În seara zilei cînd am sosit la Geneva, Ilici i-a scris o scrisoare lui Aleksinski, deputat bolşevic în Duma a II-a, care împreună cu alţi deputaţi bolşevici fusese condamnat la muncă silnică, dar reuşise să emigreze şi locuia pe atunci în Austria. Ilici i-a răspuns la o scrisoare pe care o primise încă la Berlin. După cîteva zile i-a scris lui A. M. Gorki, care îl chema stăruitor pe Ilici să vină în Italia, pe insula Capri, unde se afla el.
Nu era însă cu putinţă să plecăm la Capri, deoarece trebuia organizată apariţia ziarului „Proletarii“, Organul Central ilegal al partidului. Acest lucru trebuia făcut cît mai repede, pentru a se putea exercita, în această perioadă grea a reacţiunii, conducerea sistematică prin intermediul Organului Central. Nu puteam pleca acolo, dar Ilici visa în această scrisoare : „...Într-adevăr, ar fi foarte bine să vin la Capri !“ Şi în continuare scria : „Cred că cel mai bine ar fi să vin la d-ta cînd nu vei avea prea multă treabă, ca să putem hoinări şi flecări împreună“[1]. În ultimul timp Ilici trecuse prin multe încercări şi chibzuise mult. Ar fi vrut să stea de vorbă cu Gorki despre tot ceea ce-l frămînta, dar călătoria a trebuit să fie amînată.
Nu se hotărîse încă dacă ziarul „Proletarii“ va fi editat la Geneva sau în altă parte, desigur tot în străinătate. S-a scris în Austria social-democratului austriac Adler şi lui Iuzef (Dzerjinski), care locuia tot acolo. Austria era mai aproape de frontiera rusă, acolo existau condiţii oarecum mai prielnice pentru tipărirea ziarului, transportul putea fi mai bine organizat, dar Ilici nu prea spera să se poată edita Organul Central în altă parte decît la Geneva, şi începuse să facă pregătiri pentru publicarea ziarului aici. Spre mirarea noastră, am aflat că la Geneva ne rămăsese din perioada precedentă de emigraţie o maşină de cules, ceea ce reducea cheltuielile şi înlesnea munca.
Îşi făcu apariţia şi tov. Vladimirov, zeţarul care înainte de revoluţie lucrase la Geneva la tipărirea ziarului bolşevic „Vpered“. Problemele administrative generale fură încredinţate lui D. M. Kotlearenko.
Pînă în februarie se adunară la Geneva toţi tovarăşii trimişi din Rusia pentru a organiza apariţia ziarului „Proletarii“, adică Vladimir Ilici, Bogdanov şi Innokenti (Dubrovinski).
În scrisoarea din 2 februarie, Vladimir Ilici îi scria lui A. M. Gorki : „Totul este pus la punct ; zilele acestea vom publica anunţul. Te socotim şi pe d-ta printre colaboratori. Scrie în cîteva cuvinte dacă ai putea să trimiţi ceva pentru primele numere (în genul notelor despre filistinism din «Novaia Jizn» sau fragmente din povestirea pe care o scrii etc.)[2]“. Încă în 1894, în lucrarea sa „Ce sînt «prietenii poporului» şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor ?“, Ilici scrisese despre cultura burgheză, despre filistinismul pe care îi dispreţuia şi îl ura profund. De aceea notele lui » Gorki despre filistinism îi plăceau foarte mult.
Pe Lunacearski, care se stabilise pe insula Capri, la Gorki, Ilici îl întreba : „Răspunde-mi dacă te-ai aranjat cum trebuie şi dacă poţi lucra ?“[3].
„Cei trei“ care formau redacţia (Lenin, Bogdanov şi Innokenti) i-au scris lui Troţki la Viena, invitîndu-i să colaboreze la „Proletarii“. Troţki a refuzat. El nu voia să lucreze cu bolşevicii, dar nu a spus-o făţiş, ci a pretextat că e ocupat.
Am început să ne ocupăm de organizarea transportului ziarului „Proletarii“. Căutam vechile legături. Odinioară materialele erau transportate pe mare, prin Marsilia etc. Ilici s-a gîndit dacă nu s-ar putea organiza acum transportul prin Capri, unde locuia Gorki. Ei i-a scris Mariei Feodorovna Andreeva, soţia lui Gorki, cum să organizeze expedierea literaturii la Odesa prin intermediul funcţionarilor şi muncitorilor de pe vapoare. În vederea transportului prin Viena a corespondat cu Aleksinski, fără să-şi facă însă prea mari iluzii în ceea ce-l privea. Aleksinski era foarte puţin potrivit pentru o asemenea treabă. L-am chemat din Rusia pe „specialistul“ nostru în problemele transportului, Peatniţki, în prezent activist la Comintern, care înainte vreme organizase foarte bine expedierea materialelor peste frontiera germană. Dar de abia după vreo 8 luni a reuşit să scape de urmărire (fusese între timp şi arestat) şi să treacă graniţa, După ce a sosit în străinătate, Peatniţki a încercat să organizeze transportul prin Lvov, dar n-a izbutit. În toamna anului 1908 a sosit la Geneva. S-a convenit să se stabilească tot la Leipzig, unde locuise şi înainte, şi să organizeze din nou transportul peste frontiera germană, restabilind vechile legături.
Aleksinski s-a decis să se mute la Geneva. Tatiana Ivanovna, soţia lui, urma să devină ajutoarea mea la corespondenţa cu Rusia. Dar coate acestea nu erau decît planuri. De fapt, mai mult aşteptam scrisori decît primeam. Curînd după sosirea noastră la Geneva a fost o întreagă poveste cu schimbarea unor bani.
