în care nu va exista decît o singură meserie universală, meseria de mecanic. Femeia şi bărbatul, iniţiaţi din copilărie în administrarea maşinilor, vor putea trece fără diferenţă de la cusut la ţesut, la plugărit. Într-un cuvînt, femeia şi bărbatul vor putea parcurge toată gamă a industriilor mecanice, spre cel mai mare profit al sănătăţii lor fizice şi intelectuale în loc să vegeteze limitaţi toată viaţa într-o singură meserie, precum cea de artizan din Evul Mediu.
Maşina, care înlocuieşte femeia în funcţiile ei de familie, care o rupe de la căminul domestic, o fură de la leagănul pruncului ei, care o îngenunche în ocna capitalistă şi care o torturează prin faptul că o obligă să participe la producţia industrială, - o restaurează în funcţia socială pe care o îndeplinea în perioada comunismului primitiv. Maşina îi va readuce grandiosul rol de iniţiatoare, a cărei memorie ne este păstrată prin miturile şi religiile lumii antice [34].
Maşina, care impune producătorului rostul unui automat, care-l încovoaie sub abrutizantul nivel al muncii, al sărăciei economice şi al mizeriei fiziologice, este destinată să-i dea din nou libertăţile din timpurile primitive, să-l facă să schimbe viaţa de animal de turmă dusă de proletarii civilizaţiei cu viaţa omului liber pe care o duc sălbaticii şi barbarii din triburile comuniste.
Femeia şi bărbatul, deprimaţi, mutilaţi fizic şi intelectual în civilizaţia capitalistă, stagnaţi la munca care se monotonizează pe măsură ce se degradează; prinşi, constrînşi într-o profesiune, într-o meserie aşa cum este prins piciorul chinezoaicei în sabotul ei de porţelan. Femeia şi bărbatul sînt abrutizaţi de prejudecţile de clasă, legaţi burduf de perceptele moralei de proprietar şi moralei sexuale, ei vor putea să-şi dezvolte armonios muşchii şi creierii, să-şi echilibreze pasiunile, să redevină fiinţele libere şi complete aşa cum erau sălbaticii numai în societatea comunistă care va face să înflorească lumea capitalistă. Dar ei vor fi de o complexitate delicată din alt punct de vedere. Egalitatea degradantă a muncii excesive şi mizeria civilizată vor fi înlocuite de calităţi naturale, care vor găsi la dispoziţia lor toate mijloacele de dezvoltare: inegalitatea de care civilizaţia capitalistă nu-şi face nici o grijă este, totuşi condiţia indispensabilă pentru perfecţionare speciei, care nu progresează decît prin diferenţierea dintre indivizi, decît prin crearea şi fixarea variaţiilor.
Civilizaţia capitalistă, care formulează tiparul economic al comunismului, a introdus în domeniul politic şi social instituţiile şi obiceiurile comunismului.
Sufragiul universal, folosit de bărbaţii şi femeile sălbatici pentru alegerea sachemilor şi a şefilor militari, a fost suprimat şi, ulterior, restabilit şi limitat la un singur sex, este adevărat, de burghezii care-l proclamau drept unica sursă a puterilor publice. Cel puţin la modul fictiv, sufragiul universal presupune egalitatea şi libertatea cetăţenilor, aşa cum acestea existau în sînul comunismului primitiv.
În triburile comuniste, locuinţele şi mesele erau în comun şi copii erau crescuţi în comun. Copii din şcolile comunale sînt instruiţi în comun pe spezele comunei; în municipalităţile socialiste copii sînt hrăniţi în comun, pe socoteala comunei. Oamenii civilizaţi sînt otrăviţi şi furaţi în comun în restaurante şi sînt încarceraţi în comun î case de şase şi şapte etaje în marile oraşe.
Dacă pînă acum sufragiul universal nu a fost decît o escrocherie, iar casele sînt sere de gălbejire şi lăcaşuri de febră, dacă celelalte instituţii de formă comunistă sînt răsturnate, adică întoarse împotriva celor care sînt obligaţi să le susţină - aceste instituţii nu se introduc în societatea burgheză numai pentru profitul capitaliştilor. Dar, în ciuda tuturor defectelor şi dezagrementelor lor, aceste instituţii fac uz şi anulează sentimentele individualiste ale oamenilor civilizaţi, le modelează după obiceiurile şi moravurile comunismului.
