Paul Lafargue

Amintiri despre Karl Marx

A fost un om, oricum l-ai fi privit;        
De seama lui n-am să-ntîlnesc un altul.
Shakespeare. Hamlet¹⁾

1.

L-am întîlnit pe Karl Marx pentru prima oară în februarie 1865. Internaţionala fusese fondată pe 28 septembrie 1864 în adunarea din Saint-Martin's Hallⁱ⁾ şi veneam din Paris pentru a-l informa despre progresul tinerei noastre asociaţii. Dl. Tolainⁱ⁾, astăzi senator al Republicii burgheze şi unul din reprezentanţii săi la conferinţa de la Berlin, îmi dăduse o scrisoare de recomandare.

Aveam atunci 24 de ani. Toată viaţa nu voi uita impresia pe care a făcut-o asupra mea această primă întîlnire. Marx era suferind şi lucra la primul volum din Capitalul, care nu a fost publicat decît doi ani mai tîrziu, în 1867. Se temea că nu va putea să-şi ducă opera la bun sfîrşit şi primea întotodeauna tinerii cu simpatie, pentru că, spunea el „trebuie să pregătesc pe cei care, după mine, vor continua propaganda comunistă“.

Karl Marx este una din rarele personalităţi care au reuşit să ocupe un loc de prim plan în acelaşi timp în ştiinţe şi în activitatea publică; el le-a legat într-o manieră atît de intimă, încît este imposibil să-l înţelegem bine dacă separăm savantul de luptătorul socialist.

Considerînd că ştiinţa trebuie să fie studiată pentru ea însăşi şi că niciodată nu trebuie să ne temem de concluziile la care cercetarea ştiinţifică ne poate duce, el era de părere că savantul, dacă nu vrea să decadă, nu trebuie să înceteze vreodată să participe în mod activ la viaţa publică, nu trebuie să rămînă retras în cabinetul său de lucru sau în laboratorul său, fără să se amestece în viaţă, în luptele sociale şi politice ale contemporanilor săi.

„Ştiinţa nu trebuie să fie o plăcere egoistă“, spunea Marx, „cei care au şansa de a putea să se dedice studiilor ştiinţifice trebuie să fie primii care să-şi pună cunoştinţele lor în serviciul umanităţii“. „A munci pentru umanitate“ era una din expresiile sale favorite.

Nu venise la comunism din considerente sentimentale, deşi era sensibil la suferinţele clasei muncitoare, ci prin studiul istoriei şi al economiei politice. El afirma că orice spirit imparţial, care nu era influenţat de interese particulare sau care nu era orbit de prejudecăţile de clasă, trebuia să ajungă în mod necesar la aceleaşi concluzii ca el.

Dar dacă studia dezvoltarea economică şi politică a societăţii umane fără idei preconcepute, el nu scria decît cu intenţia hotărîtă de a face larg cunoscut rezultatul cercetărilor sale şi cu voinţa fermă de a da o bază ştiinţifică mişcării socialiste care, pînă atunci, rătăcea în ceţile utopiei. Nu apărea în public decît pentru a ajuta la triumful clasei muncitoare a cărei misiune istorică este de a instaura comunismul de îndată ce va lua în mîini conducerea politică şi economică a societăţii...

Marx nu îşi limita activitatea la ţara în care se născuse: „Sînt un cetăţean al lumii“, spunea el, „şi lucrez acolo unde mă aflu“. Şi, într-adevăr, peste tot unde îl conduceau evenimentele şi persecuţiile politice, în Franţa, în Belgia şi în Anglia, el lua o parte activă la mişcările revoluţionare care se dezvoltau.

Dar nu agitatorul socialist neobosit, incomparabil, savantul este cel care mi-a apărut mai întîi în cabinetul de lucru din Maitland Park Roadⁱ⁾, unde tovarăşii se adunau din toate colţurile lumii civilizate pentru a-i pune întrebări maestrului gîndirii socialiste. Această încăpere a devenit istorică şi trebuie să o cunoaştem pentru a intra în intimitatea vieţii intelectuale a lui Marx.

Era situată la primul etaj şi fereastra largă prin care intra lumina abundentă dădea spre parc. Pe cele două laturi ale şemineului şi faţă în faţă cu fereastra se aflau rafturi încărcate cu cărţi, deasupra cărora pachete de ziare şi de manuscrise urcau pînă în plafon. Faţă în faţă cu şemineul şi pe una din laturile ferestrei, erau două mese acoperite de hîrtii, de cărţi şi de ziare. În mijlocul încăperii, în locul cel mai bine luminat, se afla o măsuţă de lucru foarte simplă, lungă de trei picioare şi largă de doi, cu un fotoliu din lemn. O canapea din piele era plasată între fotoliu şi rafturile de cărţi, cu faţa spre fereastră; Marx se întindea acolo din cînd în cînd pentru a se odihni. Pe şemineu, alte cărţi se amestecau cu ţigări de foi, chibrituri, cutii cu tabac, balanţă pentru scrisori, fotografiiⁱ⁾ ale fiicelor sale, ale soţiei, ale lui Wilhelm Wolffⁱ⁾ şi ale lui Friedrich Engels.

Marx era un mare fumător. „Capitalul nu-mi va aduce niciodată ceea ce m-au costat ţigările de foi pe care le-am fumat în timp ce-l scriam“, îmi spunea. Dar era încă şi un mai mare risipitor de chibrituri: îşi uita atît de des pipa sau ţigara sa de foi şi trebuia atît de des să le reaprindă, încît golea cutiile de chibrituri cu o rapiditate incredibilă.

Marx nu permitea nimănui să-i facă ordine, sau mai degrabă dezordine, în cărţile şi hîrtiile sale. Pentru că dezordinea lor nu era decît aparentă: în realitate totul era la locul lui şi el găsea întotdeauna fără probleme cartea sau caietul de care avea nevoie. Chiar în timpul unei conversaţii, se întrerupea adesea pentru a arăta într-o carte un pasaj sau o cifră pe care tocmai le citase. Făcea un întreg cu cabinetul său de lucru, unde cărţile şi hîrtiile îl ascultau la fel ca membrele corpului său.