În iulie 1907, în piaţa Erevan din Tiflis a avut loc o aşa-numită expropriere. În toiul revoluţiei, cînd lupta împotriva absolutismului se desfăşura pe un front larg, bolşevicii considerau admisibilă confiscarea unor fonduri ale statului ţarist, efectuarea de exproprieri. Banii obţinuţi prin operaţia de la Tiflis au fost remişi bolşevicilor pentru scopuri revoluţionare. Dar ei nu puteau fi folosiţi. Erau numai hîrtii de cîte 500 de ruble, care trebuiau schimbate. În Rusia nu se putea face acest lucru, pentru că băncile aveau liste cu numerele bancnotelor de 500 de ruble care fuseseră luate la Tiflis. Atunci, cînd reacţiunea era în toi, trebuiau organizate evadări din închisori, unde guvernul ţarist îi tortura pe revoluţionari, trebuiau create tipografii ilegale pentru a nu lăsa mişcarea să se stingă etc. Se simţea o nevoie acută de bani. Un grup de tovarăşi a încercat atunci să schimbe bancnotele de 500 de ruble în străinătate, simultan în mai multe oraşe. Aceasta s-a întîmplat la numai cîteva zile după venirea noastră în străinătate. Provocatorul Jitomirski ştia de această operaţie şi a participat la organizarea ei. Pe atunci nimeni nu bănuia că Jitomirski e un provocator, şi toţi aveau deplină încredere în el. Or, încă înainte el denunţase la Berlin pe tov. Kamo, la care s-a găsit o valiză cu dinamită. Kamo a stat multă vreme într-o închisoare germană, iar apoi guvernul german l-a extrădat guvernului ţarist. Jitomirski a avertizat poliţia şi cei ce au încercat să schimbe bancnotele au fost arestaţi. La Stockholm a fost arestat un leton, membru al grupului din Zürich, iar la München au fost arestaţi Olga Ravici, membră a grupului din Geneva, care făcea parte din partidul nostru şi se întorsese recent din Rusia, precum şi Bogdassarian şi Hodjamirian.
La Geneva a fost arestat N. A. Semaşko, pe adresa căruia sosise o carte poştală adresată unuia dintre arestaţi.
Burghezii elveţieni erau speriaţi de moarte. Toată lumea nu vorbea decît de expropriatorii ruşi. De acest lucru se pomenea cu groază şi la pensiunea unde Ilici şi cu mine luam prînzul. Cînd a venit pentru prima oară la noi Miha Ţhakaia, tovarăşul nostru caucazian care locuia pe atunci la Geneva şi care în 1905 prezidase Congresul al III-lea al partidului, înfăţişarea lui caucaziană a speriat-o într-atîta pe gazda noastră, care şi-a închipuit că are în faţă cel mai autentic expropriator, încît i-a trîntit uşa în nas, scoţînd un strigăt de groază.
În acea vreme partidul din Elveţia avea o orientare ultra-oportunistă şi social-democraţii elveţieni susţineau cu prilejul arestării lui N. A. Semaşko că ţara lor este cea mai democrată, că justiţia se află la înălţime şi că ei nu pot tolera pe teritoriul lor atentate împotriva proprietăţii.
Guvernul rus a cerut extrădarea arestaţilor. Social-democraţii suedezi erau dispuşi să intervină, dar cereau ca grupul din Zürich, din care făcea parte tovarăşul arestat, să confirme că el este social-democrat şi că a locuit tot timpul la Zürich. Grupul din Zürich, unde predominau menşevicii, a refuzat să facă acest lucru. De asemenea, prin intermediul unui ziar din Berna, menşevicii s-au grăbit să se dezică de Semaşko, afirmînd că el nu ar fi social-democrat şi nu ar fi reprezentat grupul din Geneva la Congresul de la Stuttgart.
Menşevicii condamnaseră insurecţia din 1905 de la Moscova, ei erau împotriva oricăror acţiuni care ar putea să sperie burghezia liberală. Ei afirmau că intelectualitatea burgheză ar fi abandonat revoluţia în momentul înfrîngerii ei nu datorită naturii sale de clasă, ci fiindcă ar fi speriat-o bolşevicii cu metodele lor de luptă. Ei condamnau cu vehemenţă teza bolşevicilor potrivit căreia în momentul avîntului luptei revoluţionare era admisibilă exproprierea în scopuri revoluţionare a fondurilor de la expropriatori. După părerea lor, bolşevicii au speriat burghezia liberală. În lupta lor împotriva bolşevicilor, menşevicii nu se dădeau în lături de la folosirea nici unui mijloc.
În scrisoarea din 26 februarie 1908 adresată lui Plehanov, P. B. Akselrod a expus un plan de discreditare a bolşevicilor în ochii străinilor, în care scop cerea să fie folosită povestea cu bancnotele. El propunea să se întocmească un raport, care să fie tradus în limbile germană şi franceză şi trimis conducerii partidului german (Vorstand), lui Kautsky, lui Adler, Biroului Internaţional, la Londra etc.
Această scrisoare a lui Akselrod, publicată cu mulţi ani mai tîrziu, în 1926, arată cum nu se poate mai bine cît de mult se despărţiseră încă de pe atunci drumurile bolşevicilor şi ale menşevicilor.
În legătură cu arestarea lui N. A. Semaşko, Vladimir Ilici, ca reprezentant al P.M.S.D.R., a trimis o declaraţie oficială Biroului Internaţional. El i-a scris şi lui Gorki, cerîndu-i ca, dacă îl cunoaşte pe Semaşko personal din Nijni-Novgorod, să-i ia apărarea în presa elveţiană. N. A. Semaşko a fost în scurt timp eliberat.