Capitalul este fără patrie; el se precipită oriunde îl cheamă profitul; el exploatează producătorii fără discriminare de rasă sau naţionalitate; îi uneşte, îi amestecă şi îî amestecă cu afacerile sale industriale, comerciale şi financiare. Oriunde se implantează, capitalul creează aceeaşi civilizaţie, acelaşi moravuri şi aceleaşi obiceiuri; capitalul îi încinge pe posesorii săi cu aceleaşi interese egoiste, cu aceaşi sete de profit; îi loveşte pe muncitori cu aceeaşi muncă suplimentară, cu aceeaşi sărăcie; capitalul insuflă în inimile muncitorilor aceleaşi pasiuni pentru revoltă care, dincolo de frontiere şi de oceane, îi uneşte într-o singură clasă internaţională, Proletariatul. Peste tot, această clasă se organizează şi se agită ca să-şi ia locul sub soare şi să cucerească puterile publice. Comunismul, care în mod necesar şi inevitabil, va ieşi din această tendinţă revoluţionară a popoarelor civilizate nu poate fi decît internaţional şi se va mări prin a îngloba pe toţi membrii familiei umane. Cu toate că seamănă, comunismul diferă de comunismul primitiv care nu includea în cercul său restrîns decît pe membrii acelaşi ginte, din acelaşi trib şi orice fiinţă umană neinclusă în delimitarea restrînsă a sîngelui era în acele vremuri, străinul, duşmanul.
Comunismul internaţional, la fel ca şi copilul de la sînul mamei, a crescut şi pleacă în societatea modernă; evenimente economice şi politice care nu pot fi prevăzut cînd vor apare, vor sparge învelişul capitalist care îl întemniţează şi îl comprimă şi atunci se va naşte pe lume şi se va impune drept forma socială necesară.
Comunismul a fost leagănul umanităţii care se ridica din animalitate. Acolo şi numai acolo umanitatea se putea multiplica şi realiza primele şi cel mai dificile progrese. Această eră a rămas în imaginaţia popoarelor drept epoca de aur, paradisul terestru; memoria sa a fost uneori întunecată dar nu s-a stins niciodată. In perioadele istorice turmentate, comunismul a trăit din nou cu o nouă flacără. Gînditorii visează la comunism în utopii generoase iar oamenii de acţiune se sacrifică pentru a-i grăbi revenirea. Dar nu magia utopiilor, nici eroismul sacrificiilor nu putea să aducă înapoi comunismul: forţa brutală a fenomenelor economice trebuia să reuşească acolo unde a eşuat forţa inteligentă a oamenilor.
Omul nu a supus şi nu a domesticit forţele din lumea naturală, al cărei jucărie era decît pentru a cădea în robia forţelor din lumea artificială sau economică, pe care le-a tras din neant. Forţele naturale, domesticite în forţe economice, se răzbunau pentru sclavia lor industrială, în curs e creştere, apăsînd asupra omului jugul sclaviei economice. Forţele economice libere şi dezlănţuite îl balotează ca pe un smoc de paie în turbinele jocurilor şi conflictelor lor şi mai groaznice decît vînturile cerului, ele suflă furtuna în societăţile omeneşti; în decursul lungilor secole ale perioadei proprietare, forţele economice au torturat, au sfărîmat umanitatea, care nu era capabilă să le controleze. Nemiloase, dereglate, oarbe, demente, aceste forţe ale lumii economice sînt cele care au reintrodus comunismul, fără cunoştinţa oamenilor, spre nenorocirea oamenilor. Comunismul nu reînvie numai în capul gînditorilor şi în fanteziile popoarelor are aspiră la pace şi fericire; comunismul reînvie în realitatea economică, ne învăluie în industria şi agricultura sa, el ne învăluie în moravurile şi instituţiile sale; comunismul macină mintea inconştientă a oamenilor şi răscoleşte mizerabilele mase ale Proletariatului. Comunismul există în stadiu latent în profunzimile lumii economice şi ca să apară pe scena socială, aşteaptă numai ora fatală a Revoluţiei.
Este aproape ceasul aşteptat cu atîta de zădărnicie şi ardoare timp de secole interminabile. În scurtă vreme, omenirea va reveni la comunism; ea îşi va regăsi fericirea sa pierdută şi va spăla de interesele murdare, de pasiunile josnice, de virtuţile egoiste şi antisociale ale epocii proprietare. Atunci, omenirea va potoli forţele economice incontrolabile şi va duce la înalta lor perfecţiune, frumoasele şi nobilele calităţi ale omului.
Ferice, de trei ori ferice de bărbaţii şi femeile care vor vedea această reînnoire!