În maniera de a-şi aşeza cărţile, nu folosea simetria formală: volumele de diferite mărimi şi broşurile stăteau unele lîngă altele. Le aranja nu după dimensiunile lor, ci după conţinutul lor; erau instrumentele sale de lucru şi nu obiecte de lux. „Sînt sclavii mei şi trebuie să mă servească aşa cum doresc“ spunea el. Nu ţinea seama de formatul lor, de modul de legare, de frumuseţea hîrtiei sau de imprimare; îndoia colţul paginilor, acoperea marginile cu urme de creion, sublinia cîte un pasaj; nu făcea note, dar marca cu un semn de exclamaţie sau de întrebare locurile unde autorul întrecea măsura. Obişnuinţa sa de a sublinia îi permitea să regăsească cu uşurinţă pasajul căutat. Citea şi recitea, la interval de ani, caietele sale de note şi pasajele subliniate în cărţile sale, pentru a le păstra în mod exact în memoria sa, care era de o claritate şi o precizie extraordinare. Şi-o exersase încă din tinereţea sa după sfatul lui Hegelⁱ⁾, învăţînd pe de rost versuri în limbi pe care nu le cunoştea.

Îi cunoştea pe de rost pe Heinrich Heineⁱ⁾ şi Goetheⁱ⁾, pe care adesea îi cita în conversaţie. Citea poeţii tuturor literaturilor europene. În fiecare an, îl recitea pe Eschilⁱ⁾ în textul grec original. Îi admira pe Eschil şi pe Shakespeare, pe care îi considera drept cele două mari genii dramatice pe care i-a produs umanitatea. S-a consacrat unor studii aprofundate asupra lui Shakespeare, care îi inspira o admiraţie fără limite şi din care cunoştea toate personajele, chiar şi pe cele mai insignifiante. Întrega famile Marx profesa un veritabil cult pentru marele dramaturg englez; cele trei fiice ale sale îl ştiau pe de rost. După 1848, dorind să se perfecţioneze în cunoaşterea englezei pe care o citea bine, a căutat şi clasificat toate expresiile originale ale lui Shakespeare; a făcut la fel pentru o parte a operei polemice a lui William Cobbetⁱ⁾, pe care îl stima foarte mult. Danteⁱ⁾ şi Robert Burnsⁱ⁾ erau printre poeţii săi favoriţi şi îi plăcea mult să-şi asculte fiicele recitînd sau cîntînd satirele sau poemele de dragoste ale poetului scoţian.

Cuvierⁱ⁾, lucrător neobosit şi unul din marii maeştri ai ştiinţei, instalase în Muzeul din Paris, al cărui director era, un număr de cabinete de lucru pentru utilizarea sa personală. Fiecare din ele, destinat unei ocupaţii specifice, conţinea cărţi, instrumente şi material anatomic necesar. Cînd se simţea obosit de o muncă, Cuvier trecea în alt cabinet şi se consacra unui alt gen de studiu. Se susţine că această simplă schimbare de ocupaţie intelectuală era o odihnă pentru el.

Marx era la fel de neobosit cum era Cuvier, dar nu avea mijloacele de a-şi instala mai multe cabinete de lucru. Pentru a se odihni, străbătea camera; de la uşă la fereastră, trecerea sa era marcată pe covorul tocit pînă la urzeala ţesăturii de o cărare la fel de clară ca o potecă într-o pajişte.

Din cînd în cînd, se întindea pe canapea şi citea un roman: citea pînă la două sau trei deodată, trecînd de la unul la altul. La fel ca Darwinⁱ⁾, era un mare cititor de romane. Iubea mai ales pe cele ale secolului al optsprezecelea şi în special Tom Jones de Fieldingⁱ⁾. Autorii moderni pe care îi citea mai mult erau Paul de Kockⁱ⁾, Charles Leverⁱ⁾, Alexandre Dumasⁱ⁾ tatăl şi Walter Scottⁱ⁾, al cărui Old Mortality îl considera o operă magistrală. Avea o predilecţie aparte pentru povestirile de aventuri şi istorisirile amuzante.

Îi plasa pe Cervantesⁱ⁾ şi Balzacⁱ⁾ deasupra tuturor celorlalţi romancieri. Vedea în Don Quijote epopeea cavalerismului în declin, ale cărui virţuţi vor deveni, în lumea burgheză care se năştea, un obiect de batjocură şi de ridicol. Avea o asemenea admiraţie pentru Balzac, încît îşi propusese să scrie o lucrare de critică literară despre Comedia umană de îndată ce îşi va fi terminat opera sa economică. Balzac, istoricul societăţii timpului său, a fost de asemenea creatorul de personaje care, în epoca lui Louis-Philippeⁱ⁾, nu existau decît în stare embrionară şi care nu se vor dezvolta complet decît sub Napoleon al III-leaⁱ⁾, după moartea scriitorului.

Marx citea curgător toate limbile europene şi scria în trei: germană, franceză şi engleză, atît de bine, încît cei care erau experţi în aceste limbi erau uimiţi. „O limbă străină este o armă în luptele vieţii“, obişnuia el să spună.

Avea un mare talent pentru limbi, iar fiicele sale îl moşteneau. La 50 de ani, a început să studieze rusa şi, cu toate că această limbă nu avea nici o legătură etimologică cu limbile vechi şi moderne pe care le cunoştea, în şase luni o ştia suficient de bine pentru a găsi plăcere în lectura poeţilor şi scriitorilor ruşi pe care îi iubea cel mai mult: Puşkinⁱ⁾, Gogolⁱ⁾ şi Şcedrinⁱ⁾. A început studiul rusei pentru a putea citi documentele redactate de comisiile oficiale de anchetă, a căror divulgare era împiedicată de guvernul ţarului datorită revelaţiilor lor teribile. Prieteni devotaţi i le trimiteau şi el a fost cu certitudine singurul economist din Europa Occidentală care a putut să le cunoască.

În afară de poeţi şi romancieri, Marx avea un mijloc original de a se relaxa: matematica, pentru care avea o predilecţie cu totul particulară. Algebra îi aducea chiar o consolare morală; ea îl susţinea în momentele cele mai dureroase ale agitatei sale existenţe. În timpul ultimei boli a soţiei sale, i-a fost imposibil să se ocupe de lucrările sale ştiinţifice obişnuite; nu putea ieşi din starea apăsătoare în care îl puneau suferinţele însoţitoarei sale decît adîncindu-se în matematică. În timpul acestei perioade de suferinţe morale a scris o lucrare despre calculul infinitezimal, lucrare de mare valoare, asigură matematicienii care o cunosc. Marx regăsea în matematica superioară mişcarea dialectică sub forma sa cea mai logică şi cea mai simplă. O ştiinţă, spunea el, nu este cu adevărat dezvoltată decît atunci cînd poate folosi matematica.