Ne venea greu după revoluţie să ne deprindem din nou cu viaţa în emigraţie. Vladimir Ilici îşi petrecea toată ziua la bibliotecă, dar seara nu ştiam ce să facem. Nu ne făcea nici o plăcere să stăm în camera rece şi neprimitoare pe care o închiriasem, simţeam nevoia să fim între oameni şi în fiecare zi mergeam fie la cinematograf, fie la teatru. De obicei însă nu stăteam pînă la sfîrşitul spectacolului, ci plecam la jumătate, pentru a hoinări prin oraş, mai ales pe malul lacului.
În sfîrşit, în februarie, a apărut nr. 21 al ziarului „Proletarii“, primul număr editat la Geneva. Semnificativ în acest număr este primul articol al lui Vladimir Ilici.
„Noi am ştiut — scria el — să lucrăm ani îndelungaţi înainte de revoluţie. Nu degeaba s-a spus despre noi : tari ca piatra. Social-democraţii au făurit un partid proletar care nu se va lăsa descurajat de eşecul primului asalt militar, nu-şi va pierde capul, nu se va lăsa antrenat pe calea aventurilor. Acest partid păşeşte spre socialism fără a se lega pe sine şi fără a-şi lega soarta de rezultatul cutărei sau cutărei perioade a revoluţiilor burgheze. Tocmai de aceea el nu are nici părţile slabe ale revoluţiilor burgheze. Şi acest partid proletar merge spre victorie“[4].
Aceste cuvinte ale lui Vladimir Ilici exprimau preocupările sale din acea vreme. În clipa înfrîngerii el se gîndea la cele mai mari victorii ale proletariatului. El vorbea despre aceasta seara, cînd ne plimbam pe malul lacului Geneva.
Pe tovarăşul Adoratski, care fusese expulzat peste graniţă în 1906 şi se reîntorsese în Rusia la începutul anului 1908, l-am mai găsit la Geneva. El îşi aminteşte de convorbirile cu Ilici despre caracterul revoluţiei viitoare, cum şi-a exprimat el convingerea că în urma acestei revoluţii proletariatul va cuceri fără îndoială puterea. Amintirile tovarăşului Adoratski corespund întru totul spiritului articolului mai sus amintit şi tuturor celor spuse atunci de Ilici. Ilici nu se îndoia nici o clipă că înfrîngerea proletariatului este vremelnică.
Tov. Adoratski îşi aminteşte şi de faptul că Vladimir Ilici l-a pus „să scrie amintiri amănunţite despre anul 1905, despre zilele din octombrie 1905 şi îndeosebi despre învăţămintele pe care trebuia să le tragem în legătură cu înarmarea muncitorilor, cu detaşamentele de luptă, cu organizarea insurecţiei şi cucerirea puterii“[5].
Vladimir Ilici considera că experienţa revoluţiei trebuie studiată cu cea mai mare atenţie, în modul cel mai amănunţit, că această experienţă va fi de folos în viitor. Pe Ilici îl interesa în modul cel mai viu fiecare participant la luptele recente ; stătea îndelung de vorbă cu astfel de oameni. El considera că clasei muncitoare ruse îi revine sarcina „de a păstra tradiţiile luptei revoluţionare — pe care se grăbesc s-o renege intelectualii şi mica burghezie —, de a dezvolta şi a consolida aceste tradiţii, de a le înrădăcina în conştiinţa maselor largi ale poporului, de a le duce înainte pînă la următorul avînt al mişcării democratice inevitabile“[6].
„Muncitorii înşişi — scria el — urmează în mod spontan tocmai această linie. Ei au trăit nespus de intens marea luptă din octombrie şi decembrie. Ei au văzut foarte clar că schimbarea situaţiei lor este în funcţie exclusiv de această luptă direct revoluţionară. Ei spun acum cu toţii, sau cel puţin simt, că ţesătorul care într-o scrisoare adresată organului său sindical a declarat : fabricanţii au anulat cuceririle noastre, maiştrii îşi bat iar joc de noi ca mai înainte ; aşteptaţi, va veni un nou 1905.
Aşteptaţi, va veni un nou 1905. Iată cum privesc lucrurile muncitorii. Ei privesc acest an de luptă ca un an care a arătat ce trebuie să se facă. Intelectualii şi mica burghezie renegată îl privesc ca «un an al nebuniei», care a arătat ce nu trebuie să se facă. Proletariatul consideră că prelucrarea şi însuşirea critică a experienţei revoluţiei trebuie să constea în a învăţa să foloseşti cu mai mult succes metodele de luptă de atunci, în a face ca lupta grevistă din octombrie şi lupta armată din decembrie să devină mai largi, mai concentrate, mai conştiente“[7].
Anii care aveau să vină Ilici îi concepea ca ani de pregătire în vederea unei noi ofensive.
Trebuia folosit „răgazul“ în lupta revoluţionară pentru aprofundarea continuă a conţinutului ei.