[1]. "Chiar şi cel mai vagabond şi feroce sălbatic posedă în exclusivitate, armele sale, bijuteriile sale, mobilele sale; este remarcabil că toate aceste obiecte sînt produsul muncii sale şi a propriei sale hărnicii. Dat fiind că dreptul asupra acestui gen de proprietate, care între ei este sacră, provine evident din proprietatea pe care fiecare om o are asupra persoanei sale, concluzia este că persoana este o proprietate naturală." (C.F.Volney, Observations générales sur les Indiens de l'Amerique, opere complete, ediţia 1821). [Nota lui Lafargue]
[2]. Colonelul Campbell ne spune că fiecare şef de sat din Khondistan este acompaniat de un interpret, din dispreţuita castă Panoo, însărcinat cu toate afacerile comerciale, fiindcă un Khon consideră că este sub demnitatea sa să vîndă şi să facă trafic. (Wild tribes of Khondistan)
"Ce lucru cinstit poate ieşi dintr-o prăvălie" scrie Cicero în tratatul său Despre îndatoriri "şi la ce lucru cinstit poate da naştere comerţul? Tot ceea ce se numeşte prăvălie este nedemn pentru un om cinstit, negustorii neputînd cîştiga fără să mintă; şi ce este mai ruşinos decît minciuna?" Cicero exprimă opinia epocii sale, a întregii antichităţi, a tuturor societăţilor care nu sînt bazate pe comerţ şi pe producţia capitalistă. [Nota lui Lafargue]
[3]. Vorbind în dialogul Critias despre Atena antică, Platon ne descrie viaţă primitivă din aproape toate oraşele: el ne spune că meşteşugarii şi lucrătorii erau aşezaţi chiar pe panta spre Illysus. Numai casta războinicilor ocupa vîrful, adunată lîngă templul lui Atena şi Hephaistos. Ei îşi construiseră pe partea de nord case în comun, trăiau expuşi la violenţa vîntului şi vegheau cetăţenii. Chiar pe platoul de la Acropolis, exista un izvor care ulterior a dispărut din cauza cutremurilor dar care pe atunci dădea apă plăcută din abundenţă, iarna şi vara. Războinicii de pe înălţimi erau de strajă pe marea brăzdată de piraţi şi pe defileurile de la Parnès, la care adeseori ajungeau locuitori războinici din Eleusis şi Teba. Dacă se ivea duşmanul, meşteşugarii, lucrătorii şi turmele lor se refugiau într-o îngrăditură, care era o simplă barieră de pomi întretăiaţi cu măslini care creşteau fireşte pe Acropol, la fel ca pe toate pietrişurile din Grecia. [Nota lui Lafargue]
[4]. Se obişnuieşte să fie numită revoluţie numai evenimentele politice care se produc în mijlocul unui anumit tumult popular. O mai mică importanţa este acordată evenimentelor economice a căror influenţă revoluţionară asupra funcţionării societăţilor şi asupra condiţiilor de existenţă ale omului este de nenumărate ori mai mare şi mai eficace.
Obiceiurile şi ideile ţăranilor din Europa s-au conservat neschimbate în decurs de secole, în ciuda războaielor, a modificărilor de graniţă, a schimbărilor de naţionalitate şi a revoluţiilor politice încît un antropolog englez observa în ultima vreme superstiţiile ţăranilor din insulele britanice se aseamănă în mod ciudat cu cele ale negrului barbar sud-african. Ţinuturile rurale nu au fost zguduite decît după instalarea căilor ferate. Şinele de fier şi alte fenomene economice ale civilizaţiei capitaliste au împlinit în linişte, departe de neatenţia uşuratică a filozofilor şi a politicienilor burghezi, cea mai formidabilă zdruncinare socială a speciei umane de ieşirea sa din blidul comunist pentru a crea familia patriarhală şi proprietatea privată. [Nota lui Lafargue]
[5]. La Stările de Paris, convocate în 1614, cînd Ludovic al XIII-lea a ajuns la maturitate, au fost făcute legăminte pentru libertatea industriei; acestea au fost respinse. Suburbia Saint-Antoine şi altele s-au dezvoltat în mod considerabil fiindcă industria se bucura de privilegii care îi lipseau în oraş. [Nota lui Lafargue]
[6]. AUGUSTIN THIERRY, Récits des temps mérovingiens. [Nota lui Lafargue]
[7]. Au fost vremuri în care Londra, cel mai mare oraş comercial din lume, care în ziua de azi nu poate supravieţuii decît dacă pune la contribuţie întregul univers, trăia din propria sa agricultură: fiecare locuitor poseda un cîmp în afara zidurilor de pe care îşi recolta grîul existenţei sale. În secolul al VIII-lea, principalele articole ded comerţ londonez erau aurul, argintul, sclavi, cai şi metale. [Nota lui Lafargue]
[8]. În Evul Mediu, la fel ca pe timpul Revoluţiei, se stabilea un maximum care nu trebuia să depăşească preţul de vînzare; în toate ţările civilizate, industriaşii şi agricultorii vor să oblige consumatorul să cumpere la un preţ maxim prin stabilirea drepturilor de vamă: iată unde ajunge liberalismul burghez şi interesul pe care îl au capitaliştii pentru consumatori şi care îi silesc să coboare în permanenţă salariile muncitorilor. [Nota lui Lafargue]
[9]. Poliţia din Marsilia îi pedepsea cu biciuitul pe căruţaşii care introduceau vin prin contrabandă. Chiar şi oraşele care se plîngeau de monopolul deţinut de Bordeaux şi Marsilia practicau un monopol asemănător în împrejurimile lor şi nu permiteau intrarea vinurilor străine provenite din cantoanele vecine. Orăşelul Veines, în Dauphiné, cerea consiliului regal în 1756 confirmarea privilegiilor sale, recunoscînd cu naivitate că interdicţia vinurilor străine îi era indispensabilă, "fiindcă fără ea, proprii săi locuitori nu ar vrea să consume vinurile de pe teritoriul său, avînd în vedere proasta lor calitate". [Nota lui Lafargue]
[10]. GILBERT, Recherches sur les prairies artificielles; Mémoirs de la Société royale de l'agriculture de Paris, v. II; 1788. [Nota lui Lafargue]
[11]. Istoricii fantezişti a burgheziei, au atribuit cu uşurinţă introducerea cartofului în Europa în favoarea filantropului Parmentier, care a fost un duşman înverşunat al drepturilor ţăranilor. Cartoful era vîndut cu preţul de un shilling pe libră în 1619. Cuceritorii Perului au introdus cartoful în Spania la începutul secolului al XVI-lea cu numele de papas; de acolo, expresia a ajuns în Italia unde a primit numele de trufă, taratoufli. Aproximativ în aceeaşi epocă, un mare număr de plante comestibile şi ornamentale au fost importate: hrişca, broccoli, conopida - a cărei sămînţă era căutată la Constantinopol şi în Cipru, unde se pleca de multă vreme la pentru acest lucru - şi laleaua care, în mijlocul secolului al XVIII-lea, a fost prima materie pe care finanţă cosmopolită a pus stăpînire pentru speculă.