Biblioteca sa, care număra peste o mie de volume adunate cu grijă în cursul unei întregi vieţi de studii, nu îi era suficientă: de-a lungul anilor, a fost un oaspete frecvent la British Museum, al cărui catalog îl aprecia mult.

Chiar şi adversarii săi au fost obligaţi să recunoască vastitatea şi profunzimea cunoştinţelor sale, care cuprindeau nu numai domeniul său, economia politică, dar de asemenea istoria, filozofia şi literatura universală.

Deşi se culca la o oră foarte tîrzie din noapte, era întotdeauna în picioare între opt şi nouă dimineaţa; îşi sorbea cafeaua sa neagră, parcurgea ziarele şi trecea în cabinetul său unde lucra pînă la orele două sau trei ale nopţii. Nu se întrerupea decît pentru a-şi lua mesele şi a face seara, cînd vremea îi permitea, o plimbare de-a lungul lui Hampstead Heath; în timpul zilei, dormea o oră sau două pe canapeaua sa. În tinereţe, i se întîmpla să-şi petreacă nopţi întregi lucrînd.

Pentru el, munca devenise o pasiune care îl absorbea atît de mult, încît îl făcea să uite ora meselor. Adesea trebuia să fie chemat de mai multe ori înainte de a coborî în sufragerie şi imediat ce înghiţea ultima îmbucătură se reîntorcea în cabinetul său.

Mînca puţin şi încerca să-şi remedieze lipsa de apetit folosind bucate puternic condimentate, cum ar fi jambonul, peştele afumat, icrele şi murăturile; stomacul său plătea în mod inevitabil pentru formidabila sa activitate cerebrală. El sacrifica întregul corp creierului: a gîndi era cea mai mare plăcere a sa. L-am auzit adesea repetînd cuvintele lui Hegel, maestrul său de filozofie din timpul tinereţii sale: „Chiar gîndirea criminală a unui bandit este mai măreaţă şi mai nobilă decît toate minunăţiile cerului“.

Era nevoie de o constituţie viguroasă pentru a duce acest mod de viaţă puţin obişnuit şi a susţine această muncă intelectuală epuizantă. Marx era într-adevăr solid clădit: de o statură peste medie, cu umerii largi, cu pieptul dezvoltat, avea corpul bine proporţionat, deşi trunchiul era puţin prea lung în raport cu picioarele, aşa cum este des întîlnit la evrei. Dacă ar fi făcut gimnastică în tinereţea sa, ar fi devenit foarte puternic. Singurul exerciţiu fizic pe care îl practica în mod regulat era mersul; putea să meargă sau să urce pe coline timp de ore, vorbind şi fumînd, fără a simţi cea mai mică oboseală. Se poate spune că în cabinetul său el lucra mergînd, aşezîndu-se doar pentru scurte momente, pentru a scrie ceea ce creierul său elaborase în timp ce se plimba prin încăpere. Chiar şi atunci cînd conversa îi plăcea să meargă, oprindu-se din timp în timp, cînd discuţia se anima sau cînd devenea mai serioasă.

De-a lungul anilor, l-am însoţit în plimbările sale de seară la Hampstead Heath; în timpul acestor promenade ce străbăteau pajiştile mi-am făcut educaţia economică. A dezvoltat în faţa mea, fără poate a remarca acest lucru, întregul conţinut al primului volum din Capitalul, pe măsură ce îl scria.

De fiecare dată, imediat ce mă întorceam, notam cît puteam de bine ceea ce ascultasem; la început, trebuia să fac un foarte mare efort pentru a urmări raţionamenrtul lui Marx, atît de complex şi profund. Din nefericire, am pierdut aceste note preţioase; după Comună²⁾, poliţia a confiscat hîrtiile mele la Paris şi la Bordeaux.

Regret mai ales pierderea notelor scrise într-o seară în care Marx mi-a expus, cu acea bogăţie de argumente şi de reflecţii care îi erau atît de caracteristică, geniala sa teorie a dezvoltării societăţii umane. Aveam impresia că un văl s-a luat de pe ochii mei. Pentru prima oară, simţeam în mod clar logica istoriei mondiale şi puteam readuce la cauzele lor materiale fenomenele, atît de contradictorii în aparenţă, a dezvoltării societăţii şi gîndirii umane. Eram uluit, şi am păstrat această impresie de-a lungul anilor.

Aceeaşi impresie au încercat-o de asemenea socialiştii din Madrid³⁾ în timp ce, cu slabele mele posibilităţi, am dezvoltat în faţa lor această teorie, cea mai genială dintre teoriile lui Marx şi, fără îndoială, una dintre cele mai geniale pe care le-a conceput vreodată un creier uman.

Creierul lui Marx era înarmat cu o multitudine de fapte luate din istorie şi din ştiinţele naturii, precum şi din teorii filozofice, cunoştinţe şi observaţii strînse în cursul unei îndelungate munci intelectuale şi de care ştia să se servească în mod admirabil. Îl puteai întreba oricînd şi despre orice: erai sigur că vei primi răspunsul cel mai satisfăcător pe care îl puteai dori, întotdeauna însoţit de reflecţii filozofice cu semnificaţie generală. Creierul său era ca o navă de război aflată încă în port, dar sub presiune, întotdeauna gata de plecare în orice direcţie pe oceanul gîndirii.

În mod cert, Capitalul arată o inteligenţă de o vigoare magnifică şi de o cunoaştere extraordinară, dar pentru mine, ca pentru toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Marx, nici Capitalul şi nici alta din celelalte lucrări ale sale nu revelează toată anvergura geniului său şi a cunoaşterii sale. El era mult deasupra operelor sale.

Am lucrat cu Marx; nu eram decît secretarul căruia îi dicta, dar am avut astfel ocazia să observ maniera sa de a gîndi şi de a scrie. Munca îi era în acelaşi timp facilă şi dificilă: facilă, pentru că dintr-o dată o multitudine de fapte şi idei privind subiectul tratat se prezentau spiritului său; dificilă tocmai din cauza acestei abundenţe care complica şi extindea explorarea completă a ideilor sale.