În primul rînd trebuia elaborată linia de luptă în condiţiile reacţiunii. Trebuia chibzuit cum să se procedeze ca partidul, trecînd în ilegalitate, să-şi păstreze în acelaşi timp posibilitatea de a acţiona prin mijloace legale, să poată vorbi maselor largi de muncitori şi de ţărani de la tribuna Dumei. Ilici vedea că mulţi bolşevici, aşa-zişii otzovişti, manifestă tendinţa de a simplifica lucrurile pe cît se poate : dorind să menţină cu orice preţ formele de luptă care s-au dovedit potrivite în momentul dezvoltării revoluţiei, ei abandonau de fapt lupta în condiţiile grele ale reacţiunii, fugeau de greutăţile legate de adaptarea muncii la noile condiţii. Ilici a calificat otzovismul drept lichidatorism de stînga. Cel mai făţiş otzovist era Aleksinski. Cînd s-a întors la Geneva, relaţiile dintre el şi Ilici s-au răcit foarte repede. Ilici era nevoit să aibă de-a face cu el într-o serie întreagă de probleme, şi acum, mai mult ca oricînd, îl dezgusta mărginirea trufaşă a acestui om. Lui Aleksinski puţin îi păsa că şi în condiţiile reacţiunii tribuna Dumei putea să constituie un mijloc de comunicare cu masele largi de muncitori şi ţărani, de vreme ce după dizolvarea Dumei a II-a el, Aleksinski, nu mai putea vorbi de la această tribună. În atmosfera de la Geneva, atitudinea lui de derbedeu plin de sine ieşea în mod deosebit la iveală, căci nu se străduia să şi-o camufleze cîtuşi de puţin. Şi, totuşi, el mai era considerat pe atunci bolşevic. Îmi amintesc de următoarea întîmplare. Mergeam pe strada Carouge (această stradă era de mult un fel de centru al emigranţilor) şi deodată văzui în mijlocul drumului doi bundişti complet dezorientaţi. Făceau parte împreună cu Aleksinski din comisia de redactare a proceselor-verbale ale Congresului de la Londra (aceste procese-verbale au apărut pentru întîia oară la Geneva în 1908) ; — se iscase o discuţie în jurul unei formulări şi deodată Aleksinski a început să răcnească, a pus mîna pe toate procesele-verbale şi a fugit. M-am întors şi am zărit în depărtare silueta scundă a lui Aleksinski care cotea repede pe după colţ cu capul ridicat ţanţoş şi cu nişte mape voluminoase la subţioară. Toate acestea nici nu erau măcar comice.
Dar problema nu se reducea numai la Aleksinski. Se simţea că în fracţiunea bolşevică nu mai domneşte coeziunea din trecut, că se apropie o sciziune, în primul rînd ruptura cu A. A. Bogdanov.
În Rusia apăru volumul „Studii de filozofie marxistă“, cuprinzînd articole de A. Bogdanov, Lunacearski, Bazarov, Suvorov, Berman, Iuşkevici şi Helfond. Aceste „Studii“ reprezentau o încercare de a revizui concepţia materialistă despre lume, interpretarea materialistă, marxistă a dezvoltării omenirii, concepţia despre lupta de clasă.
Această nouă filozofie deschidea porţile tuturor formelor de misticism. În anii reacţiunii, revizionismul putea să capete o amploare deosebită, întrucît demoralizarea intelectualităţii favoriza extrem de mult acest lucru. Era inevitabilă o delimitare în această chestiune.
Ilici se interesase dintotdeauna de problemele de filozofie, se ocupase mult de filozofie pe cînd se afla în deportare, cunoştea bine tot ce spuseseră în acest domeniu K. Marx, F. Engels şi Plehanov, studiase pe Hegel, Feuerbach şi Kant. Încă în deportare, el ducea discuţii aprinse cu tovarăşii care înclinau spre Kant şi urmărea tot ce apărea în acest domeniu în „Neue Zeit“. În general, avea o pregătire filozofică temeinică,
În scrisoarea adresată lui Gorki la 25 februarie (12 martie), Ilici a expus istoricul divergenţelor sale cu Bogdanov. El citise încă în deportare broşura lui Bogdanov „Elementele fundamentale ale concepţiei istorice asupra naturii“, dar poziţia pe care se situa Bogdanov atunci nu reprezenta decît o tranziţie spre concepţiile sale filozofice de mai tîrziu. Ulterior, cînd în 1903 Ilici a lucrat cu Plehanov, acesta l-a criticat nu o dată pe Bogdanov pentru teoriile lui filozofice. În 1904 a apărut cartea lui Bogdanov „Empiriomonismul“ şi Ilici i-a declarat deschis lui Bogdanov că consideră juste părerile lui Plehanov şi nu ale lui.
„În vara şi toamna anului 1904 am ajuns la o înţelegere definitivă cu Bogdanov, ca bolşevici — scria Ilici lui Gorki —, şi am încheiat un bloc tacit, care înlătura în mod tacit filozofia, considerată ca un domeniu neutru, bloc care a dăinuit în tot timpul revoluţiei şi care ne-a dat posibilitatea să aplicăm împreună, în această revoluţie, tactica social-democraţiei revoluţionare (= a bolşevismului), care, după profunda mea convingere, a fost singura tactică justă.
În febra revoluţiei nu prea am avut răgazul să mă ocup de filozofie. La începutul anului 1906, Bogdanov a scris, în închisoare fiind, încă o carte, pare-mi-se vol. III al «Empiriomonismului». Mi-a oferit-o în vara lui 1906, şi eu m-am apucat s-o citesc cu toată atenţia. Citind-o, m-am enervat şi m-am înfuriat de-a binelea : pentru mine a devenit şi mai clar că Bogdanov a apucat pe un drum extrem de greşit, nemarxist. I-am scris atunci o «declaraţie de dragoste», o epistolă de trei caiete, pe teme filozofice. I-am explicat atunci că, în ceea ce priveşte filozofia, eu sînt, fireşte, un marxist de rînd, dar că tocmai lucrările lui clare, populare şi minunat scrise m-au convins definitiv că, de fapt, nu el are dreptate, ci Plehanov. Am arătat aceste caiete cîtorva prieteni (printre care şi lui Lunacearski), şi la un moment dat mi-a venit ideea să le public sub titlul : «Însemnările unui marxist de rînd pe marginea unor probleme de filozofie», dar nu m-am decis s-o fac. Astăzi regret că nu le-am publicat atunci imediat...
Acum a apărut «Studii de filozofie marxistă». Am citit toate articolele, afară de acela al lui Suvorov (pe care-l citesc acum), şi fiecare din ele m-a făcut să clocotesc de indignare.,. Pentru nimic în lume nu voi consimţi să colaborez la un organ de presă sau să fac parte dintr-un colegiu care se îndeletniceşte cu propagarea unor asemenea idei.