Raportul domnilor Vilmorin şi Heuzé despre Origines de la pomme de terre (Originile cartofului) conţine amănunte despre istoria cartofului în Franţă: preconizat de Gaspard Bauhins, cartoful se împrăştie rapid spre 1592 în Franche-Comté, Vosges şi Bourgogne. Parlamentul din Besançon interzice cultivarea cartofului "la fel ca cea a unei substanţe pernicioase, a cărei întrebuinţare poate contamina cu lepră". În 1761, agronomul Duhamel recomandă călduros cultivarea cartofului. Turgot face să i se acordă un certificat din partea facultăţii de medicină prin care cartoful este un aliment substanţial şi sănătos. Datorită acestor încurajări, se începe cultivarea cartofului pe cîmpia întinsă în provinciile Limousin şi Anjou. În 1765, episcopul de Castres împarte cartofi curaţilor din dioceza sa şi îi învaţă cum să-i cultive. Parmentier începe campania sa de popularizare abia în 1778. [Nota lui Lafargue]
[12]. Furoarea experienţelor atingea grotescul. Unul din volumele Societăţii regale de agricultură conţine memoriul unui marchiz care povesteşte în mod serios despre încercările sterile de a face să crească plante în mercur: el îşi imagina fără dubiu că plantele pot fi tratate cu hidrargir, precum sînt trataţi oamenii. [Nota lui Lafargue]
[13]. "Arătorul din regiunea Midi este aproape de instrumentul de arat descris de Virgil (Georgice cartea I, versurile 170-175); acest aparat împarte destul de bine pămîntul dar nu îl răstoarnă: dat fiind că nu răscoleşte decît pînă la 12 centimetri, acest aparat obligă ca muncile să fie repetate chiar şi de nouă ori ca să pregătească pămîntul pentru recolta grîului." (PARIS, Économie rurale de l'arondissement de Tarascon; Société d'agriculture de la Seine, 1811).
"Terenul este muncit, fără îndoială, la fel ca în cea mai îndepărtată antichitate. Datorită simplicităţii sale, plugul de acum, adică arătorul, este un obstacol aproape de neînvins în calea adoptării unui nou instrument de arat. Ţăranul cel mai neştiutor îl face, îl urcă şi îl înhamă, fără să mai cheltuiască ceva în afară de brăzdar." (FARNAUD, Économie rurale du départment des Hautes Alpes; Société d'agriculture 1811). [Nota lui Lafargue]
[14]. Neufchateau spune că "repartiţia proprietăţii funciare este atît de vicioasă încît un teritoriu sau suprafaţa unei comune, dacă are 500 de hectare, este format din cinci sau şase parcele, care sînt în proprietatea a cincizeci sau şaizeci de indivizi particulari…Prin efectul împărţirii şi al partajelor succesive, cîmpurile au ajuns să aibă formele cele mai nefavorabile: existau proprietari care posedau 20 bucăţi de pămînt izolate (largi de 4-5 metri şi de o lungime nedefinită). Această diviziune nu numai, dar în principal de la împărţelile de pămînt din cadrul succesiunilor, mai ales între frate şi soră; această cauză există de un mare număr de secole, duce răul la indefinit. (Voyage agronomique dans la sénatorie de Dijon, 1806). Partajul de bunuri între copii, din care reacţionarii fac o crimă împotriva Revoluţiei, era obiceiul general al clasei ţărăneşti. [Nota lui Lafargue]
[15]. Volumul din 1810 al Societăţii de agricultură de la Seine dă cifre care indică extensiunea plantaţiilor într-o regiune din Haute Saône.