Vicoⁱ⁾ spunea: „Lucrul nu este un corp decît pentru Dumnezeu, care ştie tot; pentru oamenii care nu-i văd decît exteriorul, este doar o suprafaţă.“

Marx sesiza lucrurile în maniera lui Dumnezeu a lui Vico; nu vedea numai suprafaţa, el pătrundea în interior, studiind toate elementele în acţiunea şi interacţiunea lor reciprocă, izola fiecare din aceste elemente şi urmărea istoria dezvoltării sale. Apoi trecea de la acel lucru la mediul care îl înconjura, observa efectul unuia asupra celuilalt şi invers. Se întorcea la originea obiectului, la transformările, evoluţiile şi revoluţiile pe care le-a suferit, pentru a ajunge în final la efectele sale cele mai îndepărtate. El vedea nu un lucru izolat, un fenomen în sine fără vreun raport cu mediul sau, ci o lume complexă în continuă mişcare.

Dorea să exprime toată viaţa acestei lumi, în acţiunile şi interacţiunile sale atît de variate şi în mod constant schimbătoare. Scriitorii şcolii lui Flaubertⁱ⁾ şi Goncourtⁱ⁾ se plîng de dificultatea de a reda exact ceea ce vezi, însă ceea ce doresc ei să descrie nu este decît suprafaţa, impresia pe care o au despre lucruri. Munca lor literară nu este decît un joc în comparaţie cu cea a lui Marx. Era nevoie de o putere de gîndire extraordinară pentru a înţelege realitatea şi de o artă nu mai puţin extraordinară pentru a reda ceea ce vedea şi ceea ce dorea să facă înţeles.

Niciodată Marx nu era satisfăcut de munca sa, întotdeauna aducea modificări şi întotdeauna considera că expresia era inferioară concepţiei...

Marx unea cele două calităţi ale gînditorului genial. Nu avea egal în a disocia un obiect în diversele sale elemente şi de a-l reconstrui apoi în mod magistral în toate detaliile sale şi diferitele sale forme de dezvoltare, descoperindu-i conexiunea internă. Demonstraţia sa nu se sprijinea pe abstracţii, după cum i-au reproşat economişti incapabili de a gîndi. Nu folosea metoda geometricienilor care, după ce iau definiţiile lor din mediul înconjurător, fac complet abstracţie de realitate atunci cînd trag concluziile. Nu vom găsi în Capitalul o definiţie unică, o formulă unică, ci o serie de analize de cea mai mare fineţe, redînd nuanţele cele mai subtile şi pînă la cele mai mici diferenţe.

Marx începe prin constatarea faptului evident că bogăţia societăţii unde domină modul de producţie capitalist apare ca o imensă acumulare de mărfuri. Marfa — fapt concret, şi nu abstracţie matematică — este deci elementul, celula bogăţiei capitaliste. Marx ia marfa, o învîrte şi o răsuceşte pe toate părţile, aducînd interiorul la lumină, descoperă unele după altele toate secretele sale, de care economiştii oficiali nu aveau nici cea mai mică idee, deşi aceste secrete erau mai numeroase şi mai profunde decît misterele religiei catolice. După ce examinează marfa sub toate aspectele sale, el îi descoperă raporturile cu alte mărfuri în timpul schimbului şi trece apoi la producţia sa şi la condiţiile istorice ale acestei producţii. Considerînd formele diferite ale mărfii, el arată cum trec dintr-una în alta, cum una produce în mod necesar pe alta. Dezvoltarea logică a fenomenelor este prezentată cu o artă atît de perfectă, încît am putea crede că Marx a imaginat-o şi totuşi ea este luată din realitate, este expresia dialecticii reale a mărfii.

Marx lucra întotdeauna cu o mare conştiinciozitate. Pentru fiecare fapt, fiecare cifră pe care o dădea, se referea la cele mai mari autorităţi în materie. Nu se mulţumea cu informaţii la mîna a doua, mergea întotdeauna la sursă, indiferent de efortul pe care acest lucru l-ar fi putut costa. Era capabil să alerge la biblioteca din British Museum chiar pentru a verifica un fapt secundar. Niciodată criticii săi nu au putut găsi la el cea mai mică inexactitate sau să-i dovedească că demonstraţia sa se sprijinea pe fapte care nu rezistau la un examen serios.

Această obişnuinţă de a merge la surse îl conducea la citirea autorilor puţin cunoscuţi, fiind singurul care îi citează. Văzînd cantitatea acestor citări în Capitalul, sîntem tentaţi să credem că autorului îi place să-şi etaleze ştiinţa. Dar nu este aşa: „Exercit justiţia istorică“, spunea Marx, „acord fiecăruia ceea ce îi revine“. Credea într-adevăr că este necesar să numeşti autorul care exprimase primul o idee sau care găsise expresia cea mai exactă, chiar dacă era un autor de mică importanţă şi puţin cunoscut.

Conştiinţa sa literară era la fel de severă precum era conştiinţa sa ştiinţifică. Niciodată nu se sprijinea pe un fapt de care nu era absolut sigur; niciodată nu-şi permitea să trateze un subiect fără să-l fi studiat temeinic. Nu publica nimic din ceea ce nu era modificat în mai multe reprize, pînă cînd găsea forma care îi convenea cel mai bine. Ideea de a publica un studiu insuficient lucrat îi era insuportabilă. A arăta manuscrisele sale înainte de a face ultima corectură era pentru el un martiriu. Acest sentiment era atît de puternic încît ar fi preferat — mi-a spus într-o zi — să-şi ardă manuscrisele decît să le lase neterminate.

Metoda sa de lucru îi impunea sarcini pe care cititorii săi puteau cu dificultate să şi le imagineze. Astfel, pentru a scrie cele aproximativ douăzeci de pagini din Capitalul despre legislaţia engleză referitoare la protecţia muncii, a trebui să citească o întreagă bibliotecă de Cărţi albastre⁴⁾ conţinînd rapoartele comisiilor de anchetă şi a inspectorilor de fabrici din Anglia şi Scoţia. Le-a citit de la început pînă la sfîrşit, după cum arată numeroasele urme de creion pe care le-a făcut. Le considera documente dintre cele mai importante, dintre cele mai însemnate pentru studierea regimului producţiei capitaliste şi avea o părere atît de bună despre cei care le redactau, încît se îndoia că s-ar fi putut găsi atunci într-o altă ţară din Europa „oameni la fel de competenţi, la fel de imparţiali şi la fel de intransigenţi ca inspectorii de fabrici din Anglia“. Le-a exprimat deschis recunoştinţa sa în prefaţa Capitalului.