M-am simţit din nou atras spre «Însemnările unui marxist de rînd pe marginea unor probleme de filozofie» şi am început să le scriu, şi, pe măsură ce citesc «Studiile», îi expun, fireşte, lui Al. Al-ci (Bogdanov. — N. K.) impresiile mele într-o formă directă, pe şleau“[8].
Astfel i-a descris Vladimir Ilici lui Gorki situaţia.
Cînd a apărut primul număr din străinătate al ziarului „Proletarii“ (13 februarie 1908), relaţiile dintre Ilici şi Bogdanov erau deja extrem de încordate.
La sfîrşitul lunii martie, Ilici considera că este posibil şi necesar ca disputele filozofice să fie purtate independent de grupările politice din sînul fracţiunii bolşevicilor. El era de părere că disputele filozofice din cadrul fracţiunii vor arăta mai bine decît orice că nu se poate pune semnul egalităţii între bolşevism şi filozofia bogdanovistă.
Pe zi ce trecea însă, devenea tot mai limpede că fracţiunea bolşevică se va scinda curînd.
În acea perioadă grea, Ilici s-a împrietenit deosebit de mult cu Innokenti (Dubrovinski).
Pînă în 1905 îl cunoscusem pe Innokenti numai din auzite. Îl lăuda Unchiul (Lidia Mihailovna Knipovici), care-l cunoştea de pe vremea cînd fuseseră deportaţi la Astrahan, îl lăudau cei din Samara (soţii Krjijanovski), dar nu avusesem prilejul să-l întîlnim. Nu eram nici măcar în corespondenţă cu el. Numai o singură dată, după Congresul al II-lea al partidului, cînd izbucnise conflictul cu menşevicii, am primit de la el o scrisoare în care arăta cît de important este să se menţină unitatea partidului. Apoi a făcut parte din Comitetul Central împăciuitorist şi a fost arestat împreună cu alţi membri ai C.C. la locuinţa lui Leonid Andreev.
În 1905 Ilici şi-a putut da seama cum lucrează Innokenti. EI a văzut cît de devotat era Innokenti cauzei revoluţiei şi cum lua asupra sa munca cea mai grea şi mai primejdioasă, nereuşind tocmai din cauza aceasta să participe la nici un congres al partidului : el era arestat sistematic în preajma fiecărui congres. Ilici a văzut cît de hotărît este Innokenti în luptă : a participat la insurecţia din Moscova, a fost la Kronstadt în timpul răscoalei de acolo. Innokenti nu era un publicist ; el vorbea la adunările muncitorilor, în fabrici, cuvîntările sale îi însufleţeau pe muncitori la luptă, dar bineînţeles că nimeni nu le nota, nimeni nu le stenografia. Ilici preţuia foarte mult devotamentul nemărginit al lui Innokenti pentru cauza revoluţiei şi sosirea lui la Geneva l-a bucurat nespus. Între ei existau multe afinităţi. Amîndoi atribuiau o importanţă uriaşă partidului şi considerau că este necesară lupta cea mai hotărîtă împotriva lichidatorilor, care susţineau că partidul ilegal trebuie lichidat, că el nu face decît să stingherească munca. Amîndoi îl preţuiau extrem de mult pe Plehanov şi se bucurau de faptul că Plehanov nu s-a solidarizat cu lichidatorii. Amîndoi considerau că Plehanov are dreptate în domeniul filozofiei şi că în problemele filozofice trebuie dată o ripostă hotărîtă lui Bogdanov, că acum lupta pe frontul filozofic a dobîndit o importanţă deosebită. Ilici vedea că nimeni nu sezisează atît de bine ideile lui ca Innokenti. Acesta venea la noi la masă si amîndoi discutau îndelung după prînz despre planurile de muncă, despre situaţia creată. Seara se întîlneau la cafeneaua Landolde şi continuau discuţiile începute. Ilici îl contamina pe Innokenti cu „beţia sa filozofică“, după cum spunea el. Toate acestea îl apropiau. Ilici se ataşase în acea perioadă foarte mult de Inok (Innokenti).
Era o perioadă grea. În Rusia organizaţiile se destrămau. Poliţia aresta cu ajutorul provocatorilor pe activiştii cei mai buni. Nu se mai puteau organiza conferinţe şi adunări mari. Pentru oameni care încă nu de mult activaseră în văzul tuturor nu era chiar atît de uşor să treacă în ilegalitate. Primăvara (în aprilie-mai) au fost arestaţi pe stradă Kamenev şi Varski (social-democrat polonez, unul dintre cei mai apropiaţi tovarăşi ai lui Dzerjinski, ai lui Tyszka şi ai Rosei Luxemburg) ; cîteva zile mai tîrziu a fost arestat tot pe stradă Zinoviev şi, în sfîrşit, N. A. Rojkov (bolşevic, membru al C.C.-ului nostru). Masele erau dezorientate. Ele voiau să înţeleagă ce se petrecuse, să chibzuiască ; se săturaseră de agitaţia cu caracter general, care nu mai satisfăcea pe nimeni. Oamenii veneau bucuroşi la cercuri, dar nu mai era cine să conducă cercurile. Această stare de spirit a făcut ca otzovismul să obţină oarecare succese. Detaşamentele de luptă, rămase fără conducerea organizaţiei, acţionînd nu pe baza luptei de masă, ci în afara ei, independent de ea, degenerau, şi Innokenti a trebuit să aplaneze multe neînţelegeri penibile care s-au ivit din această cauză.
Gorki îl chema pe Vladimir Ilici pe insula Capri, unde locuiau pe atunci Bogdanov, Bazarov şi alţii, pentru ca împreună să ajungă la o înţelegere ; dar Ilici nu voia să se ducă, deoarece presimţea că un acord este imposibil. În scrisoarea din 16 aprilie, Ilici îi scria lui Gorki :
„Să vin acolo ar fi pentru mine şi inutil, si dăunător : nu pot şi nu vreau să discut cu nişte oameni care s-au apucat să predice unirea socialismului ştiinţific cu religia. Vremea caietelor a trecut. Nu mă pot angaja în discuţii, căci ar fi o prostie să-mi tocesc nervii degeaba“[9].