TABLOU SINOPTIC DESPRE AGRICULTURA DIN REGIUNEA HAUTE SAÔNE PENTRU SUB-DELEGAŢIA DIN VESOUL, CU PRILEJUL VENIRII LA PUTERE AL LUI LUDOVOC AL XVI-LEA, COMPARATĂ CU ZONELE VESOUL ŞI LURE DE LA VENIREA LA PUTERE A LUI NAPOLEON I
|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
[16]. LÉONCE DE LAVERGNE, L'Agriculture et la population; 1857. [Nota lui Lafargue]
[17]. Plinius şi Palladius menţionează embrionul unei asemenea maşinării la Galici. În lucrarea sa De re rustica, Palladius spune că în vastele plaiuri ale Galiei se întrebuinţează o metodă expeditivă pentru secerat, astfel încît se face economie de muncă umană: recolta întregului cîmp se face cu un singur bou. Se construieşte o căruţă cu două roţi joase; suprafaţa sa pătrată este îngrădită de plăci lăţite, în aşa fel ca partea inferioară să fie mai puţin larg decît deschizătura de deasupra iar pe partea lor de sus sînt înzestrate cu mici zimţi, uşor îndoiţi în sus şi aflaţi la distanţă de un spic. În partea din spate se află două brancarde pe care este pus boul, cu capul întors spre lateralul căruţei pe care o împinge în faţa lui. Pe măsură ce înaintează pe cîmpul de grîu, spicele prinse între zimţii din faţă, sînt tăiate şi cad în căruţă, în timp ce paiul rămîne pe jos; în cîteva ore, recolta este făcută fără trudă, spune scriitorul latin. [Nota lui Lafargue]
[18]. Carnea de cal, de măgar şi de catîr, în legătură cu care exista o prejudecată populară, au fost introduse în ultima vreme în consumul claselor paupere, care nu-şi puteau procura decît de rare ori carnea de bou sau de oaie. Religia creşţină le-a interzis pentru a combate păgînismul: în ceremoniile păgîne se omorau şi se mîncau cai. Civilizaţia capitalistă acţionează pentru a şterge bazele pe care umanitatea s-a ridicat şi s-a îndreptat spre obiceiurile şi cutumele comunismului primitiv. [Nota lui Lafargue]
[19]. Disraeli a avut onoarea să dezvolte acest plan în 1880, pentru a-i consola pe proprietarii funciari pentru pierderile provenite de la concurenţa americană; el a propus ca Anglia şi coloniile sale (Indiile, Australia, Canada) să fie inclusă într-o vastă uniune vamală, care urma să excludă toate produsele industriale şi agricole ale altor naţiuni. Coloniile urmau să furnizeze Angliei aprovizionările şi materia primă pentru industrie iar pămîntrile din Anglia urmau să devină terenuri de păstorit şi de vînătoare. [Nota lui Lafargue]
[20]. THOMAS ELLISON, The Cotton trade of Great Britain, 1885. În 1879, guvernul japonez importa din Europa noi tipuri de maşini pentru filarea bumbacului şi le distribuia în anumite districte al Imperiului. Începînd din anii 1881-1882, societăţile financiare au iniţiat înfiinţarea unor noi ateliere şi au făcut acest lucru atît de bine încît numărul de bobine, care în 1884 era de numai 35,000 s-a ridicat la 380,000 în 1892; douăzeci de mii de muncitori erau angajaţi în fabrici. Cifra de importuri de file de bumbac scade în fiecare an în Japonia: în 1888, valoarea acestor importuri era de 13,611 yen de argint; în 1890, valoarea acestor importuri era de 5,589,000. În scurtă vreme, japonezii îşi vor satisface în întregime nevoile ţării lor şi vor caăuta locuri de desfacere în China şi în Coreea. [Nota lui Lafargue]
Războiul sino-japonez, care a izbucnit după ce a fost scrisă această notă, va avea replica sa în Europa. Acest război va forţă China să iasă din imobilismul să şi să se deschidă spre civilizaţia capitalistă, care îi va bulversa organizarea socială, bazată pe proprietatea colectivă şi pe familia patriarhală. Nenorociţi care se vor înghesui în porturile de pe litoral pentru a pleca departe ca să-şi găsească de lucru nu vor fi cu miile ci cu milioanele. Atunci va începe în ţările din Occident această imigraţie de chinezi, solicitată de Societatea de economişti în şedinţa de la data de 5 mai 1880, "pentru scăderea salariilor şi a pretenţiilor emise de muncitorii europeni". Dar această emigraţie va aduce un rezultat pe care economiştii nu l-au prevăzut: ea va accelera venirea Revoluţiei sociale. [Nota lui Lafargue]