Marx strîngea o documentaţie considerabilă din aceste Cărţi albastre, pe care atîţia membri ai Camerei Comunelor şi ai Camerei Lorzilor, cărora le erau distribuite, nu le utilizau decît ca ţinte în care se trăgea pentru a măsura, prin numărul de pagini pe care glonţul le traversează, forţa de percutare a armei. Alţii le vindeau la greutate şi nu puteau să facă mai bine, pentru că aceasta îi permitea lui Marx să le cumpere ieftin de la un negustor de acte vechi din Long Acre, la care mergea din cînd în cînd pentru a se uita prin cărţi şi hîrtii. Profesorul Beeslyⁱ⁾ a spus într-o zi că Marx este omul care a utilizat cel mai mult anchetele oficiale ale Angliei şi le-a făcut cunoscute lumii. Profesorul Beesly ignora fără îndoială că înainte de 1845 Engels deja luase din Cărţile albastre o bogată documentaţie, de care s-a folosit pentru a scrie cartea sa despre situaţia claselor muncitoare în Anglia⁵⁾.

2.

Pentru a cunoaşte şi a iubi inima care bătea sub învelişul de savant, trebuia să-l vezi pe Marx în mijlocul familiei sale, cînd îşi închidea cărţile şi caietele, şi, duminică seara, în mijlocul prietenilor săi. Era atunci cel mai agreabil, cel mai spiritual, cel mai vesel companion. Rîdea din toată inima, iar ochii săi negri umbriţi de sprîncene dese străluceau de bucurie şi ironie zeflemitoare de fiecare dată cînd auzea un cuvînt de spirit sau o replică potrivită.

Era un tată blînd, tandru şi indulgent. „Copiii trebuie să facă educaţia părinţilor lor“, avea obiceiul să spună. Niciodată nu le-a făcut să simtă pe fiicele sale, care îl iubeau enorm, povara autorităţii paternale. Nu le dădea niciodată ordine, doar le cerea ca o favoare ceea ce dorea de la ele sau le convingea să nu facă ceea ce nu dorea ca ele să facă. Şi totuşi era ascultat cum puţini taţi fuseseră. Fiicele sale vedeau în el un prieten şi se comportau cu el ca şi cum ar fi fost un tovarăş. Nu îl numeau „Tată“, ci „Maur“, o poreclă care îi fusese dată din cauza tenului său închis şi a bărbii şi părului său de un negru de abanos. În schimb, încă înainte de 1848, membrii Ligii comuniştilor îl numeau „Tatăl Marx“, deşi nici măcar nu împlinise treizeci de ani.

Cîteodată se juca timp de ore cu fiicele sale. Acestea îşi amintesc încă bătăliile navale şi incendiile de flote întregi de vase de hîrtie pe care le confecţiona pentru ele şi pe care le dădea apoi flăcărilor, spre marea lor încîntare, într-o covată.

Duminica, fiicele sale nu-i permiteau să lucreze; era al lor pentru toată ziua. Cînd era timp frumos, toată familia mergea la plimbare de-a lungul cîmpurilor. Se opreau pe drum la un han pentru a bea bere de ghimbir şi a mînca pîine şi brînză. Atunci cînd fiicele sale erau încă mici, pentru ca drumul să le pară mai puţin lung, le spunea poveşti pe care le inventa în timp ce mergeau şi cărora le întîrzia sau precipita deznodămîntul în funcţie de lungimea drumul care mai rămînea de făcut. Iar micuţele, ascultîndu-l, uitau de oboseală.

Marx poseda o imaginaţie poetică de o bogăţie incomparabilă; primele sale lucrări literare au fost poezii. Doamna Marx păstra cu grijă aceste opere de tinereţe ale soţului său, însă nu le arăta nimănui. Părinţii lui Marx doriseră pentru el o carieră de om de litere şi de profesor. Considerau că se înjosea consacrîndu-se agitaţiei socialiste şi ocupîndu-se de economia politică, ştiinţă care nu era deloc apreciată, atunci, în Germania.

Marx promisese fiicelor sale să scrie pentru ele o dramă despre Gracchiⁱ⁾. Din nefericire, nu şi-a putut ţine cuvîntul; ar fi fost interesant de văzut cum cel care era numit „cavalerul luptei de clasă“ ar fi descris acest episod tragic şi grandios al luptei de clasă în lumea antică. Marx nutrea o mulţime de proiecte pe care nu le-a putut realiza. Îşi propusese, printre altele, să scrie o logică şi o istorie a filozofiei; aceasta din urmă fusese în tinereţe obiectul său favorit de studiu. Ar fi trebuit să trăiască o sută de ani pentru a-şi îndeplini planurile sale literare şi pentru a da lumii o parte din comorile ascunse în creierul său.

Întreaga viaţă, soţia sa a fost pentru el o tovarăşă în adevărul sens, în sensul complet al cuvîntului. S-au cunoscut în copilărie şi au crescut împreună. Marx nu avea mai mult de 17 ani atunci cînd s-au logodit. S-au căsătorit în 1843, după ce au aşteptat şapte ani, şi nu s-au mai despărţit.

Doamna Marx a murit cu puţin timp înaintea soţului său. Nimeni nu a avut mai mult decît ea sentimentul egalităţii, deşi se născuse şi fusese crescută într-o familie de aristocraţi germani. Pentru ea, diferenţele şi clasificările sociale nu existau. În casa şi la masa sa primea muncitori în costum de lucru cu aceeaşi politeţe, cu aceeaşi atenţie ca şi cum ar fi fost vorba de prinţi. Un mare număr de muncitori din toate ţările s-au bucurat de amabila sa ospitalitate şi sînt convins că nici unul din ei nu a ştiut vreodată că cea care îi primea cu o cordialitate atît de simplă şi atît de sinceră descindea, pe linie feminină, din familia ducilor de Argyll şi că fratele ei fusese ministru al regelui Prusiei... Părăsise totul pentru a-l urma pe Karl al ei şi niciodată, nici în zilele de extremă sărăcie, nu regretase ceea ce făcuse.