În mai, Ilici s-a dus totuşi pe insula Capri, cedînd insistenţelor lui Gorki. A stat acolo doar cîteva zile. Călătoria nu a adus, fireşte, împăcarea cu concepţiile filozofice ale lui Bogdanov. Ilici îşi amintea mai tîrziu cum le-a spus lui Bogdanov şi Bazarov că va trebui să se despartă de ei pentru vreo doi-trei ani, iar Maria Fedorovna, soţia lui Gorki, l-a admonestat rîzînd.
La Capri era multă lume, mult zgomot, forfotă, se juca şah, se organizau plimbări cu barca. Ilici nu mi-a povestit decît puţine lucruri despre călătoria sa. Mi-a vorbit mai mult de frumuseţea mării şi de vinul de acolo ; cît priveşte însă problemele principale discutate la Capri era foarte laconic : îi venea greu să vorbească despre ele.
Ilici s-a apucat din nou de filozofie.
Iată cum caracteriza Vladimir Ilici situaţia într-o scrisoare trimisă în vara anului 1908 lui Vorovski, cu care lucrase împreună la ziarul „Vpered“ şi în timpul revoluţiei din 1905. Vorovski locuia pe atunci la Odesa.
„Dragă prietene ! Îţi mulţumesc pentru scrisoare. Ambele d-tale «bănuieli» sînt neîntemeiate. N-am devenit nervos, dar ne aflăm într-o situaţie grea, se apropie sciziunea cu Bogdanov. Adevărata ei cauză este că dînsul s-a simţit ofensat de critica vehementă, din referate (care n-au fost în nici un caz ţinute în cadrul redacţiei), a concepţiilor lui filozofice. Acum Bogdanov caută cu lumînarea tot soiul de divergenţe. A scos la iveală, împreună cu Aleksinski, problema boicotului ; acesta din urma face un scandal monstru şi am fost nevoit să rup orice relaţii cu el.
Ei pun la cale o sciziune, pe baza empiriomonismului şi a boicotului. Conflictul e pe cale de a izbucni curînd de tot. Este inevitabilă o răfuială la conferinţa viitoare. Sciziunea este cît se poate de probabilă. Voi ieşi imediat din fracţiune în caz că va învinge linia «boicotismului» «de stînga», adevărat. Te-am chemat aici sperînd că sosirea d-tale rapidă va contribui la potolirea spiritelor. În august stil nou contăm totuşi neapărat pe d-ta ca participant la conferinţă. Aranjează-ţi neapărat treburile în aşa fel ca să poţi pleca în străinătate. Vom trimite bani de drum tuturor bolşevicilor. Lansaţi în toate organizaţiile noastre lozinca : daţi mandate numai activiştilor locali şi celor ce sînt cu adevărat activişti. Te rugăm insistent să scrii pentru ziarul nostru. Putem plăti acum pentru articole, şi vom plăti în mod regulat.
O strîngere de mînă.
Nu cunoşti cumva vreun editor care să-mi editeze o lucrare de filozofic pe care tocmai o scriu ?“[10]
Pe atunci bolşevicii ajunseseră să dispună de fonduri serioase.
Nikolai Pavlovici Şmidt, în vîrstă de 23 de ani şi nepot al lui Morozov, proprietarul unei fabrici de mobile din cartierul Presnea din Moscova, trecuse în 1905 fără rezerve de partea muncitorilor şi devenise bolşevic. El dădea bani pentru editarea ziarului „Novaia Jizn“, pentru înarmare, se apropiase de muncitori, devenise prietenul lor. Poliţia numea fabrica lui Şmidt „un cuib al diavolului“. În timpul insurecţiei din Moscova, această fabrică a jucat un rol important. Nikolai Pavlovici a fost arestat, torturat în închisoare, dus să vadă ce s-a făcut cu fabrica lui, să vadă muncitori asasinaţi, iar apoi a fost înjunghiat în închisoare. Înainte de moarte, el a reuşit să transmită celor de afară că lasă întreaga sa avere bolşevicilor.
Sora mai mică a lui Nikolai Pavlovici — Elisaveta Pavlovna Şmidt — a hotărît să predea bolşevicilor partea din moştenire ce-i revenea de la fratele ei. Dar, nefiind încă majoră, a trebuit să se pună la cale o căsătorie fictivă pentru ca ea să poată dispune de bani după cum credea de cuviinţă. Elisaveta Pavlovna s-a căsătorit cu tov. Ignatiev ; acesta activa într-o organizaţie de luptă, dar îşi păstrase o situaţie legală. Ca soţie a lui, ea putea acum, cu aprobarea soţului, să dispună de moştenire, dar căsătoria era fictivă. De fapt Elisaveta Pavlovna era soţia unui alt bolşevic, Viktor Taratuta. Căsătoria fictivă a permis să se obţină moştenirea imediat şi banii au fost predaţi bolşevicilor. Iată de ce Ilici spunea cu atîta siguranţă că „Proletarii“ va plăti pentru articole şi că se vor trimite bani de drum delegaţilor.
Victor Taratuta a venit în timpul verii la Geneva ; el a început să ne ajute în problemele administrative şi întreţinea corespondenţă cu alte centre din străinătate în calitate de secretar al Biroului din străinătate al Comitetului Central.