[21]. Mişcare economică din secolul ala XVI-lea a fost caracterizată de o revoluţie religioasă. În timp ce Papa de la Roma, acest reprezentant religios al vechiului sistem economic care se prăbuşea, fulmina cu trăsnete împotriva interesului în bani, anti-Papa de la Geneva, Calvin, acest reprezentant religios al sistemului economic care se năştea, proclama, din contra, legitimitatea, în numele tuturor virtuţilor teologice. Protestantismul, cu abolirea sa a sfinţilor şi a zilelor lor sărbătoare, condamnarea dreptului de ajutorare şi caritate, teoria sa despre graţiere, etc., este adevărata expresie religioasă a modului de producţie capitalist. [Nota lui Lafargue]
[22]. Corupţia magistraţilor care amplasaţi în ultima cameră de justiţie din 1716 i-a permis lui Samuel Bernard să scape cu bagatela de şase milioane, fraţilor Crozat şi altora cu mult mai puţin. În acelaşi timp, pedeapsa aplicată lui Paul Poisson a răspîndit teroarea. Beauvalais spune că acest Poisson - fiul unui ţăran breton, a fost întîi servitor, apoi furnizor al armatelor - s-a îmbogăţit într-atît încît a depus 34 de milioane la băncile străine. Toate bunurile i-au fost confiscate, i s-a luat frumosul hotel din Place Vendôme şi a fost aruncat în puşcărie. — Atunci cînd cel de-al doilea imperiu, a dorit să fie aspru, fiind îngrijorat de furiile provocate de escrocheriile financiare, magistratul său Oscar de Vallée nu a avut măcar curajul să formuleze un rechizitoriu; el a copiat cu umilinţă rechizitoriile camerelor de justiţie din Franţa cea veche şi totul s-a sfîrşit prin aplicarea zăvorului la Bursă. — Panama, cea mai mare escrocherie a secolului, nu a însemnat pentru Charles de Lesseps decît cîteva luni de puşcărie care afăcut ca presa burgheză să verse lacrimi, după ce a uns-o gras. Eiffel, decorat cu toată fierăria Legiunii de Onoare, a primit în turnul său din înălţimile Franţei pe amiralul Avellan şi pe ruşii săi , încîntaţi să se afle în intimitatea unui om care a dat o lovitură de 30 de milioane. [Nota lui Lafargue]
[23]. KARL MARX, Capitalul, cap. XXXI. [Nota lui Lafargue]
[24]. Bancherul Aycard spune că "Speculantul iniţiat în secretele din culise, cum erau directorii, ar fi putut cîştiga 1,322,000 de franci cu 1,000 de acţiuni de la Crédit Mobilier, dacă ar fi fost activi în fiecare lună în decursul anului 1853." (Histoire du Crédit Mobilier de 1852 à 1867.) [Nota lui Lafargue]
[25]. "Economiştii oficiali pretind că divizarea marilor organisme industriale în acţiuni şi obligaţii este o modalitate de disemina proprietatea, de a o democratiza. Dar ei nu vor să vadă că această democratizare a proprietăţii a permis oamenilor de finanţe să extragă din pivniţe, din ascunzişurile secrete unde erau acoperiţi cu tapete, tot capitalul monetar, să-l centralizeze în mîinile lor şi să monopolizeze gestiunea, aşteptînd să acapareze proprietatea, datorită escamotajelor comise la rîndul lor. În acest fel s-au ridicat averi financiare colosale, cu sume de sute de milioane şi miliarde. Această metodă de segmentare şi diseminare a întreprinderilor industriale şi comerciale nu a realizat decît despuierea masei naţionale de capitalurile sale, spre profitul cîtorva regi ai finanţei". (PAUL LAFARGUE, Le communisme et l'évolution économique, 1892). [Nota lui Lafargue]
Nu era nevoie de scandalul Panama, care a ruinat atît de mulţi oameni mărunţi pentru a recunoaşte acest rol expropriator al finanţei. Încă în 1874, economistul L.Reybaud scria: "Casele de economii nu conţin decît o porţiune foarte redusă a economiilor populare, restul merge la specule... La Lyons, la Saint-Étienne, în valea Giers, victimele erau în special muncitorii cei mai inteligenţi,a cei care cîştigau salarii mari. Muncitorii figurează în dezastrele financiare cu un contingent mai considerabil decît se crede...Mulţi îmi arată hîrtii de valoare moarte sau depreciate în care s-au consumat micile lor averi; în mod natural, alegerea lor s-a îndreptat spre afacerile viermănoase…Iată totuşi unde au ajuns aceste destrăbălări de credit care au avut atîţia predicatori şi complici. Prin împrăştierea economiilor poporului în aventuri au fost dispersate garanţiile sociale care prezentau stabilitatea lor şi, cine ştie?, eventual s-a dat gustul unei răzbunări nenorociţilor care au fost victimele aceste specule nedemne". (Le Fer et la Houille, Étude sur le regime des manufactures).