Avea un spirit vesel şi strălucit. Scrisorile pe care le adresa prietenilor săi, compuse cu uşurinţă, sînt adevărate mici capodopere şi arată un spirit viu şi original. Era o sărbătoare să primeşti o scrisoare de la Doamna Marx. Johann-Philipp Beckerⁱ⁾ a publicat mai multe dintre ele. Heine, necruţătorul satiric, se temea de ironia lui Marx, dar avea o mare admiraţie pentru inteligenţa fină şi penetrantă a soţiei sale. În epoca în care familia Marx trăia la Paris, el a fost un oaspete asiduu al casei. Marx avea o atît de înaltă opinie despre inteligenţa şi spiritul critic al soţiei sale, încît mi-a spus în 1866 că întotdeauna îi arătase manuscrisele sale şi dăduse o mare importanţă opiniei sale. Ea este cea care recopia manuscrisele soţului ei pentru tipar.

Doamna Marx a avut mulţi copii. Trei au murit la vîrstă fragedă, în timpul perioadei de privaţiuni pe care familia o traversa după revoluţia din 1848, atunci cînd, refugiată la Londra, a locuit în două cămăruţe pe Dean Streetⁱ⁾, lîngă Soho Square. Nu am cunoscut decît cele trei fete. Atunci cînd am fost introdus pentru prima oară lui Marx, în 1865, cea mai tînără, devenită Doamna Aveling, era un copil fermecător cu caracterul unui băiat. Marx spunea că soţia sa îi greşise sexul aducînd pe lume o fată. Celelalte două formau contrastul cel mai fermecător şi cel mai armonios pe care îl putem admira. Fiica cea mai mare, Doamna Longuet, avea la fel ca tatăl său tenul bronzat care indică sănătatea, ochii întunecaţi şi părul de un negru ca pana corbului. Cea de-a doua fiică, Doamna Lafargue, era blondă şi trandafirie, părul său bogat şi ondulat avea strălucirea aurului, de parcă în el s-ar fi ascuns soarele la asfinţit: semăna cu mama sa.

Familia Marx număra un alt membru important: Domnişoara Helene Demuth. Dintr-o familie de ţărani, intrase de foarte tînără, aproape un copil, în serviciul Doamnei Marx cu mult timp înainte de căsătoria acesteia şi atunci cînd stăpîna sa s-a căsătorit, nu a vrut să o părăsească. S-a consacrat familiei Marx cu atîta devotament, încît uita de ea însăşi. A însoţit-o pe Doamna Marx şi soţul ei în toate călătoriile lor de-a lungul Europei, urmîndu-i atunci cînd erau expulzaţi.

Era geniul bun al casei, ştiind să se descurce în situaţiile cele mai dificile. Datorită spiritului său de ordine şi de economie şi ingeniozităţii sale, familiei nu-i lipsea niciodată strictul necesar. Se pricepea la orice: gătea, se ocupa de gospodărie, îmbrăca copiii, croia veşmintele pe care le cosea cu ajutorul Doamnei Marx. Era în acelaşi timp administratorul şi majordomul casei pe care o conducea. Copii o iubeau ca pe o mamă, iar ea exercita asupra lor o autoritate maternală, pentru că avea pentru ei o afecţiune cu totul maternală. Doamna Marx o considera pe Helene o prietenă foarte apropriată, iar Marx îi dădea dovadă de o prietenie cu totul particulară: juca şah cu ea şi i se întîmpla adeseori să piardă partida.

Dragostea Helenei pentru familia Marx era oarbă: tot ceea ce ei făceau era bine şi nu putea fi decît bine. Cine îl critica pe Marx avea de-a face cu ea. Lua sub protecţia sa maternală pe oricine era admis în intimitatea familiei. Adoptase, ca să spunem aşa, întreaga familie Marx. Domnişoara Helene a supravieţuit lui Marx şi soţiei sale. Şi a transferat asupra casei lui Engels, pe care îl cunoscuse în tinereţea sa, afecţiunea pe care o avusese pentru familia Marx.

De altfel, Engels era de asemenea al familiei. Fiicele lui Marx îl numeau al doilea lor tată. Era alter ego-ul lui Marx. De mult timp în Germania nu se separă numele lor, pe care istoria le va reuni pentru totdeauna. Marx şi Engels au realizat, în secolul nostru, idealul de prietenie pe care l-au descris poeţii antichităţii. Încă din tinereţe, s-au dezvoltat împreună şi în mod paralel, au trăit în cea mai intimă comunitate de idei şi de sentimente, au participat la aceeaşi mişcare revoluţionară şi au lucrat împreună cît au putut rămîne împreună.

Şi ar fi dus fără îndoială această activitate comună întrega lor viaţă dacă evenimentele nu i-ar fi separat timp de aproapre douăzeci de ani. După eşecul revoluţiei din 1848, Engels a trebuit să meargă la Manchester, în timp ce Marx era obligat să rămînă la Londra.

Au continuat în acest timp să aibă o viaţă intelectuală comună, scriindu-şi aproape zilnic ceea ce gîndeau despre evenimentele politice şi ştiinţifice ale zilei, împărtăşindu-şi lucrările lor. De îndată ce Engels s-a putut elibera, s-a grăbit să părăsească Manchester-ul pentru a veni să se stabilească la Londra, la doar zece minute de casa dragului său Marx. Din 1870 pînă la moartea prietenului său, nu a trecut o zi în care cei doi să nu se vadă, cînd la unul, cînd la altul.

Era o adevărată sărbătoare pentru familia Marx cînd, din Manchester, Engels le anunţa sosirea sa. Se vorbea cu mult timp înainte de vizita sa, iar în ziua venirii sale Marx era atît de nerăbdător, încît nu putea lucra. Cei doi prieteni petreceau noaptea fumînd şi bînd, povestindu-şi toate evenimentele survenite de la ultima lor întîlnire.

Marx aprecia părerea lui Engels mai mult decît a oricărui altcineva: recunoştea în el un om capabil de a fi colaboratorul său. Engels era pentru el un public întreg. Pentru a-l convinge, pentru a-l cîştiga de partea ideilor sale, nici o muncă nu i se părea prea grea. Astfel, l-am văzut parcurgînd din nou cărţi întregi pentru a găsi faptele de care avea nevoie pentru a modifica părerea lui Engels asupra unui punct secundar, pe care l-am uitat de atunci, în legătură cu cruciada politică şi religioasă a Albigensienilor⁶⁾. Să cîştige adeziunea lui Engels era pentru el un triumf.

Era mîndru de Engels. Îmi enumera cu satisfacţie toate calităţile morale şi intelectuale ale prietenului său şi m-a condus la Manchester special pentru a-mi face cunoştinţă.

Era plin de admiraţie pentru varietatea extraordinară a cunoştinţelor ştiinţifice ale lui Engels şi mereu se temea să nu fie victima unui accident. „Tremur întotdeauna“, îmi spunea, „să nu i se întîmple vreo nenorocire în timpul uneia din acele vînători la care ia parte cu pasiune, galopînd de-a lungul cîmpurilor şi sărind peste toate obstacolele.“

Marx era la fel de bun prieten precum era un soţ şi un tată bun. Şi trebuie să spunem că găsea în soţia şi fiicele sale, în Helene şi Engels, fiinţe care meritau să fie iubite de un astfel de om.

3.

Marx, care începuse prin a fi unul din conducătorii burgheziei radicale, s-a văzut abandonat de îndată ce opoziţia sa a fost hotărîtă şi tratat ca un inamic de îndată ce a devenit comunist. După ce a fost insultat, calomniat, hărţuit şi expulzat din Germania, s-a organizat împotriva lui şi împotriva lucrărilor sale conspiraţia tăcerii. 18 Brumar, care dovedeşte că din toţi istoricii şi oamenii politici ai anului 1848, Marx a fost singurul care a înţeles cauzele şi a prevăzut consecinţele loviturii de Stat din 2 decembrie 1851ⁱ⁾, a rămas complet ignorată. Nici un ziar burghez nu a menţionat-o, în ciuda caracterului său de actualitate.

Mizeria filozofiei, răspuns la Filozofia mizeriei a lui Proudhonⁱ⁾, precum şi Critica economiei politice au avut aceeaşi soartă. Dar Internaţionala şi apariţia primului volum al Capitalului au rupt această conspiraţie a tăcerii care durase aproape cincisprezece ani. Nu mai era posibil ca Marx să fie ignorat. Internaţionala a crescut şi a umplut lumea cu ecourile acţiunilor sale. Marx rămînea în planul secund, făcînd să acţioneze pe alţii; totuşi, curînd, nimeni nu mai ignora faptul că era maestrul său de gîndire.

În Germania, Partidul social-democrat fusese fondat şi devenise curînd o forţă cu care Bismarckⁱ⁾ flirta înainte de a trece la represiune. Schweitzerⁱ⁾, partizan al lui Lassalleⁱ⁾, publică o serie de articole pe care Marx le aprecia mult şi în care făcea cunoscut Capitalul publicului muncitoresc. La propunerea lui Johann-Philipp Becker, congresul Internaţionalei a adoptat o decizie atrăgînd atenţia socialiştilor din toate ţările asupra acestei lucrări pe care o numea Biblia clasei muncitoare⁷⁾.

După insurecţia din 18 martie 1871, unde se dorea să se vadă mîna Internaţionalei, şi după înfrîngerea Comunei, pe care Consiliul general al Internaţionalei a apărat-o împotriva campaniei de calomnii a presei burgheze din toate ţările, numele lui Marx a devenit celebru în întreaga lume.

Se recunoştea în el teoreticianul de necombătut al socialismului ştiinţific şi organizatorul primei mişcări muncitoreşti internaţionale. Capitalul a devenit manualul socialiştilor din toate ţările: toate ziarele socialiste şi muncitoreşti popularizau teoriile sale, iar în America, în cursul unei mari greve care izbucnise la New York, s-au difuzat pasaje din el sub formă de manifeste pentru a încuraja muncitorii să reziste şi pentru a le dovedi că revendicările lor erau juste.

Capitalul a fost tradus în principalele limbi ale Europei: în rusă, în franceză şi în engleză; s-au publicat extrase în germană, în italiană, în franceză, în spaniolă şi în olandeză. Şi de fiecare dată cînd în Europa sau în America adversarii teoriei lui Marx încercau să-i respingă tezele, economiştii socialişti găseau un răspuns care le închidea gura. Astăzi Capitalul a devenit cu adevărat Biblia clasei muncitoare, cum îl numise congresul Internaţionalei.

Însă partea activă pe care Marx o lua la mişcarea socialistă internaţională îi lăsa puţin timp pentru lucrările sale ştiinţifice. Moartea soţiei sale şi a fiicei sale cele mai mari, Doamna Longuet, trebuia să fie funestă acestora din urmă.

Un ataşament profund îl lega strîns pe Marx de soţia sa, a cărei frumuseţe era bucuria şi mîndria sa şi a cărei blîndeţe şi devotament îi alinase viaţa sa agitată de socialist revoluţionar, în mod necesar expusă privaţiunilor. Boala care a luat-o pe Doamna Marx trebuia să scurteze zilele soţului său. În timpul acestei boli lungi şi dureroase, veghile, emoţiile, lipsa aerului şi a exerciţiului au obosit spiritul şi trupul lui Marx. A contractat o bronşită care l-a răpus.

Doamna Marx a murit pe 2 decembrie 1881, comunistă şi materialistă, aşa cum trăise întotdeauna. Nu îi era teamă de moarte. Atunci cînd a simţit că sfîrşitul se apropie, a spus: „Karl, forţele mele sînt frînte“.

Au fost ultimele ei cuvinte inteligibile. A fost înmormîntată, pe 5 decembrie, în cimitirul Highgate, în secţiunea de „reprobaţi“ (unconsecrated ground, în pămînt profan). Nu s-au anunţat funeraliile: era conform obişnuinţei vieţii ei şi a lui Marx... Doar cîţiva prieteni intimi au însoţit-o la locul ultimei sale odihne... Înainte de a se despărţi, Engels a pronunţat un discurs la mormîntul ei.

Din acel moment, viaţa lui Marx nu a mai fost decît o suită de suferinţe fizice şi morale pe care le-a suportat cu stoicism şi care s-au agravat şi mai mult atunci cînd, un an mai tîrziu, fiica sa cea mai mare, Doamna Longuet, a murit subit. A fost distrus şi nu şi-a mai revenit.

A murit aşezat la masa de lucru, pe 14 martie 1883, în cel de-al 65-lea an al său.

1). „C'était un homme, un homme en tout; / Je ne reverrai jamais son pareil.“ („He was a man, take him for all in all; / I shall not look upon his like again.“) - William Shakespeareⁱ⁾, Hamlet, actul I, scena 2.

2). Comuna din Paris (26 martie - 30 mai 1871), prima formă de democraţie proletară. Vezi Războiul civil din Franţa.

3). După înfrîngerea Comunei din Paris, Lafargue a emigrat în Spania, activînd în Federaţia din Madrid a Internaţionalei.

4). Cărţi albastre, lucrări de statistică şi de informare.

5). Friedrich Engles, Situaţia clasei muncitoare din Anglia, 1845. Vezi Prefaţa

6). Secta religioasă a Albigensienilor era răspîndită în sudul Franţei, în jurul localităţii Albi. Papa a proclamat împotriva ei o cruciadă a feudalilor din nordul Franţei, războiul care a urmat durînd din 1209 pînă în 1229. Albigensienii, care erau împotriva fastului ceremoniilor catolice şi ierarhiei ecleziastice, traduceau sub o formă religioasă protestele populaţiei comerciale şi meşteşugăreşti din oraşele din sud împotriva feudalismului. Au cîştigat sprijinul nobilimii din sudul Franţei, dornică de a-şi proteja privilegiile ameninţate de feudalii din nord şi de a seculariza pămîntul clerului.

7). Această rezoluţie a fost adoptată la Congresul Internaţionalei ţinut la Bruxelles în septembrie 1868.

Indice de nume

Marx, Jenny (Jenny von Westphalen) (1814-1881)
Marx, Jenny (Jenny Longuet) (1844-1883)
Marx, Laura (Laura Lafargue) (1845-1911)
Marx, Eleanor (Eleanor Aveling) (1855-1898)

Balzac, Honoré de (1799-1850) - scriitor realist francez; autor al Comediei umane, ansamblu de volume de romane şi povestiri.
Becker, Johann Philipp (1809-1886) - socialist german, militant al Internaţionalei I; participant la revoluţia din 1848-1849 din Germania.
Beesly, Edward Spencer (1831-1915) - istoric englez.
Bismarck, Otto von (1815-1898) - om de stat şi diplomat al Prusiei şi Germaniei, reprezentant al intereselor iuncherimii prusiene; duşman al mişcării muncitoreşti, autorul legii excepţionale împotriva socialiştilor (1878).
Burns, Robert (1759-1796) - poet scoţian, precursor al romantismului.
Cervantes Saavedra, Miguel de (1547-1616) - prozator şi dramaturg spaniol, considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii universale; autor al lucrării Iscusitul Don Quijote de la Mancha (1605), concepută ca parodie a romanelor cavalereşti.
Cobbett, William (1763-1835) - jurnalist englez, autor de pamflete politice.
Cuvier, Georges (1769-1832) - zoolog şi paleontolog francez, autor de lucrări de anatomie comparată, paleontologie şi de clasificare a lumii animale.
Dante, Alighieri (1265-1321) - scriitor italian; considerat unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.
Darwin, Charles Robert (1809-1882) - naturalist englez, întemeietorul biologiei ştiinţifice şi al evoluţionismului ştiinţific cu privire la lumea vegetală şi animală.
Dumas, Alexandre (tatăl) (1802-1870) - prozator şi dramaturg francez, autor de romane istorice de aventuri şi drame de inspiraţie istorică.
Eschil (525-456 î.e.n.) - poet tragic grec, clasic al dramaturgiei universale, considerat părintele tragediei.
Fielding, Henry (1707-1754) - prozator şi dramaturg englez, numit şi „părintele romanului englez“; a descris ample tablouri satirice ale Angliei sec.18; autor al romanului Tom Jones, istoria unui copil găsit (1749).
Flaubert, Gustave (1821-1880) - prozator francez.
Goethe, Johann Wolfgang (1749-1832) - poet, dramaturg şi prozator german, considerat unul dintre cei mai de seamă scriitori ai literaturii universale.
Gogol, Nikolai Vasilievici (1809-1852) - prozator şi dramaturg realist rus.
Goncourt, Edmond de (1822-1896) şi Jules de (1830-1870) - scriitori francezi.
Gracchi - fraţii Gracchus Tiberius Sempronius (162-133 î.e.n.) şi Gracchus Caius Sempronius (153-121 î.e.n.), tribuni romani care au încercat să reformeze structura socială romană.
Hegel, Georg Wilhelm Friedrich (1770-1831) - filozof german idealist, reprezentantul cel mai de seamă al filozofiei clasice germane.
Heine, Heinrich (1797-1856) - poet revoluţionar german; prieten intim al familiei Marx.
Kock, Paul de (1793-1871) - romancier francez.
Lassalle, Ferdinand (1825-1864) - socialist mic-burghez german, întemeietorul lassalleanismului, o variantă a oportunismului în mişcarea muncitorească germană.
Lever, Charles (1806-1872) - romancier irlandez.
Louis-Philippe (Ludovic-Filip) (1773- 1850) - rege al Franţei (1830-1848).
Napoleon al III-lea (Ludovic Bonaparte) (1808-1873) - preşedintele celei de-a doua Republici franceze (1848-1852), împărat al francezilor (1852-1870).
Proudhon, Pierre-Joseph (1809-1865) - publicist, sociolog şi economist francez, unul dintre întemeietorii anarhismului.
Puşkin, Alexandr Serghevici (1799-1837) - poet, dramaturg şi prozator rus, unul din marii lirici ai literaturii universale.
Saltîkov-Şcedrin, Mihail Evgrafovici (1826-1889) - prozator satiric rus.
Schweitzer, Johann Baptist von (1834-1875) - redactor-şef al publicaţiei „Social-Demokrat“ (1864-1867), lassallean.
Shakespeare, William (1564-1616) - dramaturg şi poet englez, considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii.
Scott, Walter (1771-1832) - prozator scoţian, autor de romane istorice.
Tolain, Henri-Louis (1828-1897) - proudhonist de dreapta; în timpul Comunei din Paris a trecut de partea versaillezilor; în 1871 a fost exclus din Asociaţia Internaţională a Muncitorilor.
Vico, Giambattista (1668-1744) - filozof italian, unul dintre întemeietorii filozofiei istoriei.
Wolff, Wilhelm (1809-1864) - revoluţionar proletar german; în 1844-1847 membru al Comitetului comunist de corespondenţă de la Bruxelles; din martie 1848 membru al Organului central al Ligii comuniştilor; în 1848-1849 unul dintre redactorii lui „Neue Rheinische Zeitung“; prieten şi tovarăş de luptă al lui Marx şi Engels.

Secţiunea română  |  Paul Lafargue