Noaptea aceea Ilici a dormit-o la familia Sulimov (în cartierul Petersburg). Ilici putea fi ascuns cel mai bine în cartierul Vîborg. S-a hotărît ca el să locuiască la muncitorul Kaiurov. M-arn dus la Sulimov să-l iau pe Ilici şi ne-am îndreptat împreună spre cartierul Vîborg. Am trecut printr-un parc, pe lîngă cazărmile regimentului Moscova. Pe o bancă şedea Kaiurov. Văzîndu-ne, a luat-o puţin înainte, Ilici l-a urmat, iar eu am pornit în altă direcţie. Iuncherii au devastat redacţia „Pravdei“. În cursul zilei a avut loc o adunare a Comitetului din Petrograd în biroul de pază al uzinei „Renault“. La această adunare a participat şi Ilici. S-a discutat problema grevei generale. În cele din urmă s-a hotărît să nu se organizeze greva. De acolo Ilici s-a dus pe bulevardul Lesnoi, acasă la tov. Fofanova, unde a avut o întrevedere cu cîţiva membri ai Comitetului Central. În acea zi mişcarea muncitorească a fost înnăbuşită. Aleksinski fost deputat al muncitorii din din Petrograd în Duma a II-a, vperedist, pe vremuri tovarăş apropiat de muncă, împreună cu Pankratov, membru al partidului socialiştilor-revoluţionari, fost deţinut în fortăreaţa Schlüsselburg au lansat zvonul calomnios că, potrivit unor informaţii pe care le deţin, Lenin ar fi un spion german. Ei sperau să contracareze prin această calomnie influenţa lui Lenin. La 6 iulie guvernul provizoriu a hotărît arestarea lui Lenin, Zinoviev şi Kamenev. Casa Kşesinskăi a fost ocupată de trupele guvernamentale. De la Kaiurov, Ilici s-a mutat la Alliluiev, unde se ascundea şi Zinoviev. Kaiurov avea un fiu anarhist, care, împreună cu alţi tineri, confecţiona bombe, şi din această cauză casa lor nu era prea indicată pentru o locuinţă conspirativă.
În ziua de 7 iulie l-am vizitat pe Ilici împreună cu Maria Ilinicina la locuinţa lui Alliluiev. Ilici a şovăit un moment. El căuta să ne convingă că este necesar să se prezinte în faţa justiţiei. Maria Ilinicina era categoric împotrivă. „Grigori şi cu mine am hotărît să ne prezentăm, du-te şi comunică aceasta lui Kamenev“ — mi-a spus Ilici. Kamenev se afla pe atunci într-o casă din apropiere. M-am grăbit să mă duc acolo. „Să ne luăm rămas bun — mi-a spus Vladimir Ilici, oprindu-mă —, poate că nu ne vom mai vedea“. Ne-am îmbrăţişat. M-am dus la Kamenev şi i-am comunicat ce mi-a spus Vladimir Ilici. Seara, tov. Stalin şi alţii l-au convins pe Ilici să nu se prezinte în faţa justiţiei şi i-au salvat astfel viaţa. În aceeaşi seară a avut loc o percheziţie în locuinţa noastră de pe strada Şirokaia. Percheziţia s-a făcut numai în camera noastră. Venise un colonel şi încă un militar într-o manta cu căptuşeală albă. Au luat cîteva foi scrise dintr-un sertar al biroului şi nişte acte de-ale mele. M-au întrebat dacă nu ştiu unde este Ilici şi din această întrebare am dedus că el nu se predase organelor justiţiei. Dimineaţa m-am dus la tov. Smilga, care locuia tot pe strada Şirokaia. La el se aflau Stalin şi Molotov. Aici am aflat că Ilici şi Zinoviev hotărîseră să stea ascunşi.
A doua zi, la 9 iulie, a năvălit la noi în casă o bandă întreagă de iuncheri pentru a face o nouă percheziţie. Au scotocit întreaga locuinţă. L-au luat pe Mark Timofeevici Elizarov, soţul Annei Ilinicina, drept Ilici. M-au întrebat şi pe mine dacă nu este el Ilici. În acea perioadă Elizarovii aveau ca femeie de serviciu o fată de la ţară, Anuşka. Era dintr-un sat uitat de lume şi nu pricepea nimic din tot ce se întîmpla. Ea dorea cu ardoare să înveţe carte şi în fiecare clipă liberă punea mîna pe abecedar, dar îi venea greu. „Tare sînt proastă“ — exclama ea cu amărăciune. Eu am căutat s-o ajut să înveţe să citească, i-am mai explicat ce partide există, de ce se duce război etc. Despre Lenin nu ştia absolut nimic. În ziua de 8 iulie am lipsit de acasă ; ai mei mi-au povestit că o maşină s-a apropiat de casa noastră şi s-a organizat o demonstraţie duşmănoasă. Deodată intră în goană Anuşka şi strigă : „Au venit nişte Olenini !“. În timpul percheziţiei, iuncherii, arătîndu-i-l pe Mark Timofeevici, au întrebat-o cum îl cheamă. Ea nu ştia. Iuncherii au crezut că nu vrea să le spună. Apoi s-au dus la ea în bucătărie şi au căutat sub pat să vadă dacă nu s-a ascuns cineva acolo. Anuşka le-a spus indignată : „Mai uitaţi-vă şi în cuptor, poate că şade cineva acolo !“. Eu, Mark Timofeevici şi Anuşka am fost ridicaţi şi duşi la marele stat-major. Acolo am fost aşezaţi la o oarecare distanţă unul de celălalt. Lîngă fiecare din noi a fost pus un soldat înarmat. După cîtva timp au dat buzna în cameră nişte ofiţeri turbaţi de furie. Erau gata să se repeadă asupra noastră, cînd a apărut colonelul care făcuse la noi percheziţia întîia oară, ne-a privit şi a spus : „Nu sînt ăştia cei pe care îi căutăm“. Dacă Ilici ar fi fost acolo, l-ar fi sfîşiat în bucăţi. Am fost eliberaţi. Mark Timofeevici a stăruit să ni se dea o maşină care să ne ducă pînă acasă. Colonelul ne-a făgăduit că va da dispoziţii în acest sens şi apoi a plecat. Se înţelege că nu ni s-a oferit nici o maşină. Am luat o trăsură. Podurile erau desfăcute, aşa încît a trebuit să ocolim foarte mult şi am ajuns acasă abia în zori. Am bătut multă vreme în uşă, dar n-a răspuns nimeni, şi ne-am speriat, crezînd că s-a întîmplat ceva cu ai noştri. În cele din urmă ni s-a deschis.
A mai avut loc şi o a treia percheziţie. Eu nu eram acasă, ci la primărie. Cînd am venit, am văzut soldaţi la intrare şi strada plină de lume. Am stat puţin şi după aceea m-am întors la primărie, căci oricum nu puteam să ajut cu nimic. Am ajuns acolo tîrziu şi n-am mai găsit pe nimeni, în afară de portăreasă. După cîtva timp a venit Sluţki — un tovarăş care sosise recent din America împreună cu Volodarski, Melnicianski şi alţii ; ulterior el a fost ucis pe Frontul de sud. Era cît pe-aci să fie arestat şi a încercat să mă convingă să nu mă duc acasă, ci să trimit mai întîi dimineaţa pe cineva să afle ce se petrece acolo. Ne-am dus împreună să căutăm un adăpost peste noapte, dar nu cunoşteam adresele tovarăşilor şi am rătăcit mult pînă am ajuns la Fofanova, o tovarăşă de muncă din raion, care ne-a găzduit. Dimineaţa am aflat că acasă nimeni nu fusese arestat şi că de data aceasta percheziţia a fost mai puţin brutală decît data trecută.
Ilici împreună cu Zinoviev stăteau ascunşi la un vechi ilegalist, muncitorul Emelianov de la Uzina din Sestroreţk, care locuia lîngă staţia Razliv, nu departe de Sestroreţk. Pînă la sfîrşitul vieţii Ilici i-a păstrat multă prietenie lui Emelianov şi familiei sale.
Eu am început să-mi petrec tot timpul în raionul Vîborg. În zilele din iulie m-a uimit deosebirea dintre starea de spirit a mic-burghezului şi cea a muncitorului. În tramvaie, pe străzi, mic-burghezul întărîtat făcea spume la gură ; dar era de ajuns să treci podul de lemn care ducea spre cartierul Vîborg, ca să ajungi parcă într-o cu totul altă lume. Aveam treburi pînă peste cap. Prin tov. Zof şi prin alţii care ţineau legătura cu tov. Emelianov primeam bileţele de la Ilici cu diferite însărcinări. Reacţiunea se intensifica. La şedinţa comună din 9 iulie a Comitetului Executiv Central din Rusia şi a Comitetului Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor, guvernul provizoriu a fost proclamat „guvernul salvării revoluţiei“. „Salvarea“ a început în aceeaşi zi. A fost arestat Kamenev ; la 12 iulie a fost emis ordinul cu privire la introducerea pedepsei cu moartea pe front ; la 15 iulie au fost suspendate „Pravda“ şi „Okopnaia Pravda“ şi s-a emis un ordin cu privire la interzicerea mitingurilor pe front ; la Helsingfors au fost arestaţi bolşevici şi s-a suspendat ziarul bolşevic „Volna“ ; la 18 iulie a fost dizolvat seimul finlandez, iar generalul Kornilov a fost numit comandant suprem ; la 22 iulie au fost arestaţi Troţki şi Lunacearski,
Curînd după evenimentele din iulie, Kerenski a luat o măsură prin care spera să întărească disciplina în rîndurile armatei ; el a hotărît ca regimentul de mitraliori care începuse acţiunea în zilele de iulie să fie dezarmat, scos într-o piaţă şi înfierat în mod public. Am văzut regimentul dezarmat mergînd spre piaţa respectivă. Soldaţii dezarmaţi duceau caii de frîu. În ochii şi pe feţele lor se citea atîta ură, încît era evident că Kerenski nu ar fi putut să născocească ceva mai stupid. Şi într-adevăr, în octombrie, regimentul de mitraliori i-a urmat cu abnegaţie pe bolşevici şi ostaşii regimentului l-au păzit pe Ilici la Smolnîi.
Partidul bolşevic a trecut în semilegalitate ; totuşi el creştea şi se întărea. La 26 iulie, în momentul deschiderii Congresului al VI-lea al partidului, el număra 177.000 de membri, de două ori mai mulţi decît în urmă cu trei luni, în timpul Conferinţei generale din aprilie a bolşevicilor. Creşterea influenţei bolşevicilor, îndeosebi în rîndurile armatei, era neîndoielnică. Congresul al VI-lea a unit şi mai mult forţele bolşevicilor. În apelul publicat în numele Congresului al VI-lea se vorbea de poziţia contrarevoluţionară adoptată de guvernul provizoriu, se arăta că se pregăteşte revoluţia mondială, bătălia decisivă dintre clase. „Partidul nostru — se spunea în apel — porneşte la această bătălie cu steagurile desfăşurate. El le-a ţinut cu fermitate în mîinile sale. El nu le-a plecat în faţa asupritorilor şi în faţa calomniatorilor mîrşavi, în faţa trădătorilor revoluţiei şi a slugilor capitalului. El le va ţine sus şi pe viitor, luptînd pentru socialism, pentru frăţia între popoare, deoarece ştie că se apropie o nouă mişcare şi că lumii vechi îi sună ceasul“[1].
La 25 august, korniloviştii au început să înainteze spre Petrograd. Muncitorii din Petrograd, şi în primul rînd cei din cartierul Vîborg, s-au ridicat, fireşte, în apărarea Petrogradului. În întîmpinarea detaşamentelor lui Kornilov, a aşa-numitei „divizii sălbatice“ au fost trimişi agitatorii noştri. Trupele lui Kornilov s-au descompus foarte repede şi el n-a izbutit să organizeze o adevărată ofensivă. Generalul Krîmov, comandantul corpului de armată trimis împotriva Petrogradului, s-a împuşcat. Îmi aduc aminte de un tînăr muncitor al nostru din cartierul Vîborg. El participase la organizarea lichidării analfabetismului. Plecase printre primii pe front. De cum s-a întors de pe front, a venit fuga, încă cu arma pe umăr, la duma raională. La şcoala de alfabetizare se ducea lipsă de cretă. Cu faţa încă însufleţită de luptă, tînărul puse arma într-un colţ şi începu să vorbească cu înflăcărare despre cretă şi table. În raionul Vîborg am putut observa zi de zi cît de strîns se îmbina la muncitori lupta revoluţionară cu lupta pentru însuşirea de cunoştinţe, a culturii.
Începuse toamna, şi Ilici nu mai putea să rămînă în coliba de lîngă staţia Razliv, unde se ascundea. El hotărî să treacă în Finlanda. Acolo intenţiona să scrie lucrarea „Statul şi revoluţia“, pe care o chibzuise sub toate aspectele încă înainte şi pentru care apucase să-şi facă o mulţime de notiţe. În Finlanda putea de asemenea să urmărească mai uşor ziarele. N. A. Emelianov i-a procurat buletinul de identitate al unui muncitor din Sestroreţk. Lui Ilici i s-a pus o perucă şi a fost machiat. Dmitri Ilici Leşcenko, un vechi tovarăş de partid din anii 1905-1907, fost secretar al ziarelor noastre bolşevice, care-l găzduia adesea pe Vladimir Ilici în vremurile acelea (acum tov. Leşcenko mă ajuta pe mine în munca culturală în raionul Vîborg), a plecat la Razliv şi l-a fotografiat pe Ilici, deoarece pentru buletin era nevoie de o fotografie. Tov. Ialava, un tovarăş finlandez care lucra ca mecanic de locomotivă pe calea ferată finlandeză (îl cunoşteau, bine tovarăşii Şotman şi Rahia), s-a angajat să-l treacă pe Ilici ca fochist. Aşa s-a şi procedat. Legăturile cu Ilici se menţineau tot prin tov. Ialava şi, ulterior, m-am dus în repetate rînduri la el după scrisori de la Ilici ; tov. Ialava locuia de asemenea în raionul Vîborg. După ce s-a instalat la Helsingfors, Ilici mi-a trimis o scrisoare scrisă cu cerneală simpatică, în care mă chema acolo, comunicîndu-mi adresa. Mi-a făcut chiar şi o schiţă, ca să pot nimeri fără să întreb pe nimeni. Numai că atunci cînd am încălzit scrisoarea la lampă, o parte din schiţă a ars. Soţii Emelianov mi-au procurat şi mie un buletin de identitate al unei bătrîne muncitoare din Sestroreţk. M-am legat la cap cu o basma şi am plecat la Razliv, la familia Emelianov. Ei m-au trecut peste graniţă (pentru locuitorii din zona frontierei era suficient buletinul de identitate pentru a trece de partea cealaltă) ; buletinele de identitate le controla un ofiţer. De la graniţă trebuia să mergi prin pădure vreo cinci verste pînă la mica gară Ollila şi aici să urci într-un tren militar. Totul a mers cum nu se poate mai bine. M-a încurcat numai faptul că-mi lipsea o bucăţică din schiţă ; am rătăcit multă vreme prin oraş pînă am găsit strada de care aveam nevoie. Ilici s-a bucurat nespus cînd m-a văzut. Se vedea că îi venea foarte greu să stea în ilegalitate într-un moment în care era atît de important să fie în centrul pregătirilor de luptă. I-am povestit tot ce ştiam. Am stat la Helsingfors cîteva zile. Ilici a ţinut neapărat să mă conducă şi a mers cu mine pînă aproape de gară. Ne-am înţeles să mai vin.
Am venit pentru a doua oară la Ilici după vreo două săptămîni. Întîrziasem şi am hotărît să nu mă mai opresc la familia Emelianov, ci să merg singură pînă la Ollila. Cînd am ajuns în pădure se întunecase — era spre sfîrşitul toamnei —, luna se înălţase pe cer. Picioarele mi se afundau în nisip. Am crezut că am greşit drumul şi am grăbit pasul. Cînd am ajuns la Ollila, trenul încă nu venise şi a trebuit să mai aştept o jumătate de oră. Vagonul era înţesat de soldaţi şi matrozi. Înghesuiala era atît de mare, încît a trebuit să stau tot drumul în picioare. Soldaţii vorbeau pe faţă despre insurecţie. Se discuta numai politică. Atmosfera din vagon era ca la un miting foarte însufleţit. În vagonul nostru n-a intrat nici un străin. La început s-a suit un civil, dar, cînd a auzit un soldat povestind cum au aruncat la Vîborg nişte ofiţeri în apă, s-a grăbit să coboare chiar la prima staţie. Pe mine nimeni nu mă lua în seamă. Cînd i-am povestit lui Ilici despre aceste discuţii ale soldaţilor, el căzu pe gînduri şi chiar mai tîrziu, cînd discutam despre alte lucruri, continua să fie îngîndurat. Se vedea că spune una şi se gîndeşte la altceva, la insurecţie, la o cît mai bună pregătire a ei.
La 13-14 septembrie Vladimir Ilici a trimis Comitetului Central scrisoarea intitulată „Marxismul şi insurecţia“, iar la sfîrşitul lunii septembrie s-a mutat din Helsingfors la Vîborg, pentru a fi mai aproape de Petrograd ; din Vîborg a trimis o scrisoare la Helsingfors lui Smilga (Smilga era atunci preşedintele Comitetului regional al armatei, flotei şi muncitorilor din Finlanda), arătîndu-i că trebuie acordată întreaga atenţie pregătirii militare a trupelor finlandeze şi a flotei pentru apropiata răsturnare a lui Kerenski. Ilici se gîndea mereu cum trebuie reorganizat întregul aparat de stat, cum trebuie organizate masele într-un chip nou, cum trebuie transformat într-un chip nou întregul „ţesut“ social, după cum se exprima el. Ilici a scris despre aceasta în articolul „Vor păstra oare bolşevicii puterea de stat ?“, într-un manifest către ţărani şi soldaţi, în scrisoarea adresată conferinţei orăşeneşti din Petrograd pentru a fi citită într-o şedinţă închisă. În această scrisoare el indica măsurile concrete ce trebuie luate în vederea cuceririi puterii. Despre acelaşi lucru a scris membrilor Comitetului Central, ai Comitetului din Moscova, ai Comitetului din Petrograd, precum şi membrilor bolşevici ai Sovietelor din Petrograd şi Moscova.
[1]. V. I. Lenin, Opere, ed. a III-a rusă, vol. XXI, pag. 484. — Nota red.