Încetul cu încetul s-au pus la punct legăturile cu Rusia, am început să corespondăm. Totuşi aveam foarte mult timp liber. Simţeam că va trebui să rămînem multă vreme în străinătate şi am hotărît să încep să învăţ temeinic limba franceză, pentru a putea participa la activitatea partidului social-democrat din Elveţia. M-am înscris la cursurile de limba franceză care se organizau vara pe lîngă Universitatea din Geneva pentru profesorii străini de limba franceză. La cursuri am avut prilejul să cunosc numeroşi pedagogi străini şi mi-am însuşit nu numai limba franceză, ci şi priceperea elveţienilor de a munci serios, conştiincios, cu perseverenţă.
Ilici lucra la cartea sa de filozofie. Cînd obosea, lua gramaticile mele de franceză, manualele de istorie a limbii şi cărţile pentru studiul particularităţilor limbii franceze şi le citea ore în şir, culcat, pînă ce i se calmau nervii iritaţi din cauza disputelor filozofice.
Eu am început să studiez, între altele, organizarea învăţămîntului la Geneva. Am înţeles pentru întîia oară ce înseamnă şcoala „populară“ burgheză. Priveam cum în clădiri minunate, cu ferestre mari şi luminoase, se formau din copii de muncitori sclavi docili. Observam cum în aceeaşi clasă învăţătorii bat pe copiii de muncitori, dar nu se ating de copiii celor bogaţi, cum înnăbuşă orice manifestare de gîndire independentă a copilului, cum totul se reduce la buchiseala searbădă şi cum la fiecare pas copiii sînt învăţaţi să se ploconească în faţa forţei şi a bogăţiei. Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că poate să existe ceva asemănător într-o ţară democratică. Îi povesteam amănunţit lui Ilici impresiile mele şi el mă asculta atent.
În timpul primei emigraţii, înainte de 1905, pe Ilici îl interesa din viaţa ţărilor străine în primul rînd mişcarea muncitorească, adunările muncitoreşti, demonstraţiile etc. Toate acestea nu existaseră la noi în Rusia înainte ca Ilici să fi plecat în 1901 în străinătate. Acum, după revoluţia din 1905, după ce trăisem avîntul uriaş al mişcării muncitoreşti din Rusia, după ce cunoscusem lupta dintre partide şi experienţa Dumei şi mai cu seamă după apariţia Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, alături de preocuparea pentru formele mişcării muncitoreşti Ilici a început să se intereseze îndeaproape şi de ceea ce reprezintă în fond republica democratică burgheză, care este rolul maselor muncitoreşti în acest regim, cît de mare este influenţa muncitorilor, cît de puternică este influenţa altor partide.
Mi-a rămas întipărit în minte tonul pe jumătate mirat şi pe jumătate dispreţuitor cu care Ilici a redat cuvintele unui deputat elveţian ce afirmase (în legătură cu arestarea lui Semaşko) că republica lor există de sute de ani şi că ea nu poate tolera violarea dreptului de proprietate.
În programul nostru figura pe atunci „lupta pentru o republică democratică“. Acum Ilici începu să vadă cît se poate de limpede că republica democratică burgheză, deşi într-o formă mai rafinată decît ţarismul, rămîne totuşi incontestabil un instrument de înrobire a maselor muncitoare. Felul cum era organizată puterea în republica democratică contribuie prin toate mijloacele ca întreaga viaţă să fie pătrunsă de spiritul burghez.
Cred că, fără a fi trăit revoluţia din 1905, fără a fi trecut prin a doua emigraţie, Ilici nu ar fi putut scrie cartea „Statul şi revoluţia“.
Discuţia începută asupra problemelor de filozofie impunea publicarea cît mai grabnică a lucrării filozofice pe care Ilici începuse s-o scrie[11]. Ilici avea nevoie de unele materiale care nu se găseau la Geneva. În afară de aceasta, atmosfera de intrigi care domnea printre emigranţi îl stingherea mult în muncă şi de aceea el a plecat la Londra ca să lucreze la British Museum şi să-şi termine lucrarea începută.
În timpul absenţei sale s-a anunţat un referat al lui Lunacearski. În cadrul discuţiilor a luat cuvîntul Innokenti. Ilici i-a trimis tezele, pe care Innokenti le-a mai completat. Era foarte emoţionat înainte de acest eveniment, stătea la noi zile întregi cufundat în cărţi scoţînd extrase. A vorbit foarte bine, declarînd în numele său şi al lui Lenin că bolşevismul nu are nimic comun cu orientarea filozofică a lui Bogdanov (empiriomonismuî), că el şi Lenin sînt adepţi ai materialismului dialectic şi se solidarizează cu Plehanov.
Deşi referatul a fost prezentat de Lunacearski, principalul apărător al empiriocriticismului la această adunare a fost Bogdanov, care l-a atacat deosebit de vehement pe Inok. El îl cunoştea bine pe Inok, ştia că acesta este pentru o luptă deschisă, directă pe frontul filozofic, că are un puternic simţ al onoarei revoluţionare şi, combătîndu-l, căuta să-l lovească în sentimentele sale. „A venit — a spus el despre vorbitor — un cavaler cu o cunună de trandafiri, dar i s-a dat o lovitură în dos“. Acest atac nu l-a tulburat, fireşte, pe Inok. El i-a povestit totul din fir în păr lui Ilici, cînd acesta s-a întors curînd după aceea de la Londra.
Ilici era mulţumit de călătoria sa la Londra ; reuşise să strîngă materialul necesar şi să-l prelucreze.