Economia, pe care economiştii şi politicienii o glorifică şi care sprijină Statul, nu are decît un singur scop: să forţeze producătorul să se lipsească de necesităţi pentru ca oamenii de finanţe să găsească în buzunarele lui ce să fure. [Nota lui Lafargue]
[26]. Edictul prin care a fost instituită camera de justiţie din 1716. [Nota lui Lafargue]
[27]. Un scandal general a izbucnit atunci cînd, sub Imperiu, a fost denunţată publicaţia Phare de la Loire, unul din puţinele organe ale partidului republican, pentru faptul a fi inclus pe a doua sa pagină o reclamă financiară. Rothschild este primul care a introdus în practica curentă moda de a mitui jurnalişti prin distribuirea de acţiuni din întreprinderile sale; această era o manieră politicoasă de a-i interesa. În zilele noastre, se procedează mai puţin delicat: articolul redactat în întregime este trimis pentru a fi publicat împreună cu bancnotele cu care trebuie plătită publicarea. Din punct de vedere etic şi artistic, [scandalul] Panama prezintă un rezumat complet al tuturor potlogăriilor, înşelăciunilor, şantajelor, tocmelilor şi afacerilor necurate ale finanţei. Compania avea în solda sa toată presa franceză care îl proclama pe marele francez Lesseps drept organizatorul celui mai mare furt al secolului. [Nota lui Lafargue]
[28]. Papa consideră că a preda misterele religiei creştine este o pierdere de timp în acest secol realist, din acest motiv el s-a înrolat printre apologeţii proprietăţii capitaliste şi îi ia apărarea ca cel mai vulgar dintre economişti. El spune că "proprietatea privată este pe deplin conformă cu natura. Ce face omul care consumă resursele spiritului său şi forţele trupului său pentru a-şi procura bunurile naturii? Ca să spunem aşa, el îşi adjudecă singur porţiunea de natură fizică pe care o cultivă şi îi lasă o anumită amprentă a personalităţii sale astfel încît din punct de vedere juridic, acest bun va fi posedat de el de acum înainte….Forţa acestor argumente este evidentă şi avem voie să ne mirăm cum bătrînii cu păreri învechite mai pot încă să contrazică aceste opinii acordînd fără dubiu omului privat uzul pămîntului şi al fructelor sale dar refuzînd dreptul de a poseda pămîntul pe care a construit, bucata de pămînt pe care a cultivat-o. Deci, ei nu-şi dau seama că prin acest lucru ei îl privează pe acest om de fructul muncii sale. (Enciclica De conditione opificium). Leon al XIII-lea nu înţelege că critica sa la adresa teoriilor comuniste, pe care le igniră, este o condamnare a proprietăţii capitaliste, pe care pretinde că o apără. [Nota lui Lafargue]
[29]. Termenul "colectivism" - întrebuinţat de Collins într-un sens special, pus în circulaţie de către Depaepe, de Schoeffle, socialistul creştin şi de anarhistul Bakunin - a fost importat în Franţa fără să se dea cont de semnificaţia sa. Acest termen a permis adversarilor noştri să-i acuze pe socialiştii francezi de a dori să ducă la regresul mişcării spre colectivismul mir-ului rus, o formă epuizată a proprietăţii. Dar, începînd cu a doua Egalitate (1880), atunci cînd vulgarizarea teoriilor lui Marx şi Engels au acordat o semnificaţie comunistă termenului de "colectivism", nu s-a mai crezut că este util de a suprima termenul. [Nota lui Lafargue]
[30]. La începutul producţiei capitaliste, atunci cînd proprietarul îndeplinea un rol de organizator şi conducător, Adam Smith putea încerca să permită, deducerea făcută de capital pe produsele de muncă sub formă de dobîndă, rentă funciară şi profituri industriale, avînd oarecum dreptate, susţinînd teza conform căreia capitalistul dădea servicii prin virtuţile sale abstinente şi capacităţile sale manageriale. Dar, acei Leroy-Beaulieu, Roscher şi restul de reduceri la absurd trebuiau să găsească ceva mai puţin ridicol în ziua de azi, cînd proprietatea, ajunsă la cel înalt grad de fluiditate, poate trece dintr-o mînă într-alta la Bursă, fără să lase urme legate originea sa şi fără să aducă perturbări economice prin această permanentă schimbare de posesori. [Nota lui Lafargue]
[31]. Adversarii socialismului, care fac între concurs de rea credinţă şi ignoranţă, susţin că scopul comuniştilor este să-i despoaie pe ţăranii proprietari de cîmpiile lor şi să-i priveze pe oamenii mărunţi de economiile şi de libertăţile lor. Ei nu-şi dau seama că că-i acuză de a dori să perpetueze crimele cotidiene pe care le comit capitaliştii prin monopolizarea pămînturilor, şterpelirea economiilor şi închiderea proletarilor în ocnele lor industriale, unde timpul este împărţit între mes, somn şi satisfacerea celor mai urgente nevoi, unde este interzis să se cînte sau să se vorbească şi unde omul este transformat într-un automat care îşi mişcă mînile şi picioarele numai pentru ca a se conforma cu mişcările maşinii. [Nota lui Lafargue]
[32]. Dacă nu se gîndesc să reglementeze producţia de cereale, speculatorii cosmopoliţi ai comerţului cu grîne sînt atît de bine informaţi despre randamentul anual al recoltei de cereale în întreaga lume încît ei ştiu exact cu cît este superioară sau inferioară faţă de nevoile obişnuite ale populaţiilor.
În acest moment, fabricanţii de hîrtie încearcă să regleze producţia lor după consum. În luna octombrie 1894, s-au reunit la primăria din Anvers fabricanţii de hîrtie din Franţa, Germania, Anglia, Norvegia, Austro-Ungaria, Belgia şi Ţările de Jos. Ei au emis ideea că, pentru a suprima supra-producţia care le compromite profiturile, ar fi necesar ca producţia să fie limitată la necesităţi şi hîrtia să fie subţiată, dacă acest lucru ar fi necesar. O comisie formată din trei delegaţi din fiecare ţară, cu sediul la Bruxelles, este însărcinată să studieze mijloacele şi modalităţile necesare opentru a ajunge la acest rezultat. Ipocrizia fiind întotdeauna reprezentată la un congres burghez, această tentativă de a reglementa la nivel internaţional producţia unei industrii centralizată în mîinile unui mic număr de capitalişti, este prezentată ca o mijloc de a ameliora situaţia muncitorilor, ceea ce corespunde cu o zi de odihnă pe săptămînă, prin suspendarea muncii în ziua de duminică. [Nota lui Lafargue]
[33]. Dovada: în a doua jumătate a secolului prezent, a exista o nevoie fără precedent pentru fier şi oţel pentru a crea căile de fier, navigarea cu aburi şi pentru a dezvolta utilajul mecanic al industriei şi al agriculturii. Producţia s-a înhămat la acest scop; ea a satisfăcut toate cerinţele şi mai mult de atît, fiindcă au existat crize periodice de supraproducţie în industria de fier, momente în care s-a produs atît de mult încît nu mai era desfacere, nu mai erau cereri. Totuşi, în aceşti cincizeci de ani pămîntul a fost acoperit cu maşini şi construcţii metalice, a fost brăzdat cu şine, globul a fost absolut pus în fiare. Dacă s-ar face mormane din maşinile, căile ferate, tot metalul extras din mine şi prelucrat în ateliere, s-ar ridica munţi de fier mai înalţi decît Himalaia. Iată una din minunile producţiei capitaliste sub forma comunistă.
Iată o altă dovadă: a produce grîu în cantitate suficientă este prima condiţie a existenţei sociale; această problemă a fost rezolvată şi mai mult de atît. În departamentele în care proprietatea funciară este centralizată şi unde sînt aplicate metodele ştiinţifice de cultivare, producţia graniferă este de 25-30 de hectolitri pe hectar în timp ce meia este de numai 15; în urmă cu cîteva zeci de ani în urmă media era de 13, 12 şi chiar 11. Dacă agricultura în versiunea comunistă, limitată la cîteva departamente din nord-est, ar fi generalizată, Franţa ar recolta între 200 şi 300 de milioane de hectolitri, în loc de cele circa 100 pe care le seceră anual. În ultima vreme, un agronom american a publicat un memoriu despre productivitatea noilor teritorii cu grîu la vest de golful Hudson; el stabilea că dacă aceste pămînturi, de o fertilitate incomparabilă, ar fi cultivate de un milion de oameni înzestraţi din punct de vedere mecanic şi organizaţi aşa cum sînt deja în marile ferme din Far West, s-ar atinge să se producă fără îngrăşăminte, în decurs de ani, destul grîu pentru a hrăni lumea întreagă , iar lanurile de grîu ar putea să rămînă necultivate pentru a reface fertilitatea lor naturală.
Am luat ca exemplu fierul şi grîul, cele două produse indispensabile; aş putea lua toate celelalte produse şi să demonstrez că producţia este atît de mare încît depăşeşte consumul peste tot. În acest fel, preocuparea industriaşilor nu mai este cum să producă, ci cum să găsească consumatori; ei merg să-i caute în Asia, în Africa, la naiba. [Nota lui Lafargue]
[34] De fapt, în India, în Egipt, în Asia mică, în Grecia, cele mai străvechi leagăne ale omenirii, invenţia artelor şi a practicilor industriale este atribuită zeiţelor şi nu zeilor. Aceste amintiri din mituri duc la presupunerea că creierul feminin a fost primul care s-a format şi acesta este cazul şi în ziua de azi: fetiţele sînt mai conştiente şi mai inteligente decît băieţii cei mici. Dacă mai tîrziu ele pierd această aceste calităţi superioare, greşeala este a absurdului sistem de educaţie morală, fizică şi intelectuală la care sînt condamnate de mii de ani. "Femeia este inferioară" spun meticuloşii capitalismului: pe bune! Ea este pusă într-o centură de forţă de la vîrstă fragedă. Iepurele nu ar alerga mai repede decît broasca ţestoasă dacă i-ar fi legate cel patru labe. [Nota lui Lafargue]
1). Temple de Paris - turn al ordinului Templerilor la Paris, distrus conform dispoziţiilor lui Napoleon Bonaparte începînd din 1808. [Nota trad.]
2) Denar - monedă, unitate financiară din Imperiul Roman. [Nota trad.]