Curînd după întoarcerea lui Lenin, la 24 august, a avut loc o plenară a Comitetului Central. La această plenară s-a hotărît să se grăbească convocarea conferinţei de partid. Innokenti a plecat în Rusia să organizeze conferinţa. Între timp, linia lichidatorismului, care cuprinsese pături largi ale menşevicilor, începuse să se contureze clar şi să se întărească. Lichidatorii doreau să lichideze partidul, organizaţia lui ilegală, care, după părerea lor, nu ducea decît la arestarea oamenilor ; ei voiau să desfăşoare o activitate legală, şi numai legală, în sindicate, în diferite asociaţii etc. În condiţiile reacţiunii, aceasta însemna renunţarea totală la orice activitate revoluţionară, renunţarea la rolul conducător, abandonarea tuturor poziţiilor. Pe de altă parte, ultimatiştii şi otzoviştii din rîndurile fracţiunii bolşevice au căzut în extrema cealaltă : ei erau împotriva participării nu numai la activitatea Dumei, dar şi la munca asociaţiilor de culturalizare, a cluburilor, a şcolilor şi a sindicatelor legale, a caselor de asigurări. Ei renunţau cu totul la activitatea largă în rîndurile maselor, la conducerea acestora.
Innokenti şi Ilici au discutat mult despre necesitatea de a se îmbina conducerea de către partid (în acest scop trebuind să se păstreze cu orice preţ aparatul ilegal) cu activitatea largă în rîndurile maselor. Problema centrală era pregătirea conferinţei de partid, şi, cu prilejul alegerii de delegaţi la această conferinţă, trebuia desfăşurată o largă agitaţie împotriva lichidatorismului atît de dreapta cît şi de stînga.
Inok a plecat în Rusia, tocmai pentru a traduce în viaţă această linie. El s-a oprit la Petrograd, unde a pus la punct activitatea unui grup de cinci membri ai C.C., din care făcea parte el, Meşkovski (Goldenberg), menşevicul M. I. Broido, un reprezentant al Bundului şi un reprezentant al letonilor. Inok a organizat biroul ; printre membrii acestuia era şi Golubkov, care ulterior a fost delegat din partea Biroului C.C. la conferinţa de partid. Inok n-a putut participa la conferinţă, care a avut loc în decembrie 1908. Cînd era gata să plece în străinătate, cu vreo două săptămîni înainte de conferinţă, a fost arestat în gara Varşovia şi deportat în gubernia Vologda.
Poliţia era foarte bine informată despre călătoria lui Innokenti în Rusia. Fără îndoială că ea fusese ţinută la curent de Jitomirski. În afară de aceasta, din Biroul C.C. organizat de Innokenti făcea parte Liusia, soţia lui Serov, deputat în Duma a II-a. După cum s-a constatat curînd, această Liusia era o provocatoare.
Ilici şi-a terminat lucrarea filozofică în septembrie, după plecarea lui Innokenti în Rusia. Ea a apărut mult mai tîrziu, abia în mai 1909.
Hotărîsem să ne stabilim temeinic la Geneva.
Sosise mama mea şi ne-am aranjat gospodăreşte : am închiriat un mic apartament şi am început să mîncăm acasă. În aparenţă, viaţa intrase parcă pe un făgaş normal. Din Rusia a venit Maria Ilinicina, au început să sosească şi alţi tovarăşi. Mi-amintesc că într-o zi a sosit tov. Skrîpnik, care studia pe atunci problemele cooperaţiei. L-am însoţit ca translatoare la deputatul elveţian Sigg (un oportunist înspăimîntător) ; tov. Skrîpnik a discutat cu el despre cooperaţie, dar discuţia a adus prea puţin folos, deoarece Sigg şi Skrîpnik priveau de pe poziţii cu totul diferite această problemă. Skrîpnik o aborda de pe poziţiile unui revoluţionar, în timp ce Sigg nu vedea în cooperaţie decît o „dugheană negustorească“ bine organizată,
Au sosit din Rusia Zinoviev şi Lilina. Aveau acum un băieţel şi au început să-şi aranjeze gospodăria. A sosit şi Kamenev cu familia. După Petrograd, toţi se plictiseau aici, la Geneva, în acest mic şi liniştit liman filistin. Toţi doreau sa plece undeva, într-un centru important. Menşevicii şi socialiştii-revoluţionari se şi mutaseră la Paris. Ilici şovăia : la Geneva viaţa era mai ieftină şi putea să lucreze mai bine. În sfîrşit, au sosit de la Paris Leadov şi Jitomirski, care au căutat să ne convingă să plecăm acolo. Ei susţineau că astfel vom putea participa la mişcarea franceză şi apoi, Parisul fiind un oraş mare, vom fi mai puţin urmăriţi de poliţie. Acest ultim argument l-a convins pe Ilici. Toamna tîrziu am început pregătirile pentru plecarea la Paris.
La Paris ne-a fost dat să petrecem anii cei mai grei ai emigraţiei. Ilici îşi aducea aminte întotdeauna cu durere de aceşti ani. Nu o dată a spus el mai tîrziu : „Cine dracu ne-a pus să plecăm la Paris !“. Dar nu dracul ne-a pus, ci nevoia de a desfăşura lupta pentru marxism, pentru leninism, pentru partid în centrul vieţii emigranţilor. Acest centru a fost în anii reacţiunii Parisul.
[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 34, E.S.P.L.P. 1958, pag. 374. — Nota red.
[2]. Op. cit. pag. 380-381. — Nota red.
[3]. „Culegeri din Lenin“, vol. I, pag. 152. — Nota red.
[4]. V. I. Lenin, Opere, vol. 13, E.S.P.L.P. 1957, pag. 441. — Nota red.
[5]. „Proletarskaia Revoliuţiia“ nr. 3 (26) din 1924, pag. 97. — Nota red.
[6]. V. I. Lenin, Opere, vol. 15, E.S.P.L.P. 1957, pag. 41. — Nota red.
[7]. Ibid.
[8]. V. I. Lenin, Opere, vol. 13, E.S.P.L.P. 1957, pag. 444 şi 447. — Nota red.
[9]. V. I. Lenin, Opere, vol. 34, E.S.P.L.P. 1958, pag. 397. — Nota red.
[10]. Op. cit. pag. 401.
[11]. „Materialism şi empiriocriticism“, Opere, vol. 14. — Nota